5

            Cu siguranță că acel copil fusese primul negru din istoria Nărujei. Îl găsiseră în toaleta fetelor. Directorul nu știa exact cine, se pare că femeia de serviciu îl descoperise, deși nu era sigur dacă nu cumva o fetiță o chemase acolo. Copilul era îmbrăcat într-o uniformă de școlar, nu părea bătut, schingiuit sau înjunghiat. Din discuțiile noastre cu milițianul care preluase cazul și care ne așteptase la sediul miliției din comună ca să ne informeze, aparent nu exista o cauză clară și precisă a morții. La prima strigare, cum s-a exprimat milițianul, părea să fie mort de cel puțin două zile.

            După ce am discutat și cu șeful de post sau ce era el acolo, ne-am dus la căminul cultural unde directorul aranjase o masă doar pentru mine și Nica. Nu l-am refuzat pentru că mi se făcuse o foame de lup, iar ulcerul meu nu mă lasă în pace dacă nu mănânc. Oricum pe drumul de întoarcere chiar nu am fi găsit nimic! Am citit imediat în ochii lui Nica bucuria unui copil care a deschis cadoul de crăciun. Probabil că și el era rupt de foame.

            Între timp, afară, începuse să picure. Pentru că respectiva cantină improvizată în clădirea căminului era destul de aproape, am mers pe jos. Nu a fost o idee foarte deșteaptă pentru că în felul acesta am reușit să ne udăm zdravăn. Se pornise în cele câteva minute de mers pe jos, ca din senin, o furtună de vară cumplită. Turna și fulgera de ziceai că e sfârșitul lumii. În mai puțin de zece minute se întunecase de aveai impresia că era deja seară. O măzărică fină reușise să albească drumul. Mă gândeam că acum nu mai avea sens să ne grăbim. Era mai înțelept să așteptăm să se oprească cât de cât furtuna înainte de a pleca spre București. Nu mă mai simțeam chiar atât de vinovat că ne lungeam șederea în Năruja la o masă tovărășească.

            După vreo două ore ploaia, cât de cât, se mai domolise. Terminasem și mâncarea și băutura și procesul verbal, așa că am hotărât să plecăm. L-am chemat pe șofer și i-am spus să tragă mașina cât mai aproape de poartă.

– Păi unde mergem tovarășe Leba? M-a întrebat șoferul ca și cum ar fi fost un taximetrist. Pentru moment m-am gândit că idiotul se apucase să bea și el din țuica ălora. Era însă om serios așa că nu am schițat vreo neliniște:

– Cum unde, la București?

– Păi nu v-a spus nimeni? S-a umflat apa la pod și nu mai putem să-l trecem cu Dacia. Dacă se oprește ploaia în noaptea asta, o să încercăm mâine dimineață.

„O să încercăm mâine dimineață? Ăsta a înnebunit, ce vrea să spună?” Nu am apucat să-l întreb nimic că a venit la mine directorul cu o mutră spășită scuzându-se pentru că nu dorise să ne de știrea asta proastă cât eram la masă. Chiar în timp ce se tot scuza s-a schimbat brusc la față ca și cum a-i fi aprins lumina într-un beci. A devenit radios și ne-a spus că deja ne-a aranjat cazarea în noaptea aia.

            M-am gândit pe loc că oricum, a doua zi era duminică. „Asta este, o să dorm pe coclauri o noapte. Nu o fi foc!”

          – Tovarășe Leba v-aș fi invitat la mine acasă, dar v-am spus că am lucrarea aia cu peretele, v-am aranjat însă aici, la tanti Ionica, e o mătușă de-a mea, are casa goală, că nu are copii și aveți fiecare câte o cameră la stradă. Dacă aveți nevoie de ceva nu vă sfiiți să îi cereți. Să vorbiți, însă, mai tare cu ea, că e cam surdă.

Îl urmam din reflex pe director pentru că, eu unul cel puțin, nu reușeam să văd nimic. După cum se auzea în spatele meu bolborosind de câte ori părea să se lovească de ceva, nici Nica nu prea vedea pe unde merge. Tocmai voiam să îl întreb pe director cam cât de departe stă tanti Ionica și dacă nu era bine să luăm totuși mașina, că l-am și auzit cu aceeași voce veselă: 

– A, și să vezi, poate nu-i acasă!

Am simțit nevoia să-l iau la palme, dar nu am apucat nici măcar să scot un cuvânt că directorul a continuat.

– Am glumit, domn inspector, a fost un spirit de glumă! Mai râdem și noi că nu putem fi toată ziua oficiali. Nu, ce credeți? Directorul avea semnul de întrebare în glasul ușor tremurat. Simți nevoia să schimbe subiectul urgent. 

– Ia uite! Iată că am și ajuns!

            Unde dracu am ajuns? Nu se vedea nimic, se înnoptase de-a binelea, iar norii grei făceau ca străduțele din sat să fie scufundate complet în beznă. Norocul era că nu părea să fim totuși foarte departe de școală. Ne oprisem în fața unei case mari, cel puțin așa mi se păruse în acel moment. Avea un gard înalt, care contrasta serios cu cele din jur, care erau pricăjite rău, parcă și mai scorojite.

            Un câine a sărit pe poartă ca din senin și trebuie să spun că m-a trecut un fior pe șira spinării. Era mare, sau poate așa mi se părea datorită efectului dramatic pe care îl făcea ploaia mocănească și întunericul care se lăsase din plin. Arăta totul tare ciudat în bezna aia, potaia fiind complet albă. Părea că un reflector de teatru este pus pe el. Aproape că avea o aură. După o secundă de ezitare însă am constatat că potaia nu lătra de loc, ceea ce ar fi fost totuși de așteptat. Sărea pe poartă, dar ca într-un film mut, nu făcea nici un zgomot.

            De undeva din curte conturul unei bătrâne gârbovite se îndrepta spre noi încet, ceea ce m-a făcut să nu mă mai preocupe câinele. Bătrâna era îmbrăcată complet în negru, puteai jura că era în doliu. Instinctiv m-am uitat pe la ferestre să văd dacă nu cumva casa chiar era în doliu.

            – Mătușă, dânșii sunt domnii inspectori de la București, ia-i, ți-i încredințez! Dă-le ceva bun de mâncare, mai pe seară, așa cum știi matale și fă-le paturile că or fi obosiți.

Am mulțumit directorului cu foarte puțin entuziasm, pentru că replica lui cu paturile mă ajutase fără să vreau să descopăr că nu aveam absolut nimic la mine, nici măcar o periuță de dinți. Îmi dădeam seama că nu era vina omului, dar parcă trebuia să mă supăr pe cineva! Chiar îmi venea, nu știu de ce, să-i zic vreo două, dar directorul a plecat foarte repede luându-l și pe șoferul nostru, care avea să doarmă în altă casă.

Mătușa Ionica părea la prima vedere o femeie cumsecade. Ne tot invita să intrăm în casă și, fără să se uite la noi, se tot scuza că nu este curat și că nu are lumină. Într-o fracțiune de secundă am înțeles că de la furtună satul, sau doar casele alea, rămăseseră fără curent. Tanti Ionica avea însă lămpi suficiente, semn că electricitatea era ceva mai mult opțional pe acolo. Potaia fioroasă era în realitate mult mai mică decât mi se păruse în primul moment și nici măcar prea supărată nu era. Aveam chiar impresia că voia să se joace cu noi. Lui Nica probabil că îi plăceau câinii, că începuse să vorbească cu potaia și chiar să se înțeleagă cu ea. Vorbea limba patrupedului, era clar. Poate că îl ajuta și țuica pe care o băuse din plin la masă.

