Scriitorii

Capitolul 4

1

Se făcuse seară. Eram groaznic de obosit și nu mai puteam fi foarte atent la ce se întâmpla în jurul meu. Nu îmi era însă somn. Pierdusem noțiunea timpului. Știu că stătusem o vreme bună în cămăruța ticsită de oameni, viitori și deja majoritatea foști miniștri. Nu scrisesem pe foaia de hârtie decât două nume care fuseseră capabile să supraviețuiască acelor ore. Primul era al lui Ilie Năstase, trecut ca ministru al tineretului, eventual și al sportului, deși un bărbat pe la vreo patruzeci de ani încercase să ne spună că Ilie nu mai era chiar atât de tânăr și din acest motiv tot încercase să ni-l propună pe un nepot de-al lui din Berceni, care scria poezii și era suplinitor la nu știu ce școală. Al doilea nume era cel al lui Cristian Țopescu, doar că era, în principiu, și el legat tot de sport. Aici ne-am și oprit. De propus s-au tot propus diverse nume. Multe dintre ele căzuseră pentru că de fiecare dată cineva de acolo reacționa cu câte  o replică de genul: ”Cine este și ăsta domnule?” la care, de regulă, imediat se mai găsea altul să întrebe în gura mare: „O fi vreunul de a cântat osanale lui nea Nicu!” De fiecare dată o astfel de replică a fost suficientă pentru a se trece la o altă persoană.

Este iarăși adevărat că mai fuseseră propuși în cele câteva ore și unii mult mai cunoscuți. Din păcate, dezavantajul cu ăștia a fost că erau toți morți. Cel mai tare a fost un tânăr care l-a propus pe Marin Preda la învățământ. Tot la învățământ am încercat să propun și eu pe cineva, vorba aia, aici chiar mă mai pricepeam, dar tot fără succes. Paradoxal, un tip uscățiv și negricios, pe la vreo treizeci de ani, a propus și el la învățământ pe cineva, care aproape era să iasă, un vecin de-al lui, un bun profesor de română de la Școala 185, dar am reușit să-l duc cu zăhărelul și să nu-l trec pe listă.

Dacă e să fiu sincer trebuie să recunosc că nu am făcut guvernul tot timpul. Când și când mai venea câte unul cu vești din București sau din țară, care de care mai alarmiste, inclusiv că Ceaușescu s-a organizat în munți, că vine cu securitatea peste noi și că armata, de fapt, nu este chiar de partea noastră. De fiecare dată, după orice asemenea veste, minute în șir vorbeam în neștire despre orice în afară de guvern.

Nu aveam idee cât era ceasul, dar la un moment dat un bărbat ușor grizonat a venit cu o soluție salvatoare.

      –  Măi, oameni buni, eu zic să ne gândim toți la ce oameni mari avem în țară să îi scriem pe hârtie și să tragem apoi la sorți. La câți suntem aici și câte persoane știm o să găsim trei guverne nu unul! Hai să scriem toți pe o hârtie câte nume avem în cap.

Nu am înțeles de ce această propunere, care pur și simplu relua încercările eșuate de ore bune ale tuturor celor prezenți, era primită acum în urale. Lumea s-a apucat chiar să caute ustensile de scris, ceea ce nu era chiar atât de simplu. Nimeni nu venise acolo cu gândul de a scrie ceva. Hârtie s-a găsit, același caiet dictando care deja își jertfise mai multe pagini.

Cinstita adunare din cămăruța de protocol se apucase deja de scris sau cel puțin se pregătea, când un tinerel blond, scunduț, îmbrăcat cu un trening ponosit a intrat valvârtej pe ușă strigând ca din gură de șarpe:

      –  Trădare! Trădare!

Lumea îl privea cu ochii pironiți aproape fără nicio expresie. Câteva secunde întreaga scenă se transformase într-o fotografie. Băiatul a continuat după ce și-a tras sufletul.

       –  La etajul de deasupra se face un alt guvern!

      Ne simțeam trădați. Adică alții făceau un alt guvern. Cu ce drept făceau ăia Guvernul? Ce dacă erau la un etaj mai sus?

       – La patru? a întrebat cineva.

       – Nu, la trei, a răspuns blondul, mirat într-un fel de întrebare.

       – A, înseamnă că la patru sunt alții, a vorbit aceeași persoană. M-am uitat la el. Era un bătrânel mucalit, să fi avut spre șaizeci de ani, avea părul negru, dar fața era destul de zbârcită, trădându-i vârsta din plin. Îmi mai atrăsese atenția și mai devreme. Dădea când și când replici ironice, dar nimeni cred, în afara mea, nu sesiza glumele lui.

        – Tovarășe, l-am interpelat, chiar știți și de altcineva? La etajul patru mai fac unii guvernul?

Intervenisem autoritar, prilej ca lumea să rămână o clipă cu fețele imobilizate spre mine. Bătrânul mucalit a răspuns cu un aer fantastic de inofensiv, cumva parcă detașat total de tensiunea acelei camere:

         – Da, am auzit pe cineva mai devreme, dar stați liniștit domnule Roman că îl fac cu același spor, probabil, cu care îl facem și noi.

Își păstrase ironia, deși nici acum nu părea că cineva prinsese acea nuanță din replica lui. Oamenii începuseră, însă, să se agite. Toți aveam senzația ciudată, chiar și eu care aterizasem din întâmplare acolo, că alții doreau să ne ia dreptul nostru de a face guvernul. Problema era că deși absolut toți vorbeau, nimeni nu reușea să ducă o idee până la cap. După câteva minute de vacarm, cineva din mulțime, pe care nu am reușit să-l văd, a strigat:

         – Lasă că nu contează, noi am fost primii!

Replica a avut un efect miraculos. Toată lumea s-a liniștit. Se statuase prin această replică de duh că noi eram primii. Imediat ne-am apucat cu toții, cu însuflețire, din nou, de munca cu hârtiile dictando. Trebuia să facem un guvern. Guvernul nostru! Primul!

Cu toate că lucrurile aparent se rezolvaseră, oamenii nu prea înaintau în a propune nume de miniștri. Se vehiculau prin aer multe nume de actori, de sportivi, chiar și de literați. Până la urmă, același bătrânel mucalit, care nu avea nicio hârtie și care, oricum, nici nu părea prea interesat să-și facă rost de vreuna, a venit cu o propunere șoc:

      –  Măi oameni buni, hai să lăsăm chestia asta cu guvernul până mâine că nu o fi foc. Mai ne cunoaștem între noi, mai ne gândim. Doar o să aibă timp guvernul să lucreze patru ani, de ce să îl punem de azi?

Câteva voci din public i-au dat bărbatului dreptate. Alții s-au mulțumit să dea din cap. Un bărbat pe la treizeci de ani s-a repezit însă la el ca un arc care a sărit din locașul său și l-a luat foarte tare.

      –   Adică ce vrei să spui mă! Cum adică pentru patru ani?

Bărbatul mucalit pentru prima dată își pierdu liniștea pe care o respirase până atunci. Rămăsese fără zâmbet, fără măcar o grimasă. Aproape în șoaptă încerca să-i spună revoluționarului vigilent că așa ar trebui să fie în democrație, cineva să conducă doar patru ani. Toți ceilalți au ascultat explicația, dar o mare parte dintre ei păreau să arunce priviri amenințătoare către mucalit.

       –  Păi dacă punem pe unul bun, de ce să aducem altul după patru ani, băi boule? Câțiva oameni au dat imediat din cap, aprobator, pentru corecția academică și democratică a bărbatului corpolent plin de vigilență revoluționară. Un tip mai lățos, care stătea la masă, pe un colț, a replicat însă la fel de iute:

        –  Lasă măi omule că e bine, ce vrei să stea unul ca nea Nicu douăzeci de ani să ne îngroape!

Argumentul a fost unul pertinent. Revoluționarul furios părea să se calmeze. Ba cineva a început să strige undeva în spate, prins de forța argumentului zdrobitor.

        –  Da, domnule, are dreptate, să conducă doar câțiva ani, uite că așa e bine, la urma urmei nici măcar patru, trei sau doi ajung.  Ba ar trebui să ne alegem în fiecare an alții, a mai spus cineva de la fereastră.

Mucalitul, care părea să-și fi revenit, a replicat cu o voce destul de scăzută:

  –   Ba, ar fi bine să îi schimbăm în fiecare lună. Ironia nu a avut nici acum efectul scontat.

  –  Da, omul are dreptate, a replicat blondul care venise inițial cu vestea trădării, da, ar trebui să conducă alții în fiecare lună.

  –  Da, ca la olandezi, a mai adăugat unul gras, care după cum arăta nu părea să aibă idee unde este Olanda.

Mica altercație s-a stins așa cum a început. După doar câteva minute nimeni nu se mai ocupa de guvern. Mie mi-a venit în schimb ideea că acela era momentul în care ar fi fost bine să ies un pic din încăperea în care eram prim-ministru și să mai văd ce se întâmpla și prin alte camere. Doar România era mult mai mare și, cine știe, poate că alții făceau guverne în continuare! Nu strica să știi.

*****

2

Am luat-o pe un coridor lung. Mulți bărbați cu pistoale mitralieră atârnate pe umăr se învârteau pe acolo fără să pară că au ceva de făcut. Unele camere erau încuiate. În cele deschise era multă lume, la fel ca în camera de unde plecasem. Nu știu dacă făceau și ei guverne, dar păreau trași la indigo după colegii mei de guvern. Mi s-a părut la un moment dat că sunt chiar aceiași și m-am întrebat de câteva ori dacă nu ajunsesem fără să îmi dau seama înapoi. Nu știu cât m-am plimbat așa. La un moment dat, m-a ajuns oboseala. Nu dormisem două nopți, iar munca cu guvernul mă epuizase. M-am gândit că e vremea să plec, deși inima îmi dădea ghes să mai stau acolo în jurul evenimentelor care se nășteau în fiecare clipă. Măcar pentru o vreme. M-am gândit că nu era deloc rău dacă găseam o cameră liberă, să mă pot întinde câteva minute pe un fotoliu sau vreo canapea. Revelația acestei idei m-a făcut să încerc frenetic toate ușile posibile. Din păcate, nu am găsit nimic. Toate camerele descuiate erau deja pline cu tot felul de persoane, care mi se păreau dintr-odată tot mai ciudate.

Până la urmă m-am obișnuit cu ideea că nu am cum să mai găsesc vreo cameră goală sau cu mai puțină lume, așa că m-am hotărât să mă întorc la camera mea. Cea cu guvernul. Nu prea mai știam însă pe unde se afla. Am bănănăit aproape douăzeci de minute. Spre norocul meu, tocmai când mă hotărâsem să plec naibii acasă, l-am văzut pe băiatul blond, cel care venise cu vestea sumbră a trădării celorlalte camere.

      –  Tinere, pe unde ajung înapoi?

      –  Înapoi, unde?

      –  Înapoi în camera unde făceam guvernul?

      –  La ce etaj? mă întreabă blondul cu un aer surescitat.

      –  La etajul acesta, la dracu, la ce etaj!

      –  La etajul acesta nu se mai face nici un guvern, mergeți la trei sau la patru. În momentul acela a și zbughit-o fără să-i mai pot zice nimic.

Nu mă ajutase cu nimic, dar m-am gândit că totuși puștanul avusese o idee foarte bună. De ce să nu merg și la etajele superioare? Am încercat să urc pe niște scări mari, dar un grup de tineri cu pistoale mitralieră agățate de gât mi-au zis că nu este voie. Nu am comentat în nici un fel pentru că mi-am adus aminte că mai văzusem niște scări mici, care păreau de serviciu, undeva în spate. Le-am găsit imediat. Pe drum mă gândisem să mă dau prim-ministru, ca să mă lase să urc, deși știam că nu era probabil o foarte inspirată idee. Nu a fost nevoie să spun nimic pentru că la scările de serviciu nu era nici dracu’. Am urcat direct la patru pentru că pe moment mi s-a părut că ar fi mai bine cu cât ești mai sus. La patru era o cu totul altă lume. De fapt, nu era nicio lume. Nu era nimeni. Era atâta liniște că îmi venea să țip.

Am intrat pe prima ușă pe care am găsit-o descuiată, un birou care avea legate între ele mai multe camere. Noroc chior. Avea o canapea mare, chiar în prima cameră care dădea din anticamera prin care intrasem. M-am gândit să mă întind, chiar dacă mai era cineva pe acolo. Spre norocul meu nu mai era nimeni, așa că m-am așezat confortabil pe canapea cu o bucurie nemaipomenită. Vuietul sutelor de oameni încetase în acel moment și în acel loc, iar asta mă făcea să mă simt mult mai bine.

M-am descălțat și m-am întins pe canapea. M-am uitat fără să vreau la tavan. Nu părea zugrăvit de ani și ani. „Ce ciudat! Aș fi crezut că ăștia au și ei bani să aranjeze camerele astea, doar suntem în CC?”

Probabil că am ațipit, poate că trecuseră deja câteva zeci de minute.

La un moment dat am început să visez.

*****

3

Nu vedeam nimic. Era beznă. Auzeam în schimb țipete. „Dă-i două palme să tacă”, striga un bărbat. Nu-l vedeam. Bărbatul mai spunea ceva, dar nu știam ce pentru că se mai auzeau voci care râdeau sau doar așa mi se părea mie. Auzeam și un strigăt mai subțire, părea un copil, ori poate o  femeie. Striga ceva. Nu cred că râdea. Mi se părea o voce supărată, ori chiar speriată. La un moment dat, am auzit un țipăt puternic. Aproape m-am trezit din somn. Îmi bătea inima cu putere și, deși nu puteam deschide ochii, o simțeam ca pe o tobă de fanfară în pieptul meu. Am auzit imediat două sunete ca și cum cineva ar fi lovit un perete cu putere. Mă chinuiam să deschid ochii. Nu puteam. Probabil pentru simplul motiv că este greu să ieși din vis când ești prizonierul lui.

Pentru o vreme am avut senzația că nu se mai aude nici un zgomot. Nimic care să poată fi deslușit pentru că un vuiet vag ajungea la urechile mele. Undeva, de departe, părea că un șuierat de locomotivă se apropia de mine. Nu deslușeam mare lucru. Am avut, deodată, senzația sinistră că trebuie să mă uit împrejurul meu, să văd dacă nu stau pe o linie de tren. Nu vedeam nicio linie. Nu m-am liniștit însă, ci m-am îngrozit! Nu vedeam vreo linie pentru că nu vedeam nimic. Mă întrebam cu înfrigurare dacă era doar noapte sau orbisem. Sentimentul șuieratului care se apropia mă înfiora astfel și mai mult. Cred că tremuram. Nu știu dacă pe afară se vedea ceva, dar eu simțeam că îmi tremură fiecare măruntaie înăuntrul meu. Nu știu de ce, dar devenisem convins că o să mă calce un tren. Eram decis să fac orice efort posibil să mă ridic, să mă mișc, să mă scol din somn. În momentul acela am reauzit strigătul copilului. Striga tare și clar: „ajutor”. Nu mai mi se părea copil, era o voce de femeie. Am deschis ochii. Cel puțin în vis aveam senzația că fac acest lucru. Era însă beznă în continuare.

Era clar ca lumina zilei! Eram orb. Nu vedeam și pace. Chiar mă gândeam că va fi aproape imposibil să mai plec de acolo fără să văd. Știam că sunt în CC, dar de ce mă credeam pe linia trenului? Îmi era clar că visam și eram treaz totodată sau poate pur și simplu eram treaz în visul meu? Era însă cert că nu vedeam nimic, deci aveam o problemă cu plecatul de acolo.

În timp ce mă gândeam cum puteam să mă descurc pentru a mă întoarce acasă din clădirea CC-ului, fără să mai pot vedea, am auzit din nou un zgomot puternic de ceva căzut la pământ. Sunetul mi-a făcut timpanul zob. Am încercat să mă uit în direcția respectivă. O lumină orbitoare m-a izbit în față. Fără să vreau am strigat din tot sufletul: „Ura! Nu orbisem! Lumina era, însă, prea puternică pentru ca să și pot desluși ceva. Aveam impresia că cineva intrase în camera unde stăteam. Părea că în spatele ușii deschise, pentru că era o ușă, mai erau niște siluete.

       –  Las-o, dă-o dracu’ de curvă! O siluetă din spatele ușii deschise era probabil cea care vorbise. Un alt glas se auzi, însă, imediat: 

       –   Du-te dracu’ că eu nu am apucat să i-o trag!

Inima mi-o luase razna cu totul. Eram sigur că sunt în pragul infarctului. Trebuia să mă scol pentru că altfel muream în somn. Visul acela mă ducea direct la groapă.

Dar oare visam?

*****

4

În cameră nu era multă lumină. Abia zăream împrejur. Fără să mă gândesc la nimic m-am dat jos de pe canapea și de-a bușilea m-am ascuns în spatele unui dulap sau poate un fișet, care era alături. Nu știam ce să fac. Îmi era frică să mă uit. Auzeam hărmălaia la doi pași de mine. Vocea de fată striga ceva nedeslușibil pentru mine pentru că era acoperită de râsetele bărbaților. S-a auzit, dintr-odată, în vacarmul acela, trosnetul puternic al unor palme.

      –  Fir-ar mă-ta a dracu’! M-a mușcat, proasta! Ține-o în morții mă- tii, Sile. Hai boule odată! Boule ține-o de mâini, nu de țâțe! Altă voce de bărbat s-a auzit imediat:

      –  Trage-i băi Costele două labe să stea dracului liniștită!

      –  Lasă bă, că-i place lu’ Gigi să se zbată. Nu vezi, idiotul nici nu știe cum să i-o tragă!

