Scriitorii

Capitolul 5

1

Era cumplit de cald. Plouase mult în ultimele săptămâni, dar acum aerul dogorea ca o sobă uitată aprinsă. După atâtea săptămâni mohorâte merita să suporți căldura iscată din senin. Soarele pusese stăpânire pe oraș, încercând parcă să recupereze vremea mohorâtă. În salonul spitalului pătrunsese, în fine, lumina și părea cumva mai curat și mai acceptabil acel loc. În clădire era mare vânzoleală. Mai toată lumea alerga dintr-un loc în altul, căutând parcă ceva ce nu se mai putea găsi. O tânăra înaltă, cu o rochie albastră, de culoarea cernelii chinezești se plimba nervoasă pe culoarele lungi ale spitalului. Aștepta niște acte de la secretariatul spitalului. Avea un batic negru pe cap, un semn pentru toți cei din jur că acolo, în acel spital, o rudă, probabil apropiată, îi murise în acele zile. Era tristă, avea cearcăne, iar ochii îi păreau storși de vlagă.

Fata fusese anunțată cu o seară înainte să vină la spitalul Sfântul Pantelimon, așa cum îi spunea acum. Mama ei murise în urma unui infarct, după mai multe zile de suferință. Nu o anunțase, însă, nimeni decât după ce femeia murise. Din păcate, femeia nu mai apucase să vorbească cu mama sa. Nici nu știuse că fusese internată în acel spital luni de zile. Fata fugise de acasă de mult, de câțiva ani buni, iar de atunci nu făcuse nimic altceva decât să-i dea câte un telefon din an în paște. De vizitat o vizita și mai rar. Ultima dată trecuse pe la ea cu aproape un an în urmă, iar atunci îi spusese doar că este bine, stătuse o jumătate de oră și plecase grăbită că trebuia să ajungă la servici. O mințise ca în multe alte rânduri. Pur și simplu nu avusese chef să stea de vorbă cu ea. Acum îi părea cumplit de rău. Maică-sa îi spusese la plecare că ar vrea să vorbească ceva cu ea, iar ea o repezise spunându-i că o să stea altă dată mai mult de vorbă. Atunci își văzuse mama ultima oară, iar acum, în timp ce se învârtea pe holurile spitalului, se chinuia să își aducă aminte când anume se întâmplase.

     –  Domnișoară, acum puteți să intrați, vă rog.

A intrat în secretariat. O asistentă i-a dat un plic cu niște hârtii.

     –  Aveți aici toate actele. O puteți ridica oricând, preferabil este azi. Dacă nu aveți o cunoștință, vă dau numărul unei firme de pompe funebre cu care mai lucrăm noi.

     –  Vă rog, sunteți foarte amabilă. Vă mulțumesc mult. Femeia avea un ușor tremur în glas. Avea ochii dintr-odată roșii și părea dusă în altă lume.

       –  Uitați, cu ăsta puteți să mergeți direct la administrația cimitirelor să primiți un loc, iar cu ăsta la sfatul popular sau cum îi zice acum, ca să vă dea certificatul de deces.

Ochii fetei se înlăcrimară din nou, doar la auzul acelor cuvinte sinistre. Un certificat ca un pașaport spre o altă lume! Ce trist i se părea totul acum. Ea care era de obicei o fire tare, iată că nu putea rezista atât de bine precum crezuse.

        – Asta este tot!

        –  Vă mulțumesc. Vă mulțumesc mult, sunteți foarte drăguță.

Fata a dat să plece, dar asistenta, care se întorsese la fișierul de unde luase actele, a luat un bilet dintr-un caiet pus deasupra fișetului metalic și apoi a strigat-o pe fată.

        –  Domnișoară, brancardierul care a dus-o la morgă a găsit un caiet sau așa ceva și mi-a scris un bilet. Caietul l-a luat la el, ca să nu se piardă în nebunia asta de hârțoage de la noi. Mi-a lăsat aici însă un bilet în care îmi spune să îl căutați. Marin, că așa îl cheamă, nu este astăzi aici, dar îl puteți găsi mâine. Marin Smenic, îl cheamă, îl găsiți jos, la parter. Întrebați de el și spuneți că eu v-am trimis în legătură cu caietul. E băiat de ispravă! Îi dați și dumneavoastră un pachet de țigări.

Fata a plecat. Știa că mama ei nu mai fusese prea lucidă de ani buni și deci caietul nu putea să conțină cine știe ce, dar simțea nevoia să-l aibă și dacă erau doar mâzgălituri pe el. Era hotărâtă. Trebuia să se întoarcă a doua zi după el.

De cum a ieșit din spital a sunat la numărul dat de asistentă și apoi s-a dus la firma de pompe funebre. Era a unor țigani, dar ce mai conta chestia asta acum. A doua zi a alergat pentru înmormântare, de dimineață până seara, așa că nu a avut timp să mai ajungă la spital. În ziua următoare a înmormântat-o, așa că a amânat treaba cu caietul pe săptămâna următoare.

Fata era angajată de ceva vreme la un magazin, ca vânzătoare, și cum își luase câteva zile libere cu înmormântarea, acum stătea și recupera. Nu era chiar un magazin, era mai mult o tarabă în piață, la Bucur Obor. Câștiga destul de bine, dar ceea ce era mult mai important pentru ea, venea și pleca după cum avea chef.

De fapt, patronii nu o obligaseră să recupereze acele câteva zile, ci ea dorise să se mai ia cu munca, să uite de tragedie. Îi făcea bine să își omoare timpul cu ceva. O rodea însă cumplit faptul că nu își întâlnise mama înainte de moarte. Încerca din când în când să se mintă singură, să-și spună că bătrâna era senilă și nefiind conștientă, oricum nu ar fi contat. Pentru ea însă ar fi contat.

După mai bine de o săptămână și-a făcut în cele din urmă timp și a mers la spital. L-a căutat pe brancardier, pe Marin, dar a aflat că își luase câteva zile libere ca să meargă în Turcia după niște cumpărături. O asistentă mai în vârstă i-a spus că Marin făcea la două, trei săptămâni Turcia. Se ducea cu tot felul de lucruri pe care le vindea acolo și venea cu altele pe care le vindea, chiar la ea, în Obor. Tristețea a cuprins-o din nou. Mersese de pomană până acolo. Atmosfera sumbră din spital o deprimase și mai tare. Sperase foarte mult de la acel caiet, chiar dacă știa că nu poate conține mare lucru. Dar era al mamei ei. Acum îi părea rău și se certa pentru faptul că amânase cele câteva zile recuperarea caietului. A dat să plece, dar s-a gândit să caute vreun coleg al brancardierului, să îi lase un mesaj, eventual numărul ei de telefon, ca măcar să fie sigură că omul nu avea să arunce caietul.

S-a învârtit cam un sfert de oră prin spital, neștiind pe unde să caute brancardierii. Culmea culmilor, când nu ai treabă cu ei te împiedici la tot pasul de câte unul, acum, de minute bune, nu putea zări pe niciunul. Se gândi că or fi la vreo ședință cu toții. „Dar cine dracu face ședințe cu brancardierii?”

A ajuns până la urmă undeva la etajul unu unde a văzut niște angajați, care sigur nu erau medici. Poate erau brancardieri, poate infirmieri. Avea noroc. Cel puțin oamenii ăia puteau să o îndrume. Bărbații stăteau la taclale în fața unei uși pe care scria dușuri. Când a ajuns în dreptul lor, unul dintre ei tocmai ieșea de pe acea ușă cu un bătrânel cadaveric pe care îl ducea mai mult pe brațe. Imaginea o înfioră. A simțit imediat nevoia să întoarcă capul și să plece de acolo. S-a decis pe loc că nu avea nici un rost să caute vreun coleg al lui Marin, ar fi trebuit să revină peste câteva zile și gata. Își mai dădea ălora și numărul de telefon. Ideea, inițial bună, i se păru acum complet aiurea. Oricum, trebuia să se întoarcă acolo după caiet. O zi, două, trei nu schimbau nimic. S-a întors și a plecat grăbită spre scări. A dat să coboare, dar un gând i se aprinsese în minte, încă de când văzuse scena macabră a infirmierului care-l căra pe bătrân. Acum, când dădea să coboare scările, i se ridică vălul de pe amintirile ascunse de mult. S-a întors valvârtej. Infirmierul cu bătrânul nu ajunseseră prea departe. Fata s-a uitat la bătrân cu atenție.

       –  Domnule Leba? Dumneavoastră sunteți? Domnul Dan Leba?

Bătrânelul nu răspunsese, dar infirmierul părea extrem de mirat de comportamentul femeii.

       –  Îl cunoașteți? E la noi de peste un an, este senil sau dracu știe ce are că nu vorbește coerent. L-au adus de la Colțea acum mult timp, că cică a fost împușcat la Revoluție. Mult timp, am zis toți că e terorist, așa ni s-a și spus la început, chiar am crezut că joacă teatru, dar e vai de capul lui. Cred că a fost împușcat, pur și simplu, aiurea.

Fata era tot mai convinsă de faptul că bărbatul cadaveric era, de fapt, cunoscutul ei. Bătrânul era impasibil și perfect absent. Cu toate astea, la auzul numelui Leba clipea ușor ca și cum asta trebuia să însemne ceva pentru el. Fata a încercat minute bune să vorbească cu el, dar și-a dat seama până la urmă că era imposibil. L-a lăsat în pace, dar a doua zi era duminică și a profitat pentru a se reîntoarce la spital. Brancardierul cu caietul nu venise încă, dar l-a găsit pe bătrân. Era neschimbat, deși ei i se părea că arăta un pic mai bine. De data asta el o privea lung, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea sau poate doar i se părea fetei acest lucru. Neavând ce face l-a căutat pe doctorul care avea grijă de el. A avut noroc. Era chiar în gardă. Era un tinerel, cu părul ondulat, dar și cu început de chelie, i-a spus că îl are în grijă de doar două luni și că nu știe mare lucru despre el. Suferise un traumatism sever în decembrie ’89 și fusese purtat prin mai multe spitale, iar acum căzuse măgăreața pe ei să-l țină acolo pentru că nu aveau unde să-l mai trimită. Nu venise cu acte și nu-l revendicase nimeni. Încercaseră să-l plaseze la un moment dat la un azil, dar ăia nu aveau locuri prea multe așa că un directoraș șmecher de acolo a profitat că i se făcuse rău într-o seară și l-au trimis din nou la Colțea, unde fusese internat prima oară. De fapt, la scurt timp, îl transferaseră și ei, la rândul lor, la Sfântul Pantelimon sub motivul că lor nu le mergea tomograful, iar după aia nu l-a mai vrut nimeni înapoi.

        –  M-aș bucura să-l știți că am putea să-l externăm, probabil că și-ar putea chiar reveni, cât de cât, dacă ar sta lângă oamenii pe care îi cunoaște sau măcar acasă la el, dacă o avea una.

        –  Chiar nu a spus niciodată nimic? Nu a pomenit nici un nume?

        –  De vorbit mai spune câte ceva, uneori, dar cine stă să-l asculte?

        – Dacă vrei mata domnișoară nu ai decât să încerci. Oricum, e incoerent!

Medicul plecase la fel de brusc cum și apăruse mai devreme în salon. Fata a mai stat lângă bătrân, și a tot încercat să-i vorbească. Nu doar că nu a avut succes, dar chiar avea senzația că bătrânul nici nu înțelegea ce îi spunea ea. Până la urmă a plecat gândindu-se că ar trebui să revină altădată când bătrânelul ar putea fi în toane bune și ar spune ceva, chiar incoerent.

Săptămâni de-a rândul s-a dus când și când la spital. Nu părea că avea vreun rost, dar cumva se simțea mai bine pentru că vizita o posibilă cunoștință. Cumva, recupera astfel timpul pe care nu-l petrecuse cu mama ei. Nu era mare lucru. Mergea cu un borcan de compot sau cu niște mere, ori alte fructe, i le așeza frumos în dulăpior, vorbea una alta cu el, chiar dacă nu părea să aibă vreun rost, după care îi ura de fiecare dată cu lacrimi în ochi sănătate și pleca. Nu stătea, de regulă, mai mult de un sfert de oră. De fiecare dată bătrânelul o privea lung cu niște ochi mari care păreau a spune ceva, dar din păcate niciodată nu scotea nici un sunet. Singura lui reacție era doar aceea că se uita lung și galeș la fată atunci când ea îi zicea la revedere și îi ura sănătate. Ea pleca și avea de fiecare dată senzația că el rămânea pironit cu ochii la ușa salonului.