M-am instalat în camera mea. Eram pe undeva bucuros că femeia avea mai multe camere și nu trebuia să dorm dracului cu Nica. Camera era micuță și avea doar un pat, o măsuță, un scaun și un șifonier cu două uși, care arăta mai mult ca un dulap. M-am așezat pe pat și mi-am dat seama că în afară de haină, pentru moment, nu aveam ce să mai îmi dau jos. M-am dus să caut baia și am înțeles imediat că nu exista așa ceva.

– De spălat, în curte maică, uite ai cana aia și îți iei apă din căldarea din bucătărie.

Am renunțat la ideea spălatului, cel puțin până la culcare. M-am decis să fumez o țigară. Casa avea verandă, iar holul din care dădeau cele două camere în care stăteam eu și Nica avea o ieșire afară, spre stradă, unde veranda era mult mai lată. Încăpuseră acolo chiar două scaune și o mică măsuță din fier forjat. Afară, deși încă ploua, era totuși plăcut. Nu am apucat să mă așez că l-am auzit pe Nica în spatele meu, care ieșise și el la aer din lipsă de altceva:

– Tov Dan, ce ziceți de tărășenia asta cu crima?

– Dar de ce crezi Nica că este crimă și nu un accident, ori o sinucidere, ori o boală a băiatului?

Nica nu îmi răspunsese. Părea preocupat să caute ceva. Intră în casă pentru câteva secunde și apoi reapăru în prag cu două pahare în mână.

– Păi, tov Dan, cum să fie accident sau sinucidere? Dacă era așa, ce căuta corpul lui în toaletă la fete?

– E, pe dracu, a vrut să vadă cum fac pipi fetele. Mare brânză!

Nica zâmbi, poate pentru că îi plăcuse ideea, poate de complezență, timp în care pusese cele două pahare pe masă. Dintr-o sacoșă de pe jos scoase apoi o sticlă de jumătate. Abia atunci observasem că Nica căpătase de pe undeva o sacoșă. Îmi turnă în pahar ceva incolor dar puternic mirositor și zise râzând ca pentru el:

– Și să fi fost băiatul așa de șocat de păsărică că s-a sinucis?

– Ei, poate avea altceva, cine știe, am răspuns spontan, dar mi-am dat seama imediat de ușoara ironie din glasul lui Nica. Voiam să-l pun la punct, dar el a continuat:

– Tov Dan nu vă aduceți aminte ce-a zis milițianul, că băiatul ar fi mort de cel puțin două zile…?

– Și ce dacă? i-am replicat înțepat.

– Păi cum să vă spun, tov Dan, într-o toaletă de școală intră zilnic o groază de copii. Nu putea decât să fie pus acolo de cineva, pentru că altfel l-ar fi găsit mult mai devreme. Ori dacă cineva l-a pus acolo, în mod absolut sigur, ce sens ar fi avut să facă treaba asta dacă era un accident sau o sinucidere? Dacă era așa îl găseam probabil în altă parte!

Nica avea dreptate. E greu să stea două zile un cadavru într-un veceu de elevi. Am căzut pe gânduri fără să vreau. Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când stătusem în preajma unei crime. La canal fusese omorât un paznic, de fapt doi, la câteva zile distanță. Vai ce balamuc fusese atunci! Fără să vreau mi-am adus aminte de acea nebunie. Acolo se dezlănțuise vreme de mai multe zile un adevărat uragan. Paradoxal, aici era atâta liniște. Înfiorător de multă liniște.

Brusc mi-a căzut fisa.

– Nica dragă, dar nu te gândești că elevii sunt probabil la practica agricolă și deci nu avea cine să intre în toalete?

– Aveți dreptate! păru să fie de acord cu mine Nica, cu o expresie ușor mirată de forța unui argument atât de simplu. La fel de candid a continuat însă:

– Așa e, probabil că sunt la munci agricole, dar știți că cei de unu-patru nu merg, deci măcar ei erau acolo. Ca să nu mai spun că și cei mari pleacă la câmp de la școală și mașinile îi aduc înapoi tot acolo, iar eu nu cred că din atâția copii nu intră măcar unul în veceu, înainte de plecare măcar.

Părea să aibă încă o dată dreptate. Nu eram foarte sigur că chiar erau duși cu autobuzele la câmp, ca la oraș, dar nu era prea important lucrul ăsta, Nica raționase încă o dată corect, dar ce rost avea să îmi bat atâta capul? Nu mă simțeam deloc intrigat de toată nebunia cu băiatul găsit mort. Cel puțin nu în momentul acela, chiar dacă era el negru sau nu! La urma urmei ce treabă aveam eu cu toată povestea asta?

– Dar cum credeți că a ajuns un negru în comuna asta ? întrebă Nica din nou.

– Cu mașina, cu căruța, pe jos, cumva a ajuns el! răspunsei morocănos, dar cu un accent de indiferență în glas. Chiar nu prea mă atrăgea joaca de-a detectivii la ora aia și cred că nici la o altă oră nu aveam cum să devin prea interesat.

 – Hai, tov Dan, că e aiurea! Doar știți că mă refer la faptul că este negru.

Nica avea chef de investigații, iar eu nu aveam chef decât să stau liniștit și să mă gândesc la ale mele. I-am răspuns tot în doi peri:

– O fi fost un țigan mai negru! O fi fost vânăt! Dracu știe!

– Credeți, tov Leba?

Nu credeam, dar ce era să spun?

Mă uitam spre stradă. Vremea părea să se schimbe. Vijelia de vară se stinsese definitiv. Furtuna se topise într-o ploaie mocănească de toamnă. Ploua în șoaptă, încet, abia perceptibil, fără oprire însă. Pentru câteva secunde m-am gândit că este posibil să nu ieșim a doua zi la prima oră și nici la a doua din micul nostru arest rural. Gândul acesta mă cam înfioră așa că am preferat să mă uit din nou spre Nica, care imediat s-a simțit dator să-mi vorbească.

            – Tov Dan, eu am mare admirație pentru dumneavoastră. Știți, cred că aveți o mare experiență și vă respect foarte mult, de-aia vă tot întreb despre crima asta. Știți, este prima dată în viața mea când dau de așa ceva. Mă iertați că am acceptat sacoșa asta cu țuică și cred că și cu vin de la domn Director, dar lui i-a fost rușine să v-o dea dumneavoastră și m-a rugat pe mine să o iau. Sper că nu vă supărați!

            Abia atunci mi-am dat seama că paharul meu era neatins, așa că am luat și eu un gât. Mai băusem amândoi din aceeași țuica la masă, două, trei pahare, dar totuși cu măsură. Poate Nica exagerase un pic, dar îmi păruse că ținea bine la băutură. Era aceeași țuică slabă, dar bună a dracului. Nica se amețise un pic, cred că el era deja la al doilea sau al treilea pahar.

            Ultimele lui replici însă mă mai înseninaseră. Nici nu mă așteptasem ca din senin să vorbească despre mine și mi se păruse chiar că spunea din suflet vorbele alea. Parcă nici nu îmi mai părea atât de antipatic. Am mai băut o gură și Nica la fel. În scurt timp am luat eu sticla și am umplut din nou paharele. Am evitat să mai discutăm despre crimă și ne-am luat de fotbal. Am descoperit că ținea, ca și mine, cu Dinamo. Chiar îmi devenise simpatic cu chestia asta. Îi mai plăcea și de Lucescu!

            Afară se răcorise bine, dar noi trecusem deja la vin pentru că sticla de țuică se evaporase. Nu ne era frig, și parcă nici oboseala de mai devreme nu o mai simțeam. Era deja târziu, probabil spre miezul nopții. Acasă, de obicei, mă culcam la zece. Aici nu aveam nici umbră de somn. Dintr-o dată Nica sări de la sezonul mare al lui Dinamo la cu totul altceva.