      –  Idiot este tac-tu că eu am regulat mai multe femei decât tac-tu și bunică-tu la un loc. Ia mai du-te în mă-ta, cu bluza ta cu tot!

Un zgomot de haine rupte s-a auzit de îndată urmat din nou de un strigăt puternic al femeii care repeta întruna „nu”.

Era clar că nu visam. Am ridicat un pic capul din spatele unui soi de fotoliu unde ajunsesem nici nu mai știu cum. Prin fanta de lumină lăsată de ușa deschisă am văzut trei bărbați cu arme la spate, îmbrăcați cu niște pulovăre pe gât, care stăteau în jurul unei femei, să fi avut poate vreo douăzeci de ani, poate mai mult, poate mai puțin.

Femeia nu mai avea decât o bluză sfâșiată pe ea. Probabil că avusese o fustă, dar acum nu avea decât o cizmă într-un picior, de care era atârnat un dres făcut franjuri. De mâna stângă atârnau resturile unui sutien. Unul dintre bărbați o ținea de mâini din spatele unui birou pe care era o mașină de scris, care îl incomoda în mod vizibil. Îi trăsese mâinile mult în spate peste birou. Femeia era întinsă astfel jumătate peste biroul, altfel nu foarte mare.

Ceilalți bărbați stăteau în fața biroului. Unul dintre ei, foarte înalt și cu un păr castaniu, așa mi se părea mie la lumina aia, stătea și râdea fumând. Celălalt, mult mai scund, o ținea de picioare pe fată și încerca să i le desfacă.

–  Ajută-mă boule, nu sta popândău să fumezi!

      –  Loază! Ai zis că poți să fuți și tu o femeie. Io cum i-am tras-o?

      –  Hai, în morții mă-tii, apuc-o de picior. Și tu, trage-o dracului spre tine, că-ți cârpesc și ție două labe!

Bărbatul mai scund se adresase celui din spatele biroului, un tip tuciuriu rău, cu un neg mare pe nas, sau doar o pată, nu puteam să-mi dau seama la lumina aia chioară. Oricum, bărbatul, la vreo douăzeci, treizeci de ani, s-a smucit puternic și a tras-o pe fată până aproape în partea cealaltă a biroului.

      –  Fă, stai dracu’ liniștită că te găuresc.

Bărbatul își proptise mitraliera în capul femeii, dar aceasta nu părea să înțeleagă pericolul. Se zbătea în continuare, fără mare succes, însă!

Bărbatul tuciuriu se căznea să o amenințe cu mitraliera și în același timp încerca să-i țină și capul și mâinile. Nu reușea, pentru că, totodată se căznea să se ridice pe vârfuri. Abia atunci am văzut că avea pantalonii în vine.

       –  Băi alifie, trage-o în jos, că n-o să crești ca să-ți ajungă la gura ei. Bou ești! Bărbatul cu țigara, cel care stătea mai departe de birou privea liniștit și doar comenta râzând zeflemitor. Al doilea bărbat, cel care o ținea de picioare, își dăduse și el pantalonii în vine. În acel moment, cu o energie finală, femeia s-a răsucit cu putere și pentru o secundă a scăpat din strânsoarea ambilor bărbați. Pantalonii în vine ai amândurora i-au făcut să nu poată reacționa. Fata a sărit ca un arc de pe birou, dar a dat ca de un zid de al treilea bărbat care a izbit-o cu putere peste față. În secunda următoare îi răsucise deja mâna la spate și pot să spun că am auzit cum a trosnit. Un țipăt ca un tunet s-a auzit în încăpere. Fata rămăsese inertă. Ceilalți doi, care se dezmeticiseră, au reașezat-o pe birou aproape la fel ca mai devreme.

Totul fusese în zadar. Femeia nici măcar nu se mai zbătea. Ambii bărbați au început să chiuie ca mesenii la nunțile din creierul munților. Cel care stătea cu spatele și care reușise acum să-i desfacă picioarele fără probleme își ținea pistolul mitralieră cu o mână deasupra capului și se mișca în așa fel încât crea impresia că ar dansa. Avea ceva care aducea cu dansul alcoolicului care a fost dat afară la doisprezece noaptea din restaurant.

     –  Ei fă, îți place cum ți-o trag? Ai văzut și făceai pe nebuna! Costică, se adresă celui din față, să nu ți-o muște mă, că și așa o ai scurtă!

       În momentul acela nu m-am mai gândit la nimic. M-am ridicat în picioare și am urlat:

     –  Opriți-vă nenorociților! Jigodii ordinare!

          Gestul meu, unde ei nu avuseseră habar că mai era cineva acolo, i-a paralizat. Cei doi violatori au dat să se aplece instinctiv și să-și tragă pantalonii, ceea ce nu era deloc simplu pentru ei în momentul ăla. Cel care fuma a aruncat țigara și s-a dat câțiva pași înapoi. Eu tremuram ca varga și tot speram ca femeia să se scoale și să fugă. Nu mai era în stare însă să se ridice.

Nu știam ce să zic sau să fac așa că repetam încontinuu „jigodiilor”. Până la urmă m-am apucat să merg spre ei. Nu știu ce a fost în capul meu pentru că nu a fost o idee chiar inteligentă. Bărbatul mai înalt, care, de fapt, nu avea părul castaniu, ci mai mult roșcat a pornit la rândul lui spre mine. În acel moment m-am oprit. Era mult mai mare decât mine, mult mai tânăr și mai solid. Îmi devenise clar că avusesem o idee catastrofală. M-am gândit să fug prin stânga bărbatului după ajutoare. Am luat-o, cât am putut de repede, spre fanta luminoasă. Nu am apucat să fac decât doi pași pentru că am simțit ceva dureros în ceafă. M-am prăbușit. Nu am auzit decât „Mai trage-i una dracului să-l omorâm, să n-avem martori. Am mai primit probabil un pat de pușcă în cap. Poate că au folosit un scaun sau altceva. Oricum, a doua lovitură doar m-a pișcat un pic. Nu mă mai durea. Simțeam cum ceva cald îmi cuprindea fruntea. Eram amețit. Nu mai vedeam nimic. Mirosea frumos. Căldura acea ușoară îmi prinsese tot capul. Acum o simțeam pe gât și parcă mă gâdila. Mirosea ciudat. Miroseam ciudat. Capul îmi mirosea ca o măcelărie.

Atunci am înțeles că acea căldură ușoară era de la sângele meu care îmi acoperise capul și gâtul. Nu știu dacă mai mișcam, dar în acel moment am avut o revelație. Îmi amintisem de jurnalul nescris de mine. „Nu am cum să mor, voi mai trăi mult timp, cât să scriu o carte”

M-am culcat liniștit în sângele meu! Eu nu aveam cum să mor. Era doar un fel de somn.

*****

5

O femeie între două vârste stătea pe o băncuță de lemn în fața unui gard nu prea înalt care, deși era scorojit, păstra amintirea unei culori verzi. Femeia torcea și avea într-o găleată o sumedenie de gheme de lână. Un câine negru, mare cât o oaie, se juca cu un ghem pe care i-l arunca un băiețel. Cred că i-l furase femeii pentru că prichindelul se tot uita la ea și ascundea, când și când, ghemul de privirile ei. Bătrâna nu părea, cu toate astea, să fie deranjată. Nu își punea mintea cu el sau doar nu voia să-l bage în seamă. Murmura ceva, parcă dusă pe altă lume. Cred că îngâna sunetele unei melodii vechi.

Soarele strălucea aproape orbitor. Era enorm de multă lumină afară. Fără să vreau m-am uitat la cer. În mod straniu, nu știu de ce, nu mă puteam uita foarte bine în sus. Aveam senzația că ceva nevăzut mi-ar fi ținut gâtul imobilizat. Cerul era complet alb. Nu avea nuanța aceea bleu, care fascinează pe toate pânzele și în toate pozele. Era alb, alb ca zăpada, dar nu avea niciun nor.

Deși știam sigur că este acolo, totuși, nu puteam să văd deloc soarele. Părea că nici nu ar fi existat. Băiețelul, dintr-odată, a fugit nu știu unde. Femeia îl apostrofa cred, se ridicase de pe bancă și făcuse câțiva pași spre el. Bătrâna descoperise isprava cu ghemul și acum încerca să-și recupereze lâna dintr-un smoc de iarbă. Câinele încerca să se joace cu femeia, dar ea s-a repezit la el și l-a lovit puternic cu fuiorul. Câinele a șters-o speriat după ce a lătrat-o îndelung. Băiatul ajunsese undeva în spatele casei. Găsise o minge făcută dintr-un ciorap rupt umplut cu cânepă. Dădea cu piciorul în minge, alergând singur după ea, aproape la fel ca și câinele mai devreme.

Recunoșteam acele locuri. Era casa bunicilor mei. Îmi dădeam seama și, culmea, nu mă surprindea deloc faptul că băiețelul eram chiar eu. Așa mă jucam vara, mai în fiecare zi, pe la opt, nouă ani.

S-a făcut imediat întuneric. Cerul devenise negru. Nu avea nori, nu avea stele, nu avea nimic. Un adolescent, care eram tot eu, stătea în spatele unui perete. Tremura tot și era leoarcă de transpirație. Afară era, însă, frig, Nu am idee de ce, dar știam că era iarnă. Eram într-o școală. Școala în care învățasem.

Doi milițieni mergeau cu o lanternă mare prin clădire. Căutau ceva și vorbeau între ei. Se apropiau de o cameră. De cea în care în spatele unui perete se afla adolescentul. Îmi aduceam aminte ce simțisem atunci. Intrasem noaptea pe un geam în școală, spărsesem ușa de la  cancelarie și furasem catalogul. Mai precis, încercasem să-l fur, dar era prea mare, așa că doar îi rupsesem câteva pagini. În idioțenia mea nu le rupsesem pe toate, ci doar vreo trei sau patru, adică tocmai alea din jurul paginii mele. Nu avusesem lanternă și îmi luasem un felinar. Cineva văzuse, însă, lumina și chemase miliția.

M-au văzut la un moment dat, sau doar au fost șmecheri și m-au făcut să reacționez. Au strigat să ies și eu am luat-o la fugă. Eram mult mai tânăr decât ei. Fugeam și mult mai repede. Am reușit să scap. A doua zi m-au anchetat pe mine și pe doi colegi care avuseseră șansa să fie pe paginile rupte. Am negat vehement, dar ne-au exmatriculat o săptămână. Eu am fugit atunci de acasă pentru prima dată. Aveam și de ce, de frica unei bătăi soră cu moartea.

S-a făcut iar ziuă. Nu mai ardea soarele, dar era frumos afară. Tot nu-l vedeam, dar parcă nu mai era lucrul acesta așa supărător. Drumul plin de praf pe care eram ducea la o clădire frumoasă. Vedeam o școală. Copiii erau în recreație. Auzeam în străfundurile urechilor un vacarm pe care doar un profesor cu ani buni de catedră îl poate suporta. Agitația copiilor în curte era amețitoare. Privirile mele alergau după băiatul care se jucase mai devreme cu câinele. Mă căutam în curtea școlii, dar nu mă găseam. Am intrat în clădire. Un hol mare și răcoros te îmbia ca un izvor de apă în creierul munților. Am simțit nevoia să beau. Am căutat toaleta și m-am dus la chiuvetă. În momentul acela am descoperit că nu mai sunt acolo, că nu mai sunt deloc! Nu înțelegeam cum, dar deși nu eram acolo, eram totuși prizonierul acelor ziduri. Știam că nu sunt în acea școală, dar simțeam în aceeași măsură că sunt prizonierul acelor pereți. Încercam să plec, să fug, să mă întorc în alt vis, dar îmi era imposibil.

          Cum poți să fii, fără ființă, prizonier a ceva care nu este ființă? Nu știu de ce mă gândeam în mod ciudat la această afirmație, altfel destul de idioată. De ce credeam că nu sunt acolo, că nu exist deloc, nu am idee. Știam, însă, că nu pot părăsi acel univers, că sunt prins în el ca într-o pânză a unui păianjen mort, care dincolo de moarte, poate să facă victime.

Pe lângă mine simțeam că trec tot mai mulți copii. Era o droaie care se întorcea la clase. În mod curios mi-a atras atenția faptul că nu aveau uniforme. Să fie vacanță? Să meargă la câmp? Ce tâmpenie! Simțeam că, într-un fel, nu mai sunt eu cel care gândea aceste lucruri. O frică endemică m-a cuprins. Alergam pe holuri disperat. Era noapte. Nu știu cum de se făcuse atât de întuneric. Am intrat într-o clasă. Aici era un pic de lumină de afară. Becul de pe un stâlp din fața școlii lumina un colț din clasă. Nu se vedea decât conturul unei table, care era prea neagră ca să se vadă bine. Peretele din față se vedea totuși. O fantă de lumină cădea chiar pe poza lui Ceaușescu. Era poza cu el șui, într-o ureche. M-am gândit pentru o secundă că ăștia nu aplicaseră ordinul de schimbare a pozelor. O păstraseră pe cea în care nu i se vedea decât o ureche, de apăruse bancul ăla care spunea că e într-o ureche.

Imediat, însă, am simțit că eu nu mai sunt eu, că sunt altcineva, cineva fugărit. În momentul acela de confuzie am descoperit că cineva-ul acela de care mă temeam deschidea încet ușa clasei. Nu mai aveam unde să fug. Trebuia să urmăresc mișcările celui care intra și să încerc cumva să îl păcălesc. De ce trebuia să fie un el și nu o ea, nu îmi dădeam seama. Ușa se deschisese larg, dar nu se vedea nimeni. Eu eram împietrit. Mă tot uitam spre ușă, dar de pomană, pentru că în spatele ei se căsca un hău negru cât o prăpastie ce părea total lipsită de viață. Toate geamurile erau închise. Era greu de crezut că aveam cum să le deschid și să și sar înainte de a fi prins. Stăteam așa nemișcat fără să pot număra secundele sau minutele. Aveam convingerea că ele nici nu treceau.

La un moment dat, am auzit un sunet puternic undeva în școală, pe hol. Nu părea lângă mine, dar nici prea departe. Inima mi-a izbucnit cu putere în piept. O auzeam atât de tare în urechi, că mi s-a făcut frică că mă va trăda. Dintr-un reflex, am pus mâna la piept, ca și cum aș fi putut astfel să opresc bubuitul ei asurzitor.

Gestul acesta mi-a fost, însă, fatal. Inima mi-a explodat. Nu mai știam dacă bate sau s-a rupt definitiv în zeci de bucăți. Am strâns pumnul cu putere. Da, chiar așa era! Am dus ambele mâini la piept. Am strâns cu ambii pumni. Erau moi și cred că în acel moment înnebunisem.

Aveam sâni!

*****

Știam că eu nu sunt eu, dar nu bănuiam că aș fi femeie. M-am uitat la mine, dar nu vedeam mare lucru pentru că, bineînțeles, nu puteam să îmi văd fața. Am descoperit însă, abia atunci, că aveam părul lung. Șocul fusese atât de mare încât uitasem de acel cineva de pe hol. Am fugit pur și simplu pe ușa care până atunci reprezentase sursa angoasei mele. Acum, angoasa eram chiar eu și credeam deodată că celui de afară ar trebui să-i fie, la rândul lui, frică de mine. M-am dus glonț la aceeași toaletă de mai devreme. Aici pâlpâia un bec. Am mers la oglindă. În fața mea eram eu, o fătucă de paisprezece sau cincisprezece ani. Simțeam clar că eu eram, dar știam că nu pot fi. Mă gândeam că visez, că totul este un vis, că de fapt nimic nu este real și deci nu exista nici un pericol. M-am gândit că dacă mă concentrez o să reușesc să mă scol. Trebuia să mă scol din acest coșmar. Pentru asta trebuia să țin ochii închiși.

Părea simplu de gândit, dar era imposibil de făcut. Nu puteam să mă trezesc. Mă gândeam, însă, în același timp, la o altă ciudățenie. Dacă mă sculam femeie? M-a trecut un fior. După alte câteva secunde m-am convins singur că, la urma urmei, nu era chiar așa de rău să mă transform într-o adolescentă. Mi-am adus aminte de sânii mei. Mintea mea de bărbat rămăsese ancorată într-un univers semi-pervers. Privind în oglindă am descoperit în acel moment că eu îmi mângâiam sânii în continuare. Mi-am retras mâinile imediat, ca un puștan prins că s-a uitat pe gaura cheii.

M-am simțit chiar rușinat. M-am uitat în oglindă și mi se părea că mă înroșisem. Îmi era rușine de acea imagine și am întors capul. Am dat să plec, dar m-am oprit. „La dracu, dar sunt țâțele mele!” M-am întors cu fața la oglindă. Mi s-a părut că sunt frumușică. Un gând diabolic mi-a trecut prin cap, semn că rămăsesem cumva un pic bărbat. „Oare cum or arăta?” Mi-am descheiat bluza. Aveam sutien! „Ce porcărie! Oare cum se desface, că nu văd nimic?” Am reușit până la urmă. Aveam sâni foarte frumoși!

Nu arătam deloc rău!

*****

6

Mergeam pe stradă. Habar nu aveam cum ajunsesem acolo. Era toamnă, cel puțin așa cred, după covorul uriaș de frunze moarte de pe stradă. Mă întrebam dacă sunt eu sau ea. Oi fi femeie sau bărbat? Am încercat să îmi duc mâna la sân cu un gest reflex. Un bărbat care apăruse din senin în față mă fixa din priviri. După cum se uita la mine, am bănuit imediat că sunt femeie. Am întors capul, evitându-i privirea, și m-am zărit într-o vitrină. Aveam o rochiță albă, vaporoasă. Eram parcă mai mare decât mai devreme. Mi se părea că arătam foarte bine. Mergeam apăsat și mă uitam în stânga mea la vitrinele de la magazine. Când și când mă puteam vedea în ele. Cu cât mă priveam mai mult, cu atât descopeream că arătam mult mai bine decât fetița pe care o văzusem în oglinda toaletei din școală.

