Scriitorii

Capitolul 3

1

Pe Iorga, la numărul 51, era un bloc de trei etaje. Mi se părea destul de aiurea pentru că mă așteptasem să fie o simplă casă. Părea un bloc obișnuit de apartamente. Oricum, nu știam pe cine să caut așa că, bănuind că sunt prea mulți locatari ca să îi iau unul câte unul, am procedat mult mai simplu și am mers la numărul 21. Aici era o singură casă. Am trecut imediat prin mica curticică de doi-trei metri din fața casei și am bătut la o ușă masivă din lemn, care arăta de parcă nu ar fi fost niciodată vopsită.

Nu răspundea nimeni chiar dacă am insistat mai bine de zece minute. Poate chiar nu era nimeni acasă sau, poate, la fel ca și mine în noaptea precedentă, cineva speriat stătea în spatele ușii tremurând și așteptând ca eu să plec. Mi s-a făcut milă din senin pentru o persoană care, cel mai probabil, nici nu exista în spatele acelei uși și am plecat din nou la numărul 51.

În bloc intrarea se făcea din lateral, dintr-o curte în care era parcată o mașină. Era un Renault roșu. Lângă ușa metalică înaltă se aflau patru sonerii. Nu mai scria nimic pe ele de mult. De fapt, pe una, prima de jos, scria ceva. Am citit și mi s-a părut că scria Lucian sau Luțan. Nu știam ce să fac. „Să sun acolo doar pentru că mai era o urmă de nume? Să sun la un alt apartament? Și ce să zic?” Am preferat să mai aștept un pic. Mi-am aprins o țigară și am început să mă învârt prin micuța curte interioară de la numărul 51 sperând să se întâmple ceva. Nu se întâmpla, însă, nimic, așa că am mai fumat câteva țigări. După o vreme am ieșit în stradă. Lumea părea să se comporte ca de obicei. Pe Iorga, la ora aceea nu se întâmpla absolut nimic care să fie măcar cât de cât dramatic sau în ton cu momentele pe care eu aveam impresia că le trăiesc.

Să spun drept, atmosfera aceea de liniște și de banal îmi scăzuse cu mult entuziasmul pe care îl avusesem de dimineață. Îmi era evident că ajunsesem într-un punct mort. Nu știam ce să mai fac! Să sun pe la oameni? Și ce dracu’ să le spun? Că o fată mi-a dat adresa lor? Nu știam nici măcar cum o cheamă, nu știam nimic. De fapt, ceva știam eu despre ea, dar nu era cazul să le povestesc unor necunoscuți. Să mă fi întors acasă? Ar fi fost poate cel mai nimerit, dar ce puteam să fac acasă? Probabil aș fi stat o jumătate de oră ca pe ace și m-aș fi întors tot aici.

Fata spusese să fiu acolo până în 12. M-am uitat la ceas. Era aproape 10. Aveam timp să mă duc acasă și să vin mai târziu, dar îmi era teribil de greu să iau o astfel de decizie. Aveam sentimentul că iar aș fi pierdut ceva. Nu puteam fi sigur că fata nu o să apară cumva pe acolo și o să plece rapid, la fel cum a făcut-o de atâtea ori.

Chiar în momentul în care încercam să arunc o ultimă privire înainte de a mă hotărî ce să fac, am văzut pe strada complet goală un bărbat între două vârste care venea grăbit spre mine. M-am bucurat pentru că în primul moment am avut impresia că venea chiar la mine. La un moment dat, însă, la vreo cincisprezece, poate chiar douăzeci de metri de mine, s-a oprit și a ridicat ceva de pe jos. Era o hârtie pe care era scris ceva, pentru că omul a stat câteva clipe pe loc și l-a citit. În cele din urmă, bărbatul a băgat hârtia în buzunar și a dat să meargă mai departe, dar în momentul acela m-a văzut cum mă uitam chiorâș la el. S-a oprit brusc, ca și cum și-ar fi văzut nevasta goală pe Calea Victoriei și după ce a stat câteva secunde cu piciorul aproape suspendat în aer a făcut stânga împrejur și a plecat de unde venise.

De ce dracului îl speriasem așa de rău? M-am uitat pe jos și am văzut că mai erau și alte bilețele, identice. Am ridicat unul. Era o hârtie dreptunghiulară, mai mică și decât bancnota de un leu, care era tipărită la o mașină de scris cu litere mari de tot, cum mai văzusem doar la ministru. Pe ea scria cu litere de o șchioapă: „Cetățeni, rușii sunt vinovați pentru ce se întâmplă în țară!”. Părea un soi de manifest! Acum eu intrasem în panică! O doamnă cam de vârsta mea, care apăruse din senin, se uita liniștită la mine.

– A trecut un elicopter acum o oră și le-a aruncat! Femeia vorbea îngrozitor de calmă și liniștită. Îmi spunea de bilețelele-manifest, ca și cum vorbea despre băgatul puilor la alimentara.

Am recitit biletul și m-am întrebat dacă să-l păstrez sau nu. L-am băgat în buzunar dintr-un reflex de păstrare a dovezilor pe care îl aveam de la canal, și care, deși pierdut peste ani, acum îmi revenise din senin. Îmi aduceam aminte, fără să vreau, cum, pe vremea aceea, luam tot ce găseam și mi se părea că nu este în ordine, chiar și atunci când nu știam dacă ce confiscam avea vreo valoare sau însemna neapărat ceva pentru cineva.

Amintirea acelor zile m-a făcut să regret gestul așa că, fără să stau pe gânduri, am scos biletul din buzunar și l-am aruncat. În momentul acela am auzit cum cineva mă striga. M-am întors și am văzut cum de la etajul întâi al imobilului de la 51 un bărbat foarte în vârstă mă striga din spatele unei ferestre întredeschise.

– Urcați aici, la etaj, domnule!

M-am bucurat fără o noimă anume, neștiind cine era bărbatul. Se întâmpla totuși ceva. Am urcat cu un chip foarte radios și cu o bucurie teribilă. Iată că aveam noroc, povestea acelei zile nebune nu se încheiase. Deși de dimineață aș fi vrut să fi fost totul un coșmar din care să mă scol liniștit, așa cum mă culcasem, acum îmi doream să continue toată nebunia. În pragul unei uși impozante, de la primul apartament de la etaj, deși cred că era totuși un parter foarte înalt, mă aștepta un bătrânel uscățiv care avea aproape doi metri. Era îmbrăcat într-un halat de catifea grena, foarte frumos, care inspira cumva un aer de modă veche.

   –  Intrați domnul meu, intrați, intrați, ceilalți o să ajungă și ei imediat! Replica mi s-a părut nițel ciudată. Nu știam de ce trebuia să fiu eu acolo, este adevărat, dar nu știu de ce în momentul acela îmi părea aiurea să mai vină și alții. De ce crezusem treaba asta nu aveam idee dar, oricum, m-am gândit imediat că nu conta. Am apucat însă să întreb în șoaptă ca pentru mine.

– Ceilalți? Care ceilalți?

Bărbatul, deși era foarte bătrân, m-a auzit.

– Ceilalți, toți cei care vrem să aranjăm lucrurile! Nu vi s-a spus să veniți aici? Aici vom pune țara la cale și asta la propriu!

Bărbatul părea suficient de în vârstă ca să nu poată pune nimic la cale, nici măcar cumpărarea locului de veci. M-am gândit că nu era totuși treaba mea așa că am intrat în sufragerie trecând peste replica gazdei. Surpriza a fost foarte mare. Camera în care am intrat era foarte largă și foarte înaltă. Eram însă uluit de cu totul altceva! În viața mea nu mai văzusem atâtea tablouri. Toți pereții aveau tablouri aproape lipite unul de altul. Nu știam ce să zic așa că, din complezență, am încercat să îmi exprim stupefacția față de acea aglomerare de tablouri.

     –  Dar știu că vă plac fotografiile… mă iertați eu sunt obișnuit cu fotogra… voiam să spun tablouri… adică picturile astea!

          Bărbatul mă privi destul de contrariat. Părea, nu aveam idee de ce, chiar un pic debusolat.

     –   Sunt picturile tatălui meu!

     –  Da? Dar avea chiar talent, uite unele sunt chiar foarte frumoase!

          Eram cu siguranță foarte fals în replicile mele aidoma unui artist plastic care admiră carpeta cu Răpirea din Serai a unei bătrâne de la țară. Nu mă pricepeam la pictură, iar arta, în general, era undeva foarte departe de viața mea. Bărbatul mă privea din ce în ce mai debusolat și acum el începuse să murmure. Nu auzeam decât „mare lucru nu o să facem așa!” Am vrut să schimb subiectul așa că l-am întrebat dacă pot să fumez. A sărit ca ars.

      –  Bineînțeles că nu, tablourile astea sunt valoroase! Dacă vreți totuși, mergeți vă rog la geam!

          Iar tablourile lui tâmpite! Am renunțat să mă duc la geam așa că m-am așezat pe scaunul pe care mi-l arătase de când intrasem.

        –   Și dumneavoastră cu ce vă ocupați? am schimbat eu subiectul.

      –  Sunt pensionar!

          Era evident că nu putea fi altceva. Părea de vreo nouăzeci de ani. Am dat să întreb ce a fost înainte, când am auzit un țiuit. Era mira de la televizor. Nici nu-l observasem, înghesuit într-un colț, că era aprins. Acum îi apăruse o miră. „La ora asta program la televizor?” am vorbit fără să vreau. Bărbatul se uita din ce în ce mai urât la mine. Nu am mai zis nimic. Nici la televizor nu se întâmpla nimic. Așa că am recidivat.

      –  Tatăl dumneavoastră a fost mare iubitor de tablouri, a băgat mulți bani în ele. Trebuie să îi fi plăcut tare mult, tablourile vreau să zic, dar, avea și bani cred!

          Bărbatul se uita la fel de crunt la mine, iar acum, din cauza privirii care mă ucidea, părea și mai în vârstă.

       –  Ce meserie avea, câștiga bine? Nu știu de ce mă încăpățânam să fac conversație și mai ales despre tablouri, când era destul de clar că mer- geam cu discuția într-o direcție profund greșită. Bărbatul nu s-a mai putut abține și a explodat.

      – Era pictor!

          Am înnebunit de rușine. Moșul era băiatul pictorului. La dracu’! Cum putusem să mă fac de râs! Nu mai aveam cum să o dau la întors așa că am rămas cu privirea pironită, fals admirativ, la tablouri. M-am gândit imediat că poate pe sonerie scria de fapt Luchian. Să fie pictorul? Să fie chiar băiatul pictorului? De ăsta auzisem chiar și eu! „La dracu, ce idiot pot fi!” Bărbatul se ridicase între timp și plecase din cameră.

Mă tot uitam la tablouri, acum în mod cert cu mult mai multă admirație. Undeva pe un perete, chiar lângă fereastră, se afla pictura unei fete. Am recunoscut-o imediat. Semăna izbitor cu fata din Năruja. O rudă ceva, m-am gândit! M-am dus la tablou să-l văd mai de aproape. Pe rama foarte groasă, pe o tăbliță metalică aurie era gravat un nume: Lica. Așa să o cheme și pe fată? Am realizat că sunt tâmpit, fata care îi pozase pictorului era moartă de mult. Nici măcar nepoată nu putea să-i fie fata din Năruja! Chiar, când dracu’ a trăit și pictorul ăsta? Parcă în secolul trecut! Putea, însă, să aibă un fiu care să trăiască astăzi în ’89? Am intrat la bănuieli!

      –  Vă place Lica? L-am auzit pe bătrân în spatele meu cu o voce mai puțin înțepată, deși din glas simțeam că era doar amabil cu mine.

      –  Da, să spun drept am cunoscut o rudă de-a dumneavoastră care îi seamănă leit.

      –  Rudă de-a mea? Nu prea cred. Probabil faceți o confuzie!

