Scriitorii

Capitolul 6

1

A fost o noapte dementă. Am cutreierat Bucureștiul ca în vremurile tinereții mele antice, atunci când conduceam noaptea fetele acasă. Era foarte frig, iar aerul era destul de umed. Știam că o să răcesc cobză, dar nu mă interesa câtuși de puțin. A fost o noapte a marilor decizii. Trebuia să fac ceva cu viața mea. Trebuia să fac ordine. Era inadmisibil să mai continui așa, dus de vânt. Nu îmi era deloc clar ce puteam să fac în termeni concreți. Mă gândisem, imediat după ce mă despărțisem de Kati, că cel mai simplu lucru ar fi fost să plec de la Safta, să îmi obțin pensia înapoi și să mă retrag undeva liniștit și să nu mai încurc pe nimeni. O altă idee care mi-a trecut prin cap, într-un fel la polul opus, a fost aceea de a avea, în fine, o discuție tranșantă cu Safta pentru a descoperi tâlcul alambicat al începutului întregii nebunii. Avusesem revelația, în acea noapte, că nu reușisem în cele câteva zile de când îmi revenisem să discut cu adevărat cu ea, cel puțin să aflu dacă știa, sau nu, ceva important pentru acele ciudate întâmplări care mă marcaseră cu ani în urmă fără voia mea. În definitiv, doar ea mai rămăsese dintre toți cei care mă legau de nebunia cu care începuse totul. Oscilam între aceste două variante. Îmi era greu să iau o decizie. Eram însă foarte convins că nu aveam cum să mai accept situația de până atunci.

Doar dimineață am ajuns la casa Saftei. Ea dormea în sufragerie, pe un fotoliu. Mă așteptase acolo și adormise. Mi s-a făcut milă din senin. Mă mișcase puternic gestul ei! Fusesem mitocan că nu dădusem nici un semn de viață. Am luat-o în brațe. M-am mirat fără să vreau cu voce tare de ce forță aveam la vârsta mea. Ori poate ea era uluitor de ușoară? Am dus-o în dormitor. Era îmbrăcată. Mă trecu gândul să o dezbrac, ca să doarmă liniștită. M-am gândit că se va scula chiar atunci și o să trăiesc iar o scenă penibilă. Fuseseră destule până atunci, așa că m-am oprit.

Am lăsat-o așa și m-am dus în birou unde ea pregătise patul pentru mine. M-am întins, tot îmbrăcat. Aerul cald din casă și oboseala m-au făcut să adorm înainte de a pune capul pe pernă.

M-am sculat pe la 12. Safta nu era acasă. „S-o fi dus la muncă, cineva trebuia să aducă bani în casă!” Am făcut o cafea și am dat drumul la televizor. „Bună treabă și cu televiziunile astea, ai la ce să te uiți!” În momentul acela nu am găsit nimic la ce să mă uit, dar nu aveam nimic altceva mai bun de făcut. Mă durea capul. Răcisem, noroc că nu aveam febră, ori poate nu era prea mare, cât să mă deranjeze. Am căutat niște pastile, dar n-am găsit. Aș fi ieșit un pic la aer, dar atâtea ore de ger acumulate în noaptea precedentă îmi scăzuseră mult prea mult elanul.

Nu aveam absolut nimic de făcut. M-am tot învârtit prin casă până m-am hotărât să mă întind din nou în pat. Am adormit. Doar spre seară am reușit să mă scol. Safta tot nu venise. Nu știam ce e cu ea. Am mâncat ceva și m-am uitat din nou la televizor. Am văzut un film. Nu era prea bun, dar din nou, nu puteam face nazuri în lipsă de altceva.

Era trecut de 10 și fata nu apărea. Am început să mă impacientez. Mă gândeam că vrea să se răzbune pe mine și să facă ceea ce eu, la rândul meu, făcusem cu o seară înainte. Mi se părea, totuși, o copilărie, dar fata avea pe undeva dreptate.

Pe la unsprezece jumate m-am gândit să caut prin agendele ei numere de telefon, mă gândeam la patronii ăia ai ei, poate știau ceva de ea. Am căutat vreun sfert de oră fără succes. Până la urmă mi-am dat seama că era deplasat rău de tot să sun la ora aia pe bătrânei. Era, de altfel, cam dificil să găsesc numărul lor, dat fiind că nici nu știam cum îi chema. Sperasem că ea notase cumva în agendă ceva despre faptul că sunt patronii ei. După o vreme m-am dat bătut. Am încercat să mă culc. La urma urmei,  fata era tânără, avea și ea probabil prieteni. Gândul acesta nu mi-a făcut neapărat plăcere, dar trebuia să iau în calcul și acest aspect. Nu aveam, însă, somn. Dormisem deja multe ore în ziua aia. Ca să mă iau cu altceva am început să mă gândesc din nou la cele două mari opțiuni pe care le aveam în față. De data asta mi s-au părut foarte mici, chiar stupide. Nu aveam cum să plec nicăieri, pentru că nu aveam unde să stau. Pe de altă parte, dura ceva până primeam eu pensia înapoi, deci nu era realist să cred că puteam sta singur, cel puțin o bucată de vreme. Unde mai pui că se apropia revelionul și nu mai lucra nimeni nicăieri. Nu rămânea decât varianta unei discuții tranșante cu Safta. Dar ce puteam să sper de la acea discuție. Probabil că mai nimic. Am reușit, într-un final, să mă demoralizez sigur.

M-am ridicat până la urmă din pat și am început să caut prin casă. Safta, din păcate, mutase totul și, mai mult ca sigur, aruncase din lucruri. Nu mai era nici un mister, nici un jurnal sau vreo carte interesantă. Până la urmă m-am reîntors în pat. Am adormit. Era aproape dimineață.

*****

Din nou m-am sculat aproape de 12. Safta nu era acasă, dar părea să fi trecut pe acolo. Când dracu venise și reușise să și plece? M-am gândit că trecuse doar să se schimbe. M-am enervat. Am decis să mă duc și eu să mă plimb. Este drept, nu prea aveam unde. Pe de altă parte, răceala își spusese cuvântul. Mă simțeam destul de rău. Am ieșit pe la amiază doar ca să-mi iau pâine și țigări. Afară era o vreme atât de urâtă că nici câinii nu îți venea să-i ții pe stradă. Mi-a pierit orice gând de plimbat. M-am întors foarte repede acasă. Evident, Safta nu venise.

Mi-am făcut o cafea, ăsta era un lucru tare bun, că dispăruse nechezolul. Am dat drumul la televizor, dar m-am plictisit după vreo oră, așa că l-am închis. M-am gândit să citesc o carte. M-am uitat în biblioteca lui Eusebiu. Ce porcărie, avea o sumedenie de cărți de matematică. „Să nu ai tu unchiule Eusebiu nici un roman, o carte de versuri?” Am căutat de mi-au sărit capacele. În cele din urmă am renunțat și la cărți. Mă gândeam că acum ar fi fost bine să găsesc jurnalul ăla, aveam timp să-l citesc de cinci ori, nu o dată. Până la urmă m-am întors la televizor. Erau știri. Nu mă interesa nimic din ce spuneau, dar când nu ai nimic de făcut stai și suporți oricât de plictisitor ar fi.

Stând tolănit în fotoliu am avut o revelație care m-a înseninat. La urma urmei, aveam și eu câteva clipe de liniște, de ce mi se păreau sinistre? Nu mi se mai întâmpla nimic aiurea și eu eram nefericit! Ar fi trebuit să fie invers. Să fiu fantastic de mulțumit.

Mi-am aprins o țigară. Chiar meritam! Ce simplu era totul acum! În definitiv, iată că venise și pentru mine liniștea mult dorită. M-am pironit cu ochii în televizor. Era același program de mai devreme, dar mie mi se părea cu mult mai interesant.

*****

2

A trecut și ziua aia. Safta nu a apărut nici seara. Eram îngrijorat. Ceva se întâmplase. M-am gândit să caut prin spitale. Aveam telefon, puteam să sun. Dar ce să întreb? „Știți o domnișoară Safta, nu-i știu numele de familie, de altfel, așa a poreclit-o Eusebiu și nici nu știu dacă este acesta numele ei, este la dumneavoastră?” Neștiindu-i numele de familie totul era inutil! „Dar aș putea să întreb la poliție de accidente, poate avusese un accident!” Mi s-a făcut mic stomacul la gândul ăsta. Nu era prima dată, mai la câteva ore îmi tot trecea prin cap chestia asta macabră.

M-am decis să mai aștept o oră, două înainte de a suna la miliție. Între timp am început să caut acte prin diverse sertare. Majoritatea oamenilor își țin actele acasă. Poate că aflam așa cum o chema!

După vreun sfert de oră am avut revelația că eram într-o situație bizară. Dacă îi găseam buletinul, știam cum o cheamă, dar dacă avusese într-adevăr un accident și nu avea buletinul la ea, știam de pomană, că nu știau ăia din spital. Dacă ar fi știut ei, atunci nu mai știam eu, ce paradox urât! M-am descumpănit. Câteva minute nu am mai căutat nimic, deși eram mulțumit de frumusețea raționamentului meu. M-am decis până la urmă să caut mai departe.

Biroul lui Eusebiu avea câteva sertare. Căutasem în toate. Așa cum i se întâmplă oricui, odată scoase lucrurile din sertar, par să nu mai poată în veci intra la loc. Mă căzneam să le îndes, dar nu reușeam. Probabil că ceva din unul dintre sertare căzuse în spate și de aceea nu se mai închideau. Am decis să le scot cu totul, să le aranjez și să le pun la loc. Operațiunea acesta mi-a luat câteva minute bune, dar fusese o idee excelentă. Am aranjat pe birou toate sertarele, iar apoi le-am pus la loc. Eram mulțumit, deși nu aveam de ce, pentru că nu găsisem nimic. M-am gândit că ar trebui să las baltă toată afacerea cu căutatul și să mă întorc la televizorul meu. Din ușa biroului m-am uitat înapoi să văd dacă făcusem mare tămbălău. Părea totul în regulă. Mai puțin ceva uitat pe jos. Chiar lângă birou rămăsese ceva lângă ciucurii de la covor. Era o cheie. De fapt, o cheie mică de tip yală, dar mult mai mică. De unde o fi căzut?

Am lăsat-o pe birou și m-am dus la televizor. Mi-am aprins o nouă țigară și m-am adâncit în fotoliu. „Ce ciudată cheiță!” Cred că am ațipit, după ce am terminat țigara, pentru că la un moment dat un sunet asurzitor m-a speriat de moarte. Era telefonul. M-am dus val-vârtej. Speram din tot sufletul să fie Safta. Am răspuns. La capătul firului am auzit doar un „vai, mă scuzați, pardon” și persoana a închis. După jumătate de minut telefonul a sunat din nou. Am ridicat receptorul. De data asta, femeia de la capătul firului a cerut-o pe Safta.

          – Nu e acasă, îmi pare rău!

              –  Știți unde este, că îmi promisese că mă ajută acum cu sărbătorile. Devenisem curios. Cine era oare?

          –  Să vă ajute, a promis ea asta?

         –  Da, sigur, acum două zile a zis să vine, că trebuia să încheiem luna și am o groază de clienți.

M-am gândit că era familia de bătrânei la care lucra Safta, deși vocea de la capătul firului nu părea chiar atât de în vârstă.