Unde naiba mergeam? Eram grăbită. Nu aveam idee de ce, dar eram stresată că nu ajung la timp. După o vreme am intrat într-o clădire mare. Nu am recunoscut-o. Nu știam foarte sigur dacă eu nu o recunoșteam, sau femeia care eram în acel moment. M-am gândit imediat că și dacă mă vedeam eu pe mine poate că nu m-aș fi recunoscut. Oare astea nu sunt semnele nebuniei, atunci când, spre exemplu, nu reușești să îți descoperi propria imagine într-o fotografie?

Ajunsesem între timp într-o cameră mare, la primul etaj. Avea un aer rece, ministerial. Era foarte înaltă. În stânga, cum intrai, trona un fișet metalic, foarte frumos, vopsit în negru și un birou și el foarte mare, acoperit cu geam. În acel moment, habar nu am de ce, mi-am imaginat un bărbat între două vârste care o să mă tot pipăie și o să se holbeze la decolteul meu. Bărbatul pe care mi-l imaginam a apărut imediat. A venit la mine și m-a salutat. Mi-a strâns mâna și mi-a ținut-o așa câteva secunde. Apoi cu cealaltă m-a luat de după spate, plimbându-și palma peste umerii mei. Exact asta îmi imaginasem cu doar un minut înainte. Imaginația îmi juca feste? Știam că erau gândurile mele, adică ale femeii. Îl vedeam cum îmi spune să iau loc și eu mă așezam să bat la mașină, iar el se învârtea în jurul meu, tot mai aproape, ca apa care se scurge rapid în chiuvetă.

Imediat ce îmi imaginam aceste lucruri ele se și întâmplau. Visam că visez în propriul vis sau eram de mult dincolo de un simplu vis? Simțeam cum bărbatul va veni tot mai aproape și îmi va pune mâna pe ceafă, jucându-se cu părul meu. La câteva secunde după acest gând i-am simțit mâna pe gât. Am mișcat un pic capul ca să dau un semn că nu îmi plăcea. Ca să fiu sinceră, eram un pic măgulită de cum un bărbat în toată firea și, mai ales, atât de important, se gudura ca un cățeluș pe lângă mine. Important, de unde știam oare că era un bărbat important? Mâna lui se oprise pe gât, dar o vedeam în mintea mea cum alunecă ușor, în față, spre decolteu. L-am simțit aproape într-o clipă cum se apropie de mine ca și cum nu vedea ce scrisesem la mașină, aplecându-se mult peste capul meu. În acel moment mâna lui coborî în dreptul sânilor atingându-i ușor. Gestul nu fusese unul violent, așa că mi s-a părut aiurea să reacționez vehement. Am zis totuși pardon, ca și cum eu îl atinsesem pe el.

„Vai ce voce drăguță aveam!” În mintea mea, până atunci, propria-mi voce nu existase, nu avusese nicio inflexiune, niciun ton. Nu o auzisem deloc, deși înțelesesem tot ceea ce aveam senzația că rostisem. Acum, însă, când am auzit-o, am descoperit vocea unei fete. Îmi plăcea tare mult cum suna. M-am gândit că îmi place de mine. Ce ciudat narcisism! Cum ar fi ca bărbat să te culci cu o femeie care ești tot tu? Mă întrebam dacă și ăsta este tot un soi de masturbare. Nu am apucat să-mi termin ideea că am simțit mâna bărbatului pe sânii mei. Îi strângea ușor.

     – Vai, te-am lovit! Îmi pare rău! Bărbatul continua să-i mângâie ușor ca și cum încerci să mângâi pe cineva în locul unde l-ai lovit.

Nu știu de ce dracului am spus că nu-i nimic. Am dus mâna spre piept, dar el o retrăsese pe a lui.

      – Vă deranjează că stau așa de aproape? am auzit în urechea stângă.

      – Nu, nu e nicio problemă! am răspuns mecanic.

De ce dracului îi răspunsesem că nu era nicio problemă? Bărbatul se aplecase din nou foarte aproape de capul meu și a continuat fără să se oprească.

      – Dacă te deranjează, te rog să-mi spui!

Nu am zis nimic! De ce dracului nu spuneam nimic?! De ce stau ca proasta și nu fac nimic? Precis, iar o să încerce să mă mamelească! Ce cuvânt urât folosesc! Nu oi fi iar bărbat? Am aplecat capul și m-am uitat în propriul decolteu. Eram femeie. Mi se părea că sunt la fel de perversă ca moșul acela.

Oare de ce mi se părea acum mai bătrân decât era la început? M-a trecut un fior. „Nu oi fi chiar eu, adică celălalt eu? Ar fi culmea tâmpeniei ca eu să fiu, de fapt, moșul!”

Bărbatul stătea aplecat lângă mine, dar nu mai dădea semne că ar mișca mâinile. Eu mă întrebam dacă mă voi mai scula vreodată din acest vis în care mă credeam femeie. Ce ciudat ar fi să începi să visezi într-o noapte și să rămâi definitiv în visul acela! Oare nu asta este cumva moartea? De ce nu ar fi un vis fără sfârșit?

      – La ce te gândești? am auzit vocea bărbatului lângă mine.

Am descoperit uluită în acel moment că, de fapt, eu, femeia, gândeam și nu bărbatul care intrase mai devreme în acel vis. Adică îmi părea cumva totul pe dos. Dar dacă nu cumva chiar stăteau lucrurile exact pe dos? Dacă chiar eram femeie și doar visasem până atunci că sunt bărbat? Îmi aduceam aminte, destul de bine, că eram mai tontuleț de felul meu, mai fără cine știe ce apetit de a-mi dovedi masculinitatea în relațiile cu ceilalți. Ideea că lucrurile ar sta invers, nu știu de ce, m-a răscolit mult mai mult decât ideea că aș rămâne prizonieră într-un vis. De ce dracu mi se părea abject să fi visat că sunt un bătrânel simpatic? Mă contraria chestia asta și nu aveam nicio explicație.

Am simțit o respirație sacadată în urechea mea. Respirația a întărit dezgustul care mă năvălise mai devreme. Mâna bărbatului intrase brusc pe sub bluza mea și îmi prinsese sânul drept. M-am gândit fără să vreau că nu au niciun fel de tact bărbații și nu știu să aștepte. Am avut brusc revelația că am început să gândesc ca o femeie, ceea ce m-a dat din nou peste cap.

Mi-am pus mâna peste a lui și i-am scos-o afară fără nicio greutate. Nu am zis nimic, m-am strâmbat, dar fără să mă uit la el. Mă strâmbasem, de fapt, la mașina de scris și nu știu ce vină putea avea ea. I-am scos mâna atât de ușor încât m-am gândit că bărbatul era chiar timorat de gestul pe care îl făcuse. M-a dezamăgit chestia asta. Mi s-a părut o cârpă! Mi-a trecut prin minte că mi-ar plăcea să mă joc cu un bărbat de cârpă ca el. M-am aplecat ușor spre mașina de scris și discret, când am revenit, mi-am aranjat bluza trăgând de ea suficient pentru ca o secundă două să îmi dezgolesc sânii. Bărbatul ziceai că se electrocutase, așa a reacționat. A sărit, nu știu de ce, vesel ca un cățeluș căruia îi arunci mingiuca. S-a învârtit de nebun în jurul meu și s-a dus glonț după apă, deși nu îi cerusem. A dat să îmi pună mâna pe sân din nou, dar de data asta, cu mult mai mult curaj, i-am tăiat elanul.

      – Vă rog, domnule Elohim, să stăm liniștiți, vă rog!

          L-am privit cu coada ochiului și am văzut cum se pleoștește ca un balon care se dezumflă când îi desfaci gâtul. Mi-au plăcut acest gen de reacții pe care le controlam ca și cum eram la un pupitru. M-am uitat aiurea pe jos și m-am aplecat imediat după o scamă imaginară lăsând din nou decolteul liber. Am stat așa câteva secunde bune. Vai ce îmi plăcea! L-am aprins din nou. Vai ce uluitor de simplu era!

A încercat din nou să se apropie și iar l-am repezit, de data asta chiar autoritar. L-am oprit la jumătatea drumului, după care i-am aruncat un zâmbet infinitezimal, cât să-l las derutat.

Mi se părea suspect că începuse să îmi placă să mă joc cu bărbații în asemenea hal. Părea totul chiar o bagatelă. Îmi dădeam seama că eram destul de tânără și probabil fără experiență și totuși jucam pe degete un bărbat atât de în vârstă.

Aveam impresia, cu toate astea, că era destul de aiurea comportamentul meu. Mi se părea mult mai normal să-i spun un nu categoric, nu să-l provoc de atâtea ori. De unde îmi venise acest comportament? După vreun minut, două mi-a căzut fisa.

M-am îngrozit, eram curvă!

*****

7

Realizam foarte clar că, dacă în acel moment aș fi fost bărbat și aș fi pipăit o fată ca mine, nu aș fi gândit în termenii ăștia. La urma urmei, el fusese cel care începuse totul. Probabil mi se părea totuși mai pervers să intri în joc sau să-l continui, decât să-l începi. Nu aveam o explicație, dar știam că nu era deloc frumos ceea ce făceam și mi se părea mult mai grav decât faptul că bărbatul respectiv mă hărțuia.

Oare de ce credeam că sunt vinovată, când mă jucasem pur și simplu? Mă simțeam aiurea, așa că mi-am spus să nu îl mai provoc. Exact în acel moment a sunat telefonul. Bărbatul a răspuns la telefon. Nu înțelegeam ce spune, dar după cum își îndreptase spatele, sigur, vorbea cu un șef. Mi-a spus să plec, că mă cheamă mai târziu. Îmi strângeam foile, când l-am văzut cum se așază liniștit la birou, în locul meu, iar eu m-am gândit că, după cum avea zâmbetul întins pe toată fața, nu era niciun șef la telefon. Era sigur o femeie.

Devenisem curioasă. Știam, nu știu de unde, că nu este însurat, de fapt, că era văduv, unii îmi spuseseră asta, îmi aminteam clar, deși nu știu de unde și până unde îmi amintisem chestiile astea.

Cine era oare femeia? Eram teribil de curioasă. Mi-am luat mașina de scris și am dus-o alături în biroul meu. Având mașina de scris în brațe nu am putut să închid ușa după mine. Am pus mașina pe masă și m-am întors la ușa biroului lui pentru a o închide. Explozia de curiozitate m-a năpădit. M-am gândit că ar fi interesant să ascult ce vorbește la telefon cu femeia misterioasă. Nu mă interesa, dar eram atât de curioasă! Am rămas nemișcată cu urechea lipită de fanta creată de ușa deschisă.

      – Dragă, da, sigur că da, o să-l chemăm atunci, nu acum! Nu, este un prost! Cum, de ce îl luăm? Ei, la dracu’, tocmai din acest motiv. Hai că ești culmea, ai încredere! Noi l-am creat, noi suntem responsabili, noi îl folosim. Nu îl vom utiliza acum, ci atunci când va fi nevoie.

Despre cine vorbea? Părea atât de sobru acum, la telefon, față de băiețandrul în călduri din urmă cu câteva minute. Ce transformare! Nu îmi mai prea păsa despre ce vorbea pentru că bănuiam că vorbește totuși cu cine știe ce persoană lipsită de importanță. Ceva totuși mi-a atras atenția.

     – Cum? Cum ai zis că îl cheamă pe celălalt? Cum Nica? Ce nume este și ăsta? Ești nebun? Da, sigur că am înțeles ce înseamnă, da, știu cine este, dar tot mi se pare aiurea. Mă rog, crezi că îl pregătești până atunci? Da, știu că mai sunt atâția ani, dar parcă văd că se moleșește și nu mai va fi ceea ce ar trebui.

Nica, de ce are rezonanță acest nume pentru mine? Ce naiba înseamnă? De ce a zis bărbatul că știe ce înseamnă? Îmi aduc aminte că știam ceva în legătură cu acest nume! Dar ce? Să fi fost vreun tip cu care am ieșit cu ani în urmă?

În momentul acela m-au invadat o sumedenie de amintiri. O viitură de imagini, cuvinte și sunete au intrat năvalnic în mintea mea. Primul sărut furat unui băiat de-a unsprezecea pe când eram în generală, prima curte pe care mi-a făcut-o un vecin, prima rochie lungă de seară pe care am purtat-o la nunta verișorului din Constanța, primul…

Nu am mai rămas lângă ușă, am apropiat-o ușor de toc, fără să o închid însă, și m-am întors pe scaunul meu. Îmi pierdusem aproape toate amintirile de bărbat și acum îmi aminteam o viață ciudată, nu foarte lungă, a unei fete care era de pe undeva dintr-un sat de pe lângă București și care copilărise toată viața în Colentina. Pe undeva pe lângă Lacul Tei. Îmi aduceam aminte perfect de părinți, de fratele meu mai mic, de accidentul lui de la 10 ani, de mama mea atât de bună și atât de…

Mi se părea chiar drăguță mama mea. Instinctul de bărbat încerca să iasă la suprafață! Aveam o mamă al dracului de „bună”! O vedeam în amintirile mele dezbrăcată cum făcea baie alături de mine, de mine, fata care eram acum. Îmi părea că ea, mama mea, arăta mai bine ca mine. Simțeam că înnebunesc. Mă luase durerea de cap. Nu mai știam dacă visez sau am visat, dacă sunt într-un coșmar, sau am fost până atunci într-unul, ori doar am înnebunit pur și simplu. M-am gândit că cel mai bine este să nu mă gândesc la nimic așa că m-am întors la ușă. Bărbatul părea că mai are de vorbit. Am privit prin fanta foarte îngustă a ușii pe care nu o închisesem cu clanța. Aveam senzația că special nu o închisesem, ca să revin acolo. Bărbatul stătea pe scaun întins mult pe spate. Părea foarte relaxat.

      –  Auzi și nu uita să scrii jurnalul acela ca să fim siguri că așa se va întâmpla totul. Nu vreau să îl mai chem acum. Va veni la momentul potrivit. Ce? Da, fii sigur că va trăi nebunia vieții lui. Să nu uiți că va trebui la un moment dat să vedem dacă chiar… Mă rog, poate va reuși. Bine, nu uita de copil, acum ar trebui să iei măsuri.

Bărbatul închisese și nu părea să aibă intenția să se ridice din scaun. Prin mica crăpătură a ușii vedeam totuși destul de bine. Eram pregătită să închid ușa, la nevoie, sugerând că din acel motiv eram lângă ea. Bărbatul nu părea să se sinchisească de nimic. Stătea relaxat și se uita într-o rână la fereastră. Eu nu înțelesesem nimic din convorbirea lui. Doar cuvântul jurnal îmi trezise o amintire sumbră, dar nu știu de ce.

A sunat din nou telefonul. M-am uitat spre biroul bărbatului, dar am descoperit repede că telefonul care suna era cel de pe biroul meu. Am mers tiptil la birou și am ridicat receptorul. Nu știam ce trebuie să spun, așa că am așteptat. O voce de femeie se răstea la mine.

      – Auzi dragă, ce stai atâta și nu răspunzi, crezi că am tot timpul din lume? Ai un vizitator pentru tovarășul Elohim. Unul care vine de la nu știu ce școală, unul Leba. Ce nume tâmpit, nu?

Nu am mai auzit restul. Din nou, nu știam de ce, dar numele acela îmi spunea ceva. Dar ce? Să-l fi cunoscut cu ceva vreme în urmă? Un alt tip? Dar câți naiba să fi avut?

–  Da, am izbucnit cu voce tare, uitând că mai am receptorul în mână. Șapte! Au fost exact șapte! Șapte tipi existaseră în viața mea până atunci și doar cu doi, mă rog, aproape trei, mă culcasem!

Eram bucuroasă pentru această descoperire bruscă. Probabil că îi spusesem ceva fetei de la telefon pentru că ea mă întreba încontinuu ce vreau cu numărul șapte. Nu știu ce i-am spus că până la urmă am închis. Stăteam, însă, și mă minunam de numărul magic. Șapte bărbați și cu doi m-am culcat, oare cu tipul acela în bibliotecă se pune? Atunci ar fi deja trei! „Chiar, oare o fi mult pentru o femeie de vârsta mea? Sau o fi puțin?”

Chiar, ce vârstă aveam?

*****

8

Profesorul a intrat spășit în biroul meu. Expira prin toți porii un aer puternic rural. L-am invitat să se așeze, dar doar după ce m-am uitat lung la el. Aveam sentimentul că l-am mai văzut undeva. Nu părea deloc genul cu care să fi ieșit la vreun ceai sau în altă parte. Avea în jur de patruzeci de ani, poate un pic mai puțin, oricum nu prea mai era foarte tânăr, avea părul negru, dar pe ici pe colo îi apăruseră ceva ghiocei. Era foarte umil. Inițial nu a vrut să se așeze, dar i-am spus autoritar să ia loc și s-a așezat imediat ca un cățeluș în fața stăpânului. „Hâm, ce ușor poți manevra bărbații!!” Oare de ce mă gândisem la chestia asta? Știam sigur că nu era prima dată când îmi trecuseră asemenea gânduri, dar oare de ce nu îmi aduceam aminte nimic concret?