   Bătrânul a dat mai tare televizorul. Pe ecran apăruse genericul de la telejurnal. Marinescu, crainicul, a umplut imediat ecranul și tot vorbea de un comunicat urgent. Era acuzat Milea că a dezinformat și din acest motiv s-a sinucis. Ministrul Apărării se sinucisese?! Știam eu cum stătea treaba cu sinuciderile astea! Nu erau niște simple răzmerițe, lucrurile erau infinit mai complicate! „La naiba, e mult mai albastră situația decât mi-am închipuit”, am murmurat în șoaptă ca pentru mine, deși bătrânul mă auzise, cu siguranță.

La scurt timp a apărut mira din nou. Imediat a sunat și soneria. Un bărbat, care părea de aceeași vârstă ca și mine, a intrat valvârtej. Avea părul complet alb, era subțire și un pic mai scund decât mine. Avea un palton din stofă neagră, care părea la fel de vechi ca și proprietarul. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit, ca și cum mă știa de douăzeci de ani. A venit lângă urechea mea și mi-a șoptit „S-a dat iar mare cu ta-su?” S-a îndepărtat apoi și cu multă emfază s-a așezat pe un scaun și aproape că a strigat.

      – Porcul de Ceaușescu a fugit ca un laș. Și-a luat zborul după CC. În curând o să apară flăcăii la televizor, hai să-i vedem! S-a întors apoi spre bătrâna gazdă și a întrebat-o:

      – Auzi, domnul unde merge, la Galați sau la Neamț?

      – Nu știu, să vedem ce zice Victor. El vorbea acum o săptămână de Brăila.

      – Nu, la Brăila merge Minodora, eu iau Piteștiul și Târgoviștele.

Despre ce naiba discutau oamenii ăștia? Am dat să întreb, dar pe ecranul televizorului au apărut o droaie de indivizi, într-un platou, care strigau ca disperații că au învins. Pe unul îl cunoșteam. Era actorașul acela, parcă Caramitru îl chema.

      – Auzi pe băiatu’ ăsta debil de ce l-au adus, întrebă bătrânul care venise cu vestea capitulării lui Ceaușescu.

      – Vai, se poate, este un actor, m-am trezit eu să îi iau apărarea lui Caramitru.

         Nu de el este vorba dragă, acela e de decor, uite ce bine dă în cadru.

Apoi s-a întors spre gazdă fără să mă mai bage în seamă.

     –  Sună-l pe Matei și întreabă-l. Bătrâna gazdă s-a ridicat și s-a dus în hol unde se afla un telefon. A început să vorbească cu cineva, dar nu înțelegeam nimic. După câteva minute s-a întors.

     –  Lasă, că cică îl rezolvă mâine sau poimâine.

     –  Îl împușcă, ce face? Cum adică, îl rezolvă?

          Mi se părea, a câta oară, extrem de straniu să aud replici de felul acesta. M-am uitat la cei doi, dar nu păreau să fi glumit.

      – Auzi, parcă era vorba să fie omorâți doar tinerei. Nu au zis că  doar ăștia dau bine?

      – Au căutat și la morgă, dar nu au găsit atâția tineri. De, ăștia mor mai greu!

      – Păi și de atâta amar de timp nu puteau să păstreze și ei o sută, două? De ce să fie omorâți aiurea atâția oameni?

Începuse să îmi fie foarte frică. Bruma de liniște care mă cuprinsese de dimineață acum se risipea în câteva clipe. Nu știam cine erau acești oameni, dar sigur erau prea serioși pentru mine. Deși atât de bătrâni și firavi, dialogul lor îi făcea să pară deodată diabolici.

A sunat din nou soneria. Gazda s-a dus la ușă, dar nu a mai intrat nimeni. Ăia de la televizor vorbeau întruna aceleași lucruri: că au învins și că dictatorul a fugit. Al doilea bătrân, cel mai scund și-a îndreptat spre mine privirea și m-a întrebat:

      –  Ești pregătit pentru reactivare? Nu uita că trebuie să fim tari!

Am zâmbit fără să vreau fiind șocat de cuvântul reactivare. Mă făcea cineva din nou inspector? Mă aduceau din nou la serviciu? Sau se gândiseră cumva la scurta mea carieră de securist? Acest ultim gând îmi îngheță zâmbetul pe față. A revenit gazda care avea în mână două plicuri crem, dreptunghiulare, chiar lunguiețe. Unul mi l-a dat mie, pe al doilea i l-a dat celuilalt vizitator.

     – Aveți biletele aici și toate indicațiile. Hai dați-i drumul că ne grăbim!

Bărbatul de lângă mine, în ciuda vârstei, a plecat ca din pușcă. Nu a zis decât un „succes”, vag adresat amândurora. Am plecat și eu. Doream să scap de acolo deși curiozitatea era încă uriașă. Din ușă, bătrânul mi-a strigat în timp ce coboram scările.

      –  Domnul meu, Luchian, pictorul, nu a fost căsătorit niciodată!

Nici măcar nu am întors capul. M-am gândit că nu mai conta mare lucru chestia cu tablourile. Oricum, nu vedeam rostul pentru care trebuia să îmi spună chestia asta. Am zburat aproape până la Coloane, în Romană. Față de primele ore ale dimineții, acum o sumedenie de oameni mergeau pe străzi. Era aproape ca la 1 Mai. Se schimbase radical atmosfera. Lumea cânta, era veselă, unii răcneau ceva despre Ceaușescu.

M-am băgat după o coloană și am deschis plicul de la fiul pictorului sau ce o fi fost. Înăuntru era un bilet cu o caligrafie foarte frumoasă. Cred că a cuiva care făcuse școala de fete în război. Pe bilet era doar o adresă Strada Dacia…

Mi-am adus imediat aminte. Era adresa lui Eusebiu, bătrânul inginer.

*****

2

Am plecat spre Dacia tulburat teribil de această întâmplare, dar cu speranța că era vorba doar de o adresă de pe lângă casa bătrânului inginer, de fapt, și că eu făceam o confuzie. Am luat-o pe jos nefiind foarte departe. În orice caz, nici nu aș fi putut lua ceva pentru că nu circula nimic. Peste tot vedeai pâlcuri de oameni. Toți mergeau în aceeași direcție. Am întrebat un tânăr care cânta ceva cu „ole” și cu Ceaușescu, unde mergeau. Băiatul era plin de viață, dar și de alcool. Abia după ce l-am întrebat m-am prins că era cu sticla de șampanie aproape goală în mână. În mod cert nu era prima din dimineața aia. Mi-a răspuns cu multă voioșie că merg toți la Televiziune. Deși eram curios, nu am întrebat de ce, am plecat mai departe spre casa de pe Dacia. Acum aveau și ei dreptate. Doar era sărbătoare! Nu prea găseai băutură în magazine, dar șampanie, un soi de vin spumos de fapt, găseai peste tot. M-am gândit să mă opresc și să iau și eu o sticlă în drum, deși nu prea erau alimentare până la adresa de lângă Eusebiu. În minte îmi încolțise tot mai mult gândul că nu putea fi așa mare coincidența și să fie chiar casa inginerului.

„Poate merg mai întâi până în Piața Galați și mă întorc apoi să caut adresa.” M-am trezit gândind cu voce tare, dar nu păream prea ciudat pentru treaba asta în acele momente Nu știu de ce, dar de minute bune nu mă mai obseda altceva decât ideea de a cumpăra și eu o sticlă de spumos, altfel o băutură infectă, pe care nu o beam niciodată, nici măcar la Revelion, când era folosită de regulă doar pentru că făcea „bum” dopul. Sau poate tocmai pentru că venise mai repede anul acela Revelionul aveam chef să am și eu sticla mea? După o vreme, în care ochii mi-au tot zburat în zadar pe stradă după vreo alimentară, mi-a ieșit din minte căutatul spumosului și am început să mă gândesc la ale mele.

Mergeam și îmi reluam în minte șirul evenimentelor din ultimele ore. Aveam impresia că trăisem doar în ultima zi cel puțin jumătate din viața mea de până atunci. Mă culcasem cu o seară în urmă aproape la fel ca în orice altă zi și uite cum, în doar câteva ore, mi se întâmplaseră atâtea și atâtea lucruri. Oare să fi fost o confuzie pe undeva? Un hazard nenorocit să-și fi bătut joc de mine? Acum mergeam oare chiar la Eusebiu sau era o altă întâmplare ciudată? Și la urma urmei dacă ar fi fost chiar el, ce rol putea să aibă în toată tărășenia asta? De fapt, nu eram convins că mergeam chiar la el și nici nu vedeam nici cea mai mică legătură între el și cei din Iorga. Ca să nu mai spun, nu puteam concepe în nici un chip vreo relație între el, cei din Iorga și fata din Năruja. Chiar, ce rol putea să aibă fata din Năruja în toată povestea asta? Dar Nica? Brusc îmi adusesem aminte de Nica și de episodul din Năruja. M-am gândit că dacă va cădea Ceaușescu nu ar strica să-l vizitez la minister.

Mergeam plin de gânduri și nu sesizasem că, în acel moment, eram singurul care mergea împotriva curentului. Toți oamenii cu care mă întâlneam mergeau spre centru. Eu mergeam, singur, în direcția opusă și nici măcar nu știam dacă era bine sau nu ceea ce făceam. Era bine să merg așa orbește? Era oare cazul să revizitez apartamentul sinistru în care găsisem jurnalul pe care nu-l scrisesem?

Fără să vreau mi-a zburat gândul la jurnalul găsit la Eusebiu. Ce păcat că nu apucasem în atâtea zile să-l citesc până la capăt. Când am ajuns în fața casei inginerului am constatat că incredibilul se produsese. Adresa era într-adevăr a lui Eusebiu. M-am hotărât în acel moment ca după acea vizită să mă întorc acasă imediat și să mă apuc să citesc jurnalul până la sfârșit. După câteva clipe, în care am stat ca să îmi iau inima în dinți, am urcat și am sunat la ușa bătrânului inginer. Nu răspundea nimeni. Mi-am adus aminte că ultima dată luasem cheia cu mine. Am căutat-o în buzunarul paltonului, acolo unde o pusesem și am găsit-o imediat. Am vrut să o pun înapoi sub ghiveci, dar mi-a trecut prin minte că pe lumină aș fi putut găsi cine știe ce alte lucruri interesante în casa bătrânului. Am băgat cheia în broască și am descuiat. Am stat câteva minute. Nu se auzea nimic. Am deschis ușa și am intrat.

Era destul de întuneric înăuntru, dat fiind că draperiile groase, dintr-o stofă verde închis, erau trase. Am intrat direct în sufragerie. Nu părea să fie nimeni acolo. Mi se părea că apartamentul arată exact ca în acea seară din urmă cu o săptămână. Mergeam tiptil, nu știu de ce pentru că îmi era deja clar că nu era nimeni acasă. Am ajuns imediat în birou. Nici aici nu părea ceva schimbat. Nu m-am putut stăpâni să nu merg la bibliotecă, la locul în care găsisem jurnalul. Am rămas perplex. Acolo, exact în același loc, se afla acum un caiet identic cu cel pe care îl luasem cu câteva zile în urmă. M-a trecut un fior rece pe șira spinării. L-am luat și l-am deschis. Stăteam ca prostul și nu puteam să îmi explic. Părea să fie chiar caietul pe care îl luasem sâmbătă seara, cu mine, acasă. Aveam convingerea, pe măsură ce dădeam paginile cu înfrigurare, că era  exact același caiet. Cel care, doar cu o seară în urmă, stătea pe jumătate deschis pe noptiera de lângă patul meu.

Simțeam nevoia să fumez. Am descoperit însă că nu mai aveam țigări. Mi-am adus aminte că Eusebiu fuma sau doar îmi imaginam chestia asta, nu mai eram sigur de nimic. M-am dus în bucătărie să caut niște țigări. Nu știu de ce, dar Eusebiu îmi părea genul de om care ar fuma doar în bucătărie.

Probabil mă înșelasem. Nu era pentru prima oară. Nu am găsit țigări, nici măcar o scrumieră care să valideze teoria mea cu fumatul în bucătărie, dar am reușit să sparg un pahar lăsat pe marginea mesei. Am strâns nervos cioburile și m-am întors în birou unde îmi adusesem aminte că văzusem parcă o scrumieră în prima seară. Scrumiera stătea pe o măsuță mică de telefon, unde se aflau niște ziare, dar părea să nu fi fost folosită vreodată. După minute bune de căutări disperate m-am gândit până la urmă că era totuși stupid să tot caut ca un infractor în casa omului, îi mai spărgeam și vesela, când puteam să mă duc să caut o tutungerie.