            – Tov Nica tttretre, trebe să vă spun un secret, dada, dar un mare secret, secret de tot, de tot. Pomiteți, ploiteți, promiteți să nu nu spouneți la nimenea?

            Nica devenise dintr-o dată roșu în obraji. În mod cert vinul începuse să își facă efectul. Îmi părea că îi era foarte cald, pentru că transpirase rău.

            – Priomit măi Nica, stai tu șiniștit.

            Îl imitam pe bietul băiat care, descoperisem destul de amuzat că, de fapt, nu prea ținea la băutură. Este drept și eu vorbeam greu, dar eram totuși coerent. Cel puțin eram convins de lucrul acesta. Experiența cu alcool etilic de la canal mă făcuse să fiu mult mai rezistent.

            –  Tov Dan, dar vă rog, vă rog, că e mare secretul, știți e mare de toto acșa așca așac așa că nu trebuie să știe nimeni. Dumneavoooostră, matale, vă spun, că vă iubesc.

Nica se clătină un pic însă puse energic mâinile pe măsuță și se opri brusc. Vorbi în fine câteva momente foarte clar:

– Știți, eu am omorât un om!

            – Ce, ce ai făcut, mă?

            – Am omorât un om! Acum doi ani.

            – Accident de mașină?

            – Nu, cu cuțitul de buclătărie… știți cuțitțutul dir direct în inimă, în inimă!

            – Dar ce… Nu am apucat să pun o întrebare că amicul meu a pus capul pe masă. Am avut senzația că izbucnise în plâns. După câteva clipe mi-am dat seama că sforăia. Am vrut să îl iau și să-l duc în casă, dar era prea greu, iar eu prea amețit. Brusc nu am mai simțit nevoia să stau acolo. Am intrat în cameră. Nu m-am mai dezbrăcat, m-am întins în pat și am rămas cu ochii în tavan. „Oare ăsta a bătut câmpii sau chiar a omorât pe cineva? Și când te gândești că tocmai îmi devenise simpatic!”

*****

6

Toată noaptea am avut numai coșmaruri. O femeie îmbrăcată cu o rochie vaporoasă, care părea când un voal însângerat, când o cuvertură oltenească și ea de culoarea sângelui aprins, alerga pe un câmp de maci. Nu știam spre ce alerga, dar eram convins, nu aveam idee de ce, că era ceva rău în ceea ce i se întâmpla. Când și când simțeam că eu aș fi fost acea femeie și asta mă îngrozea și mai mult. La un moment dat, am văzut în visul meu cum cerul se apropia de pământ și cum pământul se deschidea într-o falie uriașă, iar înăuntrul ei întrezăream o apă cenușie și învolburată care știam, nu știu de unde, că nu are fund. Nu știu nici cum de îmi dădeam seama că ar fi apă, că nu arăta deloc astfel. Pur și simplu știam că este o apă mare și murdară, adâncă, îngrozitor de adâncă.

Dimineața m-am sculat transpirat. Îmi era sete, așa că buimac m-am dus la bucătăria femeii aflată în spatele casei. A trebuit să ies din cameră pentru a merge în fundul curții, idee teribil de proastă. Dormisem îmbrăcat, iar contactul cu aerul tăios al dimineții m-a făcut brusc să tremur fără să mă pot stăpâni. Contrar îngrijorării mele am găsit apa imediat, dar cana de tablă cu care am luat apa din găleată m-a răpus definitiv. Mi-a trecut un fior până în tălpi. Era rece ca dracu! Nu mai știu dacă am putut să beau două guri. Știu însă că într-o clipă eram din nou în pat. M-am învelit cu o cuvertură. Culmea mi se părea oltenească.

Dârdâiam fără oprire ca un motor de la o mașină de treierat. Mă enerva cumplit faptul că, pur și simplu, nu puteam să mă opresc. Zgomotul dinților clănțănind îl simțeam puternic în urechi, ca și cum aveam o mașină de cusut în cap. La un moment dat am auzit ușa de la cameră scârțâind ușor. Cineva, probabil Nica, o deschisese. Undeva, dincolo de fundalul zdrăngănitului dinților mei, mi s-a părut că am auzit un “eu trebuie să plec acum”.

Am vrut să mă întorc, dar mi-a trecut prin minte că arăt ca dracu dârdâind de frig, așa că am rămas nemișcat îngânând ceva nedeslușit. Din dreptul ușii însă, nu a mai urmat nici o replică și nici zgomotul ei nu se mai auzea. Am stat așa, ghemuit, câteva minute într-o liniște deplină. Mă forțam să tremur în șoaptă. Aveam senzația însă că, în spatele meu, Nica aștepta la pândă să mă întorc cu fața spre el. Sentimentul straniu că sunt urmărit mă măcina prea tare, așa că până la urmă nu am mai putut rezista și m-am întors.

Nu era nimeni în cameră. Mai mult, ușa era închisă. Nu îmi mai dădeam seama dacă chiar auzisem pe cineva. Mi se păruse? Oricum, chiar dacă Nica se sculase cu noaptea în cap și plecase de la tanti Ionica fără să-l aud, nu ar fi avut cum să plece din sat, că doar nu avea mașină.

Dar dacă nu fusese Nica?

*****

Se pare că mă încălzisem bine sub cuvertură, că am adormit buștean. M-am sculat aproape de zece. Mă durea capul îngrozitor. Afară era la fel de înnorat. Din cameră, uitându-te prin fereastră,  părea chiar că picura în continuare.

“La dracu!” Am izbucnit cu voce tare uitându-mă la ceas! Nici măcar nu am sunat la București! Fără să vreau am dat cu ochii de o oglindă mare. Era o toaletă care avea în partea de jos un mic dulăpior cu sertare ce continua cu o oglindă îngustă și foarte înaltă. Mă puteam vedea bine în ea. Arătam groaznic. Parcă dormisem în șanț. Nu că ar fi fost departe de adevăr. Am dat să îmi îndrept dunga de la pantaloni, dar am renunțat. Măcar o cămașă curată să fi avut! Arătam ca dracu!

În scurt timp am sesizat că și miroseam la fel. Transpirasem peste noapte, iar acum un amestec de fum de țigări, alcool și transpirație părea să se evaporeze din cămașa mea. Am ieșit în curte unde aerul proaspăt putea să mă facă măcar să uit acel miros.

Abia acum vedeam curtea femeii. Nu era deloc așa de mare cum mi se păruse în seara precedentă. Chiar în fața verandei, într-o parte îngustă a curții, spre stradă, existau flori, nu prea multe, o parte încă înflorite. Gardul nu arăta chiar atât de bine cum mi se păruse în seara precedentă. Era lăsat cumva într-o parte, înspre curte, foarte probabil de la vreun vânt puternic. În stânga era cărarea care ne dusese la ușa din lateral prin care intrasem seara în casă. Veranda înconjura, cred, toată casa, iar pe partea dreaptă exista o intrare care avea câteva scări care duceau la ușa din lateral. Partea din față, abia acum observam, nu avea scări și nu puteai coborî pe acolo în curte. În curtea din față se putea ajunge doar pe lângă casă, trecând de o portiță aflată chiar în colțul casei, de fapt cumva sub verandă. Mă tot uitam buimac de jur împrejur căutând să descopăr ca un copil prost casa și lucrurile de pe acolo până când, într-un târziu, am zărit-o în fața ușii de la bucătărie pe bătrână.

– Sărut-mâna și bună dimineața! Nu știți, colegul meu s-a sculat?

Bătrâna m-a privit fix, ca și cum atunci mă vedea prima oară în viața ei. După câteva zeci de secunde bune, după ce am mai rostit eu încă o dată “știți, colegul meu…”, a catadicsit să răspundă.

– A maică, a plecat, dis de dimineață. Nici n-a vrut să mănânce! A zis că se duce la școală. Da`, mata nu poftești să mănânci ceva? Am niște lapte și niște mămăligă de aseară!