          –  Doamnă, nu știu nimic de ea. Nu a venit de două zile acasă.

          –  Doamne ferește, dar ea e fată cuminte, nu face prostii, ce s-a întâmplat?

          – Nu știu doamnă, habar nu am, eu credeam că lucrează la dumneavoastră!

          –  La mine? Ce să lucreze la mine?

          –  Păi, nu aveți un magazin?

          –  Da, și?

          –  Nu e în Obor?

          –  Da, e adevărat, dar care e legătura?

          –  Păi, nu vă ajută la magazin?

         –  Cu ce să mă ajute la magazin? Am două vânzătoare angajate și un paznic. Ce să facă ea?

Se părea că Safta mă mințise. Era clar că nu era și, probabil, nici nu fusese vreodată vânzătoare.

          –  Nu vă supărați doamnă, ea este o rudă îndepărtată de-a mea, eu abia am sosit în București, am revăzut-o întâmplător acum câteva zile și stau la ea că nu am unde în București. Știți cumva unde ar putea fi? Schimbasem total strategia în speranța de a afla mai multe.

          –  Habar nu am domnule. La noi vine doar o dată pe săptămână.

               –  Știu eu, poate soțul dumneavoastră știe ceva, poate că dacă îl întrebați…

          –  Soțul? Soțul meu? Soțul meu e mort de paisprezece ani, dragă domnule. Ar fi greu să-l întreb!

Safta mințise urât de tot. Era clar că era aiurea cam tot ce îmi povestise. Oare Eusebiu știa că mințea? Replica femeii, însă, îmi atrăsese atenția. Noi? Cum adică noi?

              –  Știți, ați spus noi și atunci m-am gândit că.

          – A, da, aveți dreptate, dar e vorba de Puppy! E un băiețel harnic și talentat.

Nu spuneam nimic pentru că nu aveam ce să întreb despre un băiețel pe care îl chema Puppy.

         –  E un băiețel super, ia uite cum vrea el să mă lingă. Puppy nu băga limba acolo că nu e frumos!

Eram consternat de dialogul femeii cu băiețelul. Oare câți ani avea de o lingea?

         – Câți ani are băiețelul dumneavoastră doamnă? am întrebat ros de o curiozitate bruscă pe care nu am putut să mi-o controlez.

          – O! E mare acum, are cincisprezece ani!

La dracu, perversă baba! Auzi, stă să se lingă cu băieței de cincisprezece ani.

         –  Merge la școală? Nu știam de ce întrebam așa ceva, dar nu voiam să opresc discuția.

          –  E, nu, că acum e bătrân, o lăsăm mai moale cu școala.

          –  Bătrân?

          –  Da, sigur că da, un câine, chiar și un câine lup, e foarte bătrân la vârsta asta.

          –  A, e câine! nu m-am putut abține să nu exclam, parcă ușurat!

          –  Cum adică „a, e câine”? Ce voiați să fie?

         –  Nu, doamnă, am crezut că e un motan, am dres-o eu ca să scap de penibil, chiar dacă replica mea era de-a dreptul cretină.

          –  Dar, domnule, apropo de Safta, de ce nu ați încercat la Stoian, la Mihaela. Mihaela Stoian, doamna din Floreasca.

          –  Ce să încerc? mă luase prea repede.

          –  Păi, să o căutați. Safta știu că merge și pe la ea.

          –  Nu știu numărul doamnă, îl știți cumva dumneavoastră?

          –  Nu, îmi pare rău, nu îl știu, întrebați la informații!

         –  Dar știți cumva numele soțului? Probabil telefonul e pe numele lui!

          –  Al soțului, dar nu are soț!

          –  Știți sigur asta?

          –  Păi normal că știu, asta e bună! De ce ar mai merge Safta la ea atunci?

Afirmația femeii reuși să mă pună în dificultate. Îmi dăduse replica ușor răstit, semn că eu nu înțelegeam niște lucruri care trebuiau să fie evidente. Cât de evidente puteau ele oare să fie? „Cum adică ce sens mai avea să meargă Safta atunci?” Femeia nu m-a lăsat să îmi termin lungul șir al întrebărilor care îmi inundaseră mintea.

          –  Domnule, mulțumesc pentru informații și, dacă vine Safta, să-i spuneți să mă sune.

          –  Da, doamnă, cu plăcere, dar știți, mai am o întrebare.

Eram disperat ca femeia să nu închidă. Eu trebuia să mai aflu neapărat ceva de la ea.

         – V-am spus doamnă mai devreme că suntem rude foarte îndepărtate, după verișoara unei bunici, care era rudă cu mama mea. Mințeam, evident, nici măcar nu-i spusesem ceva despre legătura mea cu Safta. Am continuat rapid, ca să nu aibă femeia timp să reflecteze la întrebare.

          –  Mă rog, eu cu Safta nu am fost apropiați niciodată. Am regăsit-o întâmplător zilele astea și știu ca ea a fost măritată, dar nu mai știu care e numele ei de familie actual. Pare aiurea cumva doamnă, dar nu am apucat să o mai întreb și ca să spun drept mi-a fost rușine de fapt să o întreb dacă și-a păstrat sau nu numele după fostul soț.

          –  Numele cui nu-l știți?

          –  Al Saftei!

          –  Cum, nu știți numele Saftei? A, numele de familie, da sigur, e simplu. Leba o cheamă. A întărit și mai tare numele ca la școală. Safta Leba. După asta a închis telefonul.

*****

3

Stăteam prăbușit în fotoliu. Cum dracului de o chema pe Safta ca pe mine? Era imposibil să fie o coincidență! Dar ce putea fi altceva? Cum dracului să o cheme la fel? Trebuia să caut un act al fetei. Avem nevoie disperată să văd numele ei scris pe un document.

Am căutat ore în șir, dar nu am găsit nimic. Parcă nici nu locuia acolo. Nici măcar prea multe haine nu avea. Nu era nimic de descoperit. Se făcuse foarte târziu. Încercasem, la un moment dat și la telefon, la informații, să întreb de Stoian Mihaela, dar mi-a zis doamna aia că sunt vreo douăzeci de Stoian Mihaela și nici una în Floreasca. Bine, Floreasca era un cartier, femeia poate că stătea pe o stradă anume, habar nu aveam care.

M-am culcat în cele din urmă. Era a doua noapte în care Safta nu venea acasă. Devenisem tot mai mult convins că nu trecuse nici în dimineața precedentă, așa cum crezuse eu. Începusem să fiu foarte îngrijorat, nu doar pentru ea, ci și pentru mine. Banii pe care mi-i dăduse îi cheltuisem. Majoritatea pe berea cu Kati. Nu prea mai aveam bani și nici mâncare în frigider. Am adormit.

Pe la două, la trei cred, mi s-a făcut sete. Nu voiam să aprind lumina, să îmi fugă somnul, așa că am mers pe întuneric la bucătărie. Am băut apă și am luat cana cu mine în birou gândindu-mă să nu mă mai trambalez atâta dacă avea să îmi mai fie sete. Am pus-o cu atenție pe măsuța de lângă perete. Din păcate, m-am împiedicat de piciorul mesei și aceasta s-a mișcat, dărâmând cana cu apă. Am vărsat-o toată. A trebuit să aprind lumina. Am luat o cârpă de la bucătărie și am început să șterg. Acum chiar că îmi pierise somnul. Nu erau mari stricăciunile. Doar un carnețel care se afla sub niște ziare se udase rău. I-am deschis paginile ca să se usuce.

În timp ce îl răsfoiam am văzut un nume pe care îl auzisem în seara aia. Mihaela Stoian. Ura! am exclamat singur în miez de noapte. „Am găsit numărul de telefon? Sunt un meseriaș!” Ba, mai mult, era chiar și o adresă lângă numărul de telefon. Am dat să sun, dar noroc că mi-am revenit la timp. Era trei și un sfert. Puteam să sun de dimineață! Dar la fel de bine puteam chiar să și merg acolo!

Nu am mai putut să dorm. Descoperirea mă înfierbântase. La șase fix am plecat spre Mihaela Stoian. La șapte fără douăzeci eram acolo. Marea problemă era că acolo, la numărul 6, se afla o vilă cu un etaj, iar la intrare era scris numele unei firme. Înțelesesem de la Safta că chestiile astea cu srl în coada sunt mici afaceri ale unor particulari. Afacerea aia mică de la numărul 6 părea destul de mare, după cum arăta vila.

Nu era nici șapte. Era prea dimineață ca să bați la ușa, chiar și a unei firme, la ora aia. M-am plimbat jumătate de oră. Imediat după șapte m-am decis să îmi încerc norocul! Am sunat la ușă. Contrar a ce mă așteptam ușa s-a deschis foarte rapid. În spatele ei o doamnă plinuță, foarte aranjată, cu părul vopsit într-un fel de roșu, destul de deschis la culoare și coafat permanent de ziceai că merge la o nuntă în dimineața aia mă privea candid.

          –  Da?

Nu părea mirată de vizita mea la ora aia matinală. Eu în schimb eram mult mai mirat de faptul că nu aveam nicio idee în cap despre ce puteam să întreb. M-am gândit într-o fracțiune de secundă că singura mea șansă era să o iau tare:

          –  Sunt Leba, pot să intru? Nu am așteptat un răspuns și am intrat, forțând ușor mâna femeii, care se rezemase până atunci de ușă. Ea s-a dat la o parte. Replica mea fusese bună. Femeia părea încurcată. Nu se așteptase la stilul meu sau poate numele era cel care o șocase!

          –  Da, sigur, domnule Leba, poftiți, vă rog intrați. Sunteți rudă cu… Mă privea cu ochii un pic speriați sau poate doar contrariați. Cu siguranță, nu se aștepta la o astfel de vizită, mai ales cu noaptea în cap. Eu jucam tare în continuare.

          –  Dumneavoastră ce credeți?

          –  Sunteți tatăl? Sau bunicul?

          –  Sunt soțul, doamnă!

          –  Soțul? Nu se poate! Soțul, nu îmi vine să cred! Dar e imposibil, soțul ei?

Femeia părea atât de șocată, că îmi părea rău că dădusem replica atât de dur. Nu înțelegeam de ce o șoca faptul că aș fi putut fi soțul,  dar era mult mai puțin contrariată să fi fost tatăl sau bunicul. Asta cu bunicu’ mă deranjase, dar femeia avea dreptate. Puteam să-i fiu bunic. Chiar străbunic. „E asta nu, chiar exagerez, străbunic nu, dar bunic nu era deloc imposibil!”

          –  Mă iertați domnule Leba, dar sunt un pic șocată, nu îmi vine să cred, credeam că Safta e… adică nu e măritată. Noi știam că Leba era numele ei de fată.

Nu știam ce să spun că mă încurcase chestia cu numele de fată. Mă obseda, însă, din nou formula cu noi.

           –  Noi, care noi?

         –  Noi, cele din… S-a luminat brusc la față, ca și cum ar fi câștigat la loto și a continuat.

          –  A, deci care vasăzică nu v-a spus, a vorbit, de fapt, ca pentru ea, după care a continuat.

          –  Ei bine, e doar o formulă pur și simplu, mă refeream la mine și la prietenele mele.

Evident mințea! Nu știam cum să procedez și m-am gândit la ce mă învățase căpitanul Petrescu la canal. Fă-te că știi tot, le este mai ușor să recunoască dacă cred că tu deja știi.