Am continuat să mă uit nonșalantă la bărbat. Îmi plăcea la nebunie că el încerca, cu disperare, să-mi evite privirea. Profesorul era potrivit de statură, avea un sacou de velur albastru, destul de vechi, care nu îl mai cuprindea foarte bine, și o pereche de pantaloni de stofă de o culoare total nedecisă, ceva între gri și crem. Avea ochii căprui ca și mine. Mi-au atras în mod special atenția pantofii lui, care nu erau făcuți cu cremă și păreau și foarte vechi. La un moment dat, m-a fixat și el cu privirea, curios, de aveai impresia că încerca să își aducă aminte de ceva. Oare de ce?

       – Mi se pare că vă știu domnule profesor, am rupt tăcerea care se așternuse. Ați mai fost la domnul Elohim?

       – Nu, îmi pare rău, nu am mai fost. Și mie mi se pare că vă cunosc, dar nu am mai fost în minister până acum. Poate că ați fost dumneavoastră în vreo inspecție la școală la mine.

        – Cine, eu? am sărit ca arsă de stupizenia unei asemenea replici.

Bărbatul cred că se speriase de reacția mea. Tocmai încerca să își ceară scuze, dar nu l-am băgat în seamă și i-am tăiat elanul:

     –  Ce să caut eu în inspecție? Eu lucrez la birou, sunt secretara tovarășului Elohim. Sunt noua lui secretară.

Am spus ultima propoziție cu multă emfază, ca și cum era o victorie secretă de care eram mândră. M-am gândit atunci, pentru o fracțiune de secundă, că poate chiar era. Am continuat însă calmă.

        – Și eu sunt nouă aici, abia am terminat liceul. Mințeam, îl terminasem de aproape zece ani. „A! deci am spre 27, 28 de ani! Ei, sunt totuși tânără!” Ultima replică o gândisem suficient de tare ca să îl determin pe profesor să reacționeze:

      – Cum adică, sunteți totuși tânără? mă întrebă el curios.

      – Cum tovarășe Leba, adică nu sunt tânără?

      – Cum, vai de mine, sigur că sunteți, sunteți foarte tânără, chiar prea tânără!

      – Adică, ce vreți să spuneți, cu prea tânără? Nu-l lăsam să respire niciun moment.

Bărbatul se fâstâcise de-a binelea. Îmi plăcea al dracului de mult chestia asta! Era a doua oară în aceeași zi și cu un alt bărbat.

      –  Nu domnișoară am vrut să spun că…

      –  Îmi pare rău, dar nu mai sunt domnișoară de mult! I-am aruncat în același timp o privire de care nu credeam că pot fi capabilă.

      –  Vai, doamnă, îmi cer scuze.

      –  Chiar trebuie, că nu sunt nici doamnă. Sunt tovarășă, cel mult, că nu sunt măritată, ca să fiu o doamnă. Și cum nici fată mare nu mai sunt, rămân o simplă tovarășă.

Bărbatul roșise. Aproape șoptea un mă scuzați, palid ca fața lui, cea care începea să își piardă roșeața pentru un gălbui mat.

       –  Cu ce treburi pe la noi? l-am întrebat hodoronc tronc, schimbând brusc subiectul.

       –  Sunt chemat la tovarășul Elohim în legătură cu o numire aici, credeți că mă poate primi?

       –  O să vă primească imediat.

În momentul acela mi-am adus aminte că nu îi spusesem șefului nimic de vizitator. L-am sunat pe interior. Imediat am auzit un da energic. Pentru câteva clipe am rămas împietrită. De unde naiba știam numărul lui de interior? Dar de ce credeam că nu ar fi trebuit să-l știu? Mi-am revenit imediat.

      –  Tov Elohim, este aici un tovarăș, unul Leba, da, cică are întâlnire cu dvs. Da, sigur că da. Ce să-i spun? Da, bine!

      –  O să vă rog să așteptați afară pe hol. Tovarășul Elohim nu vă poate primi chiar acum. Dar m-a rugat să vă întreb… cum să vă spun… m-a rugat să vă întreb… m-a pus să vă întreb dacă îl cunoașteți pe unul Nica? Bărbatul a tresărit ca și mine la auzul numelui, dar a dat din cap după un scurt timp, în sens de nu. De ce mă rodea pe mine, însă, numele acesta? Era a doua oară când îl auzeam. Îmi spunea ceva, dar ce? La urma urmei, probabil că era o simplă confuzie, nici măcar pe Leba ăsta nu-l mai cunoscusem. Bărbatul deschisese ușa să iasă, dar se oprise în dreptul ei. S-a întors spre mine și a făcut câțiva pași. A scos din buzunarul sacoului ceva și l-a pus pe masă. Era o ciocolată. A continuat.

– Pentru dumneavoastră domnișoară, că ați fost atât de amabilă. Scuze că vă zic așa, dar pentru mine chiar sunteți o domnișoară tare drăguță!

S-a întors până să apuc să zic ceva și a dispărut în spatele ușii. Gestul lui reușise să miște ceva în mine. Chiar mă simțisem bine. Trebuie să recunosc că și ciocolata arăta al naibii de apetisant.

„Hai, că nu e rău să fii femeie!”

De ce îmi venise replica asta cretină în minte?

*****

9

Rămăsesem plăcut surprinsă, cu ochii fixați pe ciocolata lăsată pe masă. În timpul acesta telefonul suna lângă mine ca și cum se afla singur în încăpere. Eu mă gândeam, cu un ușor regret, că nici nu-l întrebasem ce prenume are. Păcat, poate că ar merita să stau cu el la o cafea, cine știe.

Ușa de la Elohim s-a deschis cu putere.

     – Pentru numele lui Dumnezeu, de ce dracu nu răspunzi la telefon!

El mă sunase. Mi-a făcut semn să vin din nou în biroul lui. Nu știu de ce, mi-a trecut prin cap atunci că chiar și trei este prea puțin. Mi-am deschis un nasture în plus la bluză, am luat mașina de scris și m-am dus la el în birou. „Oare de ce trebuie să car eu mașina de scris și de ce nu vine el în birou la mine? Ce ar fi să fac o aluzie!”

Nasturele și-a făcut efectul. A început să se uite la mine cu niște ochi ieșiți din orbită de spuneai că are paișpe ani. Mi-am adus aminte de verișorul Paul care se uita la mine, la fel de tâmp, la o gazdă, la mare, când m-a văzut că mă spălam la dușul improvizat în curte.

            Mi se părea atât de penibil! Îmi plăcea însă, că aveam un asemenea efect asupra lui. După doar câteva minute a ajuns lângă mine aproape în poziția de mai devreme. Mâna i-a alunecat pe sub bluză. L-am lăsat. M-a apucat de sân și constatam că nu era așa de rău, dar nici pe de parte așa de bine cum credeam. L-am lăsat cam jumătate de minut după care la fel de ușor i-am luat mâna și i-am dat-o la o parte.

  –  Tov Elohim, ați zis că este urgent. Eu zic să ne concentrăm!

  –  Da, sigur, dar este greu să rezist, ești atât de frumoasă!

  –  Sunt sigură că ați mai spus asta și altor secretare, înaintea mea, i-am răspuns spontan fără să îmi dau seama, de fapt, ce doream să aflu după o replică atât de cretină ca cea spusă de el.

  –  Ei, nu fi atât de sigură, Minodora, cea care a fost înaintea ta, cea care s-a pensionat, era o scorpie. Nu am avut parte de femei așa de frumoase pe aici.

   –  Ei, lăsați că și Minodora era drăguță, am vorbit cu un aer fals amabil. Eu, de altfel, nu o văzusem niciodată pentru că ea plecase de acolo cu o săptămână înainte să fiu eu transferată. Transferată!!?? Da, fusesem transferată de la Aprovizionare. Da, fusesem secretara lui… fusesem secretara lui al treilea. Da, cel pe care nu știam dacă să-l pun la socoteală.

M-am gândit fără să vreau că am un obicei destul de nesănătos să mă culc cu șefii mei. De fapt, fostul șef nu prea reușise, că nu am vrut să ajung până la capăt, dar… Mi s-a părut dintr-odată aiurea să-i cad la picioare noului șef, așa din senin. Trebuia să-l fierb mai întâi. Trebuia să fiu mult mai tare.

Fără să mă gândesc la nimic altceva în afara ultimei idei care îmi aprinsese mintea, m-am ridicat brusc, fără să iau mașina de scris, și am plecat rapid spre biroul meu. Gestul l-a lăsat paf. Stătea fără cuvinte lângă scaunul pe care îl părăsisem. În dreptul ușii, m-am oprit cu un gest calculat în cele câteva secunde și m-am întors.

          –  Tovarășe Elohim nu vreau să vă jucați cu mine ca și cu altele. Îmi pare rău, dar mă simt tare prost și chiar mă doare și capul. Sunteți un bărbat drăguț și foarte simpatic, dar nu vreau să fiu o altă secretară cu care să vă jucați. Chiar dacă mi-ar plăcea, nu pot să vă las. Oricum, acum vreau să mă lăsați să plec acasă pentru că mă doare înfiorător capul.

Îl luasem atât de tare încât rămăsese inert. Încercase să facă câțiva pași spre mine, dar s-a oprit. Când a vrut să spună ceva eu m-am întors și am ieșit din birou. M-am așezat la mine pe scaun și am așteptat. Trebuia să vină. Dacă merita venea, de asta eram convinsă în acel moment. A apărut.

       –   Să știți că chiar îmi sunteți… ești tare simpatică, adică îmi placi foarte mult. Nu este chiar un joc, adică nu este deloc un joc pentru mine. Îmi pare rău însă că tu îl iei ca pe un simplu joc. Acum el s-a întors brusc și a intrat în birou.

Rămăsesem cumva cu un gust amar. Cum adică, eu o luam ca un joc? Nu închisese ușa de tot și după câteva secunde a redeschis-o larg și mi-a spus scurt:

     –  Dacă chiar vrei să te joci de-a durerea de cap, poți pleca, dar să vii mâine la șapte fix.

            Să plec, să stau? Mă rodea chestia că mă acuza că eu eram cea care mă jucam. Îmi dădeam seama că, într-un fel, asta și făceam, dar dacă nu era cazul să mă joc cu focul? Era bine să plec sau să stau? Nu putem să mă decid. Am mai stat căutându-mi de lucru vreo jumătate de oră, apoi l-am sunat pe interior să-l întreb dacă mai are nevoie de ceva, că eu voiam să plec. Mi-a răspuns un „bine” vag, care îmi suna aiurea de tot în urechi. Îmi doream să îmi mai spună ceva și din acest motiv stăteam ca proasta cu receptorul în mână deși el nu părea că mai avea ceva de zis. După câteva secunde mi-a spus să vin până la el în birou. Muream de curiozitate să văd cum reacționa. Îmi doream extrem de mult un altfel de răspuns decât cel de mai devreme. A venit!

        – Dragă ai sâni foarte frumoși, dar din păcate nu știi să îți alegi și tu un sutien mai ca lumea. Ar fi bine să te aranjezi un pic! Hai, șterge-o și să te văd mâine la prima oră.

Nu pot să spun că mi-a plăcut replica, dar nu pot să spun că mi-a displăcut. Pe undeva părea că lucrurile nu erau chiar aiurea, dar eram teribil de enervată de replica cu aspectul meu.

M-am dus direct la coafor. Nu știu de ce, aveam senzația că nu mai fusesem în viața mea într-un coafor.

*****

10

La coafor a fost o adevărată aventură. Nu avem nicio idee despre ce aș vrea de la părul meu, așa că am rugat-o pe biata fată, care era o puștoaică ce părea a fi în prima ei zi de lucru, să mă aranjeze frumos. M-a tuns un pic pe la vârfurile rebele și mi-a adus părul în spate într-un soi de coc care, trebuie să recunosc, îmi stătea destul de bine. La un moment dat mi-a spus că e gata.

Nu știam foarte bine când am ieșit din coafor dacă să fiu mulțumită sau nu, dar, în mod cert, îmi stătea mai bine decât atunci când intrasem. Avem nevoie să cred cu tărie acest lucru. M-am dus după aia la Eva să îmi cumpăr un sutien ca lumea. Am stat vreo jumătate de oră să aleg pentru că nu avem habar ce număr ar trebui să cer și mai ales ce model vreau. Tipa, o babă acră, nu voia să mă lase să probez niciunul așa că am luat până la urmă unul la nimereală. Am plecat apoi pe jos spre Piața 1848, de unde l-am luat pe 21.

M-am urcat la clasa a doua, în al doilea vagon. În tramvai am avut o străfulgerare. „Unde dracului mergeam?” De ce luasem acel tramvai? Aveam sentimentul că era la mijloc ceva ciudat. Mi se părea că merg pentru prima dată acasă la mine. M-a cuprins o frică teribilă. Eram nebună? Eram amnezică? Ce dracu se întâmpla cu mine? Nu putem să îmi dau seama de ce nu îmi aminteam unde stau și, mai ales, de ce luasem acel tramvai. Mi se părea și mai curios faptul că aveam senzația că acela era tramvaiul pe care trebuia să-l iau. Dar de ce?

Mă uitam pe geam probabil cu grimasa omului speriat de incapacitatea de a se orienta în propria sa lume. Mă decisesem să merg până la capătul liniei și să văd ce o să se întâmple. Mă gândeam că ar trebui totuși să recunosc strada, sau măcar zona în care stăteam. Asta dacă era tramvaiul bun!

      – Vă simțiți rău? Vă pot ajuta cu ceva domnișoară?

      –  Nu, este în regulă, am răspuns mecanic, trăgându-mi gulerul de la rochie instinctiv, ca și cum ar fi trebuit să îmi protejez decolteul care, cu nasturii încheiați, era destul de mic de altfel. L-am privit o secundă pe bărbatul care tocmai îmi dăduse replica și am întors imediat privirea spre geam.

M-am uitat, însă, după câteva clipe cu coada ochiului la el. Nu mai spunea nimic. Era un tip ceva mai înalt decât mine, tinerel, cu părul șaten, aproape blond, ușor ondulat. Avea un nas mare, poate un pic prea mare, dar avea niște ochi verzi de-a dreptul minunați. Băiatul, destul de isteț, a simțit că îl privesc și mi-a zâmbit. Am zâmbit și eu și mi-am întors capul spre geam.

      – Domnișoară, poate că sunteți obosită și nu aveți chef de discuții, dar uitați, s-a eliberat un loc chiar în spatele dumneavoastră. Poate vreți să luați loc.

Am întors capul spre el. Bărbatul pusese deja o pungă plină, pe care o ținea în mână, pe scaunul care se eliberase. Am vrut să refuz inițial, dar mi s-a părut aiurea, mai ales că aveam de mers cine știe cât. I-am mulțumit și cred că i-am zâmbit din nou fără să vreau.

      – Mă iertați, dacă am fost nepoliticos și am intrat în vorbă cu dumneavoastră. Exact asta făcea în continuare, am remarcat în gândul meu, dar într-un fel îmi plăcea chestia asta.

      – Nu-i nimic, vă mulțumesc pentru loc. Am dat să mă uit pe geam spre a evita să-i mai întâlnesc privirea. Exact în acel moment s-a aplecat la urechea mea și mi-a șoptit cu o voce baritonală.

      –  Domnișoară vi s-a descheiat nasturele de la rochie. Cred că vi s-a rupt.

Am dus mâna la piept. Probabil că mi se rupsese nasturele sau nasturii, cert este că rochia, care avea nasturi în față, era acum deschisă încât mi se vedea de la o poștă sutienul. M-am făcut roșie ca un rac fiert la o sută de grade. Barem dacă ar fi fost sutienul nou! Mi-am închis nasturii, de fapt numai unul, că pe al doilea nu îl mai aveam. Îmi era rușine de muream și nici nu știam ce să-i zic. I-am spus până la urmă mulțumesc, cu voce scăzută ca și cum eram în drumul spre reanimare.

      – Eu vă mulțumesc. Dacă nu erau nasturii, nu știu ce puteam să inventez ca să intru în vorbă cu dumneavoastră, iar pe de altă parte, priveliștea mi s-a părut fantastică.

Am zâmbit ca toanta, neștiind ce naiba puteam spune.

      – Mergeți departe? a continuat el fără să se sinchisească de deruta mea totală.

      – Da, merg destul de departe!

M-am gândit că după ce sunt amnezică mai sunt și proastă. Ce replici de doi bani puteam să spun. M-am decis să fiu mai hotărâtă.

  – Vă mulțumesc, sunteți foarte amabil. Dar trebuie să vă spun că… Bărbatul nu m-a lăsa să continui. M-a întrerupt cu vocea lui baritonală, care părea că vine din cer și nu de la cel pe care îl vedem.

      –  Domnișoară aș fi nebun de fericire să am copiii dăruiți de un înger ca dumneata!

Am întors privirea spre el șocată de o asemenea replică. Zâmbea cu un aer masculin, ușor pervers și totodată cumva superior. Am zâmbit și eu încercând să iau lucrurile în glumă.

     –  Domnișoară, mă plimb de ani de zile cu 21, dar nu am întâlnit până acum un înger în acest tramvai. Iată că mi s-a împlinit visul.

    –  Poate pentru că îngerii adevărați nu merg cu tramvaiul. Nu știam de ce dracului intrasem în jocul bărbatului.

     – Așa este aveți dreptate, dar uite că se mai întâmplă și excepții. Și eram sigur că o să mi se întâmple ceva fantastic astăzi. Știți frumoasă domnișoară am visat rufe întinse.

M-a bufnit râsul! Tipul râdea și el cu un aer victorios. La urma urmei, reușise să mă agațe. Îmi era nu știu cum să mai întorc acum forțat capul și să mă uit pe geam. Simțeam că era un tip meseriaș. Ca să fiu sinceră, chiar nu îmi stricau câteva replici amuzante în acea după-amiază.