Nu aveam chef de mâncare. Voiam cu disperare să plec. Mă gândeam că Nica mersese de dimineață la școală ca să sune la minister. Nu se întorsese, dar probabil că mai stătea la taclale cu ăia pe acolo. Nu aveam nimic de făcut în casa bătrânei și cum nu aveam stare să mănânc, mi-am îndreptat un pic hainele de pe mine și am plecat și eu spre școală.

După ce am ieșit pe poarta ușor înțepenită, chinuindu-mă chiar să o închid în urma mea, mi-am dat seama că eram pe o uliță plină de noroi care nu părea să aibă prea multe pietriș, iar ceea ce era și mai neplăcut era că eu nu știam nici măcar dacă trebuia să o iau în stânga sau în dreapta. Stăteam ca prostul în fața porții căznindu-mă să îmi aduc aminte din ce direcție venisem seara trecută, dar nu reușeam. Îmi părea că strada principală ar fi cumva în dreapta așa că am luat-o în dreapta. Din fața mea venea un băiat pe bicicletă. Părea elev. Mergea în direcția opusă, ceea ce m-a pus pe gânduri. A trecut pe lângă mine destul de repede, nu fără a mă stropi cu noroi pe pantalonii care erau deja șifonați ca vai de ei. M-am întors după el și i-am strigat “Școala!!??”. Băiatul a mai mers câțiva metri după care s-a oprit brusc. Se întorsese spre mine și mă privea curios. A așteptat puțin și mi-a arătat chiar în fața lui, spre capătul uliței, la maxim cincizeci de metri o clădire. Am recunoscut-o. Era școala. Evident, în direcția opusă. M-am gândit că nu începusem prea bine nici ziua aia.

Nu puteam înțelege cum de mersesem minute bune cu o seară înainte când erau, de fapt, doar câțiva zeci de metri. În două minute de mers agale ajunsesem deja. Misterul timpului din seara precedentă se rezolvă la fel de ușor. Pe strada principală era un șanț mare prin care curgea un firicel de apă. Ca să ajungi la drumul principal din strada cu casa lui tanti Ionica trebuia să treci peste un fel de podeț îngust format din niște pietre. Cu o seară în urmă, probabil că fuseseră cu totul acoperite de apă și din acest motiv o luasem pe semne prin altă parte.

Găsisem o explicație simplă la marele mister. Eram încântat. Am explodat de bucurie când am văzut că mașina de la minister era parcată în fața școlii. Am descoperit însă, rapid că în școală nu era nimeni. Nici Nica, nici șoferul, nici nimeni altcineva nu părea să se afle în clădire. În lipsa oricărei idei am început să mă plimb prin curte. Mi s-a părut la un moment dat că la parter erau ore. Cei din clasele I-IV erau probabil la ore. După ce m-am apropiat ușor de o fereastră am văzut că nu era înăuntru decât femeia de serviciu cu care ne întâlnisem în ziua precedentă. Nu știu de unde apăruse, că mai devreme nu găsisem pe nimeni în școală. Brusc, mi-am adus aminte că era, de fapt, duminică, deci nu avea de ce să fie vreun copil acolo. “Dar de ce să sune atunci Nica la Minister?, m-am întrebat cu voce tare fără să vreau.

Nu mai aveam nici țigări și nici chef să mă plimb aiurea prin curtea școlii. Vorba vine curte că era de fapt un spațiu nu prea mare, acum pe jumătate plin cu noroi, ce avea niște veceuri în spate, iar în margini niște bârne de lemn ce stăteau aproape să cadă și care erau bineînțeles porțile de fotbal.

– Tovarășe Leba, vai, ați ajuns la școală, îmi pare rău că nu am apucat să vin să vă iau. Haideți înăuntru, în biroul meu, să bem o cafeluță.

Vederea directorului mă bucură, deși eram la fel de neplăcut surprins din cauza stilului lui fals și grotesc. Am intrat în cancelarie. Femeia de serviciu a intrat după noi cu un ibric mare, ceea ce dovedea că nechezolul fusese de mult făcut. Așa cum părea, de la distanță, trebuia să fie la fel de oribil precum mirosea.

            – Tovarășe director, pe șoferul nostru l-ați văzut?

            – Unde să-l văd? m-a întrebat vesel directorul turnându-mi cafea.

            – Păi nu știu, pe undeva pe aici! Mașina lui văd că este afară.

            – A, vai, dar aici a lăsat-o aseară, că l-am dus la tanti Florica, în spatele școlii și acolo nu e drum de mașini. Era mult mai bine să o lase aici. Dar de ce, îl așteptați?

            Directorul, dacă nu ar fi fost dobitoc, ar fi fost chiar simpatic. Auzi, de ce îl așteptam pe șofer! Am încercat totuși să-mi țin cumpătul.

            – Cum de ce, ca să mergem la București!

            – Aoleo, tov inspector, dar nu s-a rezolvat cu drumul, cel puțin cu Dacia nici vorbă.

            – Adică până la prânz nu se rezolvă?

            Directorul se uită la ceas ușor mirat de întrebarea mea. În clipa aia mi-am dat seama și eu că era aproape doisprezece și eu nu plecasem încă.

            – Tovarășe Leba, știți, îmi pare rău, dar noi am stat izolați și trei săptămâni.

            Mi-a căzut fața undeva în pantofii noroiți. Nu îmi venea să cred. “La dracu, ajung și pe jos în trei săptămâni”, am replicat cu voce tare.

            – Dar de ce să mergeți pe jos? Îmi replică idiot și sincer mirat directorul, ca și cum eu doream să merg pe jos.

            – Tovarășe director dacă nu am mașină merg pe jos și tot plec!

            – Păi nu aveți mașină, este adevărat, dar avem noi tractor! Se poate, doar nu vă lăsăm așa! Vine de la pădure în douăzeci de minute!

            Numai aveam puterea să mai zic ceva așa că am mai întrebat doar de Nica! Directorul nu mi-a dat nici un răspuns. S-a ridicat de la masă și a ieșit rapid din cancelarie, cât se poate de nepoliticos, fără să scoată un sunet. A revenit după două trei minute ca și cum nu se întâmplase nimic. S-a așezat liniștit pe același scaun și mi-a răspuns senin la întrebare ca și cum atunci i-o pusesem.

            – Tovarășe Leba, nu știu unde este tov inspector Nica. Am înțeles că a plecat din sat de dimineață, că avea o problemă foarte urgentă. Probabil tot cu tractorul sau cu vreun Aro. Nu știu, că eu nu l-am văzut.

            Nu am apucat să sorb din cafea că directorul a izbucnit:

– Pandele, trage mă în față, aici lângă gard.

Pandele conducea un tractor cu remorcă. Remorca era goală. Avea însă o băncuță pe care se presupunea că trebuia să stau eu. Era absolut mizerabilă. Femeia de serviciu i-a aruncat lui Pandele o pătură roșie, o culoare închisă însă, mai mult maro. Acesta a pus-o cu multă grijă pe băncuță. Mi-am băut în fugă cafeaua, care nu era chiar atât de rea pe cât mi-o imaginasem și până la urmă, după ce am scăpat și de zecile de sfaturi ale directorului privitoare la mersul cu tractorul, cu chiu cu vai, am plecat. Trebuia să ajung la tren și asta tocmai în Focșani.

Nea Pandele mergea însă mai încet decât o căruță trasă de melci, că tractorul avea nu știu ce problemă. Copiii cu biciclete ne depășeau în mare viteză. La un moment dat se învârteau în jurul nostru râzând de minunăția tehnicii agricole. A fost înfiorător. Nici măcar să ațipesc nu puteam de la huruitul nenorocit al tractorului.