Pe măsuță, lângă scrumieră, chiar în momentul în care luasem decizia să mă duc după țigări, am găsit o cheiță. Probabil fusese sub scrumieră pentru că nu o văzusem mai devreme. Biblioteca avea un corp mic, cu o ușă încuiată, pe care nici data trecută nu reușisem să o desfac. Am încercat cheița și am avut noroc. Am deschis ușa. Înăuntru erau niște sticle de băutură, toate foarte fine, după cum arătau. Mai era acolo și o cutie mare cu trabucuri. Mi s-a părut cam mult să mă auto invit la trabucurile lui Eusebiu, dar m-am gândit că, de, o dată în viață e revoluție.

Era un pachet mare roșu, cu mai multe trabucuri, care era de altfel început, așa că am luat unul și l-am aprins. Era fantastic! Am luat scrumiera și m-am dus în bucătărie. Eram hotărât să-l aștept pe bătrânul inginer, oricât ar fi durat. După vreo zece, poate douăzeci de minute, m-a prins dintr-odată o toropeală extraordinară. Mă simțeam obosit ca și cum ar fi fost doisprezece noaptea. Era adevărat, că nici nu prea dormisem. M-am întors în birou, unde Eusebiu avea un fotoliu mai confortabil. După încă câteva minute, dar nu am idee câte, am căutat un loc și mai confortabil așa că m-am dus în dormitorul bătrânului. Nu știam de ce, dar în prima seară nici nu intrasem acolo. Ori probabil nu îmi mai aminteam. Deschisesem doar ușa și, probabil, bunul simț mă făcuse să mă opresc. Acum am intrat fără vreo ezitare. Asta probabil pentru că un dormitor ziua trăiește totuși doar ca o simplă cameră. Era, de altfel, foarte mică, strâmtă și înghesuită, deși avea puțină mobilă. Doar un șifonier mare, dat cu lac și un pat la fel de mare. M-am așezat pentru câteva minute pe pat. Mă uitam pe pereți. Erau câteva tablouri cu persoane care păreau din altă lume. O lume veche, uitată și liniștită.

Nu știu cum, dar am adormit.

Cred că am visat la un moment dat că am mers să beau apă sau poate chiar m-am dus precum un somnambul și am băut. Cert este că, la un moment dat, m-au trezit niște zgomote. Aveam capul cât o baniță. O baniță cât toată România. Mă gândeam ca prin vis că venise Eusebiu acasă. „Ce aiurea trebuie să fie să găsești în casă la tine, pe un cunoscut, pe care nu l-ai invitat și să-l mai găsești și dormind în patul tău.” Nu eram în stare să îmi dau seama dacă eu gândeam sau chiar spuneam replicile astea. După încă vreo două, poate trei minute, am început să îmi mai limpezesc gândurile și parcă și vederea. Aveam însă revelația stupidității gestului meu de a-l aștepta pe Eusebiu în casă și, mai ales, în dormitor. Îmi părea dintr-odată rău de decizia cretină pe care o luasem ceva mai devreme, dar nu mai era nimic de făcut în acel moment. Trebuia să mă scuz cumva. Am sărit glonț, deși aveam încă senzația că sunt groaznic de amețit, și m-am dus împleticit în sufragerie. Am rămas împietrit, acolo nu era Eusebiu. Era cu totul altcineva.

Fata din Năruja se uita la mine, la rândul ei perplexă.

      – Ce faci, te-ai sculat? Continua să se holbeze la mine, până când, în cele din urmă, a izbucnit în râs.

      – Bine că nu ți-ai șifonat hainele!

            M-am uitat la mine datorită replicii ei și m-am înroșit ca la cinșpe ani. Nu știu cum ajunsesem în pielea goală. Nu aveam absolut nimic pe mine. Fata râdea cu gura până la urechi, iar eu nu reușeam să spun decât „mă scuzați”. Am fugit în camera de alături unde nu am găsit nici un fel de haine. Eram poate prea amețit pentru asta. Am luat un cearceaf și cu el învelit m-am întors în sufragerie.

      –  Nu știți, nu ați văzut hainele mele…

      –  Ce cauți aici? m-a întrebat fata dintr-odată foarte serioasă. 

      –  Păi aici mi-ai spus să vin… că plicul știi…

      –  Eu ți-am zis să vii aici?

      –  Nu aici, dar de acolo m-au trimis aici, adică în plic era adresa asta.

Fata mă privea iscoditoare. Nu credea o iotă, iar eu eram tot mai convins că, de fapt, ea chiar nu avea idee de chestia cu plicul.

       –  Așa mi s-a spus, să vin aici!

       –  Zău? Cine ți-a spus?

       –  Bărbatul în vârstă, adică bărbații, că erau doi… de fapt, erau chiar trei, dar al treilea nu a intrat… De fapt, nu știu dacă era bărbat, că a fost cineva la ușă, poate o femeie, nu am văzut-o. Da, iată că putea fi și o femeie în realitate.

      – Deci era și o femeie?

      –  Da, desigur… adică nu, cum să spun, era un bărbat poate, sau o femeie, care a adus plicurile. Eram cumplit de nervos de faptul că iar nu puteam să mă concentrez. Mă durea și capul îngrozitor. Fata a renunțat să mai fie interesată de incoerențele mele, așa că a schimbat subiectul:

      –  Băiatul a murit, nu-i așa? S-a stins, până la urmă, nu? Ce bine că nu am fost acolo că nu știu dacă rezistam.

      –  Băiatul? Care băiat? A da, sigur că da, au venit și l-au luat. Adică…

      –  Cine a venit și l-a luat?

Nu aveam chef să răspund că era groaznic de complicat, iar urechile îmi țiuiau îngrozitor. Pe de altă parte, aveam și o înjurătură pe limbă pentru cea care îmi adusese pe cap un revoluționar, căpitan de securitate și pe toți colegii lui ciudați. Auzi, acum zice mersi că nu era acolo când a murit! Cine dracu a pus-o să-l ia din stradă și să mi-l aducă mie?” Mi-am înfrânat toate aceste gânduri și am răspuns sec.

      –  Mă rog, a murit până la urmă, dar hainele mele le-ai văzut? Știi unde sunt?

      –  Caută-le în șifonier.

M-am întors glonț în dormitor fără nicio replică și mi-am găsit toate hainele puse cu grijă în șifonier. Am aruncat cearceaful și am încercat să mă îmbrac. Sentimentul de amețeală făcea însă această operație una extrem de dificilă. Am dat să mă țin de șifonier. Ușa de la dormitor s-a deschis însă și m-am trezit cu fata în fața mea. Stăteam rușinat ca un adolescent plin de coșuri ținând hainele în mână pe post de scut. Fata se uita impasibilă la mine și deși eu stăteam nemișcat, invitând-o astfel să iasă din încăpere, ea nu avea de gând să plece.

      – Ce, doar nu te-oi rușina la vârsta asta?

      – Ca să spun drept, cum să zic, cam da, adică este cam neobișnuit pentru mine ca să…

Neobișnuitul abia începea însă! Fata, din două mișcări, și-a dat bluza jos și a aruncat-o pe pat. Nu avea nimic pe sub ea. Niște sâni superbi evadaseră și se simțeau liberi ca păsările scăpate din colivie. Eu stăteam paralizat cu un rictus uitat pe față. Fata și-a dat și blugii jos. După câteva secunde nu mai avea nimic pe ea. S-a dus la șifonier și a început să caute ceva. Se afla la două palme de mine. Eu stăteam nemișcat ca și cum mă transformase cineva în statuie. Mă enerva groaznic faptul că nu puteam schița nici un gest. Fata a scos până la urmă niște haine pe care le-a pus cu grijă pe pat. Eu am aruncat hainele, sau le-am scăpat, că nu mai îmi dădeam seama. Zâmbeam ca un idiot de ineditul situației.

Arătam destul de aiurea cred, că fata s-a uitat la mine și a făcut o grimasă zeflemitoare, ca și cum își prinsese verișorul de doisprezece ani spionând-o pe gaura cheii. Eram decis să fac ceva, să merg spre ea, și mai ales să spun ceva, măcar că arăta dumnezeiește. Chiar în acel moment s-a auzit ușa de la intrare. O voce striga ceva din hol. Am recunoscut-o. Era vocea lui Eusebiu. Spre deosebire de mine, fata nu intrase de loc în panică. Eu aveam senzația unui hău care se căsca în stomacul meu. Fata, în schimb, își luă cu mult calm o altă pereche de chiloți și cu o rochie în mână plecă în sufragerie. Nu îmi aduc aminte cât de repede m-am îmbrăcat, dar după câteva secunde eram și eu în sufragerie. M-am trezit să vorbesc.

      –  Eusebiu, ce surpriză, ce faci aici?

      –  Ce să fac, nimic special, aici locuiesc. Eusebiu era calm și nici măcar nu părea foarte surprins. Nici măcar de replica mea, care fusese cu totul nepotrivită. Era clar că alesesem cea mai proastă variantă de a-l saluta. Am încercat să o dreg.

      –  A, scuze, nu de tine vorbeam, încercam să o întreb pe domnișoara, adică a fost o surpriză mare faptul că am găsit-o aici. Cum să zic, nu mă așteptam.

      –  În primul rând, că eu te-am găsit aici, mi-a tăiat-o fata, în al doilea rând aici locuiesc!

”La dracu. Cum adică aici locuiește? Asta era prea de tot. Era rudă cu Eusebiu?”

        –  Vai ești fata, m-am uitat încă o dată la Eusebiu și am reluat propoziția, nepoata lui domnu’ inginer!

        –  Nu sunt nepoata și nici fata, sunt soția lu’ domnu’ inginer!

             Am căzut pe un scaun. Asta era mult prea mult. Pentru mine totul devenise mult prea complicat. De unde și până unde puteam să mă gândesc măcar la o astfel de legătură. Desigur, acum se lega chestia cu plicul și cu adresa dar…

         –  Auzi domnu’ Dan, dar ce făceai cu soția mea în dormitor?   

Era ultima replică pe care voiam să o aud, mai ales că Eusebiu părea destul de serios. Nu am apucat să scot o vorbă că fata a răspuns nestingherită.

         –  Ei… voia și el să mă fută, dar ai venit tu și l-ai speriat!

         –  Da, adică nu, adică da, m-ai speriat, dar nu voiam… cum să zic să… Adică ceva platonic, cum să spun, de fapt, nu s-a întâmplat nimic.

         –  Zău și de ce ai cămașa pe dos?

             Am intrat în pământ. Eusebiu avea dreptate. Aveam cămașa pusă la repezeală pe dos. Am zburat la baie să îmi schimb cămașa. După câteva secunde ușa băii s-a deschis. Era fata. A venit la mine și mi-a pus ceva în mână.

      –  Ia-i, și pe ăștia să nu-i mai pierzi!

            Am simțit imediat în pumn o cârpă dintr-un material fin. Erau foarte probabil chiloții pe care tocmai și-i dăduse jos mai devreme. S-a întors și a ieșit. Am băgat chiloții în buzunar ca și cum erau un manifest strecurat de un ilegalist. Nu aveam curajul să îi privesc. Trebuia să ies cumva din toată povestea aia. Mi-am dat cu un pic de apă rece pe față. Pentru o clipă m-am uitat în oglindă și m-am îngrozit. Arătam ca dracu! M-am întors cu greutate în sufragerie. Mă simțeam oribil. Noroc că Eusebiu a reînceput discuția fără să aștepte nimic din partea mea.

      –   Ia zi, domn Dan, cine zici că te-a trimis aici?

      –   Băiatul pictorului Luchian.

      –   Luchian nu a avut nici un copil mă corectă fata, care devenise școlăriță ca în prima zi în care o cunoscusem!

      –  Îți place de Safta? mă întrebă Eusebiu.