         –  Ba știu tot doamnă, nu din acest motiv am venit la dumneavoastră. Nu am nevoie de alte informații.

          –  Zău??? Femeia era sincer contrariată. Și atunci de ce ați venit? Mă cam luase repede cu întrebarea asta, naivă, dar perfect îndreptățită. Ce dracului puteam să spun? M-am așezat, fără să mă invite, pe un scaun din sufrageria unde intrasem. Era mai degrabă o cameră de birouri. Două astfel de birouri se aflau lângă doi dintre pereți, ambele încărcate cu tot felul de telefoane și aparate. În rest, nu mai era decât un fișet metalic și două fotolii. Pe unul mă așezasem eu.

          –  Doamnă, ce vârstă aveți dumneavoastră?

Replica era bună. Femeia se fâstâcise. Era clar că nu știa dacă era cazul să-mi spună pe bune vârsta sau să o dea înapoi cu zece ani.

          –  Cinzeci și șapte.

          –  Da? Și în ce an ați împlinit vârsta asta?

Femeia se roșise. Nu spunea decât „vai, domnule, se poate, cum puteți spune așa ceva!”

          –  Mă rog, nu contează. Ce părere aveți despre Safta?

         –  Ce părere am despre Safta? Ce părere să am? Bună! Dar de ce mă întrebați?

         –  Și ce știți despre ea?

         –  Ce să știu, că e o fată drăguță, matură! Ce, trebuia să știu altceva?

         –  Știți câți ani are? Puneam întrebări paralele cu orice subiect, ca să o iau prin învăluire, așa învățasem pe vremuri.

         –  Nu știu exact câți, douăzeci și ceva, dumneavoastră ar trebui să știți.

          –  Eu?

Îmi scăpase întrebarea asta. Evident că nici eu nu știam foarte exact vârsta Saftei, dar ca soț, cu siguranță, ar fi trebuit.

          –  Când ați văzut-o ultima oară?

          –  Pe Safta?

          –  Da, evident că pe ea!

          –  Nu știu exact, cred că acum o săptămână.

          –   Și cât ați stat împreună cu ea?

          –  Păi… ca de obicei.

Cam aiurea răspunsul. Nu mi se părea că aveam să ajung foarte departe în felul ăsta. Am decis să schimb strategia.

          –  Ce părere aveți despre mine?

          –  Sunteți cam bătrân pentru ea, dar nu e treaba mea.

Răspunsul prompt al femeii m-a încurcat destul de rău. Întrebarea ar fi trebuit să o pună în derută, dar femeia probabil spunea, pur și simplu, ce îi trecea prin cap.

          –  E treaba noastră, nu credeți?

         –  Da, vai, vă rog să mă scuzați, dar să știți că nu am știut că ea este măritată, nu aș fi acceptat să intre în casa asta dacă știam, sincer, nu cred că e bine să, mă rog, vă rog să mă scuzați, dar să știți că o să vorbesc cu ea și din punctul meu de vedere totul s-a încheiat.

”Ce dracului se încheiase? Ce mama naibii făcea sau făcuse Safta acolo? De fapt, ce naiba treabă avusese Safta cu femeile astea?”

          –  De unde să știu că vă țineți de cuvânt? Am simțit nevoia să mai spun ceva ca să nu fie un moment mort.

         –  Pe ochii mei, pe ce am mai scump, de altfel noi mai avem două fete, chiar mai noi, mai tinerele, pe Safta am ținut-o din prietenie, știți, o știm de atâția ani. Dar, gata, s-a terminat!

Nu am mai rezistat.

          –  Ce s-a terminat? Ce mă-sa în cur s-a terminat?

Greșisem. Femeia își dădea seama acum că eu nu știam mai nimic. S-a schimbat la față și dintr-odată a devenit iar foarte sigură de ea.

          –  Domnule Leba, promisiunea mea cred că este suficientă, vă rog acum să plecați. Nu vă mai primesc aici nici pe dumneavoastră, nici pe soția dumneavoastră!

               –  Și dacă vă reclam la miliție? Ce o să faceți atunci? Să știți că miliția abia așteaptă chestii de astea.

Pierdusem controlul. Femeia era calmă, eu țipam aproape disperat. Nu mai putem să aflu nimic în plus. Nu mai puteam face mare lucru!

         –  Puteți să anunțați și SRI-ul și armata și pe mama dumneavoastră, puteți să faceți ce vreți. Vă rog să ieșiți!

          –  Sere ce? Ce să anunț doamnă, miliția o anunț! Da!

Am ieșit trântind ușa în urma mea. Eram plin de nervi. Fusesem la un pas de a afla, nu știam exact ce. Ce mama mă-sii și ce dracului este sereiul?

În stradă mi-am aprins o țigară. Era ultima. Mai aveam doar câțiva lei în buzunar și nu știam dacă îmi ajungeau de țigări. Am luat-o în direcția stației de autobuz. M-am oprit, însă, după câțiva pași. M-am uitat înapoi la casa din care ieșisem. Ce porcărie! Despre ce o fi vorba? Îmi era tare greu să plec. M-am decis să mai stau în preajmă, cât îmi terminam țigara. În fond, nu aflasem nimic! Aș fi stat jos pe o bancă, erau niște bănci nu departe de casă, dar era mult prea frig.

Am terminat țigara, dar tot am mai zăbovit pe acolo. Mă mințeam singur spunându-mi că ar fi putut să apară Safta. La urma urmei, dacă femeia știa unde se afla și o sunase? Poate chiar avea să vină acolo!

Am stat vreo oră. La un moment dat, spre surprinderea mea, o tânără, nu îmi dădeam seama cam ce vârstă avea, dar era destul de tânără, s-a apropiat de casă și a intrat, după ce a așteptat câteva minute la ușă. Probabil sunase, dar eu nu o văzusem. „Să fie una din cele două?” Mi-a încolțit în minte o idee! Cu femeia era dificil, dar cu o fătucă din asta poate că nu! Am decis să mai rămân. M-am scotocit de toți banii pe care-i avem și m-am dus să îmi iau țigări. Spre bucuria mea am avut suficienți.

Înarmat cu țigări am așteptat pe stradă, undeva la cincizeci de metri în dreapta casei. De unde stăteam vedeam bine intrarea, dar cei din casă nu aveau cum să mă vadă. Am stat câteva ore bune. Îmi trecuse os prin os tot frigul de afară. Era deja prânzul. Mă gândeam serios că ar fi trebuit să plec. Poate că fata stătea până seara, poate rămânea acolo, iar eu stăteam de prost în frig. Mă gândeam totuși că de ieșit tot avea să iasă o dată și o odată. Am început să mă plimb. Mergeam chiar iute pentru că îmi înghețaseră picioarele. Strada se umpluse de oameni între timp. În capătul ei erau mai multe magazine și lumea făcea cumpărături. În două zile venea revelionul. Ultimul pentru mine fusese cel din ’88, că cel din ’89 nu-l apucasem.

Gândul la revelion mi-a deschis apetitul. Îmi era foame. Am lăsat dracului supravegherea și m-am dus să îmi iau un corn cu ultimii bani. În magazin era așa de bine că am stat înăuntru să-l mănânc.

M-am întors după douăzeci de minute. Ghinionul putea să fie atât de mare încât fata să fi plecat cât lipsisem eu. Era culmea să stau și aiurea! Am decis să mai stau doar jumătate de oră. Era două și zece. Eram acolo de la șapte dimineața. Mi-am mai aprins o țigară, fumasem deja jumătate de pachet și nu mai aveam alți bani. La un moment dat însă, am văzut că se deschide ușa de la vilă. Fata care intrase de dimineață, ieșea. M-am grăbit să o iau spre vilă, dar fata se îndrepta chiar în direcția mea. Am așteptat-o. Aveam o mare problemă. Cum trebuia să procedez? Nu aveam nici cea mai mică idee. Îmi făcusem mai multe strategii în atâtea ore, dar acum niciuna nu mi se mai părea bună.

Fata era aproape de mine. Mai erau vreo zece metri și eu nu știam ce să fac sau ce să-i zic. Mă gândeam că acum era momentul, că nu mai îmi permiteam să ratez nimic. Mi-am adus aminte de canal. Trebuia să fiu tare și să par stăpân pe situație.

M-am dus glonț la fată.

*****

4

–  Căpitan Popovici de la Poliția capitalei, numele dumneavoastră domnișoară? Spre norocul meu nu mai confundasem pe noii milițieni cu cei vechi, astfel că replica mea avusese efectul scontat. Fata s-a oprit speriată.

           –  Ionica, Ionica Staicu, dar ce…

           –  Ce ați căutat la doamna Stoian Mihaela?

           –  Am fost în vizită, am… m-a chemat că avea nevoie…

            –  Lasă prostiile domnișoară! Vrei să înfunzi pușcăria? Ce mă-ta în cur? Mă iei de prost? Zi imediat ce ai căutat acolo?

             – Mă iertați domnule, dar nu vreau să…

            –  Paștele mă-tii de curvă, crezi că am timp de tine!? Zi în morții mă-tii ce ai căutat la Stoian?

Fata era făcută groghii. O luasem tare, așa cum învățasem cu mulți ani în urmă. Mergea totul ca uns.

           –  Urmează-mă!

           –  Dar trebuie să ajung la școală!

            –  La școala de corecție vrei să spui! Chiar nu înțelegi că s-a dus dracului totul și nu mai ai nicio scăpare. Zi imediat ce făceai la Stoian? Fata începuse să plângă. Era o tipă scundă, să fi avut maxim cincisprezece sau șaisprezece ani. Era urâțică, dar avea un păr drăguț. Avea părul creț, foarte negru și dincolo de îmbrăcămintea amărâtă părea să aibă un corp atrăgător.

           –  Lasă smiorcăielile, că nu te mai ajută! Poți să te salvezi doar dacă cooperezi cu autoritățile. Vino după mine!

Fata mă urma fără să pună la îndoială nimic din farsa mea. Tremura toată, deși nu de la frig. Era îmbrăcată într-un palton verde, mai mult kaki. Avea cizme roșii, care se potriveau ca nuca în perete cu restul hainelor. Abia acum mă uitam mai bine la ea. Părea de la țară, o fată simplă, care probabil părea speriată mereu de viața ei, iar acum era speriată de moarte. Făcuse ea ceva aiurea că prea îi era frică! Știam că trebuia să bat fierul cât era cald. Am tras-o într-un gang al unei case.

           –  Fetițo, nu vreau să îți fac ție rău, că mă interesează madam Stoian. Nu am, însă, nicio problemă să te trimit la pârnaie câțiva ani. Spune ce vrei, alege în morții mă-tii!

           –  Nenea, vă spun tot ce vreți, nu am făcut nimic rău. Îmi dă zece mii de lei pe săptămână, am și eu un ban de buzunar, nu am făcut nimic rău, vă jur.

            „Zece mii, cât dracului însemnau ăștia? Fir-ar mă-sa de bani cu cine i-a schimbat!” Am continuat:

           –  Hai, lasă smiorcăiala și spune ce faci pentru Stoian.

           –  Nimic!

          –  Cum mă-ta în cur nimic?

           –  Mă pune să mă dezbrac și mă pozează, atâta tot!

           –  Te pozează? Goală?