     –  Ei, ce ziceți, îmi faceți doi copii frumoși ca dumneavoastră?

     –  Nu pot să iasă frumoși ca mine, pentru că dacă au un tată, ar trebui să semene și cu el.

     –  Ei lăsați că sunt și eu un pic frumos, cât să nu sperii lumea în lift. Dar să știți că sunt liniștit pentru că sunteți mult prea frumoasă dumneavoastră ca să îmi fac griji. Apropo, pot să o întreb cum o cheamă pe mama copiilor mei?

     – Nu știu cum o cheamă pe mama copiilor dumneavoastră. Probabil că vă este soție și vă așteaptă acasă!

     – Nu mă așteaptă nimeni acasă!

Am zâmbit fără să vreau, mulțumită la auzul acestei replici pe care simțeam că o așteptasem așa cum aștepți replicile memorabile la o piesă pe care ai văzut-o de zeci de ori.

      – Ce, este la serviciu la ora asta? am continuat jocul.

      – Nu, este în tramvai și stau să mă uit ca prostul la ea și nu știu ce să mai spun.

      – Maria, am spus suav ca o pisică în călduri, astfel că imediat mi-a fost rușine de sunetele pe care am putut să le scot. Mai mult, ca să fie totul aiurea, bătrânica care stătea lângă mine, pe locul de la geam, s-a uitat amenințător ca și cum făcusem nudism pe Magheru.

       – Flavius, mi-a răspuns el, pe același ton baritonal. Ce ziceți, am putea coborî aici, la Lacul Tei, și să luăm o prăjitură, să bem eventual o Quiq-Cola? Știu o cofetărie trăsnet care are chiar și prăjituri cu frișcă!

       – Dar știu că sunteți insistent!

       –  Ești insistent… dacă nu te superi. Am putea să vorbim așa?

       –  Bine, dacă vrei tu, ești insistent! De ce aș coborî, însă, acum pentru o prăjitură? Poate mă așteaptă acasă bărbatul și copiii, te-ai gândit la chestia asta? Mă jucam, dar bărbatul era sigur pe el așa că îmi zâmbea impasibil.

El nu părea deloc îngrijorat de replica mea, dar pe mine m-a trecut un fior. Dacă chiar eram măritată și avem și copii? Eram tânără, dar mă oprisem la șapte, de fapt, la doi sau trei. În fond, unul putea fi suficient pentru un copil! Nu?

       – Te gândești deja la prăjitura cu frișcă?

Bărbatul observase că eu căzusem pe gânduri. Încercam din răsputeri să-mi maschez însă deruta. Nu avem nici un reper, nu îmi aduceam aminte unde stau, dar nici măcar dacă stau singură sau dacă am un prieten, sau un soț. M-am uitat pe furiș la el. Stătea lângă mine în picioare ceea ce-l făcea mult mai înalt. Ridicasem bine de tot capul spre el și chestia asta mi s-a părut pentru o fracțiune de secundă teribil de șic. M-am ridicat, zicându-mi în sinea mea: „Fie ce o fi, oricum, momentan nu știu unde merg, așa că la cofetărie poate că este mai bine”. Am coborât din tramvai, iar el mi-a întins brațul. Mă țineam de el cu destulă putere și se vedea că îi plăcea. Aveam senzația că-l știu de o viață.

     – Auzi, Flavius și mai cum?

     – Teodor, nu e cine știe ce nume, dar altul nu am. A, uite că am ajuns. Au și locuri libere.

Am intrat. Era chiar o cofetărie cochetă pentru un carter mărginaș. Mă intriga însă faptul că nu mă întrebase, la rândul lui, care era numele meu de familie. Mă simțeam aiurea că nici măcar nu dădea vreun semn că ar fi curios. Dar și mai mult mă intriga că nici eu nu îmi aduceam aminte care era.

Nu aveau prăjituri cu frișcă, așa că a luat două Bucegi. Erau bune. Am băut și un Cico. Până la urmă nu era chiar atât de rău. În cofetărie nu am discutat decât nimicuri, ca și cum abia atunci ne-am fi întâlnit, ceea ce nu era departe de adevăr. Până la urmă am plecat. La ieșire am luat-o fără să vreau în direcția opusă stației de tramvai, pe o străduță mică. Flavius a încercat să riposteze, dar intuiția că eu mă îndreptam spre casă l-a făcut să nu scoată un sunet și să mă urmeze cumințel ca un copil de grădiniță.

Chestia asta îmi plăcea, chiar mai mult decât prăjitura. Deodată, poate și din cauza aerului răcoros al serii, m-am umplut de energie. Simțeam nevoia să dansez. Am început să îmi mișc grațios mâinile pe lângă corp ca și cum dansam un vals care se auzea în capul meu. Căpătasem dintr-odată un tupeu care reușise să-l paralizeze.

       – Ce faci, te-am speriat?

       – Nu, nicidecum, încercam să țin ritmul.

În mod surprinzător m-a luat de braț, ca și cum ar fi auzit și el aceeași muzică și a făcut câțiva pași aproape de vals. Nu știu cum a reușit, dar m-a dat gata. Era tare nostim tipul! Am continuat să merg legănându-mă. El s-a apropiat de mine pentru un nou set de pași de dans, dar s-a oprit lângă mine și m-a luat de mână. M-a strâns cu putere. Am vrut să-mi retrag mâna, dar m-a strâns și mai tare. În ciuda a ce gândeam că trebuie să fac în acel moment, mi-am lăsat palma în palma lui. Avea niște palme mari, foarte puternice. Îmi plăceau. Avea mâinile calde, pline de viață. Mă uitam acum mai bine la el. Eram foarte aproape de fața lui care era aspră, fiind nebărbierit de două trei zile. Am vrut să-i spun că ar trebui să se radă în fiecare zi, dar m-am gândit că era mai drăguț așa.

Am mers ținându-ne de mână vreo douăzeci de minute cred. La un moment dat mi-a dat drumul la mână și m-a luat pe după umeri. Mă trăgea spre el cu o ușoară disperare, care îl făcea puternic și tandru în același timp. Mintea mea începuse să zburde. Îmi imaginam că urma în orice clipă să îmi recite o poezie de Eminescu sau de Topârceanu sau să fredoneze refrenul vreunui șlagăr vestit.

     –  Am ajuns!

     –  Unde am ajuns? am replicat eu contrariată, ruptă cumva din reveria în care căzusem.

     –  Cum unde? Acasă la tine!

     –  La mine? am întrebat ușor tâmp. M-am uitat în jur. Brusc, ca și cum s-ar fi aprins lumina într-o sală de teatru, am recunoscut blocul și scara pe care trebuia să intru. Ba, am văzut în mintea mea și ușa garsonierei mele de la etajul nouă lângă care se afla un ficus pe jumătate ofilit, pus acolo de vecina de la apartamentul de alături. Eram dintr-odată bucuroasă pentru că mi-am dat seama cu această ocazie dramatică, dată de cortina care se ridicase, că locuiam singură.

Profitând de explozia de veselie, care probabil mi se citea pe față, el m-a luat în brațe ușor și a dat să mă sărute. Am întors ușor capul evitând buzele lui care s-au oprit până la urmă pe obrazul meu. A mai încercat o dată și de data asta a ajuns să mă sărute pe frunte. Mă gândeam că era drăguță această joacă de-a șoarecele și pisica.

Căzusem în acest joc, care îmi plăcea, dar mintea mea, fără mine, fierbea. O replică a lui mă izbise. Făcuse ceva… spusese… Până la urmă, un fulger mi-a luminat mintea și m-a oprit din visare. L-am împins cu putere, tocmai când voia să repete sărutul pe frunte.

        –  Cum adică? Cum adică? Tu știi unde stau? De unde naiba știi unde stau eu? Eram cât pe ce să continui și să-i spun că nici măcar eu nu știusem foarte exact, dar m-am oprit la timp.

Gestul meu l-a scos puțin din circuit. Dar și-a revenit de îndată.

        –  Păi, nu ți-am spus că vreau să fi mama copiilor mei? Cum să nu știu unde stai?

Replica lui nu mă liniștise deloc, ba reușise să mă sperie și mai rău. De unde și până unde să știe unde stau! Unde mai pui că știa chiar mai bine ca mine!

        – Dragă Maria, cum să nu știu unde stai dacă suntem vecini de aproape doi ani de zile!

Am intrat în pământ. „La dracu îl știu pe omul acesta de ani de zile?” Amnezia mea e mult mai severă decât credeam! Începusem să cred chiar că am amețeli. Noroc că Flavius a continuat.

       – Iată deci că după doi ani am avut curajul să îți vorbesc. Am apărut în fine la linia orizontului tău!

Nu știam ce să spun. Părea că nu-l mai cunoscusem. Intuiția mea de femeie îmi spunea că nu-l mai văzusem până atunci.

Dar cine putea știi?

*****

11

Deși încă speriată de surpriza de a fi vecină cu un străin, care arăta mult prea bine pentru a nu-l fi observat atâta timp, m-am decis, totuși, să îl invit la o cafea, deși nu știam dacă chiar aveam în casă așa ceva. Tipul îmi dădea un sentiment de siguranță, iar în deruta în care eram aveam nevoie să nu fiu singură în acea seară. Poate voiam mai mult, dar în momentul acela nu doream să recunosc așa ceva.

În lift mă gândeam cu groază la ce scenă penibilă aș trăi dacă totuși aș fi naibii măritată și mi-ar deschide soțul. Puteam să stau, la fel de bine, cu părinții, ceea ce ar fi fost, într-un fel, la fel de jenant. Am băgat cheia în broască cu sentimentul înfiorător că cineva va deschide în timpul ăsta ușa înaintea mea. Nu era, însă, nimeni acasă. De cum am intrat am recunoscut garsoniera fără nicio problemă, deși aveam în continuare impresia că sunt în vizită în propria mea casă. L-am invitat pe Flavius să se așeze. Imediat m-am înroșit toată pentru că, chiar pe fotoliul pe care i-l arătasem, aveam niște haine aruncate probabil de dimineață, inclusiv o pereche de chiloți roz.

Le-am strâns cu mare viteză și le-am aruncat în șifonier. M-am dus apoi la bucătărie să pregătesc cafeaua. El tot vorbea în cameră, întruna, comentând diversele lucruri pe care le vedea pe acolo. Când am adus cafeaua, Flavius se uita la un tablou de pe peretele dinspre baie. Era o fotografie ușor gălbuie, foarte veche. M-a întrebat cine sunt bărbatul și femeia din poză. Habar nu aveam! Am răspuns, însă, ca și cum ar fi fost o bagatelă.

      –  Ei ce, parcă nu îți poți da seama și singur!

Replica a fost utilă pentru că nu a mai insistat. A zis un „aha, așadar” prelungit cu un aer dezorientat, care mie îmi dădea siguranță. Chiar îmi plăcea să-l încurc, să-l derutez, să mă joc cu el. Așa că am căpătat curaj, doar eram acasă la mine.

      –  Ia spune Flavius, tu așa agăți toate femeile, cu texte din astea, în tramvai?

Lovisem bine! Era încurcat, îl luasem direct și chiar nu știa ce să spună. A ezitat și nu a putut decât să râdă. Când, în fine, a vrut să spună ceva, nu l-am lăsat:

      –  Hai zi, a câta sunt săptămâna asta, ce este azi, e joi, deci patru zile până acum. Hei, ia zi a câta?

      –  Păi, dragă Maria ești prima, vreau să spun că pentru astăzi ești prima, asta dacă nu o pun la socoteală pe florăreasa și pe poștărița de dimineață, da, cred că prima, cel mult a doua. Hai, poate a treia.

Mi-am ascuns privirile profitând de faptul că trebuia să torn cafeaua în cești. Dăduse replica cu un aer destul de serios, deși evident glumea. Să fiu sinceră, pentru o fracțiune de secundă, îl luasem în serios și chiar îmi păruse rău că întrebasem. I-am zâmbit însă, iar el nu s-a putut abține și a râs, la rândul lui. Îmi venise inima la loc, așa că am intrat iar în joc, cu și mai multă energie. Nu știu de unde o aveam.

        –  Și, ia zi Flavius, ajungi să te culci cu toate pe care le agăți sau îți mai dau și papucii unele.

    – Alea frumoase și deștepte nu îmi dau papucii!

    – Vai, ce șmecheri suntem! Dar, să știi, ai noroc cu mine, că nu sunt prea deșteaptă și nici prea frumoasă, așa că o să suporți ușor refuzul meu.

Vai de mine Maria, se poate, tu ești uluitor de frumoasă și de deșteaptă, ești cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă.

    – Măi Flavius, de unde naiba știi tu că sunt deșteaptă? Poate că nu am decât patru clase, de unde știi? Poate că sunt chiar analfabetă!

Îl încurcasem, așa că acum îmi zâmbea el mecanic cu un aer pleoștit.

      –  Mi-am dat seama după felul în care zâmbești, s-a salvat în ultimul moment.

      –  Zău? Ia zi, și cum zâmbesc, râd ca proasta în păpușoi, nu?

      –  Nu, vai de mine, cum să râzi în păpușoi, tu râzi în tramvai, mă rog… și nu ca proasta.

      –  Măi Flavius, hai fi sincer, tu nu urmărești decât să te culci cu mine și atât. De aia sunt frumoasă și deșteaptă.

      –  Nu, Maria nu este deloc adevărat…

L-am întrerupt imediat, fără să poată să mai spună altceva.

      –  Bun, m-am liniștit, deci nu vrei să te culci cu mine!

Mă privea consternat. Pentru câteva clipe nu realizase cum de ajunsesem la concluzia asta.

      – Ba nu, nu asta am vrut să spun, adică nu că… adică nu sunt legate, ești frumoasă și deșteaptă, dar nu o spun așa, doar ca să îți fac plăcere.

      – Da’ ce, crezi că mă doare dacă îmi faci curte?

      –  Dar nu îți fac curte, pur și simplu… S-a oprit. Realizase că o luase pe arătură în cu totul altă direcție decât cea în care voia să ajungă. Nu aveam de gând să-l las să mediteze prea mult.

       – Dragă Flavius, hai să jucăm un joc. Vrei? Întrebarea era evident absurdă pentru că el era în acel moment doar un cățeluș în călduri, care ar fi stat și în coadă dacă trebuia sau măcar ar fi avut. A dat din cap zâmbind.

       – Uite îți propun un joc. Tu ești sincer și îmi declari că sunt urâtă și proastă și atunci, pentru că ești sincer, am să mă culc cu tine. Dacă îmi spui că sunt frumoasă și deșteaptă atunci am să te dau afară și gata „e finito la comedia”. „De unde dracu aveam replica asta în minte?” Flavius îmi zâmbea destul de încurcat. Nu știa ce să spună.

       – Maria, dar sunt sincer atunci când îți spun că ești frumoasă și deșteaptă, deci sunt sincer.

       – Nu, nu m-ai înțeles! Mănânci prăjitură dacă spui ceea ce este adevărat, ceea ce este adevărat pentru mine! Dacă nu, nu!

       –  E cam aiurea jocul ăsta! Eu chiar cred că ești frumoasă și deșteaptă, dar vreau să mă și culc cu tine.

      – Ai văzut, ai făcut un pas uriaș. Cum se spune, un pas mic pentru mine, un pas uriaș pentru omenire. Flavius mă privea ușor tâmp. Am continuat. Cine a zis chestia asta? băiatul acela, Amstrong parcă?

      – Care Amstrong?

      – Acela care a fost pe lună?

      – Cine dracu a fost pe lună?

      – Păi, americanii au fost pe lună!

      – Într-un film?

Nu știu de ce, eram foarte convinsă de ceea ce spuneam. Eram însă sigură că el nu înțelegea o iotă. Se uita cruciș la mine.

       – Bine, hai las-o baltă, deci cum rămâne, ai ales?

       – Da, vreau să spun adevărul. Ești frumoasă și deșteaptă și chiar vreau să facem dragoste.

        – Vai, dragoste! Ai învățat la internat chestia asta? Unde ai învățat replicile astea romantice? Păi nu ți-am explicat? te lingi pe bot cu cuvinte din astea.

El a făcut atunci câțiva pași spre mine m-a apucat de brațe și mi-a spus cu o voce ce avea o nuanță răstită în ea.

       – Maria, dacă asta este alegerea ta, atunci bine, ești frumoasă și deșteaptă și nu pot să spun altceva, chiar cu riscul de-a nu mă culca niciodată cu tine.

Mă uitam galeș la el. Nu așteptasem o replică anume, dar acum când îl auzisem eram sigură că asta trebuia să fie. El simțea în mod clar acest lucru, așa că a continuat cu și mai multă convingere.

       – Acum, dacă vrei să plec, voi pleca.

       – Bine, du-te! Ești liber ca pasărea cerului.

Nebunul s-a dus în hol și chiar a început să se încalțe. Mi s-a pus un nod în gât. Doar nu avea de gând să plece!

       – Poți, desigur, să îți bei cafeaua mai întâi! mi-a venit într-o clipă o idee salvatoare.

S-a întors cu un aer radios. Învinsese! Jucase mai tare decât mine, ceea ce culmea, îmi plăcuse. S-a așezat pe fotoliu și a sorbit o gură din cafeaua fierbinte. M-a privit cu un aer viclean, foarte masculin, greu de reprodus.

       –  Maria, îți propun și eu un joc. Vrei să jucăm și jocul meu? Eu la al tău am pierdut, poate la acesta voi reuși, cine știe?