      –  Care Safta? am întrebat contrariat.

      – Cum care? Safta, nevastă-mea! Cea căreia ai vrut să i-o tragi. Ce, ai uitat cum o cheamă?

Atunci mi-am dat seama că toată vremea asta eu nu știusem cum o chema pe fata din Năruja. Este drept că în dimineața aia mă obsedase chestia asta până să mă invite bătrânul în casă. „Dar ce nume tâmpit pentru o astfel de splendoare de fată! Ce părinți cretini putea să aibă!” Brusc mi-am reamintit un alt lucru.

       –  Domnule Eusebiu, vorbeam iar cu dumneavoastră, dar parcă soția v-a murit?

       –  Da, Hera, dar ce, nu am voie să mă recăsătoresc?

       –  Ba da, scuze, dar mi-am amintit și din acest motiv…

       –  Mă rog, nu cu acte, că ea e oleacă minoră, dar dacă apucă să termine liceul sau eu să mai trăiesc facem și nunta.

Mă simțeam vinovat de toată nebunia cu dormitul în casa omului și îmi era mult prea rușine să mai întreb altceva. Muream însă de curiozitate să aflu câți ani are. Între timp fata plecase la bucătărie și părea să pregătească ceva. Nu știu de ce părea că râdea acolo înfundat.

      –  Domnul Dan, am uitat să îți mulțumesc pentru că ai avut grijă de pisică. Mersi mult de tot.

      –  A, chiar unde este pisica, că nu am văzut-o? Hariclea sau hari…

      –   Hacica, am dat-o înapoi că nu era a mea.

      –  Nu era…

      –  Nu, am împrumutat-o de la un prieten ca să te fac să vii aici. Fraiera de Safta, însă, tocmai atunci s-a găsit să bântuie pe străzi.

      –  Deci nu erați plecat din București?

       –  Ba da, dar nu asta era ideea, ideea era să vii tu aici.

       –  Da?? Mă uitam curios la Eusebiu cu aerul celui care știe că este deja învins. Nu avea sens nicio replică a bătrânului, dar nimic nu mă mai șoca. Încercam totuși să salvez aparențele și să mimez faptul că acea discuție era una firească.

        –  Dar de ce, de ce să vin aici?

        –  Ca să te întâlnești cu Safta, nu ți-am zis! Numai că tu, fiind și tu plecat cu sorcova, ai venit chiar în seara aia și nu a doua zi. Ai mai și dispărut definitiv după aia, de parcă o pisică ar mânca o dată pe săptămână. Am ratat ocazia, asta este!

        –  Am fost în spital câteva zile, am zis cu vocea stinsă, de cred că am auzit doar eu. Nu știam, însă, ce și, mai ales, cum puteam să mai întreb altceva. Mi se părea total aiurea că Eusebiu fusese îngrijorat de soarta unei pisici pe care oricum o împrumutase. Ce idioțenie să împrumuți o pisică!

Între timp Safta venise cu trei cești cu cafea. Era naturală. Mirosea extraordinar de bine. Am profitat de ocazie ca să ies din impas și am lăudat cafeaua. Fata a băut un pic din cafea și a ieșit din sufragerie, în hol, unde s-a îmbrăcat repede cu canadiana din seara precedentă, cea în care venise la mine cu băiatul sau cu căpitanul mort. Niște urme de sânge i se mai vedeau foarte bine pe mânecă. S-a îmbrăcat și s-a întors apoi în ușa sufrageriei:

    – Mă duc după medicamente, sper să fie deschis cu toată nebunia asta! A dat să plece, dar s-a uitat spre mine

    – Sper că, începând de astăzi, rămâi la noi!  Eusebiu a continuat imediat:

    – Da, avem un pat mare, încăpem toți trei în el!

             Nu știam dacă să zâmbesc sau dacă ar fi trebuit să fac sau să zic ceva serios. De ce om fi atât de penibili în astfel de situații? Mă îngrozea faptul că din mina afișată de cei doi nu părea deloc să fie o glumă. „Doar nu puteau vorbi serios! De unde le venise totuși o idee atât de tâmpită?”

      – Apropo, nu mă cheamă Safta. E invenția lui! El botează pe toată lumea. Face asta mereu pentru că are puterea să o facă. Și nici la liceu nu sunt oricât aș mai vrea.

      –  Hai lasă-ne să discutăm, du-te după medicamente!

             Fata a ieșit înainte ca el să reușească să termine replica. Eu stăteam și mă gândeam din nou la vârsta fetei. Nu mai era la liceu? Îl terminase deja? Din aerul ei părea că nu era la liceu. Sau poate încă nu era la liceu? E, la naiba, chiar așa de mică să fie? Nu cred, ar fi prea de tot! „Și de ce ar fi prea de tot?” mă contraziceam singur, nereușind să dau  de capătul propriilor raționamente.

     –  La ce te gândești, bunul meu prieten? Pari dus cu mintea în alte zări.

     –  Da, mă gândeam la ceva, la cineva… Da, sigur că da, îmi revenisem. Dar cine este bolnav? Voiam, am schimbat subiectul, voiam să te întreb cine e bolnav?

     –  Cum cine? Eu, ce mama mă-sii doar nu crezi că ea, la vârsta ei?

             Îmi era iarăși nu știu cum să întreb ce boală avea, dar nu a mai fost cazul.

     –  Am cancer în fază terminală. Sper să apuc sfârșitul anului, adică săptămâna viitoare. Nu știu dacă mai prind guvernul lui Roman!

     – Cine?

     – Roman. Mă rog o să îl aveți prim-ministru un an, doi. Un șmecheraș de bani gata, dar cică va da bine pe sticlă! Eu tot cred că ar fi mai bun Corn…

             S-a oprit brusc și a încercat să schimbe subiectul. Nu l-am lăsat:

     –  Domnul Eusebiu, de unde știți cine va fi în locul lui Ceaușescu?

     –  Dragul meu, Roman va fi prim-ministru, Iliescu va fi președinte.

Iliescu? Unde mai întâlnisem numele ăsta? Mi-am adus aminte de jurnal. M-am bucurat ca un copil. Mă gândeam că venise momentul să atac acel subiect bulversant. Mi-am adus aminte și de poza din vitrină. Am prins curaj și am început.

     –  Domnule Eusebiu când am fost atunci la tine, la dumneavoastră acasă, vreau să spun, am găsit un caiet, un jurnal…

      –   Știu, și?

     –  Păi, părea un jurnal…

        –  Știu, ai mai spus.

     –  Păi, părea jurnalul meu! Adică, cum să spun, părea al meu, dar nu eu l-am scris…

    –  Da, și?

     –  Cum și? Cum să fie al meu dacă eu nu am scris niciodată un jurnal?

     –  Păi, atunci poate nu era al tău!

     –  Păi, era al meu, dar nu l-am scris eu, adică erau povestite, lucrurile pe care le-am trăit eu, dar nu le-am scris eu, iar unele nici măcar nu cred că le-am povestit cuiva.

    – Da, și?

             Am sărit ca ars.

     – Cum, da și… păi ce, este normal?

     – Păi, nu este normal, dacă ție ți se pare anormal, dar ce e cu asta?

     – Cum puteți fi domnule Eusebiu atât de senin când este o chestie total absurdă?

        – Și, mă rog, de ce este o chestiune total absurdă?

Eusebiu mă imitase ceea ce îl făcuse destul de simpatic. Dacă cineva ar fi privit scena ca spectator, din afară, probabil ar fi zâmbit. Făcuse un gest la care nu mă gândisem și fără să vreau m-am mai relaxat.

     –  Domnule Eusebiu, dacă ați găsi un jurnal care să povestească tot ce ați făcut și urmează să faceți în viață vi s-ar părea normal?

     – Zău? părea îngândurat dintr-odată. Juca însă teatru. Cu un aer degajat mi-a tăiat elanul pentru a câta oară?

     –  Nu știu Dane, ce să zic, mie mi se întâmplă chestiile astea tot timpul. Dar dacă tu spui că nu este normal…

     –  Ei, pe naiba normal!… Adică e normal ca cineva să-și cunoască viitorul?

     –  Păi atât timp cât își poate cunoaște prezentul sau trecutul de ce nu și-ar cunoaște viitorul?

     –  Pentru că este viitor de aia! E normal să cunoști viitorul, pardon trecutul sau prezentul, pentru că sunt lucruri care se întâmplă sau s-au întâmplat. Viitorul urmează să se întâmple, deci e normal să nu-l cunoaștem.

      –  Dragă Dane, tu chiar crezi că știi ce se întâmplă acum, în prezent? Adică știi tu ce se întâmplă acum în clădirea turn a Televiziunii sau în micul buncăr de la subsolul blocului tău?

      –  Nu, evident că nu putem cunoaște tot prezentul, dar măcar o… Nu am continuat pentru că abia atunci am realizat sensul întregii propoziții.

      – Buncăr? Ce buncăr?

      – Ei, vezi tu tinere, era amuzant cum el îmi spunea mie tinere, deși, desigur, avea dreptate, probabil avea aproape douăzeci de ani în plus. A continuat fără să observe zâmbetul meu.

       – Vezi tu tinere, securiștii au acolo un mic buncăr, arme, bombe, aparatură electronică, nimicuri din astea.

       – La mine în bloc? Am reacționat cu un puternic instinct de proprietate! Eram siderat de o astfel de veste. M-am gândit fără voia mea la Angela, baba știe tot! Ce dezamăgită ar fi dacă ar auzi că la ea în bloc se află un astfel de buncăr și ea nu știe nimic de atâția ani. Eram, însă, atât de șocat încât gândeam, fără să îmi dau seama, cu voce tare.

      – Angela, vecina ta, știe foarte bine că doar ea este șefa obiectivului!

      – Angela?… Ce este Angela?… am sărit ca electrocutat: Hai că nu cred chestia asta, e prea de tot. E o biată pensionară!

      – Dragă, Angela este pensionară, dar este și colonel plin la filaj. De altfel, nici nu te-aș sfătui să o superi că are centură neagră și vreo nu știu câți dani la judo sau la karate, că nu mai știu. Bate patru, cinci puștani deodată fluierând și asta în timp ce fumează o țigară.

Descopeream un univers tare straniu chiar în preajma casei mele. Nu discutasem cu Angela decât sporadic, dar nu crezusem nici un moment că ar fi fost la viața ei, vreodată, altceva decât o biată secretară pe la vreo întreprindere. Mă gândeam acum, în schimb, că nici ea poate nu credea că eu, cândva, fusesem subofițer de securitate la canal. După câteva secunde m-am contrazis singur în mintea mea tulburată în acel moment, „Probabil că ăia știau, de fapt, totul despre mine”.

    –  Chiar mă mir că nu ai recunoscut-o la anchetă. Asta să știi că și mie mi s-a părut aiurea.

    – Cum? La… Adică ea era ea? Chiar ea era? Asta este bună! Nu pot să cred! Dar nu cred! Aș fi recunoscut-o!

     – Ei! Au machiat-o băieții un pic, nu prea mult.

     – Păi de ce trebuia să mă ancheteze chiar ea? Dacă se dădea de gol?

     – Nu, nu trebuia, dar au pus pariu că nu te prinzi. Angela a câștigat câteva sute de lei de la fraieri. Probabil că sunt glume a la filaj, de unde să știu?

             Mi se părea scandalos. Nu puteam să cred că putea fi adevărat. Mi se părea de-a dreptul sinistru ca vecina mea de atâția și atâția ani să mă ancheteze. Era uluitor. Unde mai pui că securiștii mai puneau și pariuri pe prostia celor anchetați.

      –  Dragă Dane, ea nu a riscat mare lucru și a câștigat destul de ușor pariul pentru că tu nu puteai concepe că bătrânica pe care nu dădeai doi bani putea să fie cea care stătea în fața ta la masa anchetatorilor. Nici măcar nu voiai să accepți acest lucru, deci nu erai pregătit să vezi ceva. Înțelegi Dane, tocmai asta este o altă dovadă că nu știi mare lucru nici despre prezent, nici despre trecut.