După o vreme a început să rărească vizitele. Cunoscuse un tânăr din Caransebeș venit la facultate la Automatică. A început să își piardă timpul cu el și să aibă mult mai puțin timp pentru bătrân. Tânărul o fermecase atât de mult încât ea începuse ușor, ușor să se schimbe. La un moment dat a bătut-o chiar gândul să se întoarcă la școală. Era, de fapt, învățătoare, dar imediat după Revoluție plecase din învățământ cu convingerea că vrea să facă altceva. Încercase o vreme în presă, apoi și-a pierdut timpul în Piața Universității, unde inițial fusese trimisă de un ziar, dar cum ea simpatiza prea mult cu ăia din piață, cei de la ziar au dat-o afară. Într-un acces de furie se angajase vânzătoare la niște bătrânei, doar pentru a scoate ceva bani de buzunar, dar pentru că putea să muncească doar când voia rămăsese acolo. Era firma, dacă se poate numi așa, a unor pensionari din Colentina, niște oameni de treabă care țineau la ea și care aproape o înfiaseră.

Băiatul de la Automatică și serviciul i-au acaparat tot timpul până la urmă. În felul acesta a trecut și toamna și chiar se intrase bine în iarnă și ea nu mai mersese deloc la bătrânul din spital. În preajma Crăciunului, însă, băiatul de la Automatică i-a dat papucii pentru o colegă de facultate. A lovit-o serios treaba asta. A plâns o săptămână și nu s-a dus nici la serviciu. Doar atunci și-a adus aminte de bătrânel.

În preajma Crăciunului s-a dus la spital și l-a vizitat. Se gândea că, probabil, pentru ultima oară. Pe drum chiar s-a gândit că era posibil să meargă de pomană. Poate că cineva îl luase totuși de acolo. Era drept că nu prea avea cine, dar într-un fel se speriase că nu-l mai vedea nici măcar pe el. L-a găsit însă, în același salon. Bătrânul stătea în pat la fel de inert. Cum a ajuns lângă pat, el s-a uitat la ea câteva secunde, apoi a pus ochii în tavan impasibil.

      –  Domnul Leba uite ți-am adus o ciocolată, niște portocale, știi acum se găsesc destule, și niște bomboane și niște suc. E din kiwi. Nici nu știi ce este acela, dar e tare bun să știi. Și e ieftin. Tare bine este acum în lumea asta nouă de după Revoluție.

Fata se gândea, ca întotdeauna, că bătrânelul nici nu o fi Leba, că, de fapt, făcuse doar ea o fixație aiurea pe săracul bătrân. Dar se bucura că măcar făcea un gest creștinesc, ce conta că probabil nu era cel pe care îl cunoscuse ea cândva?

A vorbit cu el ca de obicei povestindu-i ce mai făcuse în ultima vreme. S-a scuzat că lipsise atâta timp după care a încercat să-i aranjeze puținele lucruri în dulap. La un moment dat însă nu știa ce să mai spună. Își terminase cuvintele. S-a ridicat și s-a dus la geam. Pe pervaz cineva lăsase o agendă care părea ruptă. Și-a adus aminte fără să vrea de caietul de la mama sa. Pe brancardier nu-l mai găsise niciodată pentru că până la urmă el nu se mai întorsese în spital, ci se apucase de afaceri. Un coleg îi dăduse fetei la un moment dat un număr de telefon, dar ea sunase de mai multe ori fără să-i răspundă cineva. Până la urmă se lăsase păgubașă pentru că, după luni de zile, era tare greu de crezut că brancardierul mai păstrase caietul.

Din dreptul ferestrei s-a mai uitat o dată la bătrân, mai mult pentru a se convinge că era chiar profesorul Leba, deși era tot mai convinsă, de ceva vreme, că totul era doar în închipuirea ei. În momentul acela a luat decizia să îl lase pe bătrân în pace, să își schimbe viața și să nu se mai agațe de nimic, nici de bărbați, nici de muribunzii de prin spitale. Poate că trebuia să plece și ea în Turcia. Ce, ea nu putea să vândă și să cumpere? Odată ce a luat această decizie și-a luat paltonul lăsat pe patul lui Leba. S-a aplecat peste pat și l-a sărutat pe frunte. Bătrânul nu a schițat nici un gest. În acel moment și-a dat seama că luase decizia corectă. S-a îmbrăcat și a plecat. A ieșit pe ușă, chiar în momentul în care o asistentă intra în salon cu niște medicamente. A luat-o pe hol spre scări. Era tristă, înfiorător de tristă că acum, în preajma Crăciunului, era singură, al dracului de singură. Excursia la spital nu îi schimbase starea de spirit. Nici nu ar fi avut cum. Cel puțin luase totuși o hotărâre pentru viitor.

       –  Domnișoara Safta?

Un fior i-a trecut pe șira spinării. Bărbatul care o botezase așa era mort de mult. Cum putea cineva să o strige astfel? S-a întors cu frica celui care aude uraganul în spatele lui la câțiva metri. Asistenta ieșise din salon. Părea la fel de surescitată ca și ea.

        –  Domnișoară, domnul în vârstă mi-a zis să vă chem.

A zburat aproape până în salon. Probabil că ar fi doborât orice record olimpic. A intrat. Bătrânelul stătea în fund și se uita spre ușă. Plângea. Pe fată a podidit-o și pe ea plânsul. Asistenta, care intrase și ea înapoi în salon, nu avea nici o idee despre ce se întâmpla, dar izbucni și ea în plâns.

      –  Safta tu ești, tu ai fost tot timpul aici în ultima vreme?

      –  Da domnule Leba, sunt fata care scrie pe chiloți.

Asistenta s-a oprit un moment din plâns contrariată de o astfel de replică. Apoi s-a închinat uitându-se în sus și a reizbucnit în plâns.

        – Ce este oare cu mine? se întrebă Leba cu o voce tremurată. Părea încă dezorientat.

        – Ai fost bolnav, acum ești bine, acum o să te faci bine, toate au trecut.

Nu am fost bolnav, am fost femeie.

        – Ce ai fost? Hai domnul Dan, lasă că te faci bine.

        – Cred că am fost femeie, așa îmi amintesc, undeva, nu știu unde, am fost cumva femeie, am fost chiar două. A! Și am un băiat, am născut, știu sigur, el unde este oare?

        – Lasă că-l găsim noi, acum trebuie să te odihnești, ca să te faci bine.

        – Dar sunt bine, sunt chiar foarte bine, acum cred că pot să merg singur. Leba s-a ridicat din pat, împingând brațele celor două femei care doreau să-l ajute. S-a dat jos și s-a dus la fereastră. A rămas stană de piatră. În geam își putea vedea fața. Stătea nemișcat. După câteva minute bune, în care niciuna dintre femei nu mișcase un deget, s-a întors.

         – La dracu, sunt bărbat! Vai, și știi Safta ce sâni superbi aveam? Mai frumoși ca ai tăi, și decât ai dumneavoastră doamnă. Pe cele două femei plânse le-a bufnit râsul. Asistenta a reacționat prima.

         – Hai domnu’… Leba ați spus că-l cheamă, nu? Hai că sunteți o figură, vai când o să afle domnul doctor. Doamne, acum mă duc să-l sun.

În câteva clipe fata a rămas singură cu Leba. El se uita de la fereastră la ea.

         – Te-ai schimbat, te-ai schimbat mult, cât pe ce să nu te recunosc.

– Ce face Eusebiu?

         – A murit așa cum a spus, la câteva zile după schimbări. S-a ținut de cuvânt. Au trecut câțiva ani de atunci.

         – Câțiva ani? Zău? Am avut senzația că este vorba doar de câteva luni. De fapt nici nu știu despre ce mai este vorba. Mă simt aiurea că nu pot să înțeleg mare lucru. Tu ce faci, cum o mai duci? Te-ai măritat?

          –  Nu, te-am așteptat. Știi că ai promis că o să mă iei. Pentru prima dată Leba a râs. A râs cu poftă. S-a așezat pe pat și a rugat-o să se așeze lângă el.

          – Ai timp? Adică, acum ai timp, că văd că este seară?

          – Am tot timpul din lume, dragă domnule Leba, dragă Dane, pot să îți spun așa?

           – Poți să îmi spui și așa dacă crezi că așa mă cheamă. Și-a tras sufletul și apoi cu jumătate de glas, aproape în șoaptă i-a spus:

           – Safta dragă, te rog mult povestește-mi și mie ce s-a mai întâmplat. Orice! Începe cu orice și povestește-mi orice, cred că s-au întâmplat multe.

*****

2

În acea seară cei doi au stat de vorbă mai bine de trei ore. Pe la zece și ceva a apărut și medicul tinerel care, deși nu era de gardă, venise să vadă minunea. De cum a intrat, aproape s-a răstit la cel care înviase din morți, fără să țină cont că mai era și altcineva în salon.

      – Deci, Leba vă cheamă domnule! Tot timpul am vrut să vă spun Nicu, nu știu de ce, poate pentru că am avut un cumnat după prima soție pe care-l chema așa și îmi era tare simpatic, mai mult decât soția dintâi, ca să vă spun drept.

Leba dăduse inițial din cap, când își auzise numele, dar acum se uita perplex la medic. Pentru el era doar un străin, iar aerul familiar cu care era întâmpinat, nu-l liniștea, ci mai mult îl speria. Doctorul observase, dar nu avea chef să țină cont de așa ceva. A preluat ostilitățile cu o lipsă totală de interes față de prezența fetei în salon.

      – Dragă Leba, deci ți-ai revenit! Ia să vedem noi acum ce îți mai aduci aminte. Care este ultima amintire pe care o ai în cap, zi-mi ultima secvență de dinainte de a te trezi azi când ai văzut-o pe domnișoara. Apropo, vezi că e adevărat că există femei care te scoală din morți! Una din asta mi-ar trebui și mie că de, m-au mai lăsat genunchii.

Doctorul glumea. Era mult prea tânăr pentru astfel de replici, iar fata să gândi imediat că medicul era, probabil, marcat de vreun mentor pe care îl imita fără să își dea seama. Cu ani în urmă și pe Eusebiu foarte mulți din jurul său îl imitau în cele mai mici gesturi fără să fie conștienți de asta. Amintirea lui Eusebiu reuși să-i smulgă fetei două firicele de lacrimi în colțul ochilor. Leba nu observase nimic, iar medicul făcea cu totul abstracție de prezența femeii. Bătrânul inspector își strânsese pleoapele ca și cum îl dureau. Făcea eforturi mari să își aducă aminte.

        –  Domnule doctor, nu îmi aduc aminte mare lucru. Cred că era un spital, aveam tot felul de perfuzii, eram la pat. Nu îmi aduc aminte alte lucruri. Nu știu nimic altceva.

        –  Ai văzut ce ai făcut. L-ai bulversat! I-ai sucit mințile. Doctorul se uitase, în fine, și spre fată și chiar se răstise la ea, dar cu un aer suficient de prietenos încât fata nu reuși decât să zâmbească vag, neștiind dacă medicul vorbea totuși serios sau nu. După ce a lăsat-o cu zâmbetul întipărit pe față, doctorul s-a întors spre Leba.

         –  Hai să mai încercăm un pic, că nu e foc. Uite, doar douăzeci de minute după care îți dau o pastilă ca să dormi ca un prunc și mai vedem altele și mâine. Hai zi, mai era cineva prin preajma ta, acolo în spital, un medic, o asistentă, altcineva în salon?

      –  Nu știu domnule doctor, nu știu sigur, cred că mai era cineva, cred că o femeie.

      –  O pacientă?

      –  Nu, o asistentă cred, avea halat alb, poate era doctoriță, nu știu?

      –  Hai, nu fi leneș, încearcă să îți aduci aminte cum arăta, cam ce vârstă avea?

      –  Nu mai știu exact, mă dureau toate oasele, era o doamnă care îmi vorbea, avea părul vopsit, un fel de blond spălăcit, îl purta într-un coc și avea ochelari mari cu rame ciudate.

      –  Ciudat… Zici că e Stamateasca de la doi, după cum o descrie, se adresă medicul asistentei care între timp revenise în salon.

      –  Hai domnule Leba, nu-l lăsa doctorul să respire nici un moment, hai că e minunat, hai că îți aduci aminte totul, să vezi, ia zi, alte detalii? Ce mai poți să ne spui?

       – Nu știu, era un salon cu pereții verzi, cumplit de verzi și cu un perete care era cu faianță, dar să știți că nu știu de ce în loc de vopsea pe un perete, doar pe un singur perete, era faianță. Cred că am visat chestia asta, nu am idee dacă a fost aievea.