„Al naibii pielea pe el! A pierdut pe dracu! Te joci cu mine lasă că până la urmă te dovedesc eu!” Gândeam rapid la ce trebuia să fac ca să recuperez punctele pierdute. M-am decis să accept.

–  Bine, mi se pare corect. Ia zi! În timpul acesta luasem și eu o gură de cafea, îmi reușise, era bună așa cum îmi plăcea mie.

     – Maria uite cum stă treaba. Ai de ales. Ai de ales de-a face sau nu ceva. Uite scriem fiecare pe niște bilețele trei lucruri. Le punem într-un bol și apoi tragem pe rând. Trebuie să facem ce scrie pe bilețel sau să răspundem la întrebarea scrisă pe el, dacă este o întrebare, desigur. Fiecare poate refuza o singură dată. Mai precis eu pot refuza o singură dată, dar tu poți refuza de două ori. Adică, din trei bilețele pe care le tragi tu, doar unul va fi, în final, obligatoriu.

     – Cam de școala generală jocul tău, dar pare amuzant. Și poți să tragi singur propriul bilet?

     –  A, nu, facem bilețele diferite și fiecare îl trage pe al celuilalt. Flavius și-a aprins o țigară, iar eu m-am dus să caut creion și hârtie, ceea ce nu era atât de simplu într-o casă în care ai sentimentul că ești musafir. Am găsit până la urmă un caiet de matematică pe o măsuță lângă telefon. Am început să mă gândesc ce să scriu pe bilețel, ca să par isteață și să-l dau pe spate. Îmi era ciudă că nu îmi venea nimic în minte care să fie cât de cât amuzant sau provocator. Și el părea că stă să se gândească cam mult, dar din când în când, spre deosebire de mine, mai și nota câte ceva. Probabil că avea deja o idee despre ce trebuia să scrie. Evident, mai jucase jocul. Sigur nu eram eu prima.

După minute bune, în care aproape dădusem gata cafeaua, el părea să termine și eu nu așternusem un rând.

      –  Vrei o gură de vin, am niște vin de țară pe balcon. Nu știu cum, avusesem dintr-odată în minte imaginea cu damigeana înghesuită într-un colț al balconului. Am adus vinul și l-am turnat în niște pahare frumoase cu picior. Am profitat de ocazie și am mai lungit timpul, însă fără vreun folos. Tot nu îmi venea ceva provocator în minte. Singurele idei erau de prin școala generală și se legau de poezii, cântece și de statul într-un picior.

Nici el nu terminase sau poate era elegant și încerca să termine odată cu mine. Uitându-mă la el, așa cum arăta tolănit în fotoliu mi-am imaginat o scenă din adolescență când îmi imaginam pe Făt-Frumos care stătea pe un jilț în fața mea și îmi punea întrebări ca un profesor.

Brusc mi-a căzut fisa! Mi-a venit în minte ce aș putea scrie.

*****

12

O lungisem bine cu scrisul acelor bilețele. Până la urmă am terminat. Am pus bilețelele mele, pe care am desenat un cerc, în bolul de pe masă. Bilețelele lui le-am pus alături. Pe ele am desenat un pătrat. Eram, în fine, gata, iar eu terminasem al doilea pahar de vin. Descoperisem, cu ocazia asta, că îmi plăcea vinul roșu.

     – Cine începe? Hai, spune tu, că tu ești cu jocul.

     – Am să trag eu primul un bilet de la tine.

Nu știu de ce m-am înroșit gândindu-mă că va vedea ce scrisesem. Oricum, era prea târziu să mai schimb ceva. Mă certam singură pentru faptul că mă jenam de ce scrisesem din moment ce doar știusem că avea să citească bilețelele.

     – Da, să văd ce ai scris aici! „Recită o poezie îmbrăcat cu maxim două articole de îmbrăcăminte pe tine.”

     – Ei, acum să te văd tinere! Mă dădeam mare, dar probabil eram o sorcovă în acel moment. Flavius s-a ridicat și a început să se învârtă ușor prin cameră. Brusc mi s-a părut total aiurea ceea ce îi cerusem așa că am dat înapoi.

      – Mă rog, dacă nu vrei, poți rămâne doar la poezie. Măcar o strofă.

Mi-a zâmbit, semn că accepta provocarea. Și-a dat jos pulovărul cu en coeur și a rămas cu o cămașă albă pe el. Și-a dat jos apoi cureaua, în mod evident făcea toate lucrurile foarte încet pentru a crește tensiunea. Și chiar reușea. În cele din urmă, și-a dat jos pantalonii și cămașa și a rămas în ciorapi și în chiloți. Nu arăta rău, așa, ca animal!

L-am fixat cu privirea și el s-a intimidat. Mai mult, privirea mea curioasă a reușit să-l excite, motiv pentru care s-a întors un pic într-o parte. Ba chiar se înroșise schimbându-și ușor nuanța feței. Eu mă simțeam bine, ba chiar eram mândră de tupeul pe care îl aveam.

      –  Hai, recită te rog, ce mai aștepți, stăm toată noaptea?

Și-a dres glasul și a început:

Puterea neagră a nopții plutește pe al tău vis

Lumina slabă a neființei reînvie astfel întru totul

Pentru ca tu să fi din nou o zi, într-un univers ucis

Pentru ca floarea ce are sămânța în tine să răsară

Și acum și în trecutul de ocară, puterea ta să stea ca odinioară

La margine de timp și într-un hău de vorbe fără sens

Iar chipul tău să înflorească iar, precum un cerc închis în trei cuvinte

Iar spiritul tău liber în lanțuri să alerge după cumplite vorbe fără duh

Iar moartea ce se iubește cu puterea să slobozească aici, acum, toată durerea

Durerea ta că nu mai poți simți, durerea ta că nu mai poți iubi

Durerea ta că nu poate să te mai doară, de dor de vremuri de ocară.

Am aplaudat frenetic. Poezia îmi plăcuse, deși avea versuri cam șui. Nu aveam idee a cui era așa că, după câteva secunde bune, l-am întrebat totuși a cui este.

    –  Numai la sfârșit răspunsurile! Acum e timpul să tragi și tu un bilet.

Mi-am luat inima în dinți. El, spre regretul meu, și-a pus din nou pantalonii. Eu am tras un bilet. Am citit cu voce tare:

„Alege un număr de la 1 la 20, adună la el încă o dată acel număr, adaugă și radicalul numărului format, scade cinci și rostește rugăciunea din josul paginii”. M-am oprit. Era mai jos un text, dar am simțit nevoia să întreb.

       –  Cum adică, chiar trebuie să aleg un număr?

El dădea din cap. Trebuia să intru în joc, deși nu găseam cine știe ce tâlc în chestia asta.

       –  Bine să spunem 8. Deci să adaug încă o dată 8, opt cu opt, deci 16, radicalul lui este patru, deci totalul este douăzeci, minus cinci, este cincisprezece. Așa deci. M-am uitat la el să văd o reacție, dar nu avea niciuna.

       – Ce te uiți așa, e corect? Că tu ești cu matematica, nu? Mi-a zâmbit, așa că am continuat:

       –  Deci! Să citim mai departe ce scrie aici, așa…

„Să ardă lumina iadului ca 15 lumânări aprinse din sânge de bărbat răpus de o fecioară oarbă, să sufle vântul în cincisprezece părți egale, să fie spulberat ulciorul cu sfânta împărtășanie și 15 crai, ca 15 vânturi din răsărit să vină și să te cuprindă, iar corpul tău să fie împărțit în cincisprezece părți egale și fiecare dintre ele la câini să fie alinare”.

Textul mi-a lăsat un gust amar. Flavius era cam ciudat. Sperasem să fie ceva romantic, sau măcar vesel, oricum, nu ceva macabru. Eram dezamăgită. Era chiar ciudat. În cele din urmă mi-a căzut fisa.

      –  De unde știai că o să aleg cifra opt? Sau dădea același cincisprezece

și cu altă cifră? M-am gândit imediat că dacă alegeam pe doi numărul final trebuia să fie mult mai mic, deci era o întâmplare.

       –  Nu este întâmplare, pur și simplu respect ordinele tale!

       –  Ale mele? Zău, hai lasă glumele, cum ai reușit să știi că eu voi alege opt, ca să ajung la cincisprezece?

       –  Tu mi-ai zis, așa cum ți-am spus, eu îți execut ordinele.

Era clar că nu avea chef să îmi spună șpilul, așa că am decis să nu mă mai rog de el atâta.

        – Bine, hai vino și trage un alt bilet! Flavius a luat din bol un bilet și l-a citit:

Fă o declarație de dragoste în trei cuvinte.

Asta era cea mai slabă dintre toate, m-am gândit că era simplă de tot. Bucuria de a-l auzi cum îmi face o astfel de declarație mă binedispunea.

Spre surprinderea mea s-a ridicat și s-a dus la bucătărie. Timp de câteva minute a făcut un zgomot teribil, care te ducea la gândul că ar fi căutat cu disperare ceva, ce nu găsea. La întoarcere, avea cuțitul mare de carne în mână.

      – Vezi că taie foarte bine! Să nu te rănești, că trebuie să te plătesc de bun!

Nu m-a băgat în seamă. S-a dezbrăcat într-o clipă. Dacă îi trebuiseră aproape cinci minute ca să rămână mai devreme în chiloți și ciorapi, acum îi trebuiseră doar 10 secunde ca să rămână gol pușcă. Nu mai avea nimic pe el. Eu am rămas perplexă, nu mă așteptasem la asta. Acum, că era gol, îmi dădeam seama că nici măcar nu țineam morțiș să-l văd așa! Flavius a luat cuțitul și cu vârful a început să se taie ușor pe piept.

          Părea că vrea să scrie ceva. În mod surprinzător pentru mine nu era deloc excitat. Probabil că scrijelitul pe piept îl cam durea. Am vrut să intervin, ca să opresc bâlciul, dar un „nu” răstit baritonal, ca fel ca acela din tramvai, m-a paralizat.

Nu știam ce să fac, așa că am luat o țigară de la el și am aprins-o. Am tușit ca dracu’ pentru că eu nu fumam. Abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, chiar îi uram pe fumători. Am băut un pic de vin, ca să îmi treacă tusea. M-am uitat apoi la ce reușise să scrie.

Nu se vedea prea bine tot ce scrijelise el acolo. În unele locuri nu reușise decât să-și înroșească un pic pielea, dar în schimb, în altele, picături multe de sânge se prelungeau până la brâu, făcând dificil cititul. Scrisese în mod sigur ceva.

Primul cuvânt l-am citit imediat. Era numele meu. Maria. Se vedea chiar bine, era scris cel mai sus. Deși era stranie scena la care asistam, vederea numelui meu scris cu sânge pe pieptul lui m-a făcut să intru în fibrilații. Al doilea cuvânt era mai greu de citit. Nicu părea să scrie, cine dracu să fie Nicu? Nicu să scrie?

Al treilea cuvânt era aproape imposibil de citit. Uitându-mă mai bine mi-am dat seama că nici nu era un cuvânt. Erau niște semne. Părea un fel de cerc prins într-un pătrat, iar în interiorul cercului părea să fie un triunghi.

      –  Ce este semnul acela și cine este Nicu?

      –  Nicu? m-a întrebat curios. Unde scrie Nicu? Pe pieptul meu scrie altceva, iar semnul acela este o simplă cheie, cheia pur și simplu, am putea spune. Altceva nici nu știu ce aș putea spune, dar tu trebuie să știi mult mai multe.

În timp ce vorbea a venit spre mine, motiv de a mă trece un ușor fior în stomac. Cine ar fi bănuit acum două ore că aveam să stau atât de exuberantă în fața bărbatului din tramvai, care era acum îmbrăcat doar în costumul lui Adam?

Ajuns lângă mine mi-a luat cu putere mâna și mi-a dus-o peste pieptul lui. Degetele mele s-au înroșit imediat. Nu suport sângele, dar chestia pe care o făcea el a reușit să mă excite așa cum nu mai fusesem niciodată în viața mea. Mă simțeam udă până în ciorapi. Mi-a plimbat mâna peste numele meu, peste al doilea nume și peste semnul acela ciudat. După asta, strângându-mă tare de palmă, mi-a luat mâna și a dus-o la gura lui și a început să îmi sărute degetele pline de sânge. De sângele lui. Eu zâmbeam ca vițelul la poartă nouă. Îi simțeam limba cum îmi mângâia ușor buricele degetelor. După câteva zeci de secunde, poate mult mai multe, sau mult mai puține, mi-a luat palma și mi-a dus-o la gura mea. Cuminte, mi-am băgat degetul arătător în gură ca o școlăriță din primele clase.

Sângele lui îmi părea a avea un gust fascinant. Era dulce și sărat în același timp. Eram în acel moment convinsă, nu am idee de ce, că avea gust de piatră, deși nu gustasem niciodată o piatră. Eram amândoi plini de sânge pe buze. Îmi venea să-l sărut, dar cum el nu dădea nici un semn, am preferat să mai aștept.

Până la urmă mi-a luat mâna din nou cu putere și mi-a dus-o între picioarele lui. Acum era cumplit de excitat. M-am apucat să-l mângâi ușor. Nu am avut nici un gest de ezitare. Nici nu cred că voiam să mă mai opresc. În acel moment aș fi vrut, mai degrabă, să spun o chestie tare, care să-l șocheze, dar nu îmi găseam cuvintele. Nici măcar unul singur. Nu m-am mai abținut și m-am apropiat de el și am început să-l sărut peste rănile de pe piept. Erau atât de calde încât aveai senzația unui sentiment de liniște, de odihnă, de lume tihnită adunată în jurul focului din mijlocul casei.

În mod ciudat buzele mele făceau ca sângele lui să pară tot mai roșu și tot mai fluid. Parcă curgea cu și mai multă putere. În momentul acela m-am decis să-l dau dracului de joc și să nu mă mai opresc.

Această nebunie nu a durat prea mult pentru că el m-a apucat din nou de mâini și m-a îndepărtat cu putere de la pieptul lui.

      –  Deci, să trecem la biletul tău!

M-a bulversat teribil această trecere înapoi în joc. Mi se părea chiar aiurea să mai ajungem iarăși la chestia cu bilețelele. Doar fuseseră un pretext, ce sens mai aveau ele acum?

Dar nici altceva nu știam ce să fac. El era în continuare excitat, eu la fel, și totuși aproape că mă azvârlise de lângă el. „O știi el ce face!” Nu aveam cum să reacționez altfel, așa ca am luat al doilea bilet. Am citit din nou:

”Celălalt om din tine este cu totul opus ție, dar este una și aceeași ființă cu cel care ești și nu ești tu, zi de zi și noapte de noapte. Timpul este arma, singura pe care o ai. Tu poți să stăpânești timpul pentru că timpul este sclav, doar în fața puterii gândului. Alege astfel ziua și locul în care tu să devii celălalt și celălalt să se contopească cu tine în celălalt mod de a fi și de a trăi”.

     – Adică Flavius, revenisem puțin la viață, să aleg o dată și un loc. Din istorie? Să spunem 1789, iulie, la Paris. Ei bine atunci a fost cea mai tare revoluție!

      – Nu! Va trebui să alegi o dată din viitor, nu din trecut.

      – Bine atunci să spunem 1989! E bine? Îți dai seama ce bătrâni vom fi atunci? Să zicem iulie, nu să fie iunie. E în regulă?

      – A, da și locul, deci locul să fie tot de la noi? Nu? Bun, de unde ești tu Flavius?

      – De ce, vrei să alegi locul de unde sunt eu? Nu e bine, alege tu un loc, un loc magic, plin de energie, un loc al tău, nu al altcuiva.

      – Nu știu ce să aleg. Nu vreau un loc în care am mai fost. Vreau ceva nou, ceva deosebit.

      – Maria, gândește-te că locul acela poate fi locul în care tu, copilul sau nepotul tău poate fi sacrificat!

De data astea chiar m-am uitat ciudat la el. Mi se păruse complet aiurea afirmația.

       – Cum adică sacrificat? De cine să fie sacrificat?

       – Sacrificat, adică omorât, distrus, aruncat din existența aceasta.

Trecut într-un alt orizont.

Tipul dorea să se dea mare și rotund. Reușise să mă bage în priză, dar acum reușise să facă un adevărat scurtcircuit.

        – Cum adică omorât? Ce îți veni? Ce prostie e asta cu sacrificiul?

        – Maria, în fiecare zi omorâm părți din sinele nostru, părți din copilăria și din frumusețea noastră. Cineva moare în fiecare zi pentru ca altcineva să poată mai mult. La tine, pentru că ai rostit incantația de mai devreme, aceste transformări invizibile în mod normal se vor produce în carne și oase.

Acum chiar că nu mai pricepeam o iotă din ce încerca să-mi spună. Eram convinsă că voia doar să mă aburească. Era meșteșugit în vorbe și încerca să îmi înnoade mintea. M-am decis să nu cad în plasa lui.

     –  Bine dacă este așa de important află că nu pot să aleg și am să te rog să alegi tu un loc.

     –  Nu pot să aleg eu, îmi este imposibil, dar putem merge mai departe, nu cred că este o problemă, oricum tu poți refuza. Ai acest drept! Acum eu voi trage ultimul bilet. M-am gândit fără să vreau, imediat, știind ce mai rămăsese, că sunt chiar obsedată sexual. M-am înroșit doar la gândul că avea să citească în următorul moment ceea ce era scris pe ultimul bilet. A deschis biletul și a citit:

      –  Năruja să fie locul.

      – Poftim? Cuvintele lui m-au cutremurat. Nu știam de ce, dar un sentiment angoasant pusese stăpânire pe mine.

      –  Năruja să fie locul, așa scrie pe bilet!

      –  Cum? Cum să scrie așa ceva pe bilet? Nu am scris eu așa ceva!