      –  Da, sigur, sunt unele lucruri în care ne înșelăm, dar nu putem să spunem că nu ar fi și lucruri simple pe care le cunoaștem foarte bine. Intrasem în aceste replici în contradictoriu cu Eusebiu, din nevoia de a spune ceva. Eram încă terifiat de revelațiile avute mai devreme. Eusebiu vedea foarte bine că eram bulversat, dar a continuat ca și cum era absolut normală discuția noastră.

      –  Zău, Dane? Safta s-a dezbrăcat în fața ta. Te-a lăsat să o vezi goală și nu era pentru prima dată, dacă înțeleg bine. S-a uitat la mine încruntându-și sprâncenele când rostise ultima propoziție. Am încercat să spun ceva, habar nu aveam ce, noroc că el a continuat fără să mă bage în seamă.

      –  Dar spune-mi Dane, tu care știi atât de precis lucrurile simple din jurul tău, ar vrea sau nu Safta să se culce cu tine?

      –  Bun! Nu știu, este adevărat, pentru că este mai complicată chestia asta.

  –  Chiar așa? Și dacă îți spun că nici măcar ea nu știe dacă vrea sau nu?

Bine, nu știm unele lucruri, mă rog nu știm poate multe lucruri, dar pe altele le știm!

   –   Și în cazul viitorului de ce nu ar sta lucrurile, cum zici tu, la fel?

Adică unele lucruri le putem știi și pe altele nu. Care e diferența?

  –  Diferența este că… m-am oprit, nu prea știam care era diferența. Cel puțin nu puteam să o văd în acel moment. Căzusem în cursă. Am băut o gură de cafea în lipsa oricărei idei. Se răcise, dar era la fel de bună. Am continuat cu o mică speranță în glas, găsisem un argument salvator:

  –  Diferența este de grad!

  –  Ce grad? Celsius, de miliție, de securitate?

  –  Nu, domnule Eusebiu, hai să fim serioși, știm mai multe lucruri despre prezent sau trecut, dar și mult mai corecte, decât ce putem să știm despre viitor!

   –  Zău? Nu, dragă Dan, despre trecut știm doar ce ni se povestește și poveștile sunt diferite pentru că ele depind de povestitor. Ți s-a zis că tu te tragi din daci deși istoricii vechi îi descriu pe ăștia ca fiind înalți, blonzi și cu ochi albaștri, iar pe de altă parte, numărul lor, spun arheologii, este jalnic de mic, comparativ cu sciții, sau față de pecinegi sau mai știu eu cine de pe aici. Ai învățat lucruri frumoase despre Ștefan sau Mihai Viteazul, chiar crezi că sunt adevărate? Ia gândește-te ce lucruri oficiale se spun azi despre Ceaușescu? Să vezi cum se vor schimba ele, toate chiar, nu mai târziu de mâine! Cine va avea dreptate? Vom știi oare mai multe? Mă uitam la modul în care argumenta și nu știam dacă să intervin  sau nu. În orice caz, nu aveam nicio idee clară în cap care merita să fie exprimată. Îl ascultam în continuare.

    –  Vom avea, dragă Dan, mai multe informații, dar nu vom ști mult mai mult. Dimpotrivă, uneori mai multe informații înseamnă tocmai să știi mai puțin. Vom știi, însă mereu doar ce avem voie să știm. A, tu îți proiectezi anumite lucruri și crezi că așa stau ele cu adevărat, crezi în sufletul tău un lucru, dar nu înseamnă că știi ceva. Acest lucru este la fel de valabil și pentru viitor. Ba, în cazul lui, lucrurile stau chiar mai bine, pentru că vezi tu, viitorul poți să-l schimbi real după dorințele tale, ceea ce este mai greu cu prezentul și imposibil cu trecutul.

    –  Domnule Eusebiu m-ai zăpăcit de tot. Oricât ai insista tot nu pot să admit că este normal ca cineva să poată cunoaște viitorul! E absurd!?

    – Ne e mai absurd decât a cunoaște trecutul. Istoricii, să luăm un exemplu, rescriu istoria. Nu bat câmpii, nu inventează prostii sau simple fantezii ca să se afle în treabă, dar ei totuși reconstruiesc ceva și niciunul dintre ei, cât de cât serios, nu are pretenția că știe cu adevărat tot ceea ce s-a întâmplat în perioada pe care ne-o prezintă. La fel ca ei, există și unii oameni care pur și simplu scriu, nu rescriu ca istoricii. Aceștia scriu viitorul. Ei au marea șansă că pot fi mult mai corecți, tocmai pentru că ei pot să transpună în realitate ceea ce spun, de fapt, ceea ce au scris.

    –  Asta este o știință nouă, un fel de istorie pe invers?

    –  Nu este o știință nouă, este poate chiar cea mai veche dintre toate. Oricum, mult mai veche decât istoria. Cine era de fapt la începuturi interesat de trecut, când marile provocări sunt și au fost întotdeauna ale viitorului? Este complet aiurea să rescrii permanent trecutul. Este mult mai important să scrii viitorul!

    – Mă rog, sună bine, dar e mai mult o metaforă. Adică cum să îți spun, eram iar la pertu, pentru o clipă, cu Eusebiu, îmi pare tot ceea ce spui… spuneți, o apologie într-un fel a ghicitului în cărți.

      –  Și ce este rău în ghicitul în cărți?     

Am sărit ca ars.

    –  Adică să înțeleg că bunică-mea studia viitorul la țară, la ea, acolo, în creierul munților?

       –  Ți se pare ciudat, dar cei care ghicesc în cărți fac, la nivelul lor rudimentar, exact acest lucru, desigur foarte primitiv am putea spune, deși e bine să știi că unii au real talent.

     –  Hai domnu’ Eusebiu, o să îmi spui că țigăncile din gară sunt oameni de știință și construiesc viitorul!

     –  Nu, cu siguranță că nu, dar nu aș fi atât de radical ca tine în a spune că nu influențează viitorul prin ceea ce fac. Să spunem spre exemplu că tânărul băiat este în gară la Buzău și trebuie să plece din oraș. El o iubește pe Lenuța, să spunem așa ca un exemplu, dar nu are curajul sărmanul să i-o spună. Lenuței îi place de el, dar nu se uită la el ca la un posibil bărbat. Aici apare țiganca ta, care îi ghicește lui și îi spune că o fată drăguță foc îl iubește cu disperare, dar că îi este rușine să îi arate acest lucru. Îți e clar că el nu se poate gândi decât la Lenuța lui și prinde curaj și vorbește cu ea. Îi spune ce frumoasă e și cât de mult ține la ea. Fata e măgulită, bineînțeles, se uită la rândul ei cu alți ochi la el. Ce se întâmplă? A schimbat ghicitoarea realitatea?

     –   Mă rog, poate că în unele cazuri, dacă chiar se plăceau, dar tot mi se pare aiurea. Exagerați totuși!

     –   Dragă Dan, în ziua de azi ghicitoarea este cel mai adesea o impostoare, dar cum ai putea crede că practicile acestea de mii de ani au avut forța să reziste atâta timp fără să aibă puterea reală de a influența viitorul? Fără sâmburele lor de adevăr ar fi murit ca milioane de alte invenții ce s-au pierdut în milenii de istorie.

     –  Ne-am întors deci la istorie.

Replica asta o dădusem complet aiurea ca să mă aflu în treabă și să mă agăț de ceva. De fapt, nu prea știam ce să spun. Am așteptat câteva momente și am mai băut din cafea. Am profitat de momentul de pauză și am îndrăznit să-l întreb pe Eusebiu dacă are o țigară, trabuc chiar nu mai voiam. Mi-a adus un pachet de Kent din birou, probabil din același loc în care găsisem trabucurile. Mi-a întins și o scrumieră pe care o luase de sub măsuța pe care stătea televizorul.

      – Pe astea nu le-ai găsit? A trebuit să iei trabucuri! Alea sunt cu hașiș!

      – Droguri?

             Rămăsesem paf. Care vasăzică de-asta fusesem atât de capiu de cap. Am simțit nevoia să îi cer scuze încă o dată.

      –  Scuză-mă Eusebiu dar, adică muream după o țigară și…

      –  Norocul tău că nu te-ai ambiționat să fumezi mai multe. Dădeai de dracu dacă îl luai și pe al doilea.

Mi-am aprins o țigară și cu uimire am văzut că Eusebiu își adusese pentru el un trabuc. Și l-a aprins. Cu un aer nevinovat mi-a spus că lui nu îi făceau rău, ba dimpotrivă.

       –  Dar de unde, de unde le aveți, adică cum se pot găsi la noi astfel de trabucuri?

       –   Le importăm, cum ai vrea să le aducem? Doar nu cum aduc fotbaliștii videourile?

       –  Le importăm? Adică cine? Care noi?

       –  Noi, cei care scriem viitorul!

Am trecut peste emfaza cu care rostise replica. Eram prea curios în legătură cu trabucurile.

       –  Adică legal?

        – Ce înseamnă pentru tine legal? Desigur, legal, dacă tot noi suntem cei care facem și legile.

Prin mintea care mi se mai limpezea, de la țigara aprinsă, mi-a trecut o străfulgerare care mi-a dat un fior până în tălpi. Nu mai puteam și nu mai aveam de ce să mă eschivez și să amân întrebarea. L-am întrebat direct, foarte protocolar.

       – Domnule Eusebiu sunteți securist, adică sunteți ofițer de Securitate?

Omul mă privea fix și nu spunea nimic. Rămăsese chiar cu ceșcuța cu cafea suspendată în dreptul gurii.

        – Nu, nu că ar fi rău, că și eu am fost, mă rog, mai mic și chiar de mult de tot, dar cum vă spuneam, întrebam doar.

        – Dane, Dane, nu ai prins ideea! Noi suntem cei care i-am născut pe securiști și cei care îi vom pune și pe ăștilalți. Securiștii sunt niște simple unelte. În isteria asta ați ajuns toți să îi vedeți aberant de puternici. A zâmbit ușor și a continuat:

    – Acum e adevărat că tot noi v-am determinat să credeți chestia asta cu securiștii.

Eusebiu s-a ridicat imediat după această replică, ce îl făcuse să se amuze singur, și s-a dus la telefonul din hol, fără a mă mai băga în seamă. A format doar trei-patru cifre nu știu, în orice caz mult mai puține decât trebuia. Părea un număr foarte scurt. A așteptat cred un minut și a mai învârtit discul telefonului încă de două ori, apoi a vorbit:

    –  Auzi, că mi-am adus aminte. Să scoți zilele următoare în față cadavrele alea ambulante de la liberali și țărăniști că dau bine ca efecte speciale… Cum este greu? Hai, descurcă-te! O să vezi că este simplu, sunt nevorbiți. Nu uita să bagi în două săptămâni chestia cu anticomunismul că eu sigur o să fiu pe lumea ailaltă și o să râd de organizarea voastră. Bine, bine, Hai vorbim diseară.

A închis! Mă uitam curios la Eusebiu. Câtă dreptate avea totuși! De fapt, eu nu știam despre trecut sau despre prezent mai mult decât despre viitor. Nu avem chef să îi dau dreptate, așa că am încercat să schimb subiectul discuției.

     – Vorbiți despre liberalii și țărăniștii ăia după vremuri? Păi ce, mai există? Adică, nu au murit?

     – Dane, sigur că am lăsat de prăsilă câțiva. De fapt, o sumedenie, am descoperit chiar și eu. Ei și-au respectat angajamentele și au și ei rude, copii, nepoți, așa că nu-s puțini. Or strânge câteva sute.

     –  Dar Eusebiu, cel puțin pentru noi, la vârsta noastră, este cam aiurea să-i numești cadavre ambulante, adică totuși sunt în vârstă, la fel ca noi.

        – Și, ce măi băiete, noi nu suntem cadavre ambulante? Ce te deranjează? Ce, tu nu o să mori? E drept, tu mai ai ceva de trăit, dar eu mai am doar câteva săptămâni. Ce crezi că ăia au mai mult? Or să moară și ei în câțiva ani. Oricum, aproape toți înaintea ta!

             S-a oprit brusc și și-a tras scaunul mai aproape de mine.