După ce Pandele a mai și reparat tractorul de vreo trei ori, momente în care am zăcut ore în șir pe câmp, am ajuns în fine în Focșani când dădea deja să se însereze. Ca să fie totul în regulă, chiar în fața casei de bilete, după ce am stat vreo douăzeci de minute la coadă, am descoperit că nu aveam nici un ban. Probabil îmi căzuse portofelul în casa bătrânei, în pat sau prin bucătărie. Nu aveam nici măcar un leu. Nu aveam ce face așa că m-am urcat fără bilet în trenul de nouă fără douăzeci.

Eram nebărbierit, miroseam oribil, nu doar de la faptul că eram nespălat, dar și de la mirosul de balegă din remorcă, nu aveam nici bani, nici bilet și, evident, nici acte. Mica mea escapadă se terminase foarte prost. Mă gândeam, însă, cu sufletul împăcat, că măcar se încheiase.

*****

7

Mă înșelasem groaznic. În loc să mă târguiesc cu Nașul, să îi dau dracului ceasul, sau măcar să mă iau la harță cu el, am preferat să-i spun că sunt inspector în Ministerul Învățământului și că mi-am uitat portofelul la o gazdă dintr-un sat și că preferam să plătesc când ajungeam la București. Îmi era destul de clar că nu arătam a inspector și, mai ales, nu miroseam a bucureștean. Asta era cumplit de sigur pentru că o bătrână chiar mă rugase să mă duc mai spre capul vagonului că nepotului ei îi vine să vomite. În Gara de Nord am ajuns puțin după miezul nopții. Nașul m-a dus la miliția gării unde băieții ăia amabili mi-au zis să dau un telefon și să chem pe cineva cu banii să plătesc amenda și biletul. Nu aveam pe cine să sun la ora aia, dar nu știu de ce m-am gândit că Nica ar fi trebuit să fie acasă deja și că puteam să-l sun deși era atât de târziu. Mi se părea cumva vinovat pentru că plecase și mă lăsase cu ochii în soare. Împrumutam bani de la el la o adică. Nu aveam numărul lui, dar știam că stă undeva prin Pantelimon. Am sunat la informații și după vreo zece minute o voce acră mi-a răspuns. Exact atunci am descoperit că nu știam cum îl mai chema pe Nica. Mi-am încercat norocul totuși:

– Familia Nica în Pantelimon

– Nica și mai cum? m-a întrebat vocea la fel de acră și de plictisită. M-am gândit din senin că, de fapt, nu doar că nu știam alt nume, dar nu eram convins că Nica era numele de familie. Toți îi spuneau Nica. Așa îi spuneam și eu. Am riscat însă.

– Nica și atât nu mai știu prenumele.

Femeia nu s-a supărat, dar după doar câteva secunde, cred că nici nu căutase undeva, m-a întrebat din nou.

– Nu am nici un Nica în Pantelimon. Vreți în alt cartier?

Stupidă întrebare. Nu îmi era bun orice Nica. Am închis. Era deja foarte târziu așa că m-am decis până la urmă să aștept până dimineața ca să sun la minister sau la vreun vecin. Mi-am petrecut astfel noaptea la miliția Gării de Nord. Oamenii au fost de treabă și m-au lăsat să dorm pe un fel de fotoliu dintr-o cămăruță, care drept să spun, nu știu la ce servea. Nici că mă interesa. A doua zi de dimineață am sunat la minister unde era un ofițer de serviciu în permanență, iar pe la nouă a venit un șofer de la minister cu banii.

M-am dus acasă glonț. L-am sunat pe Teodorovici și i-am spus pe scurt ce am pățit și l-am rugat să mă lase acasă în ziua aia. I-am dat înapoi șoferului banii de amendă și de bilet și, după ce a plecat în treaba lui, mi-am pus un pahar mare de țuică. Mă durea capul, așa că după ce am fumat două, trei țigări și am ras paharul, m-am culcat.

M-am sculat abia seara. După cum mă simțeam am bănuit imediat că aveam febră. Mi-am pus termometrul și m-am îngrozit. Mercurul sărise un pic de 40 de grade. Aveam în bloc un vecin cu care mă înțelegeam destul de bine, un tip văduv de vreo zece ani, dar, mult mai important, era medic. L-am sunat și el a vorbit la un spital să trimită o salvare. Culmea, mașina a venit în zece-cincisprezece minute. O doctoriță înaltă, drăguțică, cu un păr foarte lung, negru ca abanosul, la vreo treizeci de ani, mi-a intrat în casă sprintenă și cu un aer foarte vesel.

– Ia să vedem tataie cum stai cu sănătatea! Ai băut cam mult nu e așa? Bătrânii nu mai au voie să se destrăbăleze…

Femeia, care mi se păruse inițial tare simpatică, reuși să mă enerveze de la primele cuvinte. Nu îmi mai spusese niciodată o femeie „tataie”. Mă îngrozise chestia asta la fel de mult ca și mercurul termometrului. Nu am apucat decât să spun, foarte supărat și răspicat, „pardon”, că femeia mi-a tăiat-o scurt.

– Pardon!!! Ce, ai tras un vânt? Lasă tataie că e sănătos și înțelegem la vârsta asta.

Am sărit ca ars și aproape i-am strigat:

– Vă rog să mă scuzați dar eu …. Nici acum nu am apucat să continui propoziția. Unde aveam pe semne și capul greu de la febră nu am reușit decât să mă uit ca prostul la ea cu cuvintele suspendate undeva în aer. Femeia, la fel de veselă, mi-a tăiat-o din nou.

– Tataie te-ai hodorogit de tot. Ești și un pic senil, ce să-i faci, bătrânețea! Stai și te uiți la o femeie ca vițelul la poartă nouă. Ai uitat cum arată o femeie, nu-i așa?

Am renunțat să mai lupt pentru recunoașterea demnității mele. Am lăsat-o în plata domnului. Nu am mai zis nimic și până la urmă a fost mai bine. Femeia mi-a făcut o injecție, mi-a scris o rețetă și mi-a completat o adeverință de concediu medical. Până vineri nu trebuia să mai merg la Minister. M-am gândit că a doua zi trebuia să îl sun pe Nica să se ducă să îi explice el lui Teodorovici situația din Năruja.

Dar de să îi spun eu, că doar pe el l-a chemat prima dată Teodorovici? Nu are decât să își vadă de treaba lui și să îi dea raportul! E băiat mare și mai ales de încredere pentru Teodorovici. Până la urmă m-am decis să nu mai sun pe nimeni. Aveam trei zile de liniște. Chiar le meritasem!

*****

8

Vineri dimineața m-am dus la Minister. Spre surprinderea mea, nu m-a căutat nimeni până după amiază. Pe la trei secretara lui Teodorovici m-a sunat că mă cheamă șeful. M-am gândit imediat că mă bucurasem degeaba pentru că, iată, nu scăpasem, așa cum crezusem. De cum am intrat în birou Teodorovici m-a luat tare chiar înainte să apuc să închid ușa în urma mea.

– Nica unde e? De ce nu a venit și el?

– Nu știu, probabil că trebuie să apară și el. Vreți să-i spun Mioarei, asta era secretara lui, să-l cheme încă o dată?

– De unde să-l cheme?

– Cum de unde? Din birou.

– Dar ce, e la birou? a replicat Teodorovici curios și parcă cu o urmă de bucurie în priviri.

– Păi unde să fie?

– Băi Dane, m-a luat prietenos și ușor amuzat, deși se vedea de la o poștă că era nervos, măi Dane, tu acum ai aterizat, deși, să știi, puteai să dai un semn de viață! Măi Dane, Nica al tău nu a apărut de o săptămână.