„A dracului babă perversă ce măgării poate să facă! Perversa dracului, chiar ar trebui să o reclam!” Exageram pentru că mă așteptasem să fie ceva necurat la mijloc. Știam de pe vremea când eram securist că pozele cu minori în pielea goală erau la mare căutare de toți perverșii ăia din Occident. Iată că își găsise madam Stoian o afacere. Trebuia să aflu mai mult.

          –  Bine, asta știam, zi restul, că nu am timp de pierdut!

Blufam ca și mai devreme. Asta era singura soluție! Fata plângea în gura mare, ceea ce mă cam încurca. Putea oricine să se uite la noi și scena părea destul de aiurea. Într-un gang, un om în vârstă cu o puștoaică care plângea de murea. Trebuia însă să joc cartea până la sfârșit. Am țipat.

          –  Aștept!

          –  Nenea mă pune după aia să o mângâi și ea mă mângâie și mă sărută. Doar când sunt pe stop face altceva.

          –  Când ești pe stop?

          –  Da, știți… Când… ca femeile, am… știți dumneavoastră…

          –  Da? Pe stop? A da, mă rog, și ce te pune să faci?

          –  Mă ține legată, așa dezbrăcată și… nu pot să spun…

          –  Ce dracului nu poți să spui?

Mă enerva la culme fata, dar nu puteam să mă opresc tocmai acum când părea că aflam ceva.

         –  Uite ce este. Poți să mergi peste cinci minute acasă, dacă și numai dacă ești cinstită și îmi spui absolut totul. Dacă nu, mergem acum la secție. Uite e la doi pași.

Mințeam fără niciun scrupul. Nici nu știam dacă era vreo secție pe acolo.

           – Nenea vă rog să mă credeți că eu nu fac nimic. Ea mă unge cu un fel de ulei și îmi ia de acolo de jos, îmi ia cu un bețișor, cu niște vată cred, nu știu, ia sângele, îl strânge. Atâta tot.

Sinistră imagine. Ce perversă, baba naibii!

                 – Și cine mai este acolo?

           –  Doamna, doamna Mihaela, dar mai merg uneori și la doamna Sanda și la doamna Cristina…

           – Cum adică? Te mai duci și la alte hoaște bătrâne?

           – Da, merg pe rând. Dar banii sunt pe toată săptămâna indiferent de câte ori merg. Nu iau mai mult!

Acum chiar eram șocat. Cine dracu erau și astea? Era o adevărată gașcă! Îmi părea dintr-odată totul pe dos. Mi se părea totuși mai firesc, dacă se poate spune așa, ca mai multe fete să vină la o babă, nu să fie o fată făcută poștă de mai multe babe!

          –  Și ce mai faci acolo după aia?

          –  Cânt.

          –  Ce faci?

           –  Cânt, doamna Mihaela mă învață să cânt la pian. Are un pian mare, cu coadă.

           –  Bănuiesc că tot așa goală.

           –  Da, sigur că da, că acolo nu mă mai îmbrac decât la plecare, doar când sunt pe stop, îmi bagă înăuntru un fel de seringă și mă pune să îmi pun chiloții.

                 –  Și îți mai face și poze când cânți la pian?

           – Da, sigur că da! Mi-a zis că le trimite la reviste și că o să mă vadă cineva la un moment dat și o să întrebe de mine.

Fata devenise mândră de ce făcea. Era o nebunie fără margini. Se oprise din plâns și acum părea mult mai speriată să nu o piardă pe madam Stoian.

           –  Câți ani ai?

           –  Cincisprezece, fac acum în februarie.

Fata era o victimă a unor babe perverse, iar eu îmi găsisem să mă dau anchetator cu ea. Din senin mi s-a părut cumplit de abject interogatoriul meu. Nu făceam decât să mai întorc și eu cuțitul în rană. Am lăsat-o să plece. Eram sigur că nu aveam ce să fac altceva. Am pus-o să promită că nu mai merge la babă, dar eram sigur că nu își va ține promisiunea.

Am luat-o pe jos spre casă. Spre casa Saftei, este adevărat. În ce nebunie intrase și fata asta! De aia a zis madam Stoian că nu o mai vrea. Are unele noi, de fapt niște minore. Safta a cam crescut, ce să-i faci!

Pe drum am avut revelația că dus de val nu observasem un lucru simplu. Nu făcusem nici un pas înainte. Nu știam nimic despre Safta! „Doamne, ce idiot sunt! Măcar o întrebam pe fata aia dacă o știe. Mi-a luat Dumnezeu mințile! Și am mai stat și zece ore pe străzi.”

Îmi venea să mă întorc, dar ceva îmi spunea că nu mai avea rost. Am mers pe jos tot drumul. Ba am mai fost pe bulevard. Să mă plimb. Simțeam nevoia de aer. De mult aer.

*****

5

Am ajuns acasă pe întuneric. Nu era trecut de șase, dar era deja noapte. Casa era în beznă. Geamul de la birou dădea în stradă și puteai să îl iei întotdeauna ca reper. Acolo lumina era stinsă, așa cum o lăsasem de dimineață. Un gol mi s-a deschis din nou în stomac. Era a treia noapte în care Safta lipsea. Oare așa se purta ea de obicei? Atunci, în Decembrie, se dusese la farmacie și nu mai venise decât a doua zi. „Oare venise și a doua zi? Asta presupuneam eu, dar cine putea știi?”

Am intrat în casă. Era beznă. Am aprins lumina.

         – La ora asta se vine acasă? Deși, e adevărat, nu e chiar casa ta, este adevărat!

Nu puteam vorbi. Mă speriasem groaznic. Inima îmi bătea cu putere. O simțeam în gât. Nu mă așteptasem să fie cineva în casă, în nici un caz un bărbat.

Un bărbat cam la patruzeci de ani, poate mai puțin, cu părul castaniu spre roșcat, tuns scurt, stătea în fotoliul din sufragerie și mă privea superior. Avea o haină de stofă cadrilată, ceea ce îl făcea un pic vesel. Era cam grăsuț și părea cumva decupat dintr-un film englezesc de prin anii ’80.

          –  Cine? Cine sunteți, cum ați intrat aici?

          –  Dar de ce, ce treabă ai tu, e casa ta?

          –  Da, da, adică, nu, e a Saftei, dar momentan stau și eu aici! Cine sunteți dumneavoastră?

          –  Sunt bărbatul ei!

          –  Bărbatul cui?

          –  Al Saftei, bineînțeles! Tu cine ești?

Nu puteam vorbi. Mi se părea totul zăpăcitor. Cine dracu era bărbatul? De ce se dădea soțul Saftei? De unde mama naibii mai apăruse și ăsta? Sau, la dracu, poate chiar era?

          –  Domnule spune-mi ce treabă ai cu nevasta mea! Bărbatul părea chiar supărat și se răstea la mine, iar eu nu știam ce strategie trebuia să mai adopt cu un astfel de personaj. Am încercat să-l iau tare, deși nu aveam curajul necesar.

          –  Nu vă cred domnule, este o prostie ceea ce îmi spuneți. Este o prostie monumentală. Cum vă numiți? Cine sunteți?

          –  Am numele pe care îl are și soția, adică Leba.

          –  E la dracu! Doar nu suntem rude! izbucnisem. Mi se părea prea mult, cu mult prea mult.

         –  Nu cred că suntem rude pentru că din noi doi eu am acte, iar tu nu.

          –  Eu nu am acte pentru că mi s-au pierdut.

          –  Cine spune asta, tu? Cine te crede?

          –  Cei care mă cunosc!

          –  Adică, cine mai exact?

          –  Safta!?

          –  Și altcineva, cine?

Eram descumpănit, nu prea mai știam la cine să mă gândesc.

         –  Pe de altă parte, există oameni care ar putea declara că ești, de fapt, cu totul altcineva. Numele Popovici, spre exemplu, îți spune ceva?

          – Popovici? Nu, nu îmi spune nimic?

         –  Păi, nu te numeai Popovici și erai căpitan de poliție, nu mai departe decât acum câteva ore?

            La dracu! Fata vorbise cu madam Stoian sau cu ta-su sau cu bunică-su! La dracu!

           –  Nu, aia era altceva, voiam să aflu mai multe despre o infractoare, despre o… cum să vă spun, despre o femeie care este o perversă…

           –  Mai perversă ca tine, care agăți copii pe stradă și îi sperii și îi bagi prin ganguri? Ai vrut să i-o tragi fetei, nu e așa?

           –  Vă rog să vă măsurați cuvintele! Nu vă permit. Eu din contra, am vrut să semnalez chiar organele de miliție, mă rog, poliție, cum le spune acum.

                 –  Și de ce nu ai făcut-o?

            –  Pentru că abia mâine voiam să fac acest lucru când strângeam dovezi. Dar cine sunteți dumneavoastră de puneți asemenea întrebări?

Îmi tot trecea prin minte că trebuia să-l iau și pe băiatul ăsta tare. La urma urmei ce aveam de pierdut?

           – Încheie-te la palton și hai de aici că avem treabă!

Eu apucasem să mă deschei când intrasem în hol, dar nu mai apucasem să mă și dezbrac atunci când îl descoperisem pe bărbat în sufragerie.

           –  Eu, în schimb, am să vă rog să părăsiți imediat această casă, dacă nu vreți să chem miliția, mă rog poliția!

           –  Consideră că ți s-a îndeplinit visul!

Bărbatul mi-a aruncat un mic carnețel pe măsuța de lângă mine, cea pe care stătea telefonul. Îmi făcuse semn să-l iau. L-am deschis. Nu era un carnețel era o legitimație. Scria Poliția Capitalei, maior Postovărache.

            –  Tot cu „P”, nu e așa? Numai că vezi tu, eu am legitimație și sunt maior. Chiar, de ce te-ai mulțumit doar cu căpitan, la vârsta ta? Dacă  tot ai ales o identitate falsă puteai dracu să zici că ești colonel, chiar general!

           –  Vă rog să mă credeți că am vrut doar să o sperii pe fată, că voiam să-mi spună despre Safta, că mi se părea suspect, chiar este suspect ce se întâmplă acolo. Dar să știți că nu am profitat în nici un fel și… de unde știți, de fapt, toate astea?

Adierea unui gând sumbru mă trecuse în acel moment. Cineva mă dăduse în gât, era cert. Fata nu părea în stare, poate cel mult vorbise cu madam Stoian. Poliția o anunțase cineva, cel mai probabil chiar madam Stoian. Asta însemna că era pe bune cu ăștia! Mi se părea ciudat, dar era singura concluzie care mi se părea logică. Din nefericire nu suna deloc bine pentru mine.

            –  Hai tataie, a țipat la mine după care a schimbat tonul într-unul ironic și a continuat.

           –  Sau vreți să vă zic căpitan? Hai că avem de mers ceva în seara asta! L-am urmat. Nu aveam ce face. Afară, o Dacie 1300, neagră, ne aștepta. Bine că nu e o mașină de poliție că mă mai vedeau dracu vecinii. Mă gândeam la Safta, ce aiurea ar fi fost pentru ea să fie luat de miliție cineva din casa ei.

Am mers cu mașina vreo jumătate de oră. În mod surprinzător nu am mers, așa cum mă așteptam la o secție de poliție, ci undeva în cartierul Cotroceni. Știu asta pentru că era drumul spre Grădina Botanică. Ne-am oprit în fața unei vile cu trei etaje. Nu avea nici o inscripție, nimic. Am intrat. Ușa era deschisă. O doamnă între două vârste, îmbrăcată într-un costum taior grena, cu părul prins într-un coc mare, a venit și a închis după noi. Nu ne-a zis nici bună ziua, nici nu ne-a înjurat.