      –   Auzi Dane, lasă-i pe ăștia cu Revoluția lor. Stai liniștit, totul merge ca uns. Voiam să te întreb altceva. Mă apropiasem și eu de el. Simțeam că îmi va spune sau mă va întreba ceva foarte important. Am rămas însă mut când l-am auzit.

      –  Auzi Dane, ce crezi că ar zice un gândac de bucătărie despre toată discuția noastră?

*****

3

Imediat după această replică neașteptată, Eusebiu s-a ridicat și s-a dus la bucătărie. După câteva minute s-a întors cu două pahare. Din ele o licoare roșie răspândea un parfum special, care mi-a adus aminte de îndată de vinurile de țară. Mi-a oferit unul dintre pahare și s-a așezat la loc pe fotoliul capitonat care acum îmi părea, în mod ciudat, că are culoarea vinului din pahare. A băut o gură, după care mi-a repetat foarte calm întrebarea.

    –   Hai, te-ai gândit? Ce ar zice gândacul de bucătărie? Este drept că mulți folosesc metafore mai elegante, cum ar fi fluturii, sau florile. Mie mi se pare, însă, că gândacul de bucătărie este cel mai bun exemplu de victorie certă a evoluționismului. Știai că gândacul de bucătărie a îngropat mii de specii de animale, probabil zeci de mii. Știai că el va supraviețui speciei umane?

Păream probabil contrariat, deși nu de succesele gândacului de bucătărie, ci de întrebarea ca atare. De unde și până unde ajunsesem la gândacii de bucătărie?

      –  Dane, știai că strămoșul gândacului de azi este de pe vremea dinozaurilor? Da! Este una dintre cele mai vechi vietăți de pe pământ. Cu toate astea, este uluitor de prost. La urma urmei este doar o gânganie nesuferită, care fuge de noi tot timpul. Dar cum a reușit să supraviețuiască dinozaurilor, mamuților, zecilor de hominizi care s-au stins până la noi?

       –  Probabil, pur și simplu instinctul, am intrat în joc, fără să îmi dau bine seama de motivele pentru care intrase Eusebiu în această poveste.

       –  Dar ce, nu toate animalele au instincte? Noi nu avem instincte?

       –  Poate că gândacul se adaptează mai bine decât alte vietăți, poate că pur și simplu aceste instincte sunt mai puternice la gândac. În orice caz, nu cred că gândacii de bucătărie, cu instincte mai bune sau nu ca ale omului, ar avea ceva de spus despre povestea noastră.

        –  Ba da, Dane, au multe de spus acești gândaci. Apropo, îți dai seama cât de mult antropomorfizăm noi lumea din jurul nostru? Ei au zeci de milioane de ani și noi îi botezăm gândaci de bucătărie! Când au apărut ei nu existau nici măcar maimuțe, cu atât mai puțin bucătării.

        –  Bun, am înțeles, dar care ar fi părerea lor despre ce am discutat noi. Ce treabă au ei cu istoria sau cu viitorul?

        –  Dragă Dane, ai dreptate. Ei au o capacitate uriașă de adaptare și, desigur, instinctul îi conduce adesea la sacrificiu în favoarea membrilor speciei, cum am spune noi, oamenii. Sacrificiul este doar uman. Noi îl opunem cel mai adesea instinctelor, iar dacă trecem de ele vorbim de sacrificiu. Dar ceva de acest tip există și la gândacul de bucătărie. Din acest motiv, în mare parte, a rezistat. Dar vezi tu, Dane, totuși, ei nu au nici un fel de istorie pentru că ei nu își studiază trecutul. Nu își cunosc prezentul și nu au idee despre viitor. Ești de acord cu mine că gândăcelul nostru nu are conștiință de sine, nu gândește, nu face nimic din ce ar însemna cunoaștere!

     –  Da, evident, am răspuns ca la școală. Dar care este problema atunci?

     –  Cum îți explici atunci că acest gândac, ca specie, ne bate de ne rupe? Ei nu au istorie, nici prezent și nici viitor, după cum ai recunoscut.

Alunecam în jocul replicilor bătrânului inginer și încercam să-l contrazic, fără să fiu foarte atent la propriile argumente.

      –  De unde știm că nu vor dispărea, totuși, înaintea noastră? Am reluat discuția după o clipă de tăcere. La urma urmei și omul ca specie, cine știe, poate că va domina planeta milioane de ani de acum încolo.

      –  Nu prea cred! Aș spune chiar că șansele noastre sunt uluitor de mici față de cele ale gândacului. Vezi tu, gândacul nostru nu știe nimic despre trecutul său. Nu știe aproape nimic despre lumea lui, cea în care umblă bezmetic pe întuneric și, evident, cu atât mai puțin știe ceva despre viitor. El nu își poate falsifica istoria, ca noi, și asta pentru că nu o are, nu își propune să se adapteze, pentru că nu știe ce i se întâmplă și nu are idee niciodată de ce i se poate întâmpla în următorul minut. Omul este, pe de altă parte, în mod absolut cert, un fenomen uluitor față de gândacul de bucătărie. Noi avem istorie, avem prezent și avem și viitor. De ce crezi tu Dane, că noi suntem oameni doar când vorbim de trecut sau de prezent, dar suntem gândaci de bucătărie când vorbim despre viitor? Adică de ce trebuie să fim impotenți precum gândacul când ne raportăm la viitor?

        –  Mă rog este un gen de argumentație și acesta, dar nu mă convinge. Este o exagerare voită pe care o faceți. Este clar că putem să cunoaștem și viitorul, dar este o diferență, așa cum spuneam, de grad, adică pur și simplu nivelul, cantitatea sunt diferite. În definitiv, cred că și în privința cunoașterii este o diferență de nivel. Cred că și gândacul vede ceva în lumea lui, simte pericolul, de aia fuge în fond, ceva o cunoaște și el din lumea asta sau din lumea lui.

         –  Nu, dragă Dan. Este o diferență uriașă de conținut, nu de nivel. Vezi tu, istoria se referă la cunoaștere, asta și însemna istorie la vechii greci sau la latini. Cercetarea trecutului, studiu, repovestirea fără întrerupere a experiențelor umane referențiale. Cu alte cuvinte, istoria reprezintă cunoașterea prin definiție. Viitorul nu presupune cunoaștere, nu, cel puțin în sensul cunoașterii pe care o presupune istoria, cea despre care vorbeam. Viitorul presupune acțiune, presupune voință, forță, nu cunoaștere pură, așa cum crezi tu. Trecutul este al cunoașterii, viitorul al acțiunii. Acesta este motivul pentru care găsim atât de ușor explicații veridice despre trecut și toată știința se bazează pe studiul a ceea ce s-a întâmplat în trecut sau se întâmplă în prezent, dar nu despre ce urmează să se întâmple.

       –  Ba eu cred că știința este tocmai despre viitor, cred că ea face presupuneri despre cum or să se întâmple lucrurile.

      –   Da, știința este permanent nemulțumită de tot ceea ce ea realizează în raport cu trecutul sau prezentul și are această ambiție, de a furniza predicții. Cele mai multe nu se adeveresc.

Mi se părea că, fără voia mea, se întorsese cumva roata. Acum eu spuneam că se poate cunoaște viitorul, iar Eusebiu că, de fapt, nu-l puteam cunoaște niciodată. I-am zis acest lucru și în mod surprinzător mi-a dat dreptate.

       –  Dane, ai dreptate pentru că dacă rămâi la știința ta, la cea pe care o ai tu în minte, așa stau lucrurile. Vezi tu, cunoașterea caută să explice și tocmai de aceea are nevoie de trecut sau măcar de prezent. Viitorul nu are nevoie de nimic, adică nu de cunoaștere, ci de voință, de motivație, de dorință de a schimba ceva. Știința, în sensul studierii trecutului, poate fi utilă pentru că oferă modele, dar ele sunt doar niște simple unelte, ele nu pun în mișcare lucrurile. Tocmai de aceea, dacă poți să știi ceva cu adevărat, poți știi doar viitorul.

Mi se părea aiurea concluzia la care ajunsese. Aveam impresia că nu venea din nimic din ceea ce spusese până atunci.

        – Stați să înțeleg, tocmai ați spus că viitorul nu poate fi cunoscut. Cum să știm, cu adevărat, doar viitorul?

         – Este simplu, Dan, pentru că viitorul poți să-l schimbi, să-l construiești, așa cum vrei tu, deci fiind creația ta el este mai cognoscibil decât trecutul. Viitorul poți să-l aduci acolo unde vrei. Vezi tu, istoria ne oferă mereu o mare păcăleală. Ideea este că noi studiem trecutul ca să învățăm din el. Acesta este și sensul cuvântului la origini. Dar oare așa este? Adică, crezi că atunci când ție ți-a tras clapa o fată care te-a mințit că vine la întâlnire, acel lucru s-a întâmplat pentru prima dată în istoria umanității sau, crezi tu că după tine nu vor mai fi milioane și milioane de fătuci care vor trage țeapă unor bărbați? Unde este experiența acumulată? Ce am învățat?

Simțeam că argumentele sunt forțate, că ceva era putred în aceste raționamente, dar nu puteam să îmi dau seama cum să le demontez. Încercam însă să fac față.

       –   Totuși astea sunt experiențe individuale, cum să spun, există contra- argumente, de exemplu, totuși, nu putem nega progresul. Progresul este evident. Am trimis oameni pe Lună, am construit o groază de lucruri, cum am putea fi la stadiul gândacului?

       –  Păi, ți-am zis că nu suntem la stadiul gândacului, dar tocmai asta ți-am și spus că suntem ființe superioare, numai că nu cunoașterea, studiul trecutului ne face puternici, ci tocmai capacitatea de a manipula viitorul.

Mi-a zâmbit ca un profesor care termină un silogism complicat. Pentru mine nu terminase mare lucru, că nu reușisem să înțeleg aproape nimic. Probabil că și-a dat seama, după fața mea, căci a continuat.

      –   Vezi tu, noi avem o mare putere, pe care nu o au alte animale, o putere care nu stă în cunoaștere, nici în conștiință, lucruri pe care cred că așa cum spuneai le au și animalele la niveluri rudimentare. Noi avem ceva mult mai prețios, ceva care stă la baza tuturor celorlalte atuuri ale noastre, inclusiv la baza conștiinței sau a gândirii. Noi avem cuvinte! Noi utilizăm cuvintele, avem un limbaj pe care îl punem, de când am devenit oameni, înaintea realității. Cuvintele sunt temelia pentru instrumentarea viitorului. Aici este diferența!

Dădeam din cap zâmbind ușor deși pe fața mea palidă de la atâta efort intelectual cred că se citea mult prea ușor că nu înțelegeam mare lucru.

      –  Te-ai întrebat vreodată de ce în absolut toate scrierile vechi, inclusiv în Biblie, Coran, imnuri vedice sau ce vrei tu, se vorbește întotdeauna de cuvinte? Te-ai întrebat de ce în toate culturile găsești, în forme diferite, aserțiuni de genul „la început a fost cuvântul” sau „pe când nu erau numite” sau „atunci a primit numele și a devenit ființă”? Adică nu ți se pare aiurea că la început să fie cuvântul și abia apoi o realitate la care el se referă? Nu ar fi mai normal ca la început să fie lucrurile și apoi ele să capete nume? De ce lumea nu apare nicăieri, în nicio cultură din istorie, ca o lume a ordinii, a relațiilor sau a cunoașterii în afara cuvintelor, a „numirii” ei?

Cu siguranță, că nu mă întrebasem niciodată așa ceva. Oricum, nu prea mă ducea capul pentru astfel de analize și, în general, nu prea mă sinchiseam de treburi din astea. Era evident, după ochii care îmi rămăseseră imobili, că nu mai aveam chef de discuții, dar în sadismul lui, Eusebiu a continuat.