Nu știu nici măcar ce înseamnă! Mă, tu minți, ia dă biletul!

M-am uitat la bilet. Era biletul meu, părea chiar scrisul meu, dar pe bilet scria doar „Năruja să fie locul”.

       –  Cum ai făcut? De data asta nu te mai las! Cum ai reușit să schimbi biletul? Hai că ești bun, ești tare, bravo! Dar ia zi, ce înseamnă Năruja? Chiar există un loc cu numele acesta?

       – Habar nu am, de unde să știu, doar tu ai scris bilețelul, de unde să știu?

        –  Hai că nu știu cum ai făcut-o, dar știu că ești tare de tot și acum mai faci și pe nebunul. Stai să vezi ce o să îți fac eu acum, ce recital îți trag la ultimul tău bilet.

        –  Am tras pe gât restul de vin din pahar și am tras biletul. Am citit:

„Întinde-te pe pat”… ești îndrăzneț nu glumă, văd că ai schimbat stilul. Am continuat, mascându-mi emoția.

        –  Deci, să mă întind pe pat și să stau cu picioarele și mâinile în cruce. Adică, să stau cu picioarele desfăcute, măi motănel? Dar știu că ești tare de tot în pretenții. Cu mâinile și cu picioarele legate, … o, da, dar ai fantezii nu glumă? Chiar ai speranțe mari. Și ce să mai fac? Să recit o poezie de dragoste? A nu, să spun de 100 de ori cuvintele… Ce aiurea scrii, nu înțeleg mare lucru, cu cuțitul puteai mai bine decât cu pixul. Tot mă făceam că încerc să înțeleg ce mai scria pe bilet, dar, de fapt, mă gândeam dacă să fac sau nu ce scria pe el. Mă cuprinsese o ușoară panică de a sta legată în patul meu în fața unui străin dezbrăcat, dar mi se părea aiurea să refuz după ce mă dădusem atât de mare. La urma urmei, mai devreme, dacă mă lua pe sus și mă arunca în pat nu aș fi ripostat deloc. Ce putea să mi se întâmple? Singurul lucru posibil era ceva ce îmi dorisem din momentul în care-l invitasem să urce la o cafea.

La urma urmei nu o făcusem niciodată legată.

      – Bine, hai să te văd cum știi să legi.

Am adus niște cordoane de la niște rochii. El zâmbea angelic în timp ce explora recamierul ca să vadă cum mă poate lega. Eu râdeam, deși eram puțin stresată. Un pic mai mult. În cele din urmă, s-a hotărât cum să o facă. Spre surprinderea mea, m-a legat destul de tare. Chiar dacă aș fi vrut, nu prea puteam să scap, fără ajutorul lui.

       – Ei acum să te văd. Ia loc și așază-te la spectacol ca să auzi cum îți spun replicile alea ciudate, dar să îmi arăți biletul că nu le mai țin minte.  

Flavius nu m-a băgat în seamă. S-a dus și a luat cuțitul de pe masă, de acolo unde îl lăsase. Gestul lui brusc m-a lăsat fără cuvinte. A venit la mine și a început să se joace cu cuțitul pe fața mea. Zâmbea ca mai devreme, dar parcă fără viață, fără energia aia vie pe care o avusese toată seara. Începuse dintr-odată să nu-mi mai placă jocul.

        – Să știi că nu prea îmi place chestia asta. Eu zic să te oprești.

          El nu se oprea însă. Părea că nici nu mă ascultă. Cu cuțitul a început să îmi desfacă rochia, de fapt să rupă nasturii. Era clar ce avea să urmeze! „Asta mi-a trebuit să mă joc cu focul.”

        – Nu cred că e bine ce faci. Eu zic să ne oprim să luăm o pauză și să… În momentul acela mi-a băgat cuțitul pe sub decolteul deja desfăcut

al rochiei și cu putere a tras în jos până la picioare. Rochia mea vaporoasă fusese tăiată astfel în două. Mai mult, reușise să îmi rupă și sutienul.

        – La dracu’ Flavius, am dat aproape treizeci de lei pe el. De ce l-ai rupt?

Era cel nou. Mi-l pusesem ca proasta când mersesem până la baie să mă schimb, chiar înainte de-a face cafeaua. Se dusese naibii și nici nu-l purtasem.

        – Stai liniștită, de astăzi nu o să mai ai nevoie de el!

Replica asta chiar reușise să mă sperie de-a binelea. Ce naiba voia să spună?

Același cuțit se juca acum cu chiloții mei pe care i-a despicat la fel de ușor. Într-o clipă ajunsesem goală. Eram îngrozită, dar încercam să mă conving singură, că la urma urmei, mă așteptasem într-un fel la așa ceva. De fapt, mă așteptasem să ajung în pat cu el, dar nu chiar în situația asta.

       – Cred că ar trebui să mă întrebi dacă sunt de acord. Eu cred că ar trebui să luăm o pauză. Să discutăm niște lucruri.

       – Bine o să discutăm, cât timp te rad. Mă băgase dintr-odată în seamă.

Ce o să faci?

       – Cum adică să mă razi, ești nebun?

După ce a luat o foarfecă, nu știu pe unde o găsise, am priceput imediat pe unde avea el de gând să mă radă.

     –  Flavius ești nebun nu-ți permit să umbli acolo. Hai să lăsăm jocul. Te rog Flavius. Vezi? Am ajuns să te rog frumos! Gata! Ai învins, am terminat?

Mâinile lui se plimbau cu multă delicatețe peste picioarele mele, iar eu nu știam dacă chiar vorbea serios sau glumea. Dacă glumea era foarte tare, dacă nu glumea, cam dădusem de dracu. A început să mă tundă. Nu glumea deloc. Am simțit că trebuie cumva să-l opresc.

     –  Flavius, te rog, lasă joaca, ajunge cu bilețelele și cu poruncile sau ce or fi ele, te rog dezleagă-mă, că nu mai am chef de jocul ăsta idiot. De data asta schimbasem tonul. Mă răstisem la el. Efectul însă a fost același. Era impasibil. După câteva secunde s-a sculat și s-a dus la telefonul din hol. A format un număr.

      –  Gigi tu ești? Eu sunt, Flavius. Vorbește că băieții și veniți cu toții la blocul 215, da, … la cel din fața parcului, da, la nouă. Vă deschid eu. Luați mâncare că tipa nu are și sper să stăm ceva timp aici.

Mă uitam îngrozită la el. La o astfel de fază nu mă gândisem nici un moment. Sperietura gesturilor sale se transformă într-o clipă într-o angoasă fără margini. Ceva care părea doar aiurea, devenea acum enorm de periculos. Nu puteam să mă dumiresc dacă se făcuse că vorbește la telefon sau chiar vorbise cu cineva. Parcă îi răspunsese acel cineva la telefon mult prea repede. Încercam să mă încurajez singură spunându-mi că juca teatru. El era inert, ca mai devreme. S-a întors spre mine și, culmea, mi-a vorbit.

     –  Dragă Maria or să vină mai mulți prieteni, o să stăm aici cu toții o perioadă mare de timp. Nu o să stăm chiar toți, tot timpul, că patru dintre ei au serviciu.

O senzație de leșin m-a cuprins în acel moment. Aveam senzația că îmi căzuse tavanul în cap. Se învârtea camera cu mine. Nu îmi venea să cred cât de proastă fusesem! Cu o disperare fantastică am început aproape să țip:

     –  Flavius, te rog imediat să termini cu prostiile. Chiar ai sunat pe cineva? Dacă voiai să mă sperii să știi că ai reușit foarte bine, uluitor de bine, nu trebuie să mai încerci și altceva. Acum te rog să mă dezlegi, îți cer să mă dezlegi!

Vorbeam de pomană. Mă mângâia ușor, ceea ce mă făcea să nu știu dacă să țip în continuare la el sau să-l iau cu binișorul. După ce m-a ras și a reușit să mă și taie în câteva locuri s-a întins pe pat lângă mine. Stătea pe o parte cu fața spre mine. Cu o mână mă mângâia pe tot corpul, iar eu, în ciuda voinței mele, eram teribil de excitată. La un moment dat nu am mai putut să vorbesc. Ușor, ușor se urcase pe mine, iar eu probabil că eram într-o asemenea stare încât nici dezlegată nu aș fi putut să-i opun rezistență.

La un moment dat, nu am idee de ce, sau cine a făcut-o, dar s-a stins lumina. El a aprins o lumânare, dar nu aveam nici cea mai mică idee de unde o avea căci eu, în mod sigur, nu aveam în casă lumânări. A început să-mi dea să sorb niște vin, deși parcă era altul, de alt soi, iar cu lumânarea aprinsă picura ceară fierbinte pe sânii și pe pântecul meu. Vorbea ceva în acest timp. Păreau cuvintele de pe bilețel, cele pe care eu trebuia să le spun. Nu mai simțeam legăturile de la mâini și de la picioare. De ceva timp nici nu mai ripostam. Pluteam cumva prin cameră. Auzeam tot mai tare voci și o gălăgie surdă care creștea ușor. Avem senzația că veniseră prietenii lui, deși nu îi vedeam. Mi se păreau că erau mai multe umbre în hol. Nu puteam ridica capul.

El a stins lumânarea și s-a făcut beznă. Aveam doar senzația că sunt mai multe persoane în cameră, dar eu nu le puteam vedea. Zeci de palme le simțeam, însă, pe corpul meu. Am început, de frică, să mă zbat, dar nu reușeam să mă mișc. Păream lipită de patul acela nenorocit. Nu aveam cum să scap de acolo. Nu îmi era însă frică, ca mai devreme. Nu în același mod. Era o frică lipsită de orizont, de spectrul ceva-ului rău care avea să se întâmple. O frică goală, ruptă de realitate. Aveam sentimentul că timpul trece rapid, că trec zilele și săptămânile, că trec parcă anii. Eram convinsă că toți acei bărbați mă foloseau pe rând, deși nu vedeam nimic și, mai ales, niciunul nu vorbea și nu avea chip. Nici nu simțeam nimic, dar eram cumplit de sigură că erau acolo.

Cred că am leșinat la un moment dat, poate că doar am adormit. Nu mai simțeam, însă, nimic, deși eram convinsă că bărbații nu se opriseră. Nu îmi mai păsa, numai puteam face nimic. Era prea târziu pentru orice.

*****

13

La un moment dat s-a aprins lumina. Lângă mine se afla întinsă o femeie. În cameră nu mai era nimeni altcineva. Era dezordine și multe pahare goale, mărturia unui chef monstru. Femeia era goală și dormea cu spatele la mine. De unde dracului apăruse? Au adus și o femeie? Dar unde erau ceilalți? Unde era Flavius? Să fi plecat cu toții?

Am constatat că nu mai eram legată. Dar fusesem oare legată? Niște urme rozalii de la încheieturi îmi spuneau că da. Aceleași urme le-am văzut și pe unul din picioarele femeii care dormea lângă mine. Și ea fusese legată? Nu îmi aduceam aminte, însă, nimic. Absolut nimic.

Eram curioasă. M-am aplecat asupra ei și am întors-o ușor spre mine. Dormea dusă. Avea părul despletit, avea cearcăne mari de tot, care se întrezăreau pe sub părul care îi acoperea aproape toată fața. Am privit-o. Nu arăta rău. Semăna un pic cu mine. Mai mult, am constatat că și ea era rasă. La dracu! Ce fel de ritual o fi și ăsta? M-am uitat instinctiv la mine. Părea că arătam la fel. Aceeași roșeață de la lama de ras și aceleași răni minuscule provocate de lipsa de experiență sau poate de pielea mult prea fină.

Eram tulburată de ideea că apăruse o femeie din senin în garsoniera mea. Îmi aduceam aminte foarte bine de Flavius și de chematul prietenilor, dar nu îmi aduceam aminte de nicio femeie. De fapt, nu știam dacă chiar venise cineva. Curioasă, i-am dat părul de pe ochi la o parte ca să o văd mai bine.

Stăteam stană de piatră lângă femeia care zâmbea în somn. Probabil visa. Dar oare nu visam și eu? Mi-au trebuit minute bune ca să înțeleg ce se întâmpla. Femeia care dormea liniștită lângă mine eram chiar eu.

Dar eu cine eram atunci?

*****

M-am ridicat din pat. Mă durea capul. Afară era ziuă. Era probabil mult trecut de doisprezece. M-am gândit că nu ajunsesem la serviciu. Să vezi ce o să se întâmple! Dar ce mai conta cu toată nebunia prin care trecusem? Dar oare trecusem? Mă simțeam rău, dar nu îmi venea să cred că chiar fuseseră atâția bărbați în garsoniera mea. Am simțit nevoia să fac un duș și să nu mă mai gândesc la nimic. Oricât încercam, nu îmi aduceam aminte absolut nimic. Dar oare avea vreun rost să îmi amintesc? Eram oare sigură că voiam?

M-am dus la baie. Nu aveam apă caldă la ora aia. M-am băgat sub dușul cu apă rece. Imediat s-a deschis ușa de la baie. M-am uitat curioasă. Credeam, poate chiar speram, nu știu de ce, să fie Flavius.

      – Bună Maria!

Era femeia de la mine din pat care semăna leit cu mine.

       –  Bună, dacă așa crezi tu, dar tu cine dracului ești? am întrebat într-o doară nu știu de ce.

       – Cum cine sunt? Sunt Tu.

       – Cum dracu de semeni leit cu mine? am întrebat-o fără să fiu atentă la răspunsul ei ciudat.

       – Semăn leit cu mine pentru că suntem una și aceeași.

       – Vrei să spui că am înnebunit? Asta înseamnă să fi schizofrenic?

       – Nu știu, și eu m-am întrebat același lucru!

       – Bravo, ce să spun, m-am liniștit! Ai venit de pe Marte?

       – Nu, sunt aici de doi ani, ca și tine, cel puțin așa cred. Și eu sunt mirată că eu sunt tu și tu ești eu.

          Stilul acesta de vorbire mă bulversa definitiv. La durerea de cap pe care o aveam asta îmi mai trebuia. Am schimbat subiectul:

        –  Ce s-a întâmplat aseară?

        –  Nu îți aduci aminte?

        –  Dacă îmi aduceam aminte, te întrebam?

        –  Nu știu, la cât suntem de confuze bănuiesc că, oricum, întrebăm aceleași lucruri oricare dintre noi.

        –  Acum suntem noi. Bravo, nu mai ești eu, sau nu mai sunt tu?

        –  Nu am idee. Tu ce îți aduci aminte? Ții minte ceva?

        –  Mi-l amintesc pe Flavius.

        – Tipul chel?

          M-am trezit brusc la viață. Iată că ea avea o altă experiență decât mine.

         – Care tip chel? Flavius tipul șaten, aproape blond.

         – Care Flavius? Era Septimius și era chel.

         – Ești din alt film. Era șaten toată ziua. Care Septimius?

         – Este foarte absurd ce se întâmplă! Mă lași și pe mine să mă spăl?

          Am ieșit de sub duș, era rece ca dracu, dar nu simțeam frigul. Eram convinsă din cauza asta că visez. M-am așezat pe veceu. Mă uitam la corpul meu. Nu avea vânătăi, nu avea nici un semn. Nici nu știam dacă să mă bucur sau nu de chestia asta.

              – Și eu primul lucru la care m-am uitat a fost acesta. Nu avem nici un semn!

          – Crezi că ne-au tras-o ăia aseară?

          – Probabil că da, ar fi fost păcat să rateze o bucățică ca noi.

          – Gândești ca un bărbat. Puțină tandrețe nu ar strica. Nu crezi?

Am plecat în bucătărie. Pe drum mi-am tras o palmă zdravănă. Eram sigură că visam. Nu părea deloc, însă, un vis. Poate un coșmar. Începusem să tremur. Mă luase cu frig. Am renunțat la ideea de a ajunge la bucătărie, unde nici nu prea știam ce voiam să fac și m-am băgat în pat. Am închis ochii. Speram să adorm și să mă scol într-o lume normală, în care nu se întâmplase nimic din nebuniile prin care trecusem sau avem impresia că trecusem.

Am auzit soneria de la intrare. Cealaltă Marie își luase un capot de- al meu, sau de-al ei, și se dusese la ușă. Vorbea cu cineva. A închis ușa la scurt timp și pentru câteva minute nu s-a mai auzit nimic. Speram că începusem să ies ușor, ușor din vis. Număram în gând. Speram că dacă ajung la 111, fără să mai aud zgomot, voi ieși din vis și totul va fi normal. Trebuia să ies din acel coșmar! Nu a trecut, însă, mult timp și am auzit din nou vocea mea lângă mine.

     – Uite am făcut niște cafea. Așa cum ne place!

     – Cine era la ușă? am întrebat ridicând ochii spre mine.

     – Vecina de la șapte, cică să nu mai facem tărăboi, că o să ne reclame la miliție.

     – Deci a fost balamuc azi-noapte aici!

     – Probabil.

          Cafeaua era bună, exact cum o fac eu.

     – Auzi Cealaltă Marie, nu știu cum să îți spun, tu chiar crezi că exiști sau mă rog, dacă vrei, că eu exist?

     –  Mi-am pus aceeași întrebare. De unde vrei să știi tu, dacă nici eu nu știu?

Stilul ei de a vorbi mă dădea cu totul peste cap. Mi-am luat cafeaua și m-am dus la geamul de la balcon. Am stat așa cel puțin un sfert de oră. Nu am spus nimic, nici ea, nici eu. După o vreme m-a întrebat.

      – Nu îți este frig?

          Avea dreptate. M-am decis să mă îmbrac. Mi-am căutat niște chiloți. Arătam ca dracu. M-am decis să mă dau cu niște cremă.