Maiorul m-a rugat să iau loc. Devenise surprinzător de politicos.

           – Domnule Leba înainte să vă duc la penitenciar, la Rahova, am trecut pe aici cinci minute, sper că nu vă supărați!

Nu știam dacă glumea. Nu avea aerul că ar fi glumit de fel, vreodată, în viața lui. Nu am răspuns, că nu aveam ce. El, de altfel, nu așteptase nici un răspuns. A ieșit imediat pe o ușă mare, capitonată. Era o ușă dublă cum aveau pe vremuri doar birourile importante.

Nu m-am așezat. Nu aveam stare. De la oboseala de peste zi nici măcar nu mai mă puteam concentra. Mă tot gândeam că, la urma urmei, nu făcusem mare lucru. Nu intrasem într-o instituție, nu păcălisem autorități, nu obținusem de la nimeni bani sau altceva. Înșelasem doar o fătucă, un copil, în fond. Nu-i luasem ciocolata, nu-i luasem bicicleta. Ce puteau să îmi facă?

           –  Vă rog, intrați!

Doamna în grena, care apăruse cumva din spatele meu, mi se adresă într-un sictir inimaginabil. Nici nu se uitase la mine.

Am dedus că trebuie să intru tot pe ușa pe care o folosise și maiorul mai devreme.

Am intrat. Înăuntru, chiar în față, era un birou imens. Cred că fusese cândva un living acolo. Acum în camera aia imensă, chiar în față, era un birou mare de tot, lăcuit și foarte frumos aranjat. În dreapta era o bibliotecă și ea foarte mare, pe tot peretele, de sus până jos, care dădea camerei un aer englezesc. Nu știu de unde îmi venise ideea asta pentru că eu nu fusesem niciodată în Anglia. Probabil tot filmele își spuneau cuvântul. În spatele biroului se afla un scaun imens din piele. Arăta foarte bine. În fața biroului se aflau două fotolii, care, în mod sigur, erau foarte comode. Spre surprinderea mea camera era goală. Mai exista o ușă, în spate, pe peretele din stânga. Probabil că de la o toaletă sau de la un hol secundar.

Nu știam dacă să mă așez sau nu. Așa că am așteptat. Am stat însă minute bune și tot nu venea nimeni. Nu știam ce să fac. Trecuseră probabil vreo douăzeci de minute. M-am decis până la urmă să mă așez. Tocmai mă apropiam de fotolii când am auzit în spatele meu o voce gravă.

           –  Așteptați de mult?

Am întors capul. Vocea îmi era cunoscută. Și pe bărbat îl cunoșteam, deși era ultima persoană pe care voiam să o văd. Nu m-am stăpânit.

           –  Elohim? Dumneavoastră aici?

            –  Dar unde voiai tinere? Hai, ia loc, că aștepți de mult. Și tot o să stai în picioare mai încolo.

Elohim părea neschimbat. Nu știu de ce mi se părea că era același de acum cinci ani de când mă anchetase, sau ce făcuse el atunci.

           –  Ia zi Leba, cum îți mai merge? Te-ai înscris la poponari, că acum e liberate, ai voie!

Era ultimul lucru pe care doream să-l mai aud la ora aia. Nu am spus decât un nu destul de hotărât și atât.

            –  Ia spune, vrei o cafea? Un ceai? Hai, că ceva cald cred că îți va prinde bine!

Inițial am vrut să refuz, dar muream de foame, iar un ceai cald nu îmi strica. Culmea, secretara cu taiorul grena a venit cu el în două minute.

         –  Am înțeles că ai luptat la revoluție, că ai fost rănit. Cine să fi crezut pe atunci că aveam noi un erou în minister?

          –  Da, am fost în 23 în CC și acolo … mă rog, e o poveste lungă.

         –  Vai, dar trebuie să fie interesantă, ia povestește, hai că avem timp.

          –  Mă rog, am fost acolo ca și alții, dar am surprins niște nenorociți care violau o femeie și am vrut să o apăr, dar m-au bătut și m-au băgat în spital.

          – Auzi, dacă era bărbat, îl mai apărai?

Nu înțelegeam întrebarea și mă uitam lung la el.

          – Dacă era violat un bărbat mai săreai în ajutorul lui?

         –  Bineînțeles, sigur că da, deși, în mod sigur, el poate se putea apăra și singur adică nu știu, cred că da.

„Ce întrebare tâmpită! De unde naiba scotea Elohim asemenea întrebări? Cu siguranță, nu făcea decât să se joace, ca de obicei, până punea întrebările care îl interesau”.

          –  Așa! Și așa ai ajuns la spital și apoi te-a descoperit fata.

          –  Da, am avut noroc cu Safta, ea m-a găsit dintr-o întâmplare.

          –  Scuză-mă, dar de ce dracului îi tot spui tu Safta?

          –  Păi așa o cheamă!

          –  O cheamă pe dracul așa, așa i-a spus Eusebiu, alt nebun. V-ați luat toți după el!

„Oare Elohim să aibă dreptate? De ce Safta nu mi-a spus că nu o cheamă așa, nici acum, după ce murise Eusebiu? De fapt, îmi spusese chiar atunci, în prima zi la el, dar nu știusem atunci dacă glumea sau nu. Dar, acum după atâția ani, în zilele astea, de ce nu mi-a zis nimic? De ce toți ceilalți o cunoșteau de Safta? De ce nu mi-a zis măcar mie, nu avea încredere în mine? Dar ce nevoie de încredere ai ca să îi spui cuiva numele tău?” Nu putem să opresc valul de întrebări care mă inundase. Am ajuns de îndată la o cu totul altă concluzie. „Dumnezeule, Elohim știa de Eusebiu! De unde mama dracului?”

         –  Așa Leba și de Nica mai știi ceva? Ți-a tras clapa, nu? Te-a lăsat cu ochii în soare!

          –  Nu știu de Nica nimic, am fost și anchetat din cauza lui și a dumneavoastră în fond, ca să aud pe urmă că Nica fusese numit în minister după ce eu am fost pensionat forțat.

Nu știu de ce parcă nu îmi mai era așa teamă de Elohim. Eram convins că nu mai avea mare lucru ce să-mi facă.

         –  Vai, și ai fost anchetat deci? Ei, ce vrei? Alte vremuri, pentru orice te anchetau pe vremea aia, o lumea tare urâtă!

Elohim vorbea ca și cum trăise până atunci în Germania și nu ar fi fost vinovat, chiar principalul vinovat, pentru toate acele nebunii pe care eu le trăisem în vara lui ’89.

              – Și spui că l-au numit nenorociții pe Nica director! Ce chestie tare, nu?

Eram exasperat de stilul acesta fariseic al lui Elohim. Așteptam să îmi spună dracului ce voia. M-am gândit chiar că aș putea grăbi lucrurile.

          –  Tov Elo… Domnule Elohim, hai vă rog, spuneți-mi de ce naiba m-ați chemat aici, aici unde nici măcar nu știu unde, că nu știu unde suntem?

          –  Vai, se poate Leba, voiam să văd ce mai faci, cum îți mai merge!

Făcea mișto de mine, ca de un copil de școală primară. Nu puteam să fac, însă, mare lucru ca să-i curm acest elan zeflemitor.

         – Chiar credeți că o să vă cred? Încercasem să fiu și eu ironic, ceea ce nu îmi ieșea la fel de bine.

          –  Da, sincer da, pentru că tu ai fost atât de credul toată viața ta!     –  Destul de prost am putea spune, dar credul sună mai bine.                

–  Și atunci de ce nu mă lăsați în plata Domnului!

Elohim izbucni în râs. Râdea cu poftă. Nu-l mai văzusem niciodată așa de vesel. Ce dracului spusesem?

         –  Hai că ești simpatic rău, profesore. Tare comic mai ești! Te-aș lăsa în plata Domnului cum spui tu, dar vezi tu, tot există o plată, nu? Așa că nu poți scăpa de ea!

          –  Mă rog, era doar o expresie, nu trebuie să tăiați firul în patru!

         –  Vezi acesta ești tu! Nu ești serios, pe de o parte, atunci când cineva face o analiză, tu spui că nu era ceva serios, iar apoi mai ești și ilogic, spui că era o simplă expresie și vii imediat cu alta, „să tai firul în patru”! Cum ți se pare?

         –  Mă rog, cum vreți dumneavoastră, sunt prea obosit la ora asta pentru asemenea analize stilistice.

          –  Ia zi, măi Leba, nu ai învățat tu la canal că anchetele le faci doar când inculpații sunt obosiți? Dacă îi mai cârpeai era și mai bine? Îți aduci aminte, de pildă, de băiatul acela, de Toma? Ce l-ai mai bătut?

          –  Toma? Care Toma?

          –  E la dracu, Toma, l-ai băgat în spital! Mă rog, infirmerie, ai uitat? Cred că l-ai trecut în jurnal!

           –  Jurnal, nu am scris nici un jurnal!

           –  Dar pe Toma l-ai schilodit, nu?

„Toma să-l fi chemat pe băiatul ăla, că era mai mult un băiețandru? El să fie cel pe care îl snopisem în bătaie la canal?”

           –  A, știi că băiatul, mă rog, e om în toată firea astăzi, trăiește? L-ai lăsat infirm, e în scaun cu rotile, dar al naibii a trăit!

Elohim îmi spunea lucrurile astea vesel, cu aerul prietenului din armată care povestește alături de un fost camarad. Eu eram terifiat de o astfel de poveste. Nu voiam să cred că făcusem așa ceva, că-l lăsasem infirm! Eram convins că Elohim inventa totul doar ca să-mi facă rău. Pe băiat îl bătusem, dar nu eram singurul care bătea și de ce tocmai eu să-l fi bătut așa de rău? E drept, la un moment dat căzuse rău, atunci când leșinase, dar…

            –  Auzi și de ce dracului îl bătusei tu pe ăla? Îți mâncase biscuiții, nu-i așa?

Fără să vreau mi-am amintit întreaga poveste. Băiatul acela, probabil că Toma îl chema, era un deținut de drept comun. Un puștan care fura de prin buzunarele oamenilor. Nu știu cum ajunsese la muncă la canal, dar chiar îmi furase biscuiții. Ne dădeau o pungă mare de biscuiți o dată pe săptămână și eu îi țineam într-un dulap. Mama trăia pe vremea aia, iar eu îi strângeam, că era foamete mare și multă sărăcie, și îi duceam în permisii acasă. Nu vorbeam cu tata de ani buni, dar, pe furiș, mă întâlneam cu mama, la o mătușă, și îi duceam tot felul de lucruri, inclusiv ce mai strângeam de pe acolo, de pe la muncă. Pe băiatul acela îl pusese colegul de birou să facă curat într-o zi, că venea o inspecție. A lăsat un soldat cu el, dar dracul știe cum mi-a furat o pungă mare de tot de biscuiți. O fi împărțit-o cu soldatul, nu am aflat niciodată.

Nici atunci nu am știut exact cum și ce s-a întâmplat până a doua sau a treia zi când l-a dat în gât un general, un deținut ce fusese general înainte de ’48, iar acum mai dădea pe gură pe unul sau altul pentru câte o mică atenție. Și lui îi furase nu știu ce dracului și probabil dorise să se și răzbune pe el.