       –  Dane, marea diferență este tocmai că noi utilizăm cuvinte și construim realități. Cuvântul învinge instinctul pentru că îl poate struni, îl poate ține în hățuri, dar îl poate și stârni, stimula sau canaliza. Cuvântul ne poate face să proiectăm viitorul. Ăsta este secretul pentru care noi nu o să supraviețuim gândacului de bucătărie, noi suntem mult prea deștepți și tocmai din acest motiv nu vom reuși să ne adaptăm suficient de mult. Sincer nu știam cum să ripostez. Mi se părea ciudat că ajunsesem la o astfel de concluzie care mi se părea contrară a tot ceea ce înțelesesem eu până în acel moment. Simțeam, din nou că era o exagerare, dar intuiam, la fel de bine, și că pe undeva avea ceva adevăr concluzia lui Eusebiu. Eram însă mult prea buimăcit de această discuție și chiar nu mai reușeam să țin pasul și să tot reflectez la ceea ce îmi spunea. Am preferat să nu spun nimic. Eusebiu a continuat.

    –  Dane, este simplu, cuvintele ne dau ambiția să ne construim viitorul și tocmai din acest motiv putem realiza cu mult mai mult decât poate să realizeze orice instinct vreodată. Dar vezi tu, noi atunci ne dezvoltăm, creăm noi realități, construim o lume nouă, una a noastră, care trece dincolo. Adică, chiar prin definiția modului nostru de a fi, ea trece dincolo de instinct, dincolo de supraviețuire. Vezi tu, evoluția animalelor este totuși legată de instinct, nu de dezvoltare. Adică, cu alte cuvinte, instinctul nu te dezvoltă, el te face să răspunzi provocărilor imediate care stau în fața ta. Instinctul face ca din foarte mulți să supraviețuiască cei care au găsit soluția convenabilă, cei al căror organism a fost mai performant, cei al căror corp a răspuns întâmplător mai bine la stimulii provocatori ai lumii în care trăiesc. În felul acesta instinctul duce treptat la supraviețuirea celor care sunt mai bine adaptați sau care pur și simplu se adaptează.

Eusebiu a făcut o pauză. S-a dus la bucătărie cu paharele și a venit cu ele din nou pline. Nu înțelegeam de ce nu a adus sticla, dar nu am apucat să meditez prea mult la gestul lui. A continuat să vorbească ca și cum nu s-ar fi oprit nici un moment.

       –  Vezi tu, instinctul noi îl vedem ca supraviețuire, îl vedem într-o manieră pozitivă pentru că impunem realității o dimensiune antropomorfică. Adică noi credem că el duce la ființe superioare, ar duce la noi, în fond. În realitate, instinctul nu înseamnă evoluție. Nu înseamnă progres, nu înseamnă altceva decât moarte.

       –   Moarte, Eusebiu? Ce îți veni, credeam că este un triumf al vieții, nu al morții?

        –  După ce a băut o gură de vin și m-a îndemnat și pe mine să-l urmez, a continuat ca și cum așteptase de mult timp replica mea.

         – Nu, înseamnă moarte, pentru că costul adaptării este exact acesta. Moartea celor care nu reușesc să se adapteze provocărilor. Cei mai mulți mor, cei puțini supraviețuiesc. Sute de mii de specii au dispărut, nu mai spun exemplarele dintr-o specie câte se prăpădesc. Înțelegi, noi vedem atât de roz evoluția pentru că ne raportăm la noi, și credem că ea duce la noi, dar ea înseamnă, de fapt, ceva cumplit de dur, o sită fină prin care trebuie să treacă totul și doar firicele mici de nisip sunt în final cele care se descurcă. Așa cum a făcut-o gândacul de bucătărie. Vezi tu, el a  supraviețuit, nu s-a dezvoltat, deci nici evoluție nu ar trebui să-i spunem acestui proces. Este vorba doar de faptul că la niște noi provocări, dar întotdeauna altele, un animal s-a adaptat. Nu e vorba că se adaptează mai bine, ci pur și simplu că se adaptează la noile condiții. Dacă întorci animalul respectiv o mie de ani în urmă, la condițiile de atunci, probabil că nu va mai fi deloc adaptat. Înțelegi, nu este nicio evoluție, chiar dacă unele funcții noi sunt uneori mai spectaculoase. În tot cazul, alte funcții, poate la fel de spectaculoase, care marcau adaptarea pentru alte situații, se pierd. În realitate, de cele mai multe ori, condițiile dificile sunt cele care ne fac să ne adaptăm mai bine. Este drept, unele instrumente care sunt create în timpul adaptării rămân și îmbogățesc puterea animalului să se adapteze ulterior, dar pe ansamblu, în esența sa, animalul nu diferă de cel din trecut. Altfel spus, gândacul de bucătărie este la fel de prost sau de deștept astăzi ca și strămoșul lui care trăia alături de dinozauri.

      –  Nu este mai deștept, prin urmare, și…?

      –  Da, nu este deci mai deștept, nu cunoaște mai bine lumea. A adunat în tolba sa biologică numeroase atuuri pentru a supraviețui. Omul în schimb, de la primii hominizi chiar, a luptat încă de la începuturi cu propriile sale instincte. Este singurul animal care își propune conștient să își controleze instinctele, singurul care își propune să crească, să se dezvolte, singurul care își propune să cunoască lumea în care trăiește, singurul care, conștient, construiește o nouă lume, a lui. Din acest motiv suntem oameni, pentru că ne opunem de sute de mii de ani instinctelor. Pentru că încercăm să ne adaptăm la realitate nu prin instinct și prin moarte, ci prin lucrurile pe care le creăm noi pentru a transforma natura. Am renunțat la selecția naturală în favoarea ideii că noi putem transforma lumea, deci nu trebuie să ne adaptăm ei. Vezi Dane, doar cuvintele fac acest lucru posibil.

– Da, pare interesant ce spuneți. Simțeam nevoia să mai spun ceva, dar nu știam ce. Nici nu îmi era foarte clar ceea ce voia el să spună, de fapt.

        –  Dane, ușor, ușor o să înțelegi. Chiar dacă acum doar intuiești ceea ce eu ți-am spus.

Bătrânul a mai sorbit încă o dată din pahar, iar eu l-am imitat. Aveam senzația că își terminase mica lui prelegere, dar mă înșelasem.

         –  Vezi tu, ar mai fi o întrebare, una esențială, însă. Este oare cunoașterea mai tare decât instinctul, sau și mai mult, poate ea să-l înlocuiască? În fond, noi nu suntem liberi de instincte, doar încercăm să le controlăm, dincolo de masca controlului ele izbucnesc în noi în permanență. Cât de mult pot cuvintele, însă, să construiască lumea? Cât de multe șanse avem? Nu să ne dezvoltăm, că aici suntem singurii competitori, nu are cine să ne întreacă, cât de mult putem supraviețui? Istoria, vezi tu, e bună și ea, ne învață, că doar asta trebuie să facă, că marile imperii și marile culturi, cele care excelau ca și cunoaștere s-au stins tocmai în fața unor culturi mici, a unor popoare rudimentare, a unor populații dominate mai puternic de instincte.

Bruma mea de istorie, deși chiar o predasem la un moment dat, nu mă făcea să îi pot da dreptate, dar în nici un caz să-l contrazic. Totuși am încercat.

      –  Cumva, ești într-un cerc vicios Eusebiu, pentru că marile civilizații atrag întotdeauna tocmai pentru că le privim la trecut, pentru că ele sunt vizibile tocmai pentru că se prăbușesc la un moment dat.

– Da, e interesant și cred că ai dreptate, dar cine sunt cei care le înving? Marele Imperiu Roman sau cel Bizantin, au căzut în fața popoarelor migratoare. Erau vandalii sau pecinegii, sau vizigoții, dezvoltați față de romani? Dar bulgarii sau valahii? Ori chiar triburile otomane la început? Nu, cei care sunt dominați de instinct reușesc în cele mai multe cazuri să se adapteze și să învingă, chiar dacă cultural sunt inferiori. Tocmai pentru că singură, cunoașterea, nu te poate face niciodată victorios. Cunoașterea, oricât de profundă, nu te face mai puternic în fața lumii, te face mai deștept. Doar atât. Cunoașterea îți poate da iluzia puterii, dar puterea este dată de forță, nu de cunoaștere.

Am dat din cap. Asta era o idee pe care, în fine, o înțelesesem. Am zâmbit și Eusebiu m-a văzut și mi-a zâmbit și el.

       – Vezi Dane, cuvintele sunt instrumentul cunoașterii, de aceea toate culturile au închinat ofrande puterii acestora. La om puterea stă în cuvinte. Marea problemă este că ea există doar în raport cu universul uman. Poți vorbi cu gândacul de bucătărie, dar el nu va înțelege nimic. Nu avem putere asupra lui prin cuvinte, ci doar prin forță. Din păcate, cuvintele nu te ajută prea mult decât atunci când și ceilalți le cunosc și le respectă. Cel mai mare filosof din lume, cel mai învățat om, este o victimă sigură în fața unui bătăuș retardat. Poate vorbi cu el oricât, că tot își ia o bătaie soră cu moartea. Din acest motiv, noi, oamenii avem nevoie de cuvinte și de respectul impus celorlalți față de ele. Ele nu au putere decât în lumea noastră, dincolo de ea, ele nu există.

    –    Deci suntem sau nu puternici? Simțeam nevoia ca el să se pronunțe, ca să pot cel puțin să îmi formulez o poziție.

    –  Da, Dane suntem uluitor de puternici, tocmai din acest motiv progresăm cum ai spus tu, putem astfel, prin invențiile noastre, să exterminăm orice animal, să fim mai puternici decât orice altă ființă vie din istorie. Suntem însă puternici doar prin cunoaștere. La nivelul instinctului suntem și, mai ales, am devenit luptându-ne cu el atâta timp, slabi, slabi de tot. Și să îți mai spun ceva. Cu toate armele noastre din lume am reușit să eliminăm gândacul de bucătărie? Ori, poate nu am făcut altceva decât cel mult să ne ferim de el?

Eusebiu a înțeles, în fine, că eu dădeam de mult semne de oboseală și m-a lăsat câteva minute în pace, timp în care s-a dus să aducă sticla de vin din bucătărie. Abia atunci mi-am dat seama că băusem amândoi, din nou, tot vinul din pahare.

Când s-a întors cu sticla a umplut ochi din nou paharele după care s-a așezat lângă mine. M-am gândit că o să înceapă iarăși cu viitorul și cu trecutul și cred că mă schimbasem ușor la față.

Eusebiu avea însă cu totul altceva să îmi spună.

*****

4

     –  Dragă Dan, eu o să mă curăț zilele sau săptămânile astea și o să te rog ceva… și chiar sper că nu o să mă refuzi. S-a oprit. Spiritul lui ascuțit de observație zărise un zâmbet pe fața mea.

     –  De ce zâmbești, nu mă crezi?

     –  Nu, vai de mine, dar tocmai v-ați  contrazis. Vorbeați  de  superioritatea omului, de cunoașterea viitorului, de construirea lui, dar mi se pare că nu știți foarte exact când o să muriți sau dacă o să muriți real în câteva săptămâni. Deci nu știți cu adevărat viitorul.

      –  Te înșeli din nou. Raționezi greșit. Trebuie să privești lucrurile exact invers. Să știi că moartea este cel mai simplu lucru de aflat și de instrumentat. Moartea poate fi construită și definită foarte precis. Dacă eu mă sinucid în acest moment știu foarte exact când o să mor. Dacă vreau să te ucid și am pus stricnină în paharul de vin știu că tu o să mori în exact două ore. Moartea este cel mai simplu de cunoscut.

Replica lui Eusebiu mi-a căzut prost, exact în momentul în care sorbeam din vin. Brusc, am avut senzația că vinul avea alt gust și am pus paharul jos. Eusebiu mă privise cu atenție. Și-a luat paharul, s-a întins liniștit pe spate, a sorbit o gură și mi-a zâmbit. Am zâmbit și eu. De fapt, am avut o grimasă forțată. Sincer, acum regretam că dădusem acea replică. Urma, probabil, un nou calvar de raționamente. De ce-mi era frică nu prea aveam cum să scap.