– Cum de o săptămână? că a plecat din Năruja înaintea mea! El a plecat duminică dimineață de tot, așa am înțeles! „Cum adică al meu?” Am realizat cu întârziere ciudățenia replicii lui Teodorovici dar nu am spus nimic cu voce tare. „Ce mama dracului pățise și Nica?”

            – O fi plecat el de dimineață, dar nu a venit deloc la Minister săptămâna asta și nici nu răspunde la telefon acasă. Ascultă la mine măi Leba că dacă nu are concediu medical îl bag la disciplinar!

            Mă gândeam că Nica, probabil ca și mine, răcise serios și, tot la fel ca mine, crezuse că voi rezolva eu cazul la serviciu. Dar de ce totuși Teodorovici ținea morțiș să îmi spună mie că îl sancționează pe Nica? Ce treabă aveam eu cu el?

            – Ei, ia zi, că m-a întrebat tovarășul ministru, ce e cu raportul cu copilul din Focșani?

            – Năruja tov. Teodorovici …

M-am oprit fără să mai zic nimic pentru că nu îmi venise altceva în gând decât un „La dracu!”. Nu aveam nici cea mai mică idee de niciun raport. Îmi ieșise complet din cap toată povestea. De a doua zi nu mă mai gândisem nici cinci minute la Năruja.

            Dădeam din colț în colț. Nica luase notițe, la el erau procesele verbale, el luase declarația directorului, ca și pe cea a femeii de serviciu, eu nu aveam nimic. I-am spus șefului cum stă treaba și a izbucnit furios, așa cum nu-l văzusem în viața mea.

            – Ești nebun? Vrei să mă dea ăștia afară? Vrei să te dea și pe tine acum în prag de pensie? Ăștia de sus așteptă măsurile și tu îmi spui că nu avem nimic, chiar nimic! Acum iei șoferul de serviciu și te duci la Năruja. Te duci glonț, nu știu ce treabă ai, dar vreau să am toate actele pe birou luni la ora șapte!

            Am vrut să spun ceva, dar pentru prima dată Teodorovici a țipat la mine înfiorător. Am plecat direct în curte. Șoferul de serviciu m-a întrebat unde este Năruja în timp ce se urca în mașină. A pornit motorul, dar când a auzit că este în Vrancea l-a oprit imediat.

– Tov Leba, îmi pare rău, dar eu ies din tură la șase. Acum este patru jumătate și mâine îmi botez băiatul. Nu pot să merg! Așteptați că îmi vine schimbul mai devreme și mergeți cu el.

            Mi-am dat seama, însă, că drumul era de trei-patru ore și nu aveam de ce să mă duc în seara aia până acolo. Ca să dorm încă o noapte în Năruja era chiar prea de tot. La urma urmei puteam aranja să mă ia șoferul direct de acasă a doua zi la șase dimineața. Pe la nouă la zece puteam fi acolo și poate că de data asta terminam până după amiază.

            Avusesem perfectă dreptate. La nouă și jumătate fix eram în Năruja. Mi-am adus aminte de școală și chiar l-am ghidat pe șofer. Eram într-un fel bucuros și mă simțeam bine că de data asta îmi ieșise totul. Am coborât rapid din mașină și m-am dus glonț în școală aproape gâfâind. În pragul ușii de la intrare însă am realizat că văzusem în goana mea ceva, ceva ce nu trebuia să se afle acolo. Am întors capul și am văzut Dacia albastră cu care venisem cu o săptămână în urmă. Era nemișcată în fața intrării. M-a trecut un fior pe șira spinării. Cum dracului de mașina se afla încă acolo după atâta timp?

*****

9

            Aceeași femeie de serviciu spăla pe jos chiar în fața cancelariei. M-a privit ca și cum abia cu câteva minute în urmă se despărțise de mine.

            – A, tovarășe inspector, vai, dar îmi pare rău că abia acum ați venit. De ce ați întârziat atâta? Îl căutați pe tovarășul director, nu-i așa? Ce păcat! A plecat la Zimnicea, de dimineață, la o consfătuire. Nu vine decât luni.

            Mi-a venit să mă urc pe pereți. De ce mama dracului nu sunasem cu o zi în urmă să-l anunț? Îmi închipuisem, ca un idiot, că, fiind la țară, nu avea cum să nu fie în sat, dacă nu îl găseam la școală. „Fir-ar mă-sa a dracului de porcărie de consfătuiri!”. Ultima replică am gândit-o cu un ușor murmur pe buze astfel încât femeia se uita fix la mine neînțelegând exact ce spuneam.

M-am dus glonț la miliție să stau de vorbă cu milițianul care lucra la caz. Era să leșin când am aflat că era în concediu. Unde mai pui că era și din Focșani, deci nu aveam cum să dau de el! Am ieșit de la postul de miliție pe strada principală, singura de altfel care părea o stradă, și mi-am aprins o țigară. În doar zece minute descoperisem că venisem de pomană în Năruja. Bașca că nici nu aveam ce să spun luni la minister. Era groaznic! Ar fi trebuit să mă întorc la București, dar aveam senzația unei catastrofe și parcă amânarea reîntoarcerii amâna într-un fel și finalul grav al poveștii. Trebuia să mă mai gândesc un pic înainte de a lua decizia fatală de a mă întoarce în București cu coada între picioare. Deși nu îmi stătea în fire, m-am dus la bufetul de lângă primărie, pe lângă care trecusem în drum spre miliție și care văzusem că era deschis. Trebuia să beau o bere și să mă gândesc la ce era de făcut. Pe șofer l-am trimis la școală înainte, să mă aștepte acolo, că nu aveam chef să-l văd, dar nici el să mă vadă dis-de-dimineață în cârciumă.

            Bufetul avea o sală de vreo treizeci de metri pătrați, cam cât o sufragerie mai mare. Erau acolo vreo trei-patru mese și mai multe scaune. Nu era nimeni înăuntru. Era și normal, era abia 10. Mi-am luat o bere de la o duduie grasă, care m-a servit uitându-se chiorâș la mine. Culmea, berea era foarte rece și cum afară se încălzise am băut-o pe nerăsuflate. Am dat să plec, dar m-am gândit că merit o a doua sticlă.

Mă păcăleam singur. Nu mă gândeam câtuși de puțin la ce era de făcut, oricum nu credeam în acel moment că exista vreo soluție. Mă uitam aiurea pe pereți încercând mai degrabă să uit de toată tărășenia aceea. Chiar lângă ușă era un fel de panou cu un text în care se spunea că județul Vrancea este fruntaș în întrecerea socialistă. Am râs fără nici o reținere. Cumva mi se părea că acolo, la dracu în praznic, eram foarte liber, aveam voie să spun și să fac orice. În București nu aș fi putut. Nu îmi păsa câtuși de puțin că duduia din spatele tejghelei se uita curios la mine.  Eram măcar ciudat pentru faptul că stăteam singur la masă și râdeam cu poftă uitându-mă la gazeta lor politică.

            Ce tâmpiți! Ăștia se întrec în raportări și pe nimeni nu doare, în realitate, tocmai de realitate. Mă gândeam că se duce totul de râpă în țara asta pentru că stăm să ne mințim singuri acoperind adevărul cu o droaie de hârtii. Nici dracu nu mai știe astăzi cum stau lucrurile de fapt. Nu stăm atât de bine ca la telejurnal, dar poate că nici așa de rău cum spun unii! În orice caz, o să ajungem rău de tot dacă o ținem așa în minciuni! Nu știu de ce aceste gânduri, deși le aveam de foarte mult timp, acum le puteam chiar rosti.