             –  Zău, măi Leba, omul e în scaun cu rotile de atunci, locuiește în Slatina. A făcut, să știi, un liceu, a lucrat la o cooperativă. Pe bune! Din păcate habar nu are cine l-a cotonogit în halul acela.

„La dracu! Nu mai voiam să aud absolut nimic de acea perioadă, de ce dracului trebuia să-mi repete acele scene macabre Elohim?”

            –  Toate astea au trecut de mult Elohim. Sunt sigur că tu ai făcut mult mai mult rău la viața ta, așa că lasă-mă în pace cu amintirile tale cu tot. Nu mai vreau. Pur și simplu nu vreau să îmi aduc aminte de nimic din acea perioadă, de nimic. Nu știu de ce te interesează pe tine acele lucruri, dar pe mine să știi că nu mă mai interesează.

–           –  Pentru că toate au început atunci, dragă Leba. Atunci te-am selecționat. Păreai alesul. Toți am mizat pe tine, trebuie să spun că, spre rușinea mea, chiar și eu. Doar Eusebiu a avut obiecții. Era mai lucid chiar decât mine. A, a mai fost și… mă rog nu e bine să știi tu chiar toate aceste lucruri.

Mi se părea tare curios ce îmi spunea Elohim. Chiar mă cunoștea oare de atunci? Vorbea oare serios sau bătea câmpii? El ca el, dar ce treabă să fi avut Eusebiu, un amărât de inginer, cu canalul? Acum îmi devenise foarte clar că îl știa pe Eusebiu, dar mi se părea tare ciudat ca Eusebiu să fi fost în tabăra lui Elohim.

            –  Vreți să spuneți că Eusebiu, pe atunci, avea treabă cu canalul? Cu toată acea lume infectă în care a trebuit să trăiesc și eu atâția ani?

Elohim râdea a doua oară cu poftă. Chiar mai sănătos decât mai devreme. Într-un târziu mi-a răspuns.

           –  Normal că avea treabă. Canalul a fost ideea lui, a fost proiectul lui. El i-a pus pe ruși să-i preseze pe Dej și Pauker să facă canalul. Ce minunăție de univers experimental se putea construi acolo! Dar proiectul nu a fost rău. Rău a fost că…

A sunat telefonul!

*****

6

          –  Da! Ți-am spus să nu mă mai deranjezi cu rahatul ăsta! Și ce dacă! Nu are decât să aștepte! Cine îl caută?… Și ce dacă? Lasă, că nu pățește nimic! Lasă-l în pace, nu intervii deloc! Și? Dacă moare ce? Pagubă în ciuperci! Hai poate îl ajutăm noi să dea în primire!

Elohim vorbea ușor răstit cu cineva care mi se părea, chiar dacă era la telefon, undeva departe de acea cameră, destul de speriat. Nu îmi dădeam seama de ce anume credeam lucrul ăsta, dar simțeam acea tensiune de la capătul celălalt al firului. Elohim părea, cu toate astea, relaxat. Juca poate și teatru, dar, cu siguranță, nu era serios afectat.

         –  Da, dă-l încolo, zi-i că dacă vrea să accepte bine, dacă nu îmi găsesc alt președinte oricând! Da? Am o droaie care așteaptă. Hai, lasă-mă acum, că nu mai am timp! I-a închis și cu același aer de mai devreme s-a întors către mine.

          –  Ia zi, Leba, în rest, toate bune?

          –  Mă rog, dacă se poate spune așa. Dar, de fapt, de ce am fost adus aici? Aici pe de altă parte fiind de fapt unde? Că nu mi-ați spus?

         –  Dragă Leba, eram curios să văd ce mai faci, parcă ți-am zis, nu? În rest, trebuie să îți spun că ar mai fi un mic amănunt legat de comportamentul tău.

          –  Adică? Nu știu cum, dar căpătasem și mai mult curaj. Aveam impresia că mai rău decât acea situație nu putea fi nimic altceva.

          –  Adică ar fi o întrebare simplă. Ce treabă ai tu cu doamna Stoian?

          –  A, asta era, eram sigur! Nu am nicio treabă! Este o simplă infractoare! O perversă care se culcă cu fete tinere.

               –  Și tu crezi că pentru a fi normal trebuie ca cineva să se culce cu băieței, nu cu fete! Știu că astea sunt opțiunile tale, dar nu știu cum să îți spun, mai sunt bune și fetele.

          – Bine, am înțeles gluma asta răsuflată, dar nu îmi mai trebuie! Nu e vorba de fete și băieți! Madam Stoian profită de niște minore, le face poze, face sex cu ele, treaba ei, nu mă interesează!

          –  Păi, dacă nu te interesează, de ce te-ai băgat în rahatul ăsta?

          –  Pentru că o căutam pe Safta. Așa am aflat de aceste femei. Voi ar trebui să le anchetați pe ele nu pe mine.

         –  Dar spune-mi, de ce ar trebui să le anchetăm? Ce probe ai tu, ca să te luăm în serios?

          –  Nu am probe, dar voi, dacă ați vrea, ați putea să le aveți, uite așa, unu, doi.

Elohim se uita lung la mine și chiar dusese teatral mâna la tâmplă. Juca teatru perfect. Încerca să lase impresia că lua foarte în serios tot ce spuneam eu, dar făcea totul de un grotesc inimaginabil, care punea întreaga scenă într-o cheie parodică.

          –  Degeaba domnule Elohim, încerci să faci acest teatru ieftin, dar chiar vorbesc serios. Femeia e pedofilă și chiar cred…

         –  Scuză-mă, ce e? Pedo…

         –  Hai, lăsați joaca! E pedofilă, cred că știți despre ce este vorba!

         –  Pedofilă, ar trebui să îmi notez cuvântul, nu crezi? Îl pot folosi mai încolo!

Nu mai spuneam nimic. Nu păream deloc inspirat. Nu-l clintisem nici măcar un milimetru pe Elohim. Dar cu toate astea nici eu nu mai eram speriat.

          –  Dragă Leba, dar de ce crezi tu că o doamnă respectabilă ar trebui arestată? De ce crezi că acolo se întâmplă ceva rău, când tu nu ai deloc idee de ce se întâmplă în acea casă?

          –  Nu e treaba mea să strâng dovezi despre acea femeie, aia e treaba autorităților, adică a voastră, dacă înțeleg bine.

          –  Măi băiete, te supără faptul că e femeie, nu e așa? Tu ești numai cu bărbații, asta e?

          –  Să știți că glumele astea cu homosexualitatea nu mă mai ating de mult, nu am chef să le mai ascult.

          –  Glume? Ce îți veni de unde și până unde glume?

Elohim ori juca teatru mai tare decât orice actor care a luat Oscaruri cu grămada, ori chiar devenise brusc foarte serios. Nu mi se mai părea că râdea de mine sau că glumea. Pentru o fracțiune de secundă m-am decis să fiu foarte atent la ceea ce voia să-mi spună.

     –  Dragă Leba, dar nu e nicio glumă! Să nu îmi spui că și asta ai uitat? Un fior mi-a trecut pe șira spinării! Ultimele amintiri scoase la suprafață nu îmi demonstraseră că trecutul meu era unul care să îmi facă cinste. Oare Elohim blufa sau chiar era ceva foarte sinistru acolo, aruncat într-un ungher al subconștientul meu?

Elohim se amuza probabil pentru că îmi vorbea ca unui copil de grădiniță. Devenise ușor duios.

           –  Ai uitat, la canal, când cu crimele?

Nu îmi aduceam aminte nimic, dar nici nu cred că voiam barem să încerc. Erau prea multe amintiri pe care le simțeam, dintr-odată, extrem de riscante. Știam foarte bine că nu aveau cum să îmi facă bine și cu siguranță ele îmi aduceau în memorie angoasele și nu visele sau poveștile frumoase ale tinereții.

           –  Ai uitat de crime, se poate? Nu îți mai aduci aminte? Doar de asta te-am ales, pentru acele întâmplări!

            –  Ales? Adică, cum ales? Era a doua oară când pomenea chestia asta. Am continuat cu un glas stins.

           –  Eu nu am făcut nimic atunci, de ce să mă alegeți, de fapt, pentru ce să fiu ales?

            –  Păi, tu crezi că toate se întâmplă doar așa, din voia întâmplării? Crezi că un profesoraș atât de modest intelectual ca tine ar fi ajuns inspector? Crezi că la Năruja ai fost trimis din întâmplare pentru că erau toți în concediu? Crezi că te-ai întâlnit cu Eusebiu din întâmplare, crezi că te-ai cuplat cu fata aia, Maria, din întâmplare? A, apropo, știi că ai un copil cu ea, nu?

          –  Și cu ea? aproape am țipat, dar nu m-a lăsat să mai spun nimic.

          –  E-te-te, al dracului don Juan, ce ai mai lăsat și pe altele borțoase? Deși eram șocat de ce îmi spusese, mă simțeam bine că nu știa de copilul lui Kati. Dacă nu mințise cumva și femeia aia! Mă simțeam totuși bine pentru că Elohim părea să nu știe chiar tot despre mine. Mai mult, nu știa un lucru foarte important, în legătură cu Ecaterina și cu povestea de la Târgșor. M-am gândit că Elohim probabil că nici nu avea cum să știe prea multe despre foarte scurta perioadă în care fusesem detașat acolo.

             –  Don Juan ar trebui să îți spun, erai mai năvalnic în tinerețe. Asta place femeilor să știi! Noi, bărbații, avem pretenția că le înțelegem, că știm ce le place și de cele mai multe ori nu facem altceva decât să confundăm amabilitatea lor de a se plia pe ce le spunem noi, cu adevărul. Cele mai multe femei îți dau dreptate pentru că le place să facă asta, nu pentru că cred în acele lucruri. E bine că noi, de regulă, în orgoliul nostru suntem convinși că avem dreptate.

Nu aveam chef de filosofia lui Elohim despre femei, așa că am evitat să fac vreun comentariu și am căutat să schimb subiectul:

            –  Da, mă rog, dar să știți că eu pe Maria chiar am iubit-o! Nu am mințit-o niciodată așa că nu aveți dreptate. Ea a plecat pentru că a vrut să rămână liberă, avea nevoie de libertate și a ales acel drum. Nu era gravidă! Știu sigur chestia asta. Am suferit enorm când a trebuit să plece! Elohim mă privea cu multă atenție. Dusese chiar o mână la bărbie și stătea ca și cum eu aș fi ținut o conferință la Academia Română. Când am terminat, foarte serios, mi-a replicat:

           –  Inspectore ai fost și ai rămas un idiot! De unde dracului știi tu sigur când e sau nu gravidă o femeie? Ai rămas cu texte de la băieții de a opta din școala generală? Te-au educat ei în recreații și ți-au spus cum stă treaba cu gravidele?

            –  Nu, nu bagatelizați! Noi nu ne ascundeam nimic, din acest motiv știu totul despre Maria.

            –  Să mori tu, măi Leba! Dar tu știi, măcar de ce a plecat ea? Un lucru simplu de altfel! Auzi! Libertate!? Adică un soi de revoluționară era ea, ca ăștia din Decembrie? Cine ți-a spus ție că o femeie îndrăgostită vrea să fie liberă? Habar nu ai de ce a plecat dragul meu! Nici măcar nu știi care din Marii te iubea pe tine!