      –  Auzi, de ce crezi că ne-a ras?

      –  Probabil face parte din ritual, nu l-ai auzit?

      –  Ce ritual? Pe cine să aud?

      –  Ritualul adunării puterii!

      – Ce putere? Ce dracului să aibă flocii cu puterea? am răbufnit enervată de faptul că cealaltă eu intrase în jocul bolnav al unor perverși.

      –  Păi, tu de ce crezi că aveam floci?

      –  Pentru că atât păr ne-a mai rămas.

        –  Și de ce a mai rămas?

      –  Habar nu am, dar e ultima mea grijă acum, părul pubian!

      –  Pentru să suntem oameni.

      –  Zău? Eu credeam că este invers. Părul ne-a rămas de la animale și pe acolo a mai rămas, în timp ce prin majoritatea locurilor nu.

      –  Păi și de ce nu mai avem păr?

      –  Pentru că de mii de ani avem haine și blănița nu ne mai este utilă.

      –  Este simplă treaba Cealaltă Marie.

      –  Păi dragă Eu, tocmai zona genitală a fost mereu cea mai îmbrăcată, de ce a rămas părul exact acolo?

      –  Habar nu am. Desigur raționamentul tău, sau al meu, este corect, dar nu îmi dau seama care ar fi răspunsul. Sigur există unul. Și în mod sigur nu cred că mă interesează la ora asta.

     –  Nimeni nu știe. Nu există decât păreri. Părul ne indică legătura cu latura noastră animalică, dar părul pubian este altfel de păr. El diferă de oricare alt tip.

     –   Zău. Unde ai văzut asta la vreun scurt metraj dat înainte de film? Deși mă mir să se vorbească de floci la cinematograf. Nu știu de ce, abia acum îmi amintisem prima replică.

     –  Despre ce ritual vorbeai tu?

     –  Nu eu am vorbit! Așa am auzit, parcă unul dintre ei spunea că părul pubian se rade tot și se fierbe împreună cu spermă și cu sânge.

     –  Sânge? Mi-am adus aminte ca într-o străfulgerare de scena cu numele scrise pe piept, cu degetele pline de sânge. Fără să vreau m-am uitat la mâini. Nu mai păstrau niciun semn al atingerii pieptului lui.

     –  Nu acela, dragă. Se pune din al nostru.

     –  Auzi, cred că este o tâmpenie ceea ce îmi spui. Dacă ar fi așa, ar trebui să fie ca la supă, să facă spumă, că asta se întâmplă dacă fierbi sânge.

     – Poate, nu știu cum se face exact. Cert este că băutura respectivă se stropește pe corpul celui căruia dorești în acel moment să îi prinzi sufletul.

     – Ai auzit la babe chestia asta? Mi se pare cretină formula. Auzi, prinzi sufletul, ce să spun și-l ți în șifonier?

     –  Atunci de ce ai băut aseară?

     –  Am băut? Mi-am adus aminte că Flavius îmi dăduse ceva să beau, ceva care nu semăna cu vinul meu.

     –  Era vin! am ripostat, cu jumătate de gură.

     –  Era amestecată licoarea cu vin. Nu avea alt gust?

     –  Da, dar știi că doar erai cu mine sau în mine.

     –  Ai văzut?

     –  Ce să văd? Nu mi s-a întâmplat nimic.

     –  Ce ți se întâmplă acum este nimic? Crezi că dacă am devenit din una două, la fel ca o celulă primordială, chestia asta este un nimic?

     –  Nu știu dragă Maria sau cealaltă Marie. Chiar nu știu! Cred că încă sunt într-un coșmar și că ar trebui să mă scol. Problema este că nu pot.

        –  Știu. Îți dai seama că și eu am aceeași impresie. Ce zici, nu crezi că ar fi o idee bună să ieșim din casă? Nu vrei să mergem să ne plimbăm? Este o zi superbă afară. Știu că te simți aiurea, la fel ca și mine. Cred că aerul de afară ne va face bine.

În zece minute eram amândouă îmbrăcate. Din fericire nu aveam haine la fel așa că eu am luat o fustă și o bluză, iar ea o rochiță. Îmi luasem o centură pentru fustă, dar descoperisem în ochii Celeilalte Marii că nu îmi stătea bine așa că am aruncat-o la loc pe fotoliu. Centura a alunecat însă în spatele acestuia. Am ridicat-o și am descoperit acolo, în spatele fotoliului, rochița vaporoasă din seara precedentă care fusese aruncată pe jos de Flavius. Am desfăcut-o imediat. Cealaltă Marie era și ea cu ochii bulbucați privind-o fix. Din nefericire rochia era tăiată în două.

Probabil că nu visam. Sau poate că era cel mai tare vis! Visul care se perpetua singur.

*****

14

Visul nu știu cum putea fi, dar plimbarea a fost superbă. Ne-am plimbat pe străzi până seara. Am vorbit cu mine și cu ea, mai mult decât o făcusem în adolescență. Semănam ca două picături de apă și lumea care ne vedea se uita mai mereu după noi. Niște bătrânei ne-au arătat chiar cu degetul de pe trotuarul de vizavi. Ne simțeam amândouă bine. Paradoxal de bine. Am evitat să mai vorbim despre noaptea precedentă. Am plecat de la ideea că nu avea rost să ne îngrijorăm, dacă tot nu știam ce se întâmplase.

Lumea în care pășeam împreună cu mine mi se părea ireală. Ea mi-a povestit cum fusese cu primele mele iubiri, cu cei doi aproape trei. Spre bucuria mea erau aceiași și pentru ea, numai că poveștile ei difereau mult de ale mele. Ea era speriată mai mult decât mine, credea că primii doi chiar profitaseră de ea, adică de mine. Am încercat să îi explic cum vedeam eu lucrurile, dar cred că și argumentele ei erau foarte puternice. După ore bune ne-am îndreptat spre casă. De la o alimentară am luat niște parizer și o pâine ca să avem ce mânca. O emoție teribilă m-a cuprins când am ajuns în casă. Mi-am amintit brusc de seara precedentă și de jocul tâmpit pe care îl jucasem. Nu am mai spus niciuna dintre noi nimic. Am mâncat fără să scoatem un cuvânt. După o vreme am dat drumul la radio. Se spunea o poveste pentru copii. Am prins-o pe la mijloc. Cealaltă Marie s-a dezbrăcat complet și s-a băgat în pat. Mi-a făcut semn să o urmez. Mă uitam la ea și constatam că arătam chiar foarte bine ca femeie.

„Ca femeie, de ce dracului îmi venise chestia asta în minte?”

Am vrut să mă bag în pat în cămașa de noapte, dar ea mi-a făcut semn să o dau jos. Stăteam amândouă ținându-ne în brațe și ascultam povestea de la radio. Cred că era Harap Alb. Am început să îi mângâi sânii. În fond erau ai mei! Ea făcea același lucru. În fond erau ai ei. La un moment dat ne-am sărutat. Mă gândeam că e al dracului de ciudat să fac dragoste cu mine. Nu mă culcasem niciodată cu o femeie așa cum auzisem că mai fac unele. Acum o făceam cu mine, ceea ce era mai mult decât cu o altă femeie. În primul rând nu era o alta.

Spre dimineață am adormit. Eram îngrozită de ideea că a doua zi mă voi scula singură și că visul se încheiase. Dorisem să se încheie acel coșmar în dimineața zilei precedente, acum voiam să nu mai ies vreodată din acel vis.

*****

De dimineață, când m-am sculat, eram singură în pat. Mi-a căzut fața, gândindu-mă că într-adevăr visul se spulberase. Am stat ca paralizată mai multe minute. Îmi era frică să mă scol, să am certitudinea absenței ei. La un moment dat am auzit însă zgomot la bucătărie. M-am dus glonț. Cealaltă Marie era acolo și pregătea cafeaua. Fuma.

    –  Fato, tu fumezi? Eu nu!

    –  Eu mi-am dorit de la șaișpe ani să fumez și am fumat. Vezi, nu suntem chiar la fel!

Amândouă eram bucuroase de faptul că nu avusese loc ieșirea din vis. Am decis ca doar una din noi să meargă la serviciu, iar cealaltă să stea acasă să facă curat. Am tras la sorți. Eu m-am dus la minister, ea a rămas acasă. Ne-am decis pe loc, ca din acea zi, să facem cu schimbul, ea să meargă o zi la serviciu, iar eu alta.

La minister nu se întâmplase mare lucru. Am vorbit cu Elohim și i-am explicat că îmi fusese rău. M-a muștruluit un pic, de formă, și nu mi-a mai zis nimic pentru că a trebuit să plece la Constanța, într-o inspecție. Nu avea să mai vină decât luni.

În rest, nu se întâmplase nimic pe acolo așa că, cu multă teamă, pornită de la gândurile sumbre ale dispariției celeilalte Marii sau chiar a mea, m-am întors după-amiaza acasă. Cealaltă Marie nu era acasă și fiorul mi-a trecut din nou pe șira spinării. Am găsit însă repede un bilet în care îmi scria că era la piață. M-am liniștit ca un copil de trei ani care își revede mama pe care o pierduse din priviri în parc.

După scurtă vreme s-a întors cu două pungi mari. Cumpărase o sumedenie de lucruri. Luase chiar și bere. Am băut patru sticle împreună și ne-am făcut o salată mare cu conservă de ton. A fost un regal. Trăiam momente de vis. Speram să nu se oprească niciodată acel vis pentru că în sinea mea gândeam că nu putea fi adevărat.

*****

15

Am trăit împreună aproape jumătate da an. A trebuit să o pun și la întreținere că ne-a remarcat administratorul, că suntem două. Credeau toți că suntem gemene. Într-un fel eram. Temerile și angoasele noastre că vraja aceea o să dispară, s-au risipit până la urmă. Nu era un vis și nici o nebunie. Lumea ne vedea împreună, eram două pentru oricine și eram aproape identice. Desigur, ca să se afle în treabă, unii se încăpățânau să vadă diferențe între noi, că eu am nasul mai nu știu cum, că ea are o sprânceană un pic altfel. Era amuzant, pentru că noi nu vedeam diferențele, de fapt, noi nici măcar nu le simțeam.

O vreme, mai multe săptămâni, la început, ne tot întrebasem cum era posibil să se fi întâmplat așa ceva. Nu găseam răspuns și de fiecare dată ajungeam exact în același punct, doar că de fiecare dată eram mai puțin mirate sau contrariate. Până la urmă am luat lucrurile ca atare, doar nu era nimic rău în ceea ce se întâmplase.

Totul a mers bine până într-o zi, de la sfârșitul lui noiembrie, de fapt, cred că era în primele zile ale lui decembrie. În acea zi am venit amândouă teribil de bucuroase acasă. Eram amândouă surescitate de o experiență deosebită. Am întrebat-o ce se întâmplase, dar ezita să îmi spună și eu făceam, la rândul meu, același lucru. Am tot amânat până seara târziu când, cu un pahar de vin în mână, ne-am apucat să ne facem mărturisiri.

     –  Hai, zi tu prima Maria, mi-a spus ea, pentru că eu rămăsesem Maria și ea Cealaltă Marie.

     –  Bine, știi că Elohim se ține de capul meu. Mă rog și al tău, al nostru. Îi spuneam o tâmpenie, că mergeam pe rând la serviciu și aveam aceleași experiențe.

    – Da, și ?

     – Ei, este mai dificil, cum să îți spun. Astăzi a fost o ședință și el a plecat și a zis că nu se mai întoarce. Știi că îmi luasem sutienul acela care mă strânge ca naiba, dar al dracului arată tare bine. Mă cam jena însă, așa că, ce m-am gândit?

     –  Să stai fără el și Elohim s-a întors și te-a găsit la țâța goală.

     –  Nu dragă, nu e deloc cum crezi tu. Da’ ce crezi că e așa de simplu?

     –  Mă rog ți l-ai dat jos și?

     –  Așteaptă că este mai complicat. După ce mi l-am dat jos, mi-am dat seama că aveam totuși bluza cam prea transparentă, dar cum eram singură în birou m-am gândit că nu e o problemă chestia asta. Putea să vină cel mult cutra aia de Simioneasca, abia o băgam în boală dacă mă vedea așa. A trebuit însă să merg până la baie și am tras ușa de la birou după mine, dar am uitat să iau cheia. Închipuie-ți că am rămas pe afară. M-am dus după mecanic, dar pe drum mi-am dat seama că arătam cam aiurea, așa că m-am dus la Ionela, la contabilitate, și am luat un fâș de ploaie. Îți dai seama ce aiurea arătam! Eram în clădire și mie îmi mai lipsea umbrela.

      – Hai, că știu, până la urmă o să mergi ce o se mergi prin tot ministerul și tot la sex o să ajungi.

      – Ai ghicit, dar nu îți dă prin cap cu cine am făcut dragoste!

       – Crezi doar, uiți că suntem una și aceeași.

       – Pe bune? Să nu îmi zici că și tu ai făcut dragoste azi.

       – Bineînțeles!

       – Pe bune?!! Ce tare e moșul să ne rezolve pe amândouă în aceeași zi!

       – Care moș?

        – Elohim.

        – Păi, nu ziceai că plecase definitiv?

        – Ba da, dar s-a întors că se contramandase ședința și m-a găsit în birou exact după ce plecase Sile, mecanicul, care îmi deschisese ușa.   Tocmai îmi puneam sutienul la loc, că mă cuprinsese rușinea. M-a luat pe sus și nu am apucat să-l mai pun. Să fiu sinceră a fost tare interesant.

        –  Ție cum ți s-a părut?

        – Cine?

        –  Cum cine, Elohim?

        – Cealaltă Marie se uita la mine contrariată. Era mai mirată decât aveam impresia că ar fi trebuit să fie. Mi-a răspuns cu jumătate de gură.

        –  Nu știu, că eu nu m-am culcat cu Elohim.

          Amândouă eram acum mirate. Nu știam de ce, dar ne gândeam că era normal să avem în aceeași zi, același bărbat. Nu avea sens, în mod sigur, dar așa simțeam. Imediat m-a năpădit curiozitatea.

– Auzi dragă, dar dacă nu Elohim, cu cine dracu te-ai cuplat?

         – Îl știi Maria pe profesorul acela care s-a mutat la noi la minister în urmă cu ceva vreme. Tipul ăla Leba. M-am întâlnit în piață cu el de dimineață. Mergea acasă că tocmai fusese într-o delegație. Am stat cu el la taclale la o bere și apoi am mers la el să-l ajut să pregătească o rață. O primise în delegație și cum el nu avea habar cum să o prepare m-am oferit eu. Nu îmi trecuse prin minte ce îmi va face rața aia, dar îmi era simpatic tipul. Cam asta a fost.

        – Cealaltă Marie mi se pare ciudat să ne cuplăm cu doi bărbați diferiți în aceiași zi, dar poate că e mai bine că dacă ar fi același l-am stoarce ca pe o lămâie.

În noaptea aia am încercat să facem dragoste, dar parcă nu a mai fost la fel. Eram bulversate amândouă. Nici în zilele următoare nu a fost altfel. Eu ajunsesem să mă culc cu Elohim la fiecare câteva zile când, de fapt, era rândul meu la serviciu. Asta doar dacă Elohim era în București, pentru că o zi, două pe săptămână era mereu plecat. Cealaltă Marie a început să rămână pe la Leba în unele nopți. Îmi părea că într-un fel toată poezia acelor luni se stingea încet.

După vreo trei luni și ceva aproape patru, venise deja primăvara, într-o dimineață de duminică, ne sculasem foarte târziu amândouă. Eram morcovite. Ea a venit la mine și mi-a spus timid, dar dintr-o bucată.

      – Cred că suntem gravide!

      –  Știu a întârziat aproape trei săptămâni.

      – Ce ai de gând să faci? Faci avort?

      – Nu știu ce să fac, l-aș păstra.

     –  Și eu, dar asta înseamnă, să știi, că relația noastră se va termina, nu cred că mai putem merge pe același drum.

       –  Îmi e teamă că nici pe drumuri separate nu poate să mai meargă.

Stăteam ca proastele și ne uitam una la alta. Ne-am luat în brațe și am plâns, am plâns mult.

După câteva săptămâni, într-o dimineață ea a plecat la piață și nu s-a mai întors. Știam că nu o să o mai văd niciodată. Era aiurea cu totul, era chiar cumplit să știu că cele mai frumoase momente din viața mea se stinseseră.

Până la urmă a trebuit, pe la începutul lui iulie, să-i spun și lui Elohim că sunt gravidă. A explodat așa cum mă așteptasem. M-a pus să cer transferul și mi-a dat niște bani pentru chiuretaj. Eram, însă, în patru luni și nu mai era cazul. M-am mutat din București. Pe Cealaltă Marie, dacă o fi existat vreodată, nu am mai văzut-o. Pe Leba l-am mai căutat de vreo două ori cu speranța că o voi revedea pe Cealaltă Marie, dar am descoperit repede că nu mai locuia cu ea și nici măcar nu avea habar că avea un copil. Procedase și ea, cred, exact ca și mine. Probabil că până la urmă plecase și ea din București. Eram sigură că undeva, peste vise și peste lumea noastră, undeva, departe, stătea ghemuită în pat și asculta o poveste. Mă aștepta probabil. Numai că eu nu mai știam cum să ajung la ea. Și ce greu îmi era!

Anul următor am născut un băiat. Am vrut să îi spun Nicu. Dar medicul de la spital, când m-a întrebat de nume, mi-a zis că e prea comun și mi-a spus să îi spun Nica, că seamănă cu Nicu, dar e mai haios.

*****

Sfârșitul capitolului 4