I se păruse chestia cu faianța un detaliu vital și părea fericit că își adusese aminte de el. Deși era încă bulversat de ideea că puteau fi toate simple născociri ale viselor lui, era totuși bucuros pentru că se iveau ușor, ușor amintirile în minte. Medicul nu era la fel de convins de importanța detaliului, așa că a continuat să-l piseze.

        –  Așa, și ce mai poți să spui?

        –  A, domn doctor, femeia în halat avea un neg mare pe nas, Un neg mare, mi se părea sinistru de câte ori venea la mine și îmi spunea că o să mă fac bine. Era hidoasă rău. Ba mai și râdea oribil de i se vedeau dinții oribili și mai avea și o strungăreață mare de tot.

Doctorul părea sincer surprins de faptul că memoria lui Leba se elibera atât de repede. A dat să mai spună ceva, dar Leba izbucnise deja. Tânărul doctor rămăsese cu gura căscată pentru că nu se aștepta la o atât de rapidă revenire la viață a bătrânului. Nu știa cum, dar deschisese o ușă din spatele căreia izbucneau mult prea năvalnic amintirile inspectorului.

         –  A, și îmi aduc aminte că femeia avea niște cercei, niște cercei mari de tot, din aur cred, cu niște bile ciudate care i se bălăngăneau sub urechi. Îmi aduc aminte că după ce îmi făcea injecția se ducea la patul de alături la o doamnă cam bătrână, ca mine cred, care avea o mască pe față, cred că de oxigen, dar care avea un păr imens de culoarea abanosului și cred, știți, cred că nu era vopsit. A, și mai cred că am văzut și pe un doctor, albicios la față sau poate așa îl chema că așa că îl și strigau…

          – E suficient domnule Leba. Pentru azi este foarte bine. Doamna Vali dă-i te rog un calmant ușor! Medicul îl oprise brusc tocmai când părea că Leba avea toate șansele să-și revină complet. Fata asistase la scenă, într-un fel bucuroasă de metamorfoza bătrânului, dar acum nu înțelegea pasul mare înapoi pe care îl făcea medicul. Nu îndrăznea să spună însă ceva.

Medicul a scris ceva foarte repede pe fișa de la marginea patului lui Leba, apoi s-a întors spre fată și i-a făcut semn că ea nu mai poate rămâne. După asta a ieșit rapid, fără ca fata să apuce să-i mai spună ceva. Rapiditatea gesturilor medicului au blocat-o pe fată, care a stat câteva secunde pe gânduri, fără a știi ce era de făcut. Intuiția îi spunea că trebuia să vorbească cu doctorul, pentru că ceva se întâmplase! Finalul vizitei fusese mult prea ciudat. A ieșit până la urmă după el și l-a prins la scări.

      –  Domnule doctor, domnule doctor, nu vă supărați, s-a întâmplat ceva?

      –  Nu, ce să se întâmple?

      –  Nu știu, ați plecat așa, ați zis inițial că stați mai mult. Douăzeci de minute. Nu știu, mi se pare că v-a deranjat ceva.

      –  Domnișoară, îl cunoașteți de ceva vreme pe acest domn?

      –  Da, chiar de dinainte de Revoluție.

      –  Zău? Și cum vi se părea? Ori, mai precis, vi se părea că e așa cum să zic…

      –  Adică cum? Nu înțeleg, ce vreți să spuneți?

      –  Adică, părea om serios, era pus pe șotii?

      –  Nu, adică cum să fie pus pe șotii, că nu înțeleg? Ce, vi se pare că e glumeț? Poate cândva în trecut, o fi fost, cine știe? Deși eu una nu îmi aduc aminte. Acum însă chiar că nu cred că a spus ceva sau a făcut ceva…

      –  Domnișoară, domnul Leba o cunoștea pe mama dumneavoastră?

      –  Pe mama? De unde, Doamne iartă-mă, să o cunoască?

      –  Sunteți sigură?

      –  Sunt absolut sigură, nu avea cum să o cunoască, adică, de unde și până unde?

      –  Păi, m-am gândit că dacă dumneavoastră îl știați era posibil ca el să vă știe și familia. În orice caz domnișoară, am decis să îl las până mâine, să vedem cum evoluează. Momentan sunt derutat și cum nu mai înțeleg nimic las timpul să le rezolve pe toate.

„Pe toate? Timpul să le rezolve pe toate? Ce naiba să rezolve timpul?” Fata era acum mult mai bulversată decât în salon. Nu putea lăsa lucrurile așa:

       –  Nu vă supărați, poate pot să vă ajut, nu știu exact cum, dar cred că dacă îmi spuneți ce vă neliniștește…

       –  Nu mă neliniștește nimic, domnișoară. Mica mea problemă se leagă doar de așteptări. Eu am crezut, eram aproape convins că ultimele momente pe care și le va aminti sunt din spital, de când a fost dus prima oară în spital, chiar în decembrie ’89, la Municipal, sau la Urgență, că nu știu unde exact.

    –  Da, am dedus și eu chestia asta și ce a fost în neregulă?

    –  În neregulă este faptul că asistenta pe care a descris-o lucrează de douăzeci de ani la noi în spital. Sunt sigur că este ea. Stamateasca, de care vorbeam mai devreme.

     –  Da, înțeleg… și… adică și ce dacă?

     –  Păi, nu vi se pare ciudat să descrie pe cineva de la noi din spital?

     –  Nu, de ce? Poate a văzut-o pe aici pe undeva, poate o fi intrat la el în salon, o fi ținut chiar locul cuiva aici la el.

     –  Posibil, deși nu cred, că Stamateasca lucrează în altă secție și nu există la noi schimbări din astea de tură. Dar chiar dacă ar sta lucrurile așa, tot mai sunt, totuși, două probleme.

Fata îl privea curioasă. Începuse să sesizeze o undă serioasă de mister în afirmațiile doctorului.

     –  Adică, ce ar mai fi domnule doctor?

     – Domnișoară, vedeți, sunt doar două chestiuni, dar importante ambele. În primul rând, dacă amintirile sunt de la noi din spital, atunci trebuie să știți că la noi Leba nu a avut niciodată perfuzii. În al doilea rând, mai e o mică problemă. Una legată de femeia de care spunea că era în patul de alături de el.

      – A știu, e o problemă, și eu m-am gândit. Nu cred că era o femeie în salon, că știu că nu puneți în același salon și femei și bărbați.

      – Da, aveți dreptate, nu avem saloane mixte, dar nu asta e problema. Femeia descrisă chiar a existat. A stat aproape două săptămâni la noi  în spital. Toți remarcaseră faptul că deși avea peste 70 de ani, femeia avea un păr mare, frumos și uluitor de negru. Mai mult, femeia în cauză a fost internată în secția în care lucrează Stamateasca și, nu știu de ce, cred că chiar în salonul unde este faianță pe un singur perete.

       –  Da, ciudat, tare ciudat? Să fi mers Leba în vreo zi prin spital sau să îi fi povestit cineva, ceva?

Medicul nu fusese foarte atent la ce spusese fata. Se gândea la ale lui. Între timp chemase liftul.

       –  Lăsați, o să mai investighez eu mâine, om mai vedea!

Fata avea un gust amar din nou. Se termina oarecum în coadă de pește toată povestea. Se uita lung după doctorul care intrase deja în lift. Înainte de a închide ușa medicul îi mai spuse însă ceva.

        –  Domnișoară, cel mai ciudat lucru este, trecând peste toate astea, cu totul altceva. Salonul despre care vorbeam mai devreme este salonul în care a murit mama dumneavoastră. Adică cum să spun, era de doar două paturi și în celălalt pat, lângă femeia cu părul negru, nu putea fi Leba. Acolo mai era doar mama dumneavoastră.

Fata a rămas stană de piatră. Ușa de la lift se închisese, iar ea rămăsese nemișcată. Dacă ai fi privit scena din afară puteai jura că este o fotografie.

Fata avea în minte mii de gânduri. Nu putea să le strunească. Era ultimul lucru la care se putea aștepta de la acea conversație. De unde și până unde această legătură între Leba și mama sa? Să o fi cunoscut totuși Leba? După câteva minute s-a gândit că numai Leba putea avea răspunsurile. A dat fuga la salon, dar asistenta nu a mai lăsat-o să intre. Leba adormise deja.

*****

A doua zi era ajunul Crăciunului. S-a dus la magazin, pentru că-i promisese patroanei că o ajută de sărbători. Își dăduse cuvântul, așa că a stat până la șapte în Obor. Spre seară s-a dus acasă, dar nu avea stare, așa că a luat un taxi și s-a dus până la spital. A dat 1000 de lei la portar și a intrat. S-a dus direct la salonul lui Leba. Spre surpriza ei neplăcută acesta dormea tun. Îi era nu știu cum să îl trezească. Nu-i venea nici să plece, așa imediat. Nu era nicio asistentă pe acolo, ca măcar să întrebe dacă era în regulă, dacă se simțise în ziua aia mai bine. S-a decis să mai stea un pic acolo, așa că s-a așezat pe singurul scaun din salon. Ce putea să facă decât să aștepte? Fără să vrea, sau poate în mod subconștient, a scăpat pe jos o tavă. A făcut un zgomot imens. Leba dormea, însă, ca un prunc. Nu-l deranjase deloc. Fata era convinsă că era total aiurea să stea acolo, dar dăduse atâția bani la taxi și la poartă, că i se părea dreptul ei de a zăbovi cât vrea lângă bătrân. S-a decis să mai aștepte. Cât mai era însă de așteptat? Ar fi trebuit oare să i se facă o injecție sau să-i fie date medicamente peste noapte? Atunci probabil că ar fi venit o asistentă și l-ar fi sculat.

A rămas în cele din urmă pe scaun și a încercat, ceea ce nu reușise toată ziua, să pună cap la cap toate datele pe care le avea. Nu înțelegea cum ar fi putut totuși Leba să o cunoască pe maică-sa. Leba era în spital din ’89, iar maică-sa a ajuns acolo pe patul de moarte. Stătuse destul de mult în spital, dar ea știa că stătuse doar la pat. Când era să-l cunoască? Înainte de ’89? De unde și până unde? Dar dacă nu se văzuseră în spital de unde naiba știa Leba de femeia cu părul negru? Simțea că ceva îi lipsea din tabloul pe care încerca să-l zugrăvească. Știa că ceva stătea, probabil, cu totul altfel decât credea ea, dar nu avea idee în ce fel.

La un moment dat și-a dat seama că stătea de pomană acolo, așteptând ca vreo asistentă să-l scoale pe Leba. Își amintise că doctorul îi spusese din prima zi că Leba, în realitate, nu mai urma niciun tratament, dar că nu aveau cum să-l externeze, că nu-l lua nimeni, că nu avea niciun act. Era mai mult decât clar că nu avea să vină nimeni peste noapte cu nici un medicament. S-a decis totuși să mai aștepte o jumătate de oră. Nu era foc! Oricum, tot cu un taxi mai putea ajunge acasă. După, însă, doar cinci minute de stat țeapănă pe scaun s-a plictisit, așa că a început să se plimbe prin cameră. Era un salon extrem de mic, nici nu părea chiar un salon, părea un fel de magazie, ori o simplă cămăruță, care la origini, în mod sigur, avusese un alt rol. A ieșit în cele din urmă din cameră, ca să meargă la toaletă.

Pe hol era aproape beznă. Mai era și cumplit de frig. Mult mai mult decât în cămăruța lui Leba. Aerul acela închis, de spital, mirosul de medicamente și de dezinfectant îi dădeau o senzație neplăcută. Cu multă greutate a găsit în final toaleta. Era mizerabilă! Cel puțin, pentru un spital. Un miros oribil a izbit-o de cum a intrat, de i-a pierit tot cheful. S-a răzgândit. S-a gândit că mai stă doar câteva minute și pleacă acasă. Nu putea și nu mai avea ce să aștepte.

S-a întors în salon. Îi era frig. Pe hol nu păreau să meargă caloriferele. În salonul lui Leba era destul de călduț. Un calorifer electric fusese pus acolo de cineva. Mergea, nu prea tare, dar făcea suficient de cald. Îi intrase frigul în oase, așa că s-a așezat cu scaunul lângă el. Era așa de bine dintr-odată! S-a hotărât să stea câteva minute, să se încălzească bine. După aia putea să și plece.

A început să se gândească din nou la povestea medicului. A închis ochii ca să își amintească tot șirul declarațiilor lui Leba și ale doctorului. Nu a ajuns prea departe în acest film pentru că a adormit.