Marii, la plural! Ce dracu voia să spună cu chestia asta? Adică avea mai multe fețe, avea personalitate de aia dublă? Începusem, cred, să gândesc din nou cu voce tare sau el îmi putea ghici gândurile?

           –  Dragă Leba erau două Marii. Cu una ai fost tu, deși semănând leit, e posibil să ți-oi fi tras-o și cu ailaltă.

           –  Cum două? Erau surori? Erau gemene? Nu mi-a vorbit niciodată de o soră, mai ales geamănă!

            –  Nici mie, stai liniștit, era secretul lor! Elohim devenise prietenos. Părea dintr-odată mai mult un prieten care stătea cu mine la o bere. Eu nu mai puteam să rezist de curiozitate. Cum naiba de o știa Elohim atât de bine pe Maria?

           –  Cum adică, și pe Maria ați cunoscut-o?

            –  Pe cealaltă, deși ca și în cazul tău, există o limită pe care noi, cei care suntem mai însemnați și mai importanți decât simpli muritori, cum ești tu de exemplu, tot nu o putem trece. E greu să înțelegi femeile! Ele, unele dintre ele, sunt deasupra a ceea ce se poate cunoaște și înțelege. Nici ele nu pot să o facă atunci când se gândesc la ele.

                 –  Și pe Maria vreți să-mi spuneți că mi-ați băgat-o pe gât? Că nu a fost o întâmplare faptul că ne-am întâlnit?

           –  Măi Leba întâmplare nu a fost, dar nu ți-am băgat-o noi pe gât, ea a trecut limita a ceea ce noi putem clădi, ori câtă forță am avea. Până și mie, Elohim, mi-a sucit capul. Mi-a făcut un copil, așa cum sora ei, dacă o fi avut vreo soră, că am stat mult să mă întreb dacă nu o fi fost altceva, ți-a făcut ție unul.

Eram teribil de contrariat de faptul că Maria din tinerețea mea, de acum douăzeci și ceva de ani, să fi avut o soră care să fi avut un copil cu Elohim. Era culmea culmilor nebuniei.

         –  Leba! Nu te-ai întrebat de ce în toate legendele și miturile mari zeii, cei mai puternici dintre bărbații vremurilor, își pierd mințile în fața unei pământence amărâte, în fața unui cur și a unor țâțe?

         –  Elohim ai un stil foarte romantic de a descrie femeile. Eram deja la pertu cu marele Elohim. Lui nu părea să-i pese, ba chiar am simțit că-l amuza metamorfoza mea.

          –  A uite că mi-ai adus aminte! Romantismul. Da, eu l-am inventat. Nu a fost o idee drăguță?

Mi se păruse replica asta din alt film și chiar nu am știut ce să zic. Elohim a luat-o probabil ca pe o întrebare retorică și a continuat.

          –  Nu, nu a fost nimic întâmplător, dar a fost ceva peste puterea noastră. Dar să revenim la poponeață, că de acolo am plecat!

          –  Popo… Nu, nu mai scap de prostia asta niciodată.

          –  Păi dacă ai uitat, îți aduc aminte, … la canal… gardienii morți, îți aduci aminte? Hai, bea ceaiul ăsta, e de lemn dulce, o să te ajute! Eu mă duc, că am ceva de făcut. Îți vei aduce aminte până mă întorc.

Elohim s-a ridicat brusc și din câțiva pași a ajuns la ușă. A ieșit. Din ușă mi-a strigat.

         –  Leba, ai grijă să fi corect. Va trebui să te obișnuiești cu ideea că ești criminal. Doar așa vei descoperi puterea. Violul a fost un mizilic doar, iar amărâtul de copil al Ecaterinei nu e singurul tău copil și mai ales nu e cel care a plătit. Fiul lui, da, a plătit, a fost sacrificat. Din păcate prea multe lucruri se leagă și prea puține sunt cele pe care le înțelegi tu.

*****

7

Am rămas ca un sloi de gheață în mijlocul unei furtuni de la Polul Nord. Elohim știa totul! Știa și de Ecaterina, și de Gabriel sau cum îl chema pe acel băiat, știuse de Maria și cine știe poate avea dreptate! O fi avut și o soră!

Ca să fiu sincer, eu nu înțelesesem niciodată de ce mă părăsise Maria. Încercasem să mă dau mare în fața lui Elohim, dar evident nu aveam și nu avusesem vreodată nici cea mai mică idee despre motivele pentru care Maria mă părăsise fără să spună o vorbă. Fusesem distrus, dar atunci nu contase doar pierderea, ci mai ales incapacitatea mea de a înțelege de ce o făcuse. Știam că nu fusese vorba de un alt bărbat, dar nu am știut niciodată de ce luase acea decizie. Nu a vrut nici măcar să îmi spună unde se duce. Poate pentru că era gravidă, dar nu îmi spusese niciodată așa ceva. Știam că stătea în Tei, dar îmi spusese că stă cu o prietenă, care e ciufută rău și din acest motiv nu mă putea invita niciodată la ea. Poate stătea cu sora ei? Nu era chiar așa de greu de închipuit acest lucru. Dar atunci, oare chiar avusesem eu habar despre cine era și ce gândea ea de fapt?

Mă înfiorase însă, cu adevărat, altceva. Sugestia din finalul discuției cu Elohim. Era oare posibil ca eu să am vreo legătură cu acei gardieni morți? Era oare posibil ca eu să fi influențat ceva în acel moment? Îmi aduceam aminte că eram speriat de moarte, ca toată lumea, dar de ce și cum naiba să fi fost eu implicat? Oare nu era posibil să fi existat vreun eveniment, ca acela cu violul, pe care memoria mea să fi refuzat să-l mai aducă la suprafață? Dar dacă puteau exista atâtea lucruri sinistre în trecutul meu, dacă și chestia cu homosexuali nu o fi fost totuși…

Gândul că aș fi criminal nu mă înfiora la fel de mult precum gândul că aș fi avut experiențe cu bărbați. Acesta era lucrul care mă speria cel mai tare în acel moment, dar singurul de care totuși mă mai îndoiam.

*****

Chestia cu crimele de la canal nu a fost niciodată elucidată. Era prin decembrie ’52 cred, când într-o dimineață, un subofițer a venit speriat de moarte în colonie. Venise dintr-o învoire, în dimineața aia, și chiar la colțul de la intrarea în cazarmă, că era un fel de cazarmă colonia, a văzut un ghemotoc kaki în zăpadă. S-a dus să vadă ce era și, chiar acolo, la doi pași de gardul de sârmă înghimpată, a văzut un bărbat în uniformă stând într-o poziție contorsionată. Era un gardian, Stelică îl chema, nu mai știu exact numele de familie. Avea gâtul tăiat. Nu era mult sânge în zăpadă și anchetatorii au tras concluzia, de bun simț, că băiatul fusese doar aruncat acolo, că fusese omorât în altă parte. Acest „altă parte” nu a fost găsit niciodată. Ne-au luat procurorii militari veniți de la București la întrebări, pe toți, dar nimeni nu știa nimic. Nu-i bănuiseră pe deținuți pentru că ăia nu puteau să-l arunce în afara cazărmii. Putea fi cineva din afară, care să fi trecut pe acolo, dar Stelică nu avea permisie, nici învoire, deci nu ar fi avut de ce să iasă.

Începusem astfel, cu toții, să ne suspectăm reciproc pentru că era destul de clar și, mai ales, ni se sugerase foarte clar asta, că doar cineva dintre noi putea fi criminalul. Ajunsesem să ne fie frică de noi, mai mult decât de deținuți. Aveam un coleg de prin Botoșani, un moldovean mai papă lapte, care-i ceruse căpitanului să doarmă într-o celulă cu un condamnat decât cu colegii.

La exact o săptămână, un alt băiat, unul Eugen, a fost și el găsit cu gâtul tăiat. De data asta chiar în cazarmă, adică dincoace de gardurile de sârmă înghimpată. Îl găsise la spălătorie pe la cinci dimineața, un planton. În mod normal, Eugen nu avea ce să caute acolo, dar nici de data asta nu s-a descoperit mare lucru. Evident, teoria că cineva din afară comisese crimele a căzut. În cazul primului, al lui Stelică, păruse până atunci cât de cât plauzibil ca un străin să-l fi omorât, chiar dacă nu fusese jefuit și nici nu avusese învoire. Putea, la urma urmei să fi sărit gardul, că se mai întâmpla, că mai erau fete prin satele din apropiere. Al doilea fusese omorât însă în curtea unității și era imposibil de crezut că putea fi omorât de cineva din afară. Panica se instaurase total după a doua crimă, mai niciunul dintre noi nu mai dormeam noaptea. Îmi aduc aminte că o groază au cerut transferul. Nu i-a băgat nimeni în seamă.

Dar oare ce legătură aveam eu cu toate astea? Nu îmi aduceam aminte nimic, dar nimic altceva! Nu îmi venea să mă bucur. Mi se părea suspect că nu îmi aduceam aminte și alte detalii, de exemplu despre anchetă, despre anchetatori, despre ce m-au întrebat. Nu prea aveam nici un chef să mai fac exerciții de memorie, mai ales că îmi era cumplit de frică să nu descopăr până la urmă ceea ce, evident, uitasem.

*****

8

Elohim nu s-a întors atât de repede precum crezusem când a plecat. Am stat vreme de o oră, poate chiar două, tot gândindu-mă la acel episod. Am moțăit pe fotoliul comod din fața biroului în tot acest timp. Făceam eforturi să mă gândesc la acele crime. Dar nici măcar o singură firimitură  a unei alte amintiri nu îmi mai venise în minte. Nu îmi dădeam seama de ce îmi era imposibil să mai scot ceva la suprafață. Poate pentru că trecuseră patruzeci de ani, poate pentru că, la fel ca la Târgșor, îmi ștersesem din minte, ori doar ascunsesem bine acel episod. De altfel, îmi aduceam aminte că se petrecuse totul după ce mă întorsesem de la povestea cu Kati, la câteva luni bune. Nu îmi aminteam nimic altceva decât că eram atât de speriat în acea perioadă încât nu cred că închideam vreun ochi noaptea. Umblam ca un alcoolic, deși nu mai pusesem nimic în gură din noaptea aia diabolică de la Târgșor.

Până la urmă, de oboseală și de la căldura reconfortantă din cameră, am adormit. Nu visam. Mă bătuse gândul în timp ce zăceam în fotoliu, mai devreme, că dacă adorm, în vis, o să descopăr adevărul acelor întâmplări. Nici pomeneală! Ori poate că dacă chiar visasem nu îmi aduceam aminte nimic.

O mână puternică m-a scuturat cu putere și m-a sculat brusc din liniștea în care intrasem. Era maiorul.

         –  Hai du-te în mă-ta, ai adormit aici la noi. Dacă află șeful mă sparge!

         –  Nu-i spune și nu o să afle, i-am dat eu imediat replica, deși buimac.

         –  Ești tâmpițel, inspectore? Cum dracu să nu îi spun? Ce, nu va știi?

         –  De unde să știe? Că doar nu îi spun eu? Nu ai încredere în mine?

         –  Cam câți crezi că sunt cei care au avut încredere în tine și s-au dus pe apa sâmbetei?

          –  Ce dracu vrei să spui? Cine a avut încredere în mine?