Am mai băut un gât sănătos de bere. Atât de sănătos că m-am gândit că o să termin cam repede și a doua sticlă. Instinctiv m-am întrebat dacă era cazul sau nu să mai iau și o a treia bere. Am amânat pentru moment decizia pentru că îmi era frică de rațiunea mea care avea să învingă și să îmi spună că două beri erau suficiente. Așa că m-am uitat din nou, parcă mai senin, la gazeta de perete. Devenisem însă mult mai curios să citesc inepțiile scrise acolo. Râdeam de-a dreptul în timp ce citeam. IAS Panciu a raportat pe primul trimestru al…

Dintr-o dată, ca și cum mi se ridicase un văl de pe față, m-am înseninat. Am scos un strigăt puternic de bucurie. Sunt convins că din spatele tejghelei păream tot mai ciudat. Am auzit chiar o voce înfundată, a femeii de la bar care părea îngrijorată, „ați zis ceva?”. Eu eram însă bucuros și nu îmi păsa. Eram convins că găsisem soluția. La urma urmei ce trebuia să fac eu? Doar niște procese verbale, niște simple rapoarte. Pe cine dracu interesa, de fapt, povestea? Ce dacă treceam în declarații ce îmi aduceam aminte? Mai întreba vreodată cineva pe director ce declarase inițial? Parcă el ar fi știut! Ce, doar nu își notase declarațiile lui din urmă cu o săptămână, ca să le compare mai târziu! De bucurie am mai luat până la urmă o bere. O meritam însă.

M-am apucat imediat să mă gândesc la ce trebuia să scriu. Mi-am dat repede seama, după ce mi-am scos carnețelul, ca era mai bine dacă mă duceam în școală, unde puteam avea mai multă liniște și inspirație. Am băut berea grăbit și, până la urmă, m-am întors la școală.

Femeia de serviciu nu mai era acolo. Mă luase dimineață așa de repede că nici măcar nu apucasem să întreb de mașina parcată de o săptămână în fața școlii. Am intrat în cancelarie. Era pustie. „Acum să le fure unii cataloagele!” Probabil, însă, că pe acolo nu se ocupa nimeni de așa ceva.

M-am așezat la masa aia mare și ciudată a cancelariei și m-am apucat să aștern pe hârtie tot ce îmi aduceam aminte din discuțiile de săptămâna precedentă. După vreo jumătate de oră am epuizat absolut tot ce îmi aminteam. Mi-am aprins o țigară și m-am decis să mai și inventez un pic. Oricum, nici directorul și nici altcineva nu știau mare lucru despre copilul mort.

După vreo trei-patru țigări însă am intrat în pană de inspirație. Nu scrisesem suficient, asta era sigur, dar nu știam ce să mai fac pentru a-mi mai veni câteva idei. Ceasul era deja unu. M-am hotărât să mă plimb puțin prin școală, cum o făcusem și atunci, prima dată. Am pornit-o pe culoar și am avut imediat o revelație. Eu nici măcar nu văzusem toaleta în care fusese găsit copilul! M-am decis să încep cu ea. Nu știam ce aș fi putut găsi în acolo, eram chiar sigur că absolut nimic, dar era un loc care poate îmi mai stârnea un pic inspirația.

Am bâjbâit pe holuri câteva minute pentru că nu găseam nici o toaletă. La urma urmei sunt cele din curte, de ce să mai fie unele și în școală? M-am gândit cu o ușoară temere că poate copilul fusese găsit în toaletele din curte, ceea ce schimba o mare parte din ce scrisesem deja. Exact când am ajuns la concluzia că trebuia să merg în curte, un miros tipic de veceu spălat recent mi-a intrat în nări. Culmea, de lângă o ușă aproape lipită de cea a cancelariei. Evident, o evitasem până atunci ca un făcut. Ba, am intrat și mi-am adus aminte imediat, după pereții care aveau ușoare urme de faianță în fața unei chiuvete, că, de fapt, intrasem acolo câțiva pași și cu o săptămână în urmă.

Toaleta avea două cămăruțe mici. În prima erau două chiuvete și o țâșnitoare, iar în a doua veceurile propriu-zise. Am trecut rapid prin prima încăpere, am deschis ușa și am intrat și în camera cu veceurile, unde îmi imaginam că fusese probabil găsit copilul.

Am făcut maxim doi pași și parcă mi-a explodat timpanul. În urechi, am auzit un țipăt ascuțit care m-a făcut să îmi sară inima din piept. M-am uitat în stânga mea. O elevă stătea în picioare fără pantalonii și fără chiloții, doar cu un tricou pe care îl ținea cu mâinile ridicat foarte sus. Imaginea fetei dezbrăcate, dar și țipătul ei m-au făcut să am palpitații, la propriu. Am dat să mă întorc brusc și să ies de acolo, dar am alunecat și, încercând să mă țin, nu am reușit decât să închid ușa. Aproape imediat a căzut pe cimentul umed o pereche de pantaloni care fuseseră agățați într-un cui de pe ușă. Am dat să ridic hainele care căzuseră, dar m-am dezechilibrat de-a binelea și, instinctiv, m-am agățat de clanța ușii. Nu am reușit să mă țin și am căzut rămânând cu clanța în mână. M-am ridicat imediat, dar clanța ieșise din broască, iar eu nu puteam să mai deschid ușa. Tot rosteam într-una, șoptit, un „pardon” sacadat, aproape ca o morișcă, uitându-mă spre peretele opus și încercând să repar broasca. Clanța nu mai intra la loc și pace, iar eu nu puteam sub nicio formă să mai deschid ușa pentru a pleca de acolo.

La un moment dat, probabil nu după mult timp, deși mie mi se părea o eternitate, fata din spatele meu s-a apropiat de mine, așa goală cum era, a luat clanța din mâna mea și a deschis într-o clipă ușa buclucașă. Am fugit ca pământul. Într-o secundă eram în fața cancelariei. Chiar în fața mea, exact în dreptul ușii, femeia de serviciu mă privea curioasă.

– Unde le-ai găsit maică?

Abia atunci am observat că ieșisem cu pantalonii fetei în mână. Am dat să îi răsucesc, ca să nu se vadă așa bine ce sunt, dar din ei a căzut o pereche de chiloți cu dantelă. I-am luat de pe jos și am fugit din nou în toaletă. Fata mă aștepta în ușă veceului, semn că eram foarte previzibil. M-am uitat în altă parte și i-am întins hainele aproape ca un retardat, cerându-mi scuze fără oprire. Am apucat să mai spun totuși că femeia de serviciu este afară și să nu iasă imediat.

Am intrat în cancelarie cu tensiunea 24. Am aprins imediat o țigară.

– De, este bună o țigară după, am auzit în spatele meu vocea femeii de serviciu, care nu dispăruse așa cum sperasem.

– Puteți să îmi faceți o cafea? am întrebat-o tăios, dar și foarte inspirat, pentru că femeia a plecat de îndată din cancelarie undeva în partea opusă a holului. Nu am mai scos nici un sunet. Nu aveam curajul să ies pe hol să mai dau cu ochii cu fata. Săraca cine știe ce o fi crezut?! Nu se auzea însă nici un zgomot iar eu nu puteam ști dacă a plecat sau nu.

Bineînțeles că nu am așteptat cafeaua. După ce mi-am terminat țigara am ieșit afară la mașină. Șoferul vorbea cu un localnic despre fotbal. M-am urcat în Dacie și i-am zis să dea bice. A întors mașina și după ce a mers câțiva metri a oprit.

– Șefu, vă face cineva semn cu mâna.

Mi-am întors capul. Stăteam pe bancheta din spate. Am deschis portiera și am văzut încremenit cum fata din toaletă alerga spre mașină. Eram paralizat, mă gândeam cum dracului să mă scuz încă odată, dar cuvintele mi se opreau în gât. Eleva nu părea chiar elevă. Oricum nu de școală generală! Era o adolescentă, poate că era elevă la liceu, poate chiar îl terminase.