*****

3

Era o zi frumoasă și plină de soare. Aerul cald se revărsa cu putere peste nisip. Ea era la mare, la Mamaia, undeva pe plajă. Mama ei stătea întinsă la soare, pe un cearceaf galben. Era singurul cearceaf galben de pe acel ocean de nisip. Ea se juca în apă, cu o găletușă pe care o luase de la un băiat. La un moment dat, un val mare a răsturnat-o. A început să plângă. Mama ei a venit imediat și a luat-o în brațe. Băiatul, chiar lângă ea, privea scena cu ochii umezi, impresionat de gestul femeii, sau poate doar atins de impresia creată de chipul unui alt copil care plânge. Ea s-a mai liniștit. În brațele mamei se simțea din nou în siguranță. Era plăcut să fi luat în brațe, de singurele brațe care puteau să te protejeze.

Băiatul cu ochii umezi a început la rândul lui să plângă. Femeia a lăsat-o pe fată jos și l-a luat pe băiat în brațe. Ea a rămas în fund, așa cum a pus-o femeia, pe nisipul fierbinte. Nu înțelegea de ce mama ei îl lua în brațe pe băiat. Lua în brațe pe oricine plângea? Băiatul nu s-a oprit din plâns în brațele mamei ei. Femeia l-a luat atunci cu ea și a plecat. Ea se uita lung după ei cum plecau. Era paralizată. Nu putea să spună nimic. Un gol imens i se căsca în suflet. Un sentiment uriaș de pierdere, de abandon, de sfârșit iremediabil. Mama ei o părăsea! Plecase cu un alt copil. Cu băiețelul cu care ea se jucase atât de frumos mai devreme. De ce plecase? De ce îl alesese pe el? De ce era abandonată în marea aia de oameni? Era convinsă că nu o va mai găsi niciodată.

Încerca să fie tare, nu știa de ce trebuia să fie astfel. Nu voia să plângă. Se înnegrise la față, la modul propriu. Era ca un butoi cu dina- mită care este pus pe un aragaz. Nu spunea nimic. Ar fi vrut să vorbească, să spună ceva, să strige după mama ei. Acel sentiment al abandonului îl trăia la un nivel inimaginabil.

Până la urmă a început să strige. Vocea ei, atât de slabă, nu se auzea deloc. Cineva avea un radio cu baterii chiar lângă ea. Muzica de la aparatul acela criminal se auzea atât de tare, încât ea avea impresia că nu aude decât muzică atunci când țipă. La un moment dat s-a ridicat. A dat să fugă după mama ei, dar s-a împiedicat de găleata uitată de băiat la picioarele ei. S-a lovit la genunchi. Căzuse cu fața în nisip și îi intrase nisip în ochi. Nu mai vedea bine. Plângea în surdină. Era disperată. Nu mai recunoștea nimic în jur. Avea impresia că nu mai fusese niciodată acolo.

Nu mai era nimeni cunoscut. Nu mai exista nici un cearceaf galben. Simțea că mama ei plecase pentru totdeauna. Dar de ce îl alesese pe băiat? De ce o lăsase singură în acea mulțime primejdioasă? A început să alerge pe plajă. Fugea în toate direcțiile. Din senin, în nebunia aia, o minge de fotbal a izbit-o în cap. A căzut. Pentru câteva clipe credea că zbura. Nu vedea decât cerul și multe umbre sinistre deasupra ei. Nu mai avea forța să plângă. Plângea în interior mai mult decât un întreg cortegiu de bocitoare. Pe afară avea doar o față speriată, plină de nisip. Părul ud o făcea să pară dusă în altă lume.

Nu știa cum apăruse, dar după ceva timp, un chip cunoscut era deasupra capului ei. Mama ei se întorsese, probabil. O certa. O întreba răstit de ce plecase de lângă ea. Dar vai! era exact pe dos! Mama ei plecase de lângă ea. A întrebat-o printre suspine de ce plecase cu băiatul. Femeia s-a uitat chiorâș la ea. A pocnit-o peste fund cerându-i să lase prostiile și imaginația bolnăvicioasă și să fie cuminte. Nu o lovise aproape deloc, dar pe ea o durea. O durea cumplit faptul că era acuzată de ceva ce nu făcuse. O durea faptul că brațele acelea, care niciodată nu însemnaseră altceva pentru ea decât protecție, acum se transformaseră în altceva. Era dureros pentru că se simțea singură. O regăsise pe mamă, dar parcă nu mai era aceeași.

Din ziua aceea, niciodată nu a mai simțit acel lucru magic pe care îl simte un copil în brațele mamei sale. Dimpotrivă. Un nod în gât, de câteva secunde, i se punea mereu când mama ei se apropia de ea.

Știa că visa. Era în visul acesta de mult timp. Era un vis pe care-l avea aproape în fiecare lună. Era un coșmar al copilăriei, din care nu a putut să iasă niciodată. Avea, pe atunci, probabil șase sau șapte ani. Mama ei nu și-a adus niciodată aminte de întâmplare. De sute de ori îi repetase că era doar imaginația ei și că nu luase nici un băiat în brațe și, mai ales, că nu plecase cu el.

Visul, de regulă, se termina în același punct. Ea stătea pe cearceaful galben plângând în șoaptă în timp ce mama ei citea o carte. Ea se uita în zare, spre marea învolburată. I se părea de fiecare dată că undeva la mal îl vedea din nou pe băiețel. Cineva îl striga chiar atunci, dar ea nu-i auzea niciodată numele. Băiatul se întorcea spre cel sau cea care îl strigase și spunea parcă ceva, dar nici asta nu auzea. După care se întorcea la nisipul din fața lui. Visul se termina de fiecare dată atunci când băiatul ridica privirea și se uita din depărtare la ea. Îi făcea semn cu mâna și îi spunea ceva.

      – Ce faci domnișoară aici, la ora asta? Ce naiba ești asistentă?

Fata era buimacă. Cineva îi pusese mâna pe picior și o zgâlțâia bine. A deschis ochii. Nu vedea bine că era întuneric.

       – Domnișoară, ce cauți aici la mine în salon?

       – A, domnule Leba? Dane, tu ești, te-ai sculat, în fine?

       – Știi cum mă cheamă? Cine ești?

Fata era surprinsă. Cum adică? Nu o mai recunoștea? S-a ridicat glonț. Dar cu o amețeală cumplită sub impresia încă a coșmarului din care se sculase. S-a dus spre ușă a pipăit peretele și a aprins lumina. S-a întors spre Leba.

       –  Eu sunt, a zis ea cu jumătate de gură.

       –  Eu sunt, adică cine?

Fata era șocată. Toată speranța revenirii lui Leba se ducea pe apa sâmbetei în câteva clipe.

       –  Eu Safta, fata cu chiloții…

       –  Safta? Safta, repeta în șoaptă Leba. Cum adică cu chiloții, ce dacă ai chiloți! Ce mare șmecherie e să ai chiloți?

       –  Eu sunt, am discutat și aseară, nu îți aduci aminte?

       –  Noi? Noi doi? Aseară?

       –  Da, cu domnul doctor!

       –  Ești… Sunteți doctor, domnișoară?

       –  Nu, dragă Dan, cum să fiu doctor, eu sunt… mă rog, cum să îți spun… chiar nu îți aduci aminte?

      –  Ați fost ieri aici?

      –  Da, sigur că da. Nu îți aduci aminte?

      –  Cred că ați fost la mare nu aici!

Fata se cutremură. Imaginile din coșmarul din urmă cu doar câteva minute îi umpluseră ochii ca și cum plaja aceea sinistră invadase camera de spital. Cu greu și-a găsit cuvintele.

       – La mare Leba? De unde ți-a venit ideea asta?

       – Păi ai nisip pe față și în păr!

Fata duse mâna la păr și trase ușor de o șuviță. Mii de firicele de nisip căzură imediat pe podea. Avea părul ud, deși nu transpirase și acolo în spital nu avusese unde să se ude.

Rămăsese cu ochii înfipți undeva în neant. Nu părea să mai aibă viață. S-a prelins ușor pe lângă perete și s-a așezat în fund, ca în coșmarul ei. Stătea ghemuită și nu spunea nimic. Oare visa sau era totul adevărat? De unde și până unde să fie udă și să aibă nisip în păr? Și-a dat cu mâna pe față și alte mii de grăunțe de nisip au căzut. A început să plângă. Bărbatul a luat-o în brațe. A ridicat-o și a așezat-o pe pat. Era bulversat și el și nu știa ce să spună. Era convins că, într-un fel sau altul, o știa pe tânără de undeva, dar nu putea să spună nimic altceva. Era și el confuz. Îi fusese sete și se sculase să bea apă. Se speriase când o văzuse. Nu se așteptase să fie cineva în salon, la doi metri de el. Acum o luase în brațe și o așezase în patul lui. Fata închisese ochii și plângea. El nu simțea nevoia să facă nimic altceva decât să o țină în brațe. Fata a început ușor, ușor, să nu mai plângă. Se mai liniștise. Suspina când și când. Leba se întinsese lângă ea. Stătea mai mult într-o rână, făcându-i ei loc. Nu spunea nimic, dar nici nu știa ce ar fi putut spune ca să nu agraveze situația. La un moment dat au adormit amândoi.

*****

4

         –  Băi, să fiu al dracului dacă mata, domn Leba, nu ești Barbă Roșie! Fetelor, veniți repede să-l vedeți pe Barbă Roșie!

Bărbatul și femeia se sculaseră din cauza replicii zgomotoase a doctorului. Leba descoperi surprins că avea mâna pe sub bluza femeii. Același lucru l-a observat și ea, dar părea mai puțin șocată decât el. În ușă, doctorul și două asistente priveau la cei doi amuzați.

         – Nu ai astâmpăr de! Te-ai sculat din morți și acum recuperezi, cum reușești domne să cunoști atâtea femei fără să ieși din amărâtul ăsta de salon?

         – Vai, domn doctor. Îmi pare rău, nu știu cum s-a întâmplat. Am visat cred ceva, nu știu? Am văzut-o pe jos și nu puteam să o las acolo, vă dați seama…

Fata nu spunea nimic. Era aproape absentă. Mai mult, nici nu se dăduse jos din pat se ridicase doar într-o rână. Leba, în schimb, stătea pe marginea patului, dar nu ocupa decât câțiva centimetri.

         – Nu știu cum s-a făcut, dar am adormit. Nu puteam să o las acolo, acolo pe jos, că plângea. Știți Saftei i-a murit și ei mama, suferă și e normal să fiu aproape de ea.

Fata, absentă până în acel moment, tresări. Îl auzise. Îi pronunțase numele, o recunoscuse! Izbucni de bucurie, scoțând niște sunete stranii. S-a ridicat în secunda următoare ca fiind împinsă de un arc de oțel. S-a dus la Leba și l-a sărutat cu multă pasiune.

          – Deci mă știi, îți aduci aminte de mine, îți aduci aminte de tot, de chiloți îți aduci aminte?

Leba era încurcat, nu știa ce să spună. Se întoarse ușor jenat spre cei de la ușă.

              – Știți așa e ea… mai bucuroasă, că nu s-a întâmplat nimic, adică… cu chiloții… a fost o chestia așa, dar nu am reușit să citesc în ei, pe chiloți adică, am citit, de fapt, dar era așa… nu era de înțeles… cum să spun nu e chiar așa cum credeți… adică, dar totuși…

Fata l-a strâns în brațe și l-a mai sărutat o dată. Leba nu mai zicea nimic. Medicul nu mai știa nici el ce să zică. Ironiile de la început, cu Barbă Roșie, erau întrecute acum cu mult de realitate, iar el se simțea destul de penibil. Nu știa cum să continue ca să mai poată fi amuzant, așa că își aminti de motivul pentru care venise să vorbească cu Leba.

          – Domnișoară dacă știți cine este îl puteți lua acasă. Fata parcă luase 10 la bacalaureat. A izbucnit în urale.

         – Ura! Plecăm acasă! Felicitări! Ai reușit să evadezi de aici, de acum va fi mult mai bine. Mult, mult mai bine.

*****

Nu m-a putut lua decât a doua zi. Față de ziua precedentă vremea era mult mai urâtă. O lapoviță oribilă crease bălți peste tot, iar un vânt subțire te făcea să simți frigul în măduva oaselor. Probabil că eu nu eram obișnuit cu o astfel de vreme pentru că mă uitam cu invidie la fată care nu părea deloc afectată de frig. Dimpotrivă chiar, era foarte veselă și părea că se simte ca peștele în apă. Îmi adusese un palton, probabil îl împrumutase de la cineva, că era tare ponosit. Eusebiu era mult mai înalt decât mine, deci nu putea fi al lui. Eu nu aveam nici un bagaj. Cred că nu avusesem niciodată.