Bărbatul nu a mai comentat. A ieșit din cameră pentru că se auzea deja zgomot în hol. Venise Elohim. Nu era singur. O doamnă care arăta foarte cochet, îmbrăcată foarte șic, cu o pălărie mare și cu un palton dintr-o stofă fină, de un bleumarin foarte drăguț, se uita la mine contrariată.

          –  Iar tembelul ăsta, de ce m-ați adus aici?

Femeia părea scârbită. Eu, deși buimac, începeam să o recunosc. Era madam Stoian, dar acum era aranjată și arăta mult mai bine. Nici nu mai părea atât de în vârstă.

         –  Dragă Leba, cred că o cunoști pe doamna. Ai cunoscut-o, și s-a uitat la ceas, ieri dimineață.

         –  Bună seara, bună dimineața, am îngânat eu fără să pot spune ceva mai inteligent.

          –  Am vrut să o cunoști. Ei, cum ți se pare? E pedofilă?

          –  Da, adică, nu știu, eu v-am spus ce am aflat.

Elohim s-a întors spre ea fără să bage în seamă răspunsul meu.

            –  Doamnă Stoian vi-l prezint pe domnul Leba, amicul Saftei. V-am povestit de el. Acum e acum, va trebui să faceți ce trebuie.

           –  Nu cred că e posibil cu el!

           –  E singura soluție, ar fi bine să fie posibil.

           –  Dar vă spun că nu merge așa de simplu. Nici nu știu dacă la vârsta asta mai poate.

            –  Să mai pot? Ce să mai pot? Eram contrariat de faptul că cei doi vorbeau despre mine fără ca eu să pot spune ceva. Nici măcar nu aveau de gând să mă bage în seamă.

           –  Sincer, cred că i-a trecut timpul, nu cred că eu, cel puțin singură, mai pot face ceva care să-l schimbe.

           –  Nu vom putea știi, dacă nu încercăm!

                 –  Și dacă nu reușim, ce se va întâmpla? Dacă nu mai are nicio putere ce facem? Va fi un sacrificiu inutil.

         –  Sacrificiu? ce sacrificiu? ce putere? despre ce mama naibii vorbiți?

           –  Doamnă Stoian, nu cred că trebuie să ezitați, nu e bine. Aveți această noapte la dispoziție.

Elohim s-a întors spre ușă și l-a strigat pe maior.

           –  Postovărache! Vino cu cana aia odată. Hai vino și dă-i omului să bea.

           –  Ce să beau? Nu beau nimic! Să fie clar! Am să vă reclam, nebunii dracului. Am să…

Nu am apucat să spun mai mult pentru că maiorul mă luase de gât și îmi vârâse cana în gură. Am vrut să mă zbat, dar am înțeles repede că nu aveam nici cea mai mică șansă. În definitiv, dacă voiau să mă omoare ar fi făcut-o deja. Ce aveam de pierdut? În fond, mi se întâmplaseră atâtea lucruri aiurea! Probabil, că voiau să mă adoarmă, să mă hipnotizeze ca atunci …

Am rămas paralizat. Îmi adusesem aminte brusc de un medic de la canal care se ocupa cu hipnoza, care mă hipnotizase și pe mine. Îmi aduceam aminte perfect chipul lui radios, un tip angelic cu părul șaten deschis, cum îl chema, Flavius, ce nume ciudat, îmi jurasem că nu o să-l uit toată viața! Cum dracului că uitasem de el? Mă hipnotizase? Oare de aia nu îmi aduceam aminte nimic? Nu am mai apucat să spun decât acest lucru.

          –  Hai, că știu, vreți să mă hipnotizați știu asta, gata, am înțeles. Am mai auzit doar atât.

              –   Știi pe dracu ghem! E exact invers.

*****

9

Dormeam. Știam că dorm. Aveam un vis frumos. Știam că era vis. Se făcea că eram într-o poieniță, undeva pe o insulă pustie. Nu aveam cum să văd dacă, într-adevăr, era pustie, dar știam acest lucru. Mă uitam la valurile care se vedeau în zare. Nu puteam vedea dacă era o insulă, dar știam acest lucru. Eram dezbrăcat știam acest lucru, deși în mod curios nu mă puteam privi. Auzeam vuietul apei. În jurul meu erau pomi, eu nu îi vedeam, dar știam că sunt acolo. Din acest motiv, credeam că sunt într-o poieniță, în jurul unor palmieri, care nu se vedeau, dar eram convins că erau acolo. Așteptam ca oceanul să scadă. Nici lucrul acesta nu se vedea, dar eram sigur de faptul că oceanul se va retrage încet, iar uscatul va căpăta noi dimensiuni. Era soare afară, deși eu nu-l vedeam. În zare se vedea o corabie. Eram convins că era un miraj, că nu exista nimic acolo, niciun vas, nicio corabie, nimic. Pescărușii care se auzeau și zburau spre punctul acela negru știam că sunt doar în închipuirea mea.

Am văzut-o atunci pe Maria. Știam că nu e ea, deși arăta ca în prima zi în care o cunoscusem. Mă vedeam îndrăgostit de ea, deși știam că nu fusese așa. O vedeam din nou pe Maria și știam că nu poate fi ea. Îl vedeam alături de ea pe plajă pe Nica, și știam că el nu era acolo, că nu putea fi acolo, din moment ce eram singur.

Vedeam și simțeam lucruri diferite. Oare de ce? Ce se întâmpla cu mine, de ce lumea reală era diferită de credințele mele? De ce eram sigur de ceea ce nu exista, dar știam că ceea ce nu văd sunt singurele lucruri care există cu adevărat?

Oare am să mă mai scol din acest vis? Oare visez? Sau sunt doar hipnotizat și mă voi scula acum în camera 215? Camera fatidică unde Flavius făcea hipnozele lui demente. De unde știam oare de hipnotizator, dacă nu fusesem chiar eu subiectul experimentelor lui? Experimente? Să fi fost mai mult decât hipnoză? Trăiam într-un vis întortocheat, dar liniștitor. Dar oare visam acum sau visasem până acum? Oare fusese ceva adevărat sau abia acum începea lumea să devină adevărată?

Dar putea fi ceva adevărat? Poate totuși adevărul nu este altceva decât ceea ce noi construim fără încetare după poftele și nevoile noastre? Era oare posibil ca totul să fie o fantasmă a minții mele? Încercam să ies din acel vis, dar nu puteam să fac asta.

Am văzut-o pe Safta. Știam că nu o cheamă așa. Știam că era copilul Mariei, dar nu știam de ce, în mintea mea, îmi suna mai bine un alt nume. Învia ceva parcă în mintea mea, dar ce? Maria mă privea de undeva din fața valurilor. Sau era cealaltă? Cealaltă Marie?

Deci erau două sau doar una care era și cealaltă? Fața ei mi-a spus numele ei adevărat. Nu puteam însă să-l ascult sau să-l înțeleg. Nu știu de ce nu o puteam înțelege deși o auzeam foarte bine. Erau și unele lucruri pe care le puteam înțelege, dar de ce Dumnezeule nu le puteam auzi?

Apoi, din valuri, a venit spre mine, cu un mers galeș, aproape inert, o altă fată. Una pe care nu o mai văzusem și știam că lucrul acesta nu era adevărat. O cunoscusem, deși nu era cea pe care o știam. Era Ionica. Fata din dimineața de dinainte. Era goală, deși eu nu vedeam acest lucru.

Știam că voia să facă dragoste cu mine sau doar că era pusă să facă asta. Nu mai știam sigur acest lucru. Eram totuși sigur că nu eram sigur de intenția ei. Era, iată, un lucru pe care nu-l vedeam bine, dar de care nici nu mai eram sigur.

Fata s-a așezat în brațele mele. Eu stăteam pe un scaun în mijlocul plajei pustii. De unde apăruse acel scaun, nu știam, dar eram sigur că nu era scaunul meu. Fata mă mângâia cu un chip inert, inexpresiv, așa cum cu greu își poate imagina cineva că ar mângâia și cea mai moartă dintre femei. Nu puteam spune nimic, deși eram sigur că aș fi vrut. Fata mă dezbrăcase sau eu o făcusem? Avem dintr-odată întrebări și nu certitudini.

Aveam, de fapt, o singură certitudine. Că aveam întrebări! Dar oare era asta o certitudine? Erau oare întrebările mele?

Am deschis ochii. În brațele mele fata stătea goală și mă mângâia în continuare. Putem să mă privesc. Eram gol. Eram în biroul lui Elohim. Cum dracului se întâmplaseră toate astea?

          –  Îți stă bine bătrâne cu un cur de fătucă în brațe!

Era Elohim. Era în spatele meu. Nu mai visam. Fata goală era reală. Am dat-o la o parte îngrozit de ceea ce se putuse, sau nu, întâmpla acolo. M-am uitat în jur. Madam Stoian dispăruse. Nu mai era decât Elohim, care râdea de mama focului. Râdea zgomotos și plăcut surprins. Eu trăiam un sentiment de imensă penibilitate. Mai eram și confuz. Aveam senzația că eram beat criță. Ușor, ușor, gândurile mi se limpezeau însă. Începeam să mă dumiresc de ce îmi făcuseră toate acele lucruri.

Dacă până atunci nu aveau mare lucru împotriva mea, acum, cu siguranță, aveau. Acuzasem pe femeia aia de pedofilie, iar ei acum mă aveau la mână cu exact același lucru! Probabil că mă și pozaseră. Ai dracului securiști, înving întotdeauna!

          –  Ce securiști prietene, i-am desființat de mult!

          –  Cum ați reușit să faceți asta?

          –  Simplu, mi-a răspuns în bătaie de joc Elohim. Simplu, extrem de simplu!

Nu mai puteam să vorbesc, îmi pierdusem cuvintele. Îmi luasem între timp hainele de pe jos și mă îmbrăcam cumva rușinat de scena săvârșită în acea cameră. Elohim îi făcuse semn fetei și aceasta plecase. Mi-a făcut apoi mie semn să mă așez pe fotoliu. Simțeam că s-a terminat totul. Eram la mâna lor.

         –  Nu s-a terminat, bătrâne inspector, aș putea să îți spun chiar director. Totul abia acum începe.

          –   Pușcăria? Ce să înceapă? Spitalul de nebuni, ce să mai înceapă? Elohim râdea. Îmi aruncă un plic pe birou, chiar în fața mea.

          –  Uite, ai aici un plic cu o adresă și niște chei. Este adresa noii tale locuințe. Dar să nu te mai prind pe la fata aia de pe Dacia. Ai înțeles? Ai acolo o repartiție de apartament de la primărie. Te duci acasă și îți tragi sufletul, dormi, că diseară este revelionul, mergi și tu la un restaurant ceva, iar luni dimineață, pe doi, te duci la minister, la Ministerul Învățământului. La viitorul tău birou. La camera 215. Ești director general în minister. Vezi, să nu mă faci de râs!

Maiorul a venit în câteva clipe și m-a ajutat să îmi iau paltonul, iar aceeași Dacie neagră m-a dus undeva în spatele Casei Poporului la un bloc unde se afla locuința primită de la primărie sau doar de la Elohim. Cred că el le dădea primăriei și nu invers. Am urcat la etajul patru. Am intrat. Aveam un apartament cu trei camere. Era mobilat. Pe masa din sufragerie era un alt plic. L-am deschis. În el se afla un buletin. Al meu. Erau actele mele, care iată se păstraseră cumva sau poate erau și ele noi ca și casa, ca și tot ce era acolo?

*****

Sfârșitul capitolului șase