– Tovarășe inspector, credeați că scăpați așa ușor! I-ați murdărit oribil așa că mi-i spălați!

Fata s-a aplecat pe lângă portiera deschisă și mi-a băgat ceva în buzunar. S-a întors apoi și a plecat fără să spună nimic altceva. Am băgat mâna în buzunar și am pipăit cu vârful degetelor o cârpă cu dantelă. Nu am simțit nevoia să o scot, îmi imaginam ce era. Ce răzbunare pe impolitețea mea, m-am gândit. Deși fusesem luat pe nepregătite de gestul fetei, trebuie să recunosc, îmi plăcuse într-o oarecare măsură. Nu știam ce să spun și nici ce să fac și nu știu de ce chestia asta îmi plăcea.

– Numai atât v-a dat, a întrebat din senin șoferul după câteva minute.

M-a trecut un fior pe șira spinării. Oare văzuse nenorocitul ce avea fata în mână? M-am adunat câteva secunde și am încercat să-i răspund calm:

– Cum atât, măi, Marine?

– Păi mi s-a părut că avea un dosar mare când a intrat în școală.

– Dosar? Cum adică dosar.. Cine știe Marine, poate avea altă treabă…

– Păi ce altă treabă să aibă că pe dumneavoastră vă căuta! Doar a întrebat de tovarășul inspector de la București când a venit.

Eram siderat de-a dreptul. Nu fusese o întâmplare?!? Dacă pe mine mă căuta, de ce nu a vrut atunci să-mi vorbească? Poate aveam, de fapt, altceva în buzunar. Am băgat din nou mâna în buzunar, ușor de tot, și am scos cârpa. Am recunoscut imediat perechea de chiloți ai fetei. Este drept se murdăriseră. Aveau o pată mare albastră. Mi-am dat seama imediat, însă, că nu era mizerie și nici pată. Erau scrise mai multe rânduri pe ei cu litere foarte mici. Nici măcar nu avea rost să încerc să citesc. Oricum nu era cazul să îi scot cu totul din buzunar. M-am decis să aștept până acasă. Eram, însă, al dracului de curios. Parcă îmi ardea buzunarul. De nu știu câte ori am fost la un pas să-i scot totuși și să încerc să citesc, dar mi se părea extrem de penibil să îmi scot ochelarii și să lecturez o pereche de chiloți.

– Dar ce căuta mașina lui nea Costică acolo? mă întrebă din senin șoferul pe undeva pe lângă Buzău. Eu știam că este bolnav și că e în concediu, da de ce să fi lăsat mașina acolo? O avea cumva rude în satul ăla, sau poate i-or fi furat ăia mașina și l-au îngropat în curtea școlii?

Marin râdea, dar eu aveam un sentiment urât. La urma urmei acolo mai fusese omorât cineva.

*****

10

Am ajuns acasă parcă mai greu ca niciodată. Nici nu m-am dezbrăcat bine, mi-am pus ochelarii și am scos chiloții fetei din buzunar. Într-adevăr era scris ceva pe ei, dar cu un pix care scria foarte subțire. Din păcate nu se putea citi nimic. Era prea mic scrisul, mult prea mic chiar și pentru ochelarii mei cu multe dioptrii. După cinci minute au început să îmi lăcrimeze ochii. Cu cât mă chinuiam mai mult, cu atât mai mult eram incitat să descopăr mesajul. Nu puteam să înțeleg scrisul și pace bună. Brusc mi-am amintit că am primit o lupă filatelică, cândva de ziua mea. Bineînțeles că nu știam unde am pus-o pentru că nu o foloseam, deoarece eu nu colecționez timbre, mai bine zis nu colecționez nimic.

Nu am reușit să o găsesc, așa că, după o vreme, m-am gândit că a doua zi pe lumină și odihnit puteam să o caut. Am dat drumul la televizor, la bulgari, cu gândul că poate o fi vreun meci, ca să mă iau cu altceva. Vorbea un tovarăș de al lor, așa că, fără să vreau, am ajuns să mă gândesc tot la lupa aia nenorocită. Probabil că am ațipit că m-a sculat țârâitul telefonului.

– Alo, tovarășul Leba? Elohim de la cadre la telefon!

Am bâiguit ceva pe post de da, iar la capul celălalt vocea foarte puternică a continuat parcă total independent de replica mea.

– Tov Leba ați fost în deplasare la Năruja cu tov Nica în urmă cu o săptămână?

– Da este adevărat, dar de ce…….

Nu am apucat să termin.

– Și de ce nu ați raportat că nu a mai venit la serviciu de atunci? Să veniți luni la șapte jumătate la mine la camera 313.

Mi-a închis fără să mai apuc să întreb și de ce trebuia să merg la el. „De ce dracu se interesează cadrele de Nica? Chiar a dispărut? Nu reușesc ei, micii omuleți de la cadre, să dea de el? O fi fugit, mai știi? Și-a luat o valijoară și dus…”

Am izbucnit în urale de unu singur în casă. Îmi adusesem aminte unde era lupa. În valijoara pe care o foloseam în excursii ca să îmi țin acareturile de bărbierit. Îmi aduceam aminte foarte clar cum o pusesem acolo cu un an în urmă chiar în ziua când o primisem.

Avusesem dreptate. Înarmat cu lentila iscoditoare m-am aplecat din nou asupra textului. L-am transcris imediat pe o hârtie. L-am recitit de două ori. Eram totuși dezamăgit. Este drept, mintea îmi fugise la dracu în praznic, poate nu prea cuvios și chiar nerușinat pentru vârsta mea, dar textul era unul complet aiuristic. Am citit încă o dată, cu voce tare cele câteva rânduri. Aveam impresia stupidă că astfel l-aș înțelege mai bine:

Când zilele vor îmbătrâni fie ca ea să se îndepărteze de generațiile viitoare, fără să fie oprită în loc, și să își ia zborul pe veci. Cel care rostește aceste rânduri va fi să nu fie, va putea fără putință și va călători în statornicire. Nu uita că unul a luat naștere doar prin puterea căldurii, iar dacă crește dorința, care este sămânța gândirii, atunci jos va fi instinctul, iar sus va fi harul.

Eram teribil de nemulțumit. Ce bazaconii și în mintea fătucii ăleia. M-am gândit că era o adolescentă care a vrut să se dea mare și mi-a scris cine știe ce inepție i-o scrisese careva printr-un oracol. Ce putea să fie altceva?

Este drept, nu eram foarte convins de propria explicație. În definitiv, putea oare ea să aibă legătură cu crima? Dacă într-adevăr fata venise la școală după mine? Avea, zisese șoferul, un dosar, voia poate să mi-l dea, dar de ce atunci faza cu chiloții? Nu ar fi trebuit să vină cu o foaie, cu un șervețel, cu orice altceva? Și ce dracu să fac cu ei, doar nu s-o gândi proasta că mă întorc în pustiu să îi dau înapoi?

I-am aruncat, din obișnuință, în coșul de rufe. Nu îmi venea să îi arunc de-a binelea la gunoi. Brusc mi-a trecut o idee prin cap. Dacă nu erau chiloții fetei? În fond erau albi, aveau dantelă este drept, dar puteau fi și ai altcuiva, oricum păreau totuși ai unui copil. Inițial mi se păruse că fata era o elevă de generală și automat mi s-a părut normal să poarte așa ceva. Acum nu mai mi se părea că fata chiar era elevă și atunci parcă nu ar fi trebuit să poarte un astfel de model. Dar știu eu ce dracu poartă fetele astea de azi?

M-am culcat într-un târziu cu convingerea că aceasta va fi o altă mare necunoscută pe care nu o voi rezolva niciodată. La urma urmei nu avea totuși nici un rost.

Când zilele vor îmbătrâni… frumos spus.

*****

Sfârșitul capitolului 1