Eram încă cu mintea împrăștiată. Îmi aduceam aminte doar fărâme din zilele anterioare. Știam că mai stătusem de vorbă cu fata și în celelalte zile, câte fuseseră nu aveam habar. Nu îmi aminteam însă nimic despre ce vorbisem. Ea îmi spusese că eu povestisem la un moment dat ceva despre niște femei, mai ales de una cu părul ca abanosul, dar eu nu aveam idee despre nimic. „Abanos! Ce idee!”

          – A, ai venit cu un prieten cu mașina?

          – Nu, Dane dragă, e un taxi!

          – În halul ăsta? Așa verde și fără să scrie pe el nimic?

          – Da, sigur, că da, e privat!

          – Ce este?

          – E privat, este al lui!

          – Cum adică, al lui?

         – Hai că îți explic pe drum, acum sunt multe firme de taxiuri, inclusiv oameni pur și simplu.

          – Oameni pur și simplu?

M-am urcat în Dacia omului. Avea o pătură în spate care mirosea puternic a vin. Mirosea mai rău ca în spital ceea ce până în acel moment  mi-ar fi fost de-a dreptul imposibil să cred. Fata m-a pus pe mine în față, că așa se cădea, dar am regretat amarnic. Băiatul acela, că era un puștan, conducea ca un nebun. Am avut presentimentul că ieșisem din spital doar pentru a ajunge la urgență. De vreo două ori am încercat să fiu subtil și să-i spun că văzusem un echipaj de miliție. M-am lăsat păgubaș, pentru că tocmai atunci băiatul accelera și mai tare.

Am ajuns la casa lui Eusebiu. În ultima mea zi de luciditate, plecasem, de dimineață de acolo. Mă reîntorceam după atâta timp, nu știam nici eu cât. Am intrat în casă. Era schimbat totul. Dispăruse o parte din mobilă sau poate fusese aranjată altfel, apăruseră niște afișe colorate, niște perdele cu un model ciudat, că nu erau flori, dar nici nu știu ce erau, îmi era clar doar că aveau o culoare verzuie, tare aprinsă.

          – Ce multe ai schimbat într-un an!

          – Un an, de ce un an?

          – Păi nu anul trecut, pe vremea asta, a murit Eusebiu?

          – Hai măi Dane, nu ți-am zis din seara aia, din spital, atunci când am vorbit atâta vreme, până a venit doctorul, că au trecut, iată, cinci ani!

         – Cât? Cum adică cinci ani, nu ți-e bine? Cum să treacă cinci ani? E o viață de om!

Nu știu de ce exageram atâta că oricum nu îmi aduceam aminte mare lucru despre mult mai mulți ani, nu doar despre ultimii pe care părea că îi sărisem. Deși mă zbârlisem destul de urât, ea nu mă băgase în seamă. Se chinuia să deschidă o conservă cu litere chinezești pe ea.

          – Dă-mi voie să te ajut!

          – Hai, lasă, du-te dincolo și schimbă-te și după aia mâncăm.

          – Să mă schimb? De ce, doar nu rămân aici?

          – Păi unde ai vrea, mă rog, să te duci?

          – Cum unde, la mine acasă!

          – Acasă? Tu chiar crezi că ăștia ți-au păstrat casa?

         – Cum dracu să nu o păstreze? Doar acolo am stat aproape zece ani!

          – Păi ce, era proprietate?

          – Nu, cum proprietate? Stăteam cu chirie la ICRAL, ca toată  lumea.

          – Ehe, atunci să fii liniștit că, probabil, a cumpărat-o de mult vreun șmecher de ăsta nou?

          – Să o cumpere, cum să o cumpere? Asta-i bună! Râzi de mine! Crezi că m-am ramolit? Să știi că nu e frumos să râzi de un om bătrân în pragul pensiei…

M-am oprit. Aoleo câți ani am acum? Dacă e adevărată chestia cu cinci ani? Sunt pensionat de cinci ani? La naiba! Ce o fi cu pensia mea? Cred că nu realizam dacă doar gândeam sau chiar vorbeam, că fata mi-a răspuns.

         – Să fii sănătos, dacă vrei pensia trebuie să faci cerere, unde mai pui, că tu nici nu ai acte! Era bine dacă nu mureai!

          – Cum adică dacă nu muream? Ce naiba vrei să spui?

          – Păi pentru autoritățile astea noi, probabil că ești printre ăia morți la Revoluție sau plecați din țară.

         – Plecat din țară? Unde dracu să plec la vârsta asta? Mă cam enerva tare mult realitatea pe care o descopeream atât de brusc. Aveam senzația că era prea mult deodată. În definitiv, așa cum trăisem bine mersi atâta timp până atunci de ce să fiu îngrijorat pentru toate năzbâtiile astea noi? Am preferat să schimb subiectul.

          – Auzi Safta, dar tu cum te descurci cu banii, că am văzut că nu muncești?

         – Ba muncesc la niște bătrânei drăguți, vezi am slăbiciune pentru ăștia în vârstă, și râsese cu poftă deși eu nu prea găseam amuzantă replica ei.

              – Știi, a continuat, sunt vânzătoare la ei. Au o gheretă unde vând de toate, undeva în Piața Obor. Nu e departe, uneori vara poți merge pe jos dacă vrei. Am program flexibil și nu e rău salariul. Am încercat mai multe, dar nu a mers, am fost la un moment dat și ziaristă, să știi!

          – Ziaristă? Cum te-au primit fără studii?

          – Păi, acum studiile nu mai contează, contează doar experiența de viață, pilele, dar mai ales banii. Am vrut, la un moment dat, să fac o particulară, dar profesorii ăia de acolo erau mai proști decât Gigi, colegul meu repetent din a șaptea.

          – Particulară!?

          – Facultate particulară, Leba!

          – Cum adică? Cum facultate particulară? Pregătește particulari? Ce dracu înseamnă asta, sunt un fel de psihologi? Intră în viața particulară a oamenilor?

Fata mă privea amuzată, ceea ce pe mine mă enerva și mai mult.

           – Nu, măi Leba, schimbase tonul, probabil din cauza privirilor mele acide, universitatea e particulară, adică nu e de stat.

           – Nu e de stat, păi cum au făcut-o unii așa hodoronc tronc, păi cum dau diplome?

           – Le tipăresc, cum altfel!

Am înțeles în acel moment că aveam mult mai multe de descoperit decât credeam. Erau multe de reînvățat. Lumea asta nouă era altfel. Nu știu dacă mai bună, dar diferită știu că era.

Am mâncat și ne-am uitat la televizor. Mai bine renunțam. Doamne, ce ciudat putea fi totul la televizor. Apropo, am aflat că și posturi de televiziune erau acum și din astea noi, particulare. Sincer, m-am uitat până am obosit și mare lucru nu am înțeles. M-am dus la culcare. Îmi propusese să dormim în același dormitor, dar mi s-a părut aiurea. Nu știam de ce. Nici ea nu a insistat. Oricum, îmi pusese un pat pliant în biroul lui Eusebiu. Înainte să mă culc am luat din biblioteca lui o carte, care părea mai mică, și m-am apucat să citesc. Spre ghinionul meu era o carte de numismatică, ceea ce m-a făcut din prima să o pun alături de mine după ce am răsfoit-o, de formă, mai puțin de un minut. Îmi era prea lene să caut alta. Eram teribil de obosit. Am adormit de altfel în câteva minute.

*****

5

A doua zi m-am sculat cu o poftă de mâncare extraordinară. Mă refăceam în mod sigur. Am găsit-o pe fată la bucătărie. Făcea cafea. Pregătise deja niște ouă. Cum m-a văzut a venit la mine și m-a sărutat. M-am întrebat atunci dacă o făcuse la fel cum și-ar fi sărutat bunicul sau cum îl săruta pe Eusebiu. Nu am idee de ce, dar întrebarea asta refuza să îmi iasă din minte. Am rămas în picioare cu privirea probabil undeva în gol și cu gândul la mica mea dilemă. Fata mi-a făcut semn să mă așez, trecând cu vederea confuzia din ochii mei.

          – Azi avem drumuri de făcut!

          – Drumuri, desigur, te ajut, mergem, dacă vrei, trebuie să cumperi ceva?

          – Nu, dragă Dane, avem drumuri de făcut pentru tine.

          – Pentru mine?

          – Păi, trebuie să te înviem în ochii autorităților!

         – Păi, și ce mare lucru? Mergem la miliție, dau o declarație și în două săptămâni se rezolvă!

          – În primul rând eu nu cred deloc că e atât de simplu, în al doilea rând vezi că nu îi mai zice miliție, ci poliție.

         – E la naiba, ca în America! Hai du-te de aici, chiar așa? Tu glumești!

          – Nu, cum să glumesc!

Nu glumea. Nu glumea în nicio privință. Ăia de la miliție, sau cum le spunea acum, mi-au râs în nas. Au spus că nu e treaba lor, dacă nu mai sunt trecut nicăieri în acte, să îmi dea ei buletin. Ba unul s-a răstit la mine, spunându-mi că de unde să știe el că nu sunt din Moldova și vreau să-mi fac acte false?

Nu intrasem cu ea în birou, că nu o lăsaseră. Afară am întrebat-o însă foarte mirat:

          – Auzi, ce au ăștia cu moldovenii? Cică ăștia nu au voie să stea în București! Fata mă privea cu un aer straniu. Era clar că nu pricepea o iotă din ce voiam să o întreb. După ce și-a aprins o țigară și m-a pus de vreo două ori să repet mi-a râs iar în nas.

         – Dane, nu moldovenii noștri măi, ci cei de peste Prut, din Basarabia.

          – Din URSS, ce să facă ei aici?

         – Dane, nici URSS-ul nu mai există, s-a dus, acum Basarabia e independentă.

          – URSS-ul s-a dus? A fost război cu americanii?

          – Nu a fost nici un război. Rușii l-au dărâmat.

          – Rușii au dărâmat URSS-ul?

Atunci pentru prima dată m-am întrebat sincer dacă chiar eram pregătit să descopăr această lume. Nu înțelegeam nimic. Dar chiar nimic. M-am gândit pe loc că poate era mai bine să nu mai pun nicio întrebare.

*****

Am ajuns aproape seara acasă. Nu rezolvasem absolut nimic. Alergasem în nu știu câte locuri de pomană. Eram obosit mort. Abia așteptam să mă întind. Nici de mâncare nu aveam nevoie. Spre surprinderea mea Safta m-a lăsat în fața casei și mi-a zis că trebuie să dea o fugă la magazinul bătrânilor pentru că trebuia să îi ajute cu contabilitatea, că era nu știu ce zi a săptămânii. Am dat să intru în casă, dar m-am răzgândit. Mi-a trecut prin minte să profit de acele câteva ceasuri de singurătate. I-am spus că vreau să mă plimb un pic. Safta îmi dăduse cheia ei, dar cum nu știam cât o să bănănăi pe străzi, i-am dat-o înapoi.

          – Păstrează cheia, că eu am alta. Auzi, dar tu chiar nu ai obosit? Ce înseamnă domnule să fi atât timp păstrat la odihnă, la băi!

Am păstrat cheia, iar ea a plecat râzând. De fapt, eu nu voiam să mă plimb, ci să mă duc până acasă la mine. Nu eram convins că era posibil ca cineva chiar să îmi ia casa. Aveam pe undeva speranța că totul era o exagerare a Saftei pentru a mă ține lângă ea.

Am ajuns destul de repede. Pe drum am avut însă palpitații. Nu știu de ce, mă cuprinsese o emoție sufocantă. Mi se părea că mergeam înapoi în timp. Plecasem în dimineața aia nebună cu ani în urmă, iată „ani în urmă!, vorba aia, jumătate de deceniu”. Mi se părea imens! Plecasem atunci, în ’89 cu ochii aproape închiși. În mod curios, acum mi să părea că mă întorceam exact la fel.

Când am ajuns la bloc am urcat la apartamentul meu. Evident, dacă avusesem cândva cheia, pe undeva, cândva, ea se pierduse. M-am convins, însă, mult mai repede că Safta avusese dreptate. Ușa era schimbată. În locul ușii mele vechi din lemn de stejar, acolo se afla acum o ușă mare dintr-un lemn care avea o culoare curioasă. Era un lemn chiar tare ciudat, era de fapt din fier. Ce aiurea! M-am întors către apartamentul vecinei mele securiste, Angela.

Ușa ei părea neschimbată. Am sunat. O tânără cu ochelari cu rame înguste, de culoare roșiatică și cu părul vâlvoi, a ieșit într-un capot care arăta pe ea ca dracu. M-a întrebat ce vreau. Am întrebat de Angela, dar femeia s-a uitat perplex la mine. M-am scuzat și am plecat. M-am gândit că baba poate murise. În stradă, în fața blocului, mi-am aprins o țigară. Mă reapucasem de fumat de două zile. Chiar mă întrebam cum de reuși- sem să nu fumez aproape cinci ani.

Am luat-o până la urmă ușor, pe jos, spre cinematograful Patria. Eram dezamăgit pentru a câta oară. Totul fusese de pomană, încă o dată în acea zi. Acum chiar eram obosit. Palpitațiile lăsaseră loc unei depresii puternice și unei sfârșeli epuizante. În dreptul cinematografului mi-a trăsnit o idee ciudată în cap. Ce ar fi să intru la film? Dacă mă duceam direct acasă cădeam și mai mult în depresie, acolo, de unul singur. Safta îmi spusese că va sta câteva ore la contabilitatea ei și să nu o aștept. Era în jur de opt. M-am uitat la orarul proiecțiilor. La opt și un sfert era următoarea serie.

„Hai că am timp chiar să îmi iau și un Cico!” M-am dus la bilete. Nu era coadă. M-am gândit că e un film prost, dar după ani de zile și la oboseala mea, era bun orice film. Am vrut să îmi iau Cico, dar cică nu mai exista. Mi-au dat o altă băutură galbenă, care era oribilă.

Filmul era american. În primele zece minute cred că murise deja jumătate din distribuție. La un moment dat, m-am gândit că e scurtmetraj, că în ritmul acela nu avea cum să țină prea mult. Nu mai știu dacă a continuat la fel pentru că în fotoliul acela plăcut de la Patria am adormit dus după câteva minute. M-a sculat o doamnă, la sfârșit, că nu putea să treacă de mine. Îmi era rușine de muream, dar nu părea ca ea să se sinchisească prea mult.

Era zece fără cinci când am ieșit de la film. Am luat-o spre Grădina Icoanei. În felul acesta scurtam pe străduțe drumul spre casa lui Eusebiu.

La un colț, cam pe lângă o ambasadă, m-am auzit strigat.

         – A! Domnule Leba, vai ce surpriză, fantastic, ce întâmplare, ce faceți pe aici?

O femeie bătrână, probabil de vârsta mea, mă privea cu un aer curios, cu o privire deschisă, a unei fețe brăzdate puternic de riduri, dar care emana multă, foarte multă bucurie. Avea părul complet alb și deși era întuneric, puteam observa că avea un palton cenușiu dintr-un material care părea destul de fin. Femeia se uita la mine și îmi zâmbea întruna. Îmi zicea pe nume, însă eu nu avem nici cea mai mică idee despre cine era vorba.

*****

6

         – Hai, nu mă mai recunoști? Bravo, ce repede uită omul totul. Vai, nu e frumos deloc!

          – Stăteam în continuare ca prostul și mă uitam la femeie. Nu puteam să îmi aduc aminte cine era. Eram totuși sigur că nu mă confunda.

         – Hai măi băiatule, sunt eu Ecaterina, Kati, nu îți aduci aminte?

„La dracu nici măcar numele nu îmi spune nimic! Cine dracu să fie? Ecaterino vedea-te-aș moartă cu dric la poartă!” Asta a fost singura propoziție care mi-a venit în minte în acea clipă, cred că dintr-un cântec de demult. Îmi dădeam seama că era aiurea să o țin pe femeie așa, fără să spun nimic, așa că am reacționat.

          – A! Kati? Vai, dar te-ai schimbat! O idee destul de idioată, m-am gândit în sinea mea imediat, pentru că replica mea nu putea să însemne decât că acum arăta rău de tot.

M-am înșelat.

          – Da, așa este, Dane, că acum am slăbit mult de tot, eram o batoză înainte!

„Ce ciudat, femeia asta putea să fi arătat și mai rău? În cazul acesta nu am cum să îmi aduc aminte nici peste o mie de ani”.

          – Dar măi Leba, tu ce mai faci? Cum îți mai merge, am auzit că ai fost bolnav?

          – Bine, îmi e mai bine acum.

„De unde dracului știe duduia asta că am fost bolnav? Chiar, ce știe oare despre mine?” Femeia continua să vorbească fără să se sinchisească de grimasele de pe fața mea.

              – Și eu am fost băiete bolnavă, rău de tot, uite cu piciorul ăsta, abia îl mai târâi după mine, dar acum câțiva ani nici nu-l mișcam. Noroc că am făcut injecții cu Boicil, tare bun medicamentul ăla, o doamnă contabil de la băi mi l-a recomandat, nemaipomenit a fost.

         – Vi l-a recomandat o contabilă? Nu știu de ce am întrebat, dar mi se păruse comică replica femeii.

          – Da, mă Dănuțe, dar ce contabilă, deosebită, lucrase la regionala CFR de acolo, din Mureș, îți dai seama cât de deșteaptă era!

Femeia nu sesizase pe loc sensul întrebării mele, dar după câteva clipe a revenit.

          – A, vai Dane, știu ce vrei să spui, dar nu mi-a făcut ea injecțiile, se poate! Mi le-a a făcut Elena, ea face la noi, la tot blocul, injecții.

          – A, înțeleg, o soră medicală!

         – Nu dragă, și se strâmbă din nas ca și cum vecina ei Elena ar fi fost cel puțin membră a Academiei Franceze de Medicină. M-a lăsat cu ochii în soare câteva clipe ca și cum pregătea o replică dramatică de final de scenă, apoi a revenit:

          – Nu, dragă Dane, Elena e femeie de serviciu la bloc la noi, dar ce mână dumnezeiască are! Nu mă dau nici pe 100 de doctori când e vorba de injecții!

Nu mi se mai părea nici măcar amuzant. Nu mă simțeam deloc bine lângă personajul acela sinistru. Nu prea mai suportam experiențe din astea, de fapt, nu prea mai aveam chef de nicio discuție, cu nimeni. Nu puteam însă, să nu mă întreb: „Când dracu’ să o fi cunoscut pe nebuna asta?”

          – Hei și ce mai zici altceva, cum îți merge, acum ești la pensie, nu?

Asta nu era greu să o ghicești, am vorbit cu voce tare, deși inițial nu dorisem acest lucru.

          – Da, așa e, dar te știam în puteri, cum să nu poată crede omul că mai lucrezi? Pe atunci erai un drăcușor, plin de viață. Nu cred că cineva te vedea vreodată pensionar.

          – Erau alte vremuri Ecaterina!

           – Da, a răsuflat și femeia cu mult năduf. Da, erau alte vremuri, dar ce vremuri frumoase! Acum, nici nu mai am cu cine să le povestesc. Mă simt atât de singură câteodată. De aia te și țin aici în stradă! Hai că nu te mai țin din treabă!

Femeia a dat să plece, eu la fel. Eram într-un fel bucuros că scăpam de un interogatoriu, dar pe de altă parte rămâneam cu gustul straniu al incapacității mele de a-mi aminti despre cine era vorba. Când să treacă pe lângă mine femeia m-a apucat de mână.

         – A, Dane, uite că uitam chestia asta, ia zi, mai scrii în jurnal? Mi-ar plăcea să îl citesc într-o zi!

Prin minte mi-a trecut într-o fracțiune de secundă toată povestea cu jurnalul găsit la Eusebiu. Uitasem parcă cu totul de acele momente, iar acum mi se păreau, într-o clipă, din nou vii și proaspete în minte. Brusc, femeia mă intrigă mai mult decât tot ceea ce descoperisem în acele câteva zile. Hidoasă cum era, făcea parte cumva din trecutul meu și eram sigur că puteam să descopăr mai multe de la ea. Nu puteam să mi-o iert dacă ratam o astfel de șansă.

  –  Auzi, dar de unde știi de jurnal?

Femeia se uita chiar mirată la mine, ca și cum o întrebasem dacă e femeie sau bărbat.

          – Ei asta e bună, cum de unde știu, nu mi-ai spus chiar tu!

„La dracu, chiar am scris un jurnal. Să fiu atât de amnezic?” Îmi era clar că trebuia să o descos pe femeie.

          – Ecaterina, crezi că am putea să bem o bere, undeva, la ora asta?

Știu că este târziu, dar parcă simt nevoia să mai schimbăm două vorbe. Parcă o cerusem de nevastă, așa s-a bucurat. Era chiar singură, probabil!

          – Măi, Dane, știu o cârciumioară chiar în Amzei, chiar lângă mine, lângă casa mea. Eu mai beau pe acolo câte-o votcă, când am bani, ei închid pe la doișpe, unu.

Am ajuns repede. Pe drum nu am mai vorbit despre trecut, ci despre zilele tulburi de după Revoluție. Am vorbit despre faptul că acum erau multe mașini pe străzi, că nu mai era liniște la ora aia târzie, așa cum era pe vremuri, despre lume, că o luase razna și câte și mai câte. Pe drum mă gândisem că Safta îmi dăduse niște bani, dar nu știam cam cât de mulți erau. Era o hârtie de 10 000 de lei, dar nu îmi dădeam seama dacă era mult sau puțin.

După ce m-am așezat la o masă, m-am uitat imediat la meniul din fața mea. Ne ajungea chiar de două, trei beri de fiecare!

          – Tanti Kati, ce faci, agăți bărbați la unșpe noaptea? Nu ai somn acasă, ia zi cu ce vă servim?

          – Mai Mihăiță, dă-ne două beri de alea cu kapa că tare bune sunt. Excelente!

          – Hoffen? Da, ești în bani tanti Kati.

Bărbatul părea destul de nesimțit, mai ales că femeia era cu un bărbat și era normal să-l întrebe pe acesta de sănătate și nu pe ea. Tonul lui, pe de altă parte, era atât de familial încât era greu să-i zici ceva. Eu eram, însă, îngrijorat. Cine știe cât dracu’ costa berea aia cu kapa!

Berea era bună! Chiar era foarte bună.

            – Mersi că m-ai invitat măi Dane, nu mă așteptam ca tu, ajuns om așa de mare, să mă inviți aici, adică la o bere. Știu că ai promis atunci, dar sincer nu am crezut niciodată că o să se întâmple chestia asta.

            – Am promis!? am lansat o afirmație pe jumătate întrebare sperând ca ea să lege o poveste de ea. Nu a mers însă strategia mea.

            – Frumoasă cârciumioară, nu crezi? Și ieftină să știi, altele pe aici, prin centru, sunt mult mai scumpe, chiar și aici în piață sunt unele de două ori mai scumpe.

           – Da, așa e Kati, dar…

           – Vai, ce frumos mi-ai spus, Kati, vai, ca atunci, vai, ți-ai adus aminte ce frumoasă eram?

           – Da, sigur că da, am răspuns iarăși aiurea în tramvai, ca să mă aflu în treabă.

           – Hai, măi Dane, că e greu să mă recunoască cineva azi, știu că ți-a fost greu. Arătam atât de frumoasă, deși nu puteai atunci și, mai ales, acolo, să fii prea frumoasă.

            – Am întrerupt-o. Îmi venise o idee simplă, dar ingenioasă.

           – Kati, ia spune și ce ai mai făcut, că au trecut o groază de ani?

            – Păi ce să spun, am lucrat după ce am ieșit, într-o făbricuță în Ploiești, apoi m-am măritat cu un băiat tare bun, era un mucalit, dar un om extraordinar și m-am mutat după el, în Focșani. Acolo am stat până a murit el. De fapt, cred că am mai stat și după aia o vreme și până la urmă m-am mutat la București, că am găsit un serviciu bun la IMGB. Am fost strungar acolo vreo opt ani, după care am găsit un loc călduț la magazie. Adică tot acolo, tot la uzină. De acolo am și ieșit la pensie, chiar înainte de Revoluție. Apropo, tu ce crezi, a fost Revoluție sau cum scriu ăștia în ziare a fost o lovitură de stat a securiștilor nemulțumiți?

           – Nu știu ce să zic, mie mi s-a părut real. Acum nici revoluționari nu păreau ei, dar nu știu ce să zic. Femeia mă luase repede. Întrebările astea ciudate despre ce a fost ceva la care am participat mi se păreau tare aiurea, dar țineam minte că mai auzisem pe la televizor o astfel de dispută. M-am întors la trecut.

                 – Și copii? Ai copii?

Femeia s-a uitat la mine cu ochii în lacrimi.

           – Da, Dane da, chiar și nepoți, dar spune-mi tu ai copii?

           – Nu, nu am, nu sunt nici însurat, am încercat odată, demult, dar nu a mers.

           – Vai, dar tare rău îmi pare, ești singur, vai ce păcat!

           – Da, sunt oarecum singur, adică la vârsta noastră, ce poți să faci?

           – Da, așa e, dar tu ai făcut până la urmă școală cred, nu e așa? Știu că am auzit de tine odată, de la niște prieteni, care aveau nu știu ce treabă la minister, că lucrai parcă acolo. Vai, ce m-am bucurat! M-am gândit că eu, o femeie atât de simplă, cunosc un astfel de om mare. La minister!

           – Da, am făcut un institut și apoi ușor, ușor am ajuns și în minister.

           – Ai, zău? Deci ai făcut carte ca lumea, nu te-au trimis securiștii?

Replica îmi căzuse în moalele capului. Femeia asta mă știa de atât de mult timp? De când fusesem securist? Femeia observase, probabil, că mă schimbasem la față.

           – Stai Dane liniștit, că nu e o problemă în cârciuma asta. Jumătate sunt subofițeri de miliție că aici se fac filaje mari. Nu e nicio problemă, dacă ar știi că ești securist ne-ar da o bere gratis! A, uite că s-a dus sticla. Mai luăm o bere? Pe asta o să o dau eu, tu ai promis atunci, de mult, una și ai dat-o.

Despre ce dracu vorbea femeia asta? Cum de ținea ea minte că îi promisese cineva cu patruzeci de ani în urmă o bere? Cum era posibil să nu îmi aduc aminte de nimic? Cum era posibil să nu știu cine era? Trecuse jumătate de secol sau, mă rog, aproape. Totuși ceva, ceva, trebuia să îmi aduc aminte. Să fi fost o prietenă din tinerețe? M-oi fi și culcat cu ea, la vreo beție din aia groaznică? Nu prea eram genul care să fi făcut beții groaznice vreodată, dar de, tinerețea! M-am decis să schimb strategia.

         – Kati am să fiu sincer cu tine, eu nu mai îmi aduc aminte de jurnal, vreau să spun de momentul când ți-am spus de jurnal.

          – Pe 3 iunie 1952. Mi-a răspuns ea ca un militar care răspunde la raport.

Eram năucit de replică. „La dracu, dar ține minte femeia asta!” Ori, doar, oare râde de mine?

         – Dar ce memorie ai! Fantastic! Cine ar fi crezut că cineva poate ține minte atât de bine lucruri de acum patruzeci de ani.

          – Ei, aia nu a fost o zi pe care să o poți uita așa de ușor! A fost una din zilele pe care le-am rememorat toată viața. Ochii femeii s-au încețoșat. Avea lacrimi în colțul ochilor. Dădea să plângă. Nu știam cum să reacționez. Dacă o linișteam era posibil să se apuce să vorbească iar de altceva. Am stat. Poate cinic, este drept, dar am preferat să aștept.

Femeia mă lăsase însă cu ochii în soare. Nu mai spunea nici ea nimic, iar eu nu știam ce să mai întreb. „De ce era importantă ziua aia? Era oare întâmplător că-i spusesem de jurnal în acea zi, nu în alta? Și tocmai de jurnalul în care nu scrisesem niciodată!” Până la urmă mi-a venit o idee.

          – Zău, și când ți-am zis de jurnal, tu ce ai zis atunci, că nu îmi mai aduc aminte?

Replica mea fusese, desigur, neinspirată. Femeia ridicase capul spre mine și cu ochii împăienjeniți de lacrimi nu a reușit decât să spună, destul de răstit:

          – Plângeam, ce dracului să spun?

După care a izbucnit în plâns. Nu părea deloc să aibă de gând să se oprească. Eu ce puteam să fac? Mă uitam la ea incapabil de a spune sau de-a face ceva.

         – Ce i-ai spus domne, de ai făcut-o să plângă? mă certă Mihai, ospătarul.

          – Eu, nimic, amintiri, de, știți cum sunt.

Băiatul a mai lăsat două beri pe masă, deși nu i le ceruse nimeni. Le-a scos dopul chiar și a și turnat în pahare. Încerca să facă conversație. Părea mult mai capabil decât mine.

         – Hai tanti Kati, iată! De la mine, pentru dumneavoastră. Lăsați trecutul că a fost rău, să vedeți viitorul cât de nașpa o să fie!

Femeia a râs. S-a uitat apoi la mine ca un copil și mi-a zâmbit.

         – Iartă-mă, dar așa sunt muierile, mai lovite de sentimente, de, zilele alea au fost triste pentru mine.

         – Și pentru mine au fost triste, am spus eu ca să spun totuși ceva.

         – Zău? Pentru tine? De ce? Tu erai doar paznic acolo, de ce să fie trist?

          – Păi tu erai… gândeam cu voce tare și mă speria asta, că devenise un obicei.

          – Eu eram deținută, era cu totul altceva.

Am rămas mut. La canal știam că nu fuseseră femei, nu acolo unde am stat eu cel puțin. Când cunoscusem eu o deținută? În loc să mi se ridice un văl aveam senzația, dimpotrivă, că s-a stins lumina și ușor se trăgea și cortina pentru că spectacolul se încheiase.

          – Dar să știi că lumea nu m-a desconsiderat cine știe cât pentru chestia asta. A fost, e adevărat, mai greu vreo zece sau cincisprezece ani, după care nu a mai contat.

          – Când ai ieșit?

          – În cincizeci și nouă, pe 17 septembrie.

          – Dar chiar ai memorie!

          – Sunt date importante. Nu crezi?

         – Da, dar tot e fenomenală memoria ta. Dar spune-mi, atunci în iunie ce fusese atât de important, de ai ținut minte așa de exact data aia? Să nu îmi spui pentru că ți-am zis eu de jurnal.

          – Dar Dane, nu mi-ai zis de jurnal, așa pur și simplu. Mi-ai spus că o să scrii în jurnal despre mine. În jurnalul tău.

„I-oi fi făcut curte, cine știe, dar ce treabă să fi avut eu cu deținutele?” Femeia se uita la mine cu o oarecare mirare, probabil pentru întrebarea total nenimerită. După ce și-a exprimat dezgustul față de întrebarea mea, dar și aprecierea față de berea din care a mai luat un gât, m-a apucat de mâna pe care o țineam pe masă și mi-a zis:

         – E normal măi Dane pentru o femeie să știe foarte exact ziua în care a fost violată!

*****

Am rămas stană de piatră în fața acestei mărturisiri. Mă simțeam aiurea că insistasem atât timp cu prostia asta, iar acum nici măcar nu știam ce mai puteam spune. Este drept, trecuseră atâția ani, dar tot era aiurea. Oricum, nu îmi aduceam aminte să fi vorbit vreodată cu vreo femeie, care să fi pățit așa ceva. Dar oare despre ce mai eram eu sigur de îmi dădeam cu părerea și despre chestia asta? Am simțit nevoia să spun totuși ceva.

         – Îmi pare rău, știu că astăzi nu mai contează, dar e bine să știi că ai trecut peste asta și că ce a fost în trecut, acolo rămâne, îmi pare rău de ce ai pățit, dar acum trebuie să te gândești la lucrurile frumoase din viața ta.

Eram stângaci, nu știam cum să procedez. O ținusem dinadins cu poveștile în acea perioadă, iar acum nu știam cum să o îndepărtez mai repede de acolo.

– Da, Dane, ai dreptate, ai dreptate, trecutul a trecut, viii cu viii și morții cu morții, așa e, spui mult adevăr, viața a avut și lucruri frumoase. A stat un moment cu ochii cumplit de triști, după care a tras aer puternic în piept și și-a schimbat înfățișarea revenindu-i acel mic zâmbet în colțul gurii. A mai luat o gură de bere, aproape terminase și a treia sticlă și mi-a zis:

          – Să știi că nu mai sunt supărată pe tine, de fapt, cred că chiar de atunci îmi trecuse supărarea. Știi, a fost gestul ăla al tău care…

          – Pe mine? Ai fost supărată pe mine?

          – Normal, doar nu tu m-ai violat? Tu și ceilalți doi? Niște jigodii.

*****

7

Aveam senzația că restaurantul împreună cu toată strada și cu tot Bucureștiul începuseră să se învârtă în jurul meu. Mi se părea incredibil să fiu acuzat de așa ceva, dar pentru prima dată de când discutam cu femeia, aveam senzația că nu mințea.

          –  Să știi că m-a mișcat faptul că a doua zi tu ai venit și mi-ai adus floarea aia, era o margaretă, tare frumoasă era. Am ținut-o într-un caiet până am ieșit. Și astăzi cred că o am pe undeva pe acasă. Am un fel de ierbar acasă, dacă vrei să-i spui așa, care are o singură floare, cea de la tine. Știu că tu te luasei atunci după ăia mai în vârstă, tu ai fost totuși singurul care nu m-a umilit! Și știam că te puneau să o faci, dar mi-a plăcut că nu ai făcut-o!

Nu înțelegeam nimic. Ce nu făcusem? Mi se părea atât de groaznic să mai întreb ceva încât am preferat doar să mă uit la ea. Acum cred că eu aveam ochii împăienjeniți de lacrimi. Nu îmi aduceam aminte nimic, dar simțeam că tot ce spunea femeia era adevărat. Ea vorbea uitându-se direct în ochii mei, iar eu nu puteam să o mai privesc.

              –  Știi, îi auzeam cum îți spuneau că ești o cârpă, că nu ai curajul să dai muie unei femei legate. Știu că te-au tachinat pe chestia asta. Tu ai preferat să faci sex ca oamenii, ei nu voiau decât să mă umilească. De aia te-am iertat, te-am iertat de atunci. Nu am spus la nimeni, e drept că ei au spus că mă omoară dacă suflu o vorbă. Deși cred că s-a aflat până la urmă ceva, că v-au trimis de acolo după câteva zile.

Nu mă puteam uita la ea nicio secundă. Am dat pe gât toată berea din pahar și mi-am aprins o țigară. I-am dat și ei una. A luat-o și a băgat-o în buzunar. Gestul m-a lovit cu totul. I-am întins tot pachetul, dar nu a vrut să-l ia.

          –  Dar să știi Dane că nu eu am spus, nu eu, nu eu, nu știu cine a vorbit de au aflat ăia de viol.

*****

Mă simțeam ca la un spectacol de teatru. Începuse în cele din urmă să se ridice cortina. O lumină albastră se făcea resimțită pe scenă. Începeam să văd. Începusem să descopăr conturul lumii scenei, a scenei trăită cu mai bine de patruzeci de ani în urmă. Memoria îmi revenea încet, dar foarte sigur.

În ’52, este adevărat, eram pe la început, ne detașaseră la un penitenciar de femei, undeva în Bărăgan, la Târgșor. Era un penitenciar cu femei sau care avea și secție de femei, dar gardienele lor, oricum foarte puține, plecaseră la nu știu ce instructaje, habar nu am și au suplimentat paza cu noi.

Kati era pe atunci o femeie uluitor de frumoasă, câtă dreptate avea! Deși era în închisoare și nu se putea îngriji, arăta ca o statuie grecească. E aiurea comparația poate pentru că statuile sunt întotdeauna moarte. Ea era vie, inspira energie, putere, forță, chiar dacă era acolo, în spatele gratiilor. Toți o fluierau, ba chiar și unele deținute, dar ne privea pe toți cu un aer superior care parcă te biciuia. Privirea aia te dobora și dacă erai elefant. Nu spunea nimic, fascina doar prin modul în care își punea corpul în valoare, poate și prin chipul ei atât de expresiv.

O vedeam acum în amintirile mele mult mai clar. Era o provocare pentru orice bărbat. Eu eram, însă, pe atunci, mai mult un copil. Ceilalți doi erau niște bărbați pe la treizeci și ceva poate patruzeci de ani. Erau de undeva din Câmpina. Mi s-a părut pe atunci, tot timpul, că o cunoșteau de dinainte. Într-o noapte unul dintre ei, Nelu cred că îl chema, a adus o sticlă de palincă și ne-am apucat de băut. După care a trimis după Ecaterina. Doamne ce s-a întâmplat în mica cămăruță de interogatorii de la subsol!

Acum mi se derula în minte filmul acelui episod. Era uluitor cât de bine se păstrase în memorie, după atâția ani. Era și mai nebunesc, însă, faptul că acel film, memoria mea îl ascunsese de mine atâția ani. Cred că dorisem cumva să uit toate acele lucruri. Nu am idee cum de s-a întâmplat, dar chiar atunci, după câteva luni, am uitat cu totul momentul acela de la Târgșor.

Este drept că se aflase. Cineva ne dăduse în gât, dar directorul închisorii ne-a dat doar papucii. Nu știu dacă ne-a scris ceva în dosar. Oricum, m-am întors la deținuții mei de la canal și am mai stat o perioadă mare de timp în sistem fără să pățesc nimic, dar și fără să îmi mai aduc aminte nimic. Despre faza cu jurnalul și cu floarea de-a doua zi nu îmi aduceam aminte, dar mi se părea veridică scena. Deși poate le inventase ea, ca să poată evada cumva din coșmar, cine știe?

Știam foarte sigur, acum, că atunci, în acea noapte, eram angoasat pentru că eu nu doream să fac sex cu o femeie decât normal, iar ceilalți doi erau scârbiți de chestia asta. Ei se dădeau mari și voiau să mă învețe pe mine cum să mă port. Îmi aduceam aminte că nu am mai fost om cele câteva zile cât am mai stat acolo.

Îmi aduceam aminte și cum am scăpat de coșmarul acelor amintiri. A fost imediat după crimele de la canal. Când m-am întors, nu după mult timp, au fost acolo niște crime. Muream de frică cu toții. Gardienii erau omorâți. Am rămas după aia doar cu acel ultim coșmar. Un coșmar îl înlocuise pe altul.

          – Hai să o lăsăm baltă, vorba ta, trecutul cu trecutul și viitorul cu viitorul. Dar acum, în prezent, eu zic să mai luăm o bere.

          – Am mai comandat o bere. Nu știam dacă îmi ajungeau banii, dar nu puteam tocmai acum să las lucrurile așa, vraiște.

         –  Ecaterina ai dreptate am fost probabil beat mort, nu mai știu, nimic, chiar a fost o nebunie cu totul, ce mi s-a întâmplat atunci…

          – Lasă Dane că asta a fost, ce rost mai are acum să te justifici, ce ar mai însemna asta acum? Știu că ai uitat, că, în primul rând, nu mai semăn cu acea Kati, fata aia a murit de mult, acum sunt o babă urâtă, ce să-i faci.

Aici avea dreptate, dar nu puteam să spun asta, bine că nu gândeam cu voce tare și acum!

         – Hai, lasă Kati, că ți-au rămas acele trăsături interesante de atunci, nu știam ce dracului să spun.

Mi se păruse falsă replica și credeam că mă va taxa pentru asta, dar ea interveni cu o voce caldă:

          –  Zău? Așa crezi? Vai ce mă bucur că tu crezi că am mai rămas cât de cât frumoasă. Dar ia zi-mi, tu de ce mama mă-sii nu te-ai însurat?

Femeia schimbase rapid tonul și dispoziția astfel că ieșisem amândoi definitiv din tenebrele de la Târgșor. M-am bucurat și m-am grăbit să-i răspund ca un școlar:

         –  Păi, am încercat Kati, nu ți-am spus, dar nu a fost să fie. Asta e viața, câteodată merge, câteodată nu. La mine nu a mers. Dar tu, cât ai stat cu soțul tău? Copiii tăi ce fac?

         –  E dragă Dane, cu soțul, cu Florin, am stat aproape douăzeci de ani. El a murit însă, că era mai bătrân ca mine și a făcut și cancer, dar am avut o viață minunată alături de el. Și el a fost fericit să știi! Am avut trei copii, doi cu Florin, mai mici, mă rog sunt mari acum, sunt la casele lor. Unul, Ionuț, e în Bacău, a găsit o moldoveancă focoasă pe acolo. Eu nu îl mai văd decât o dată, de două ori pe an. Al doilea, Toderaș a plecat în Germania după Revoluție, după cel mare, după Gabriel.

În timpul acesta femeia radia de plăcere. Parcă nimic din tot ce i se întâmplase vreodată numai avea valoare pentru ea. Vorbea bucuroasă în timp ce mai sorbea ușor din bere.

         –  Gabriel e cel mai mare, are aproape patruzeci de ani, a avut săracul și un băiețel, dar după ce i-a murit, a dat bir cu fugiții în lume și imediat, în anul următor, după Revoluție… Uite, vezi, când vorbim, îi zicem revoluție, nu lovitură de aia de stat, că e mult mai greu de pronunțat.

          M-a amuzat sincer paranteza femeii și cred că pentru prima oară reușisem să zâmbesc un pic. Ea m-a privit și a zâmbit și ea, dar a continuat…

         –  Da, ce ziceam? Da, după revoluție a fugit, adică a plecat în Germania, că acum nu se mai fuge ca pe vremuri, și după aia a plecat prin toată Europa. Nu s-a mai întors. Nu îmi scrie, mă sună doar de sărbători, probabil că ține legătura cu părinții lui mai mult!

          –  Cum, cu părinții lui? Cum adică? Poate cu tatăl lui?

          –  Tatăl? râdea, o binedispusese replica mea!

Părinții, Dane! El, Gabriel, a fost adoptat. Eu l-am căutat și l-am găsit după mulți ani, dar asta a fost mai mult o întâmplare, mai exact în mai ’63. Am ezitat mult timp să-i spun, dar i-au povestit ai lui, că ei știau povestea la fel de bine. E una tristă îți dai seama!

Poate de la bere, poate de la amintiri, femeia începuse din nou să plângă. Am lăsat-o. Stăteam aproape nemișcat pentru că nu voiam să o influențez în niciun fel. După o vreme s-a oprit.

          –  I-am povestit tot adevărul, doar târziu de tot, cred că după ce împlinise el deja 25 de ani, da, după cutremurul din ’77. Gabriel e cel mai inteligent dintre ei toți, a și crescut într-o familie mai bună, a făcut ceva școală, pe urmă Ionuț și Toderaș îl moștenesc pe Florin, care nu era afară din cale de inteligent.

          Eu dădeam din cap pentru că nu știam ce s-o întreb sau să-i spun. Simțeam că ar fi trebuit să încheiem acea discuție. Oricum, era târziu. Simțeam nevoia de aer, de mult aer. Fusese totul prea mult și prea deodată pentru mine. Voiam cumva să închei totul acolo. Era mai mult decât suficient pentru o singură zi.

         – Vai Dane, dar acum mi-am adus aminte, vezi mai uit și eu, vai, dar cât te-a căutat Gabriel?

          –  Pe mine? De ce să mă caute pe mine?

            -Cum de ce? Ca să te omoare!

*****

8

Mă uitam la ea năuc. Părea foarte serioasă, ba chiar simțeam, din modul în care își ridicase capul și cum își îndreptase spatele, că era chiar mândră de treaba asta. Mă privea cu un aer de învingător, reușise să dea acelui copil al ei un ceva de care era teribil de mândră. Dorința de a-l omorî pe cel care îi violase mama.

          –  Din cauza a ceea ce ți-am făcut?

          –  Nu cred, că el nu știe chiar atât de multe, că chestia asta nu i-am spus-o, de fapt, nu i-am spus-o chiar așa cum s-a întâmplat.

          –  Adică cum? Ce i-ai spus? Începusem să fiu din nou al naibii de curios deși, ca să fiu sincer, eram și ușor impacientat.

         – Adică i-am spus că am avut necazuri, că cineva a profitat de naivitatea mea, de faptul că eu nu eram liberă, chestii din astea. Dar la urma urmei ce ai fi vrut, să-i spun copilului că am fost făcută poștă?

          – Nu, adică nu, sigur că nu, dar de ce e supărat pe mine atunci?

         – Cum de ce? Pentru că l-ai lăsat baltă, dar aici e vina mea să știi, că nu am știut cum să procedez. Ca să…

         –  Cum mama dracului l-am lăsat baltă? Ce era să-i fac și de ce trebuia să-i fac ceva? De ce se aștepta de la mine să fac ceva?

          – Pentru că e fiul tău, de aia!

          –  Pentru că e fiul meu? Cum adică, ce îți veni? Ce dracului vrei să spui?

          – Păi Dane, m-ai lăsat gravidă în noaptea aia și doar tu ai făcut sex din ăsta ca oamenii normali, ca să spun așa, cu mine. În martie anul următor am născut. Nu au vrut să mă elibereze, că au zis că am făcut-o special pentru asta. Mi-au luat copilul și l-au dat la un leagăn, de unde cineva l-a înfiat. Gabriel nu e pe numele meu, e pe numele familiei de l-a adoptat. Era o familie minunată, de doctori sau de profesori nu știu așa de bine, dar el s-a simțit acolo mereu din altă lume. Acum îți dai seama că oamenii ăia au murit și ei, de mult cred, nu știu, că nu am ținut legătura cu ei, dar cel puțin el, bărbatul, știu sigur că a murit. Gabriel s-a mutat cu ei unde aveau ei post, într-un sat din Moldova. Acolo a și copilărit Gabriel. Nu aș mai fi aflat nimic vreodată de el, dar mi-a ghicit o țigancă în cărți și mi-a zis de o femeie de roșu că știe unde e băiatul și așa am aflat.

          –  Femeie de roșu?

         –  Da, una neagră la față, mică de statură, mai plinuță. La naiba, la cărți măi Dane, de roșu. Era directoarea de la penitenciar. Se pensionase deja, atunci prin anii ’60. Am căutat-o, că știam unde stătea, că ne-a dus la ea acasă la curățenie de mai multe ori. Femeia era un suflet mare, m-a ajutat pe șestache să aflu unde ajunsese Gabriel. Așa l-am descoperit, dar am așteptat mulți ani ca să am curajul să fac pasul cel mare și să-l cunosc. Dar să știi că nu a fost așa de rău, părinții lui adoptivi, vai ce mă enervează că nu mai știu cum îi cheamă, îi spuseseră deja în mare despre mine.

Eram paralizat de mult timp. Nu puteam să leg două vorbe. Mi se părea totul de-a dreptul sinistru. Din păcate, nici să gândesc nu mai eram în stare.

          –  Vai, uite că ăștia închid aici! Uau! Cum a trecut timpul! E trecut de unu! Doamne, cum trece timpul când ai ce povesti.

          M-am uitat la ceas, nu era al meu, fusese al lui Eusebiu, Safta mi-l dăduse mie în dimineața aia. Era unu și cinci.

          – Dane, te-aș invita la mine, dar stau acum cu un moș și mă simt aiurea să vin cu un alt bărbat la unu noaptea acasă. Nu trăiesc cu el, că de, are optzeci de ani, dar îmi mai ține de urât. Știi, nu e bine să stai mereu singur, chiar dacă te simți așa! În timpul acesta se ridicase. Își luase paltonul și își căuta în geantă banii. Eu făceam la fel, dar îl așteptam pe ospătar să îmi spună cât face.

          –  Tare bine îmi pare că te-am revăzut. Vai, ce mult mă bucur!

              –  Și mie și mie mi-a părut bine, dar chiar aș vrea să mai vorbim, de ce nu mai căutat să-mi spui de copil, de toate astea?

Ecaterina nu mi-a răspuns. Între timp am plătit, fusese mult mai ieftin decât crezusem. Ospătarul pusese pe notă doar primele patru beri luate. Nu am mai lăsat-o pe Kati să plătească.

          –  Mersi mult domnule Leba, devenise deja oficială, mersi mult, ești galant și amabil, ca de obicei.

Am ieșit în stradă. Ea nu mai zicea nimic. Am condus-o până la blocul în care stătea. Acolo, înainte să intre, mi-a spus:

         –  Te rog să mă crezi, că nu ar fi contat dacă te căutam sau îți spuneam, nu ar fi fost nimic bun. Cu ce te-ar fi ajutat pe tine și cu ce m-ar fi ajutat pe mine? Hai, poate ne mai vedem. Te sărut. Și chiar a făcut-o. M-a sărutat pe gură cu multă energie și cu o subterană pasiune. Eram tatăl copilului ei în fond! Imediat, însă, s-a întors și a intrat în bloc.

Eu am rămas în stradă. Descoperisem că fusesem cândva un violator, că aveam un copil de aproape, ba nu, de peste patruzeci de ani. Unde mai pui că mă căutase sau mă căuta să mă omoare!

În noaptea aia nu m-am dus acasă la Safta. M-am plimbat pe străzi. Era frig, dar simțeam nevoia să fiu singur în miez de noapte, în aerul acela usturător al gerului de decembrie.

Exact ca atunci la canal când…

*****

Sfârșitul capitolului 5