     –   Dane, eu am avut o misiune de realizat și pentru a reuși am păcălit boala și bătrânețea aproape douăzeci de ani. Duc o ciroză hepatică pe picioare de două decenii. Am reușit să îmi văd de treburi tocmai pentru că am avut de îndeplinit un obiectiv, acum misiunea mea se încheie și, prin urmare, în scurt timp voi muri. A sunat ceasul, cum se spune! Oamenii mor atunci când li se termină cuvintele cu care pot construi lumea în care vor să trăiască. Când au rămas fără cuvinte, fără motivația lăuntrică de a le folosi, atunci ei mor și dacă sunt bine sănătoși. Se ofilesc încet și până la urmă crapă. Viitorul nu este, însă, matematică. Nu te aștepta să îți spună cineva că pe 5 iunie 1994… Na, uite că asta nu trebuia să îți spun. Mă rog, nu avem de-a face cu matematică, deși putem uneori să fim foarte, foarte preciși.

Dădeam din cap precum școlarii de-a patra, în sensul susținerii necondiționate a tuturor acelor idei, tocmai pentru simplul motiv că ridicasem de mult steagul alb al capitulării. Și-a dat din nou seama și a revenit la povestea inițială, nu înainte de a-mi spune ceva, iarăși foarte ciudat.

      –   Dane, tu încă nu ești pregătit pentru a înțelege ce ți-am spus eu. Este greu pentru tine să înțelegi o formă nouă de cunoaștere, de știință, dacă vrei. Este altceva, cu totul altceva decât tot ceea ce știi sau crezi tu că știi. Va veni vremea să afli. Vei fi condamnat să afli aceste lucruri. Nu știu dacă vei și reuși, dar știu bine că ești condamnat să le descoperi. Gândește-te că totul poate fi cu totul și cu totul altfel decât știi tu.

În timp ce îmi spunea toate astea a turnat din nou în pahare. Eu băusem deja cam mult, dar parcă vinul lui Eusebiu îmi dădea putere și claritate și nu mă amețea. „Ia uite cum lucrurile pot să stea pe dos decât crezi. La asta oare se referea bătrânul inginer?” Mi-am întrerupt aceste gânduri pentru că Eusebiu m-a strâns ușor de braț, aplecându-se spre mine.

      –   Îți ziceam că eu o să mă sting, așa că te rugam, ca după moartea mea, luna viitoare, să te însori cu fata asta drăguță. Țin tare mult să o ajuți. Este vital să poți să o înveți, să o aduci cu picioarele pe pământ în lumea asta reală!

      –   Domnule Eusebiu, am sărit ca ars, dar nu cred, nu cred că veți… cum să spun arătați foarte bine, ce naiba, de unde pesimismul acesta, se poate. Cuvintele lui neașteptate și propunerea lui atât de ciudată mă luaseră atât de repede încât nu știam ce aș fi putut spune altceva.

Eusebiu m-a strâns tare de mână în secunda aceea, semn că nu era chiar atât de bolnav.

      –   Dane! Promiți sau nu?

          Am promis că o să o ajut și o să-l ajut astfel, deși mi se părea ceva incredibil tot ce îmi spunea sau mă ruga bătrânul inginer. Chiar, oare era inginer așa cum spusese? Mă gândeam atunci pentru prima dată la chestia asta și mă miram singur de faptul că începusem să pun la îndoială orice.

       –  Acum că m-am liniștit, că mi-ai promis, putem bea toată sticla. Fă-te comod. Zilele următoare o să deschidă ăștia magazinele și o să poți merge să îți cumperi niște haine. Chiar o să ai nevoie luna viitoare.

          Impresia mea de mai devreme se adeverea. Bătrânul o luase chiar razna cu propunerile lui de a rămâne acolo.

       –  De ce să am nevoie luna viitoare de haine noi? După două secunde am revenit însă, intrigându-mă mai mult prima parte a propoziției rostite de Eusebiu.

       –  Dar de ce mă rog să îmi cumpăr haine? Pot să merg acasă și să mă schimb chiar acum!

      – Foarte simplu pentru că nu mai ai casă!

      – Cum? … Cum adică nu mai am casă?

      – Aoleo! Bătrânul s-a lovit tare peste frunte și a continuat fără să se uite la mine.

      – Vai, am uitat să îți spun că s-a tras cu tabul în casa ta, nu a mai rămas nimic. Oricum, nici nu ar fi recomandabil să mergi acum, când lumea este atât de agitată. Noi cei care scriem viitorul… S-a oprit un moment și apoi a continuat:

       –  Sau doar contribuim la asta, stăm în astfel de momente retrași. Nu poți prevedea totul. Se găsește vreun retardat să tragă în tine că te cred cine știe cine.

Stăteam și mă uitam la Eusebiu. Părea atât de serios încât nu îmi venea deloc să cred că mințea. Poate că bătea câmpii, dar în mod cert nu glumea cu mine în acele momente. Să fie adevărată toată nebunia asta? Aș fi dorit să fie totul un coșmar din care să mă scol a doua zi liniștit, dar nu putea fi așa. Pentru orice eventualitate m-am ciupit totuși de picior pe sub masă. M-a durut al naibii. Eusebiu a văzut, probabil, dar s-a făcut că nu observă și mi-a mai spus doar atât:

        –  Dacă nu vrei să dormi cu noi dincolo, în pat, poți să dormi pe fotoliul acesta. Nu este prea confortabil, dar e totuși bun. Ca să îți spun drept, cred că poți dormi cu mine dincolo în noaptea asta pentru că nu cred că Safta se mai întoarce până mâine.

„Ce familie! S-a dus după medicamente și nu se mai întoarce până a doua zi! O să am ceva de furcă cu femeia asta! Trebuie să dau jos milităria din pod este inacceptabil ca să ai un om bolnav și…” M-am oprit șocat. „La dracu am căzut în plasa lui Eusebiu. M-am trezit deja însurat cu o minoră. Mi-a luat Dumnezeu mințile! Cum dracu de am luat-o în serios? Și dacă Eusebiu vorbea serios?”

*****

          M-am uitat pe fereastră. Se întunecase deja. Era probabil cinci sau șase. Vinul mă cam amețise totuși, deci lucrurile nu stăteau cu totul altfel decât știam eu. Vinul în exces te amețește, mai ales dacă dimineața ai fumat hașiș!

          M-am uitat la ceas. Nu era șase era aproape opt. Nu mai avea sens să plec nicăieri. Oricum, la televizorul pe care îl aprinsese între timp Eusebiu se spunea că se trage pe străzi. M-am decis să rămân în noaptea aia acolo. Eusebiu s-a dus să pregătească ceva de mâncare. Ideea mi s-a părut excepțională. În momentul acela mi se făcuse din senin o foame de lup. Nu mâncasem nimic în ziua aia.

Am căzut în timpul acesta pe gânduri. Oare de ce mi s-au întâmplat toate astea? Îmi dădeam seama că nici măcar nu apucasem să pun întrebări fetei din Năruja, despre copilul mort, despre ce îmi scrisese prima sau a doua oară. Aveam dintr-odată revelația că nici pe Eusebiu nu îl întrebasem nimic din ceea ce mă interesa pe mine. Căzusem în cursa pe care mi-o întinsese și nu discutasem decât despre ce a vrut el. Dar, de fapt, ce a vrut să-mi spună? Oare de ce am fost atât de credul și atât de obedient și am discutat doar ceea ce el a vrut?

„Chiar, de ce am decis să rămân în noaptea asta aici? La urma urmei de unde știe el că mi-au ciuruit casa? Ce naiv am putut să fiu! Mâine, la prima oră, mă duc acasă.”

*****

5

Am decis să dorm totuși pe fotoliu. Am stat însă la televizor toată noaptea. Eusebiu s-a dus pe la zece și s-a culcat. Chiar și cât a stat la masă părea neinteresat de ceea ce se întâmpla. Pentru unul care scrie viitorul mi se părea că era destul de aiurea să nu fi curios, măcar dacă îți ies lucrurile așa cum sperai sau cum le-ai scris. M-am ferit, însă, să-i spun acest lucru de frică că o să înceapă iarăși cu raționamentele lui încâlcite. Pe mine unul, nebunia de la televizor m-a prins. Am stat până dimineața în fața aparatului acela magic. Afară era deja ziuă și eu stăteam fascinat în fața televizorului. Mi se părea că asistam la cel mai important eveniment din toată istoria țării. Eram chiar mândru că trăiam astfel de vremuri.

Îmi pierise somnul deși era a doua noapte în care nu închideam ochii. Când afară se luminase de-a binelea m-am gândit că venise vremea să o șterg acasă. Am dat să mă ridic din fotoliu, dar mi-am dat seama că eram cumplit de obosit. M-am gândit că aerul rece de afară îmi va face bine și că merita să fac un efort, măcar de-a ieși. M-am dus mai întâi până la baie.

În timp ce îmi dădeam cu apă pe față mi-am adus aminte că acolo, în baie, în seara precedentă, Safta îmi dăduse… Da, în buzunar aveam a doua epistolă de la fată. Mi-am căutat ochelarii și am scos chiloții din buzunar. Nu puteam vedea prea bine, becul fiind foarte slab. M-am gândit să fac două lucruri deodată. Să ies afară la lumina zilei, unde aveam să văd mult mai bine și luam astfel și o gură de aer rece, revigorant. În felul acesta îmi puteam da seama și dacă aerul răcoros al dimineții mă remonta suficient pentru a putea merge pe jos până acasă.

Am ieșit afară. Avusesem dreptate. Aerul rece aproape mi-a dat aripi. Pentru câteva secunde am avut senzația că tocmai atunci mă sculasem după o noapte în care dormisem ca un prunc. Am scos chiloții și am încercat să citesc. Era scris parcă un pic mai mare decât data trecută sau poate că era efectul luminii de zi.

Am citit:

Primul este mereu al doilea pentru că al doilea nu poate fi niciodată primul. Frumusețea primului este mereu captivă în urâtul vieții de zi cu zi pentru că urâtul este izvorul a ceea ce frumusețea celui de al doilea poate și trebuie să învingă. Dacă sufletul ființei frumoase ar fi la rândul lui frumos s-ar spulbera orice speranță de a mai transforma zeii cetății și atunci primul ar fi al doilea.

Suntem oameni doar pentru că putem exprima lumea în cuvinte, dar putem gândi lumea în cuvinte pentru că avem puterea de a numi ceea ce nu a mai fost numit. Umanitatea noastră stă în graiul nostru. Esența noastră, însă, stă în putere și în frumusețe, singurele lucruri care nu pot fi prețuite sau exprimate în cuvinte.

„Iarăși cuvintele arză-le-ar focul! Ăștia au fost vorbiți. Ce tâmpenie și fătuca asta tot în dodii trebuie să vorbească!” Dezamăgirea mă cuprinsese ca și la prima pereche de chiloți. Fătuca bătea câmpii cu brio. Puteam citi chestii din astea în jurnalul oricărei adolescente…

M-am oprit. De fapt, ce era Safta altceva decât o adolescentă? Nu era firesc să se joace cu propozițiile? Eu eram, în realitate, vinovat pentru că o luasem mult prea în serios. Ar fi fost normal poate să îmi mai văd și de treburile mele.

Aveam chef să fumez. Nu luasem de la Eusebiu cele câteva țigări care rămăseseră în pachet, dar nici nu mai voiam să mă întorc după ele în atmosfera aia închisă care m-ar fi dărâmat. Nu păreau să circule troleibuzele. Până pe Magheru nu avem tutungerii, așa că m-am decis să merg înapoi o sută, două de metri până la Piața Galați să caut pe acolo. După aceea, agale, aveam să ajung și acasă.

Piața Galați era însă goală. Nici urmă de oameni. Magazinele, vreo două, erau și ele închise. Am mers brambura în toate direcțiile vreo două- zeci de minute încercând cu disperare să găsesc o tutungerie. Eram dispus să dau chiar și o sută de lei pe un Kent lung pe sub mână. Nici măcar un bișnițar nu găseai. După minute bune, în care m-am tot învârtit încă o dată, singur, printre tarabele goale, m-am decis să plec. Mi s-a părut însă mai scurt drumul pe la Grădina Icoanei pentru că puteam să ies direct la Patria și de acolo nu mai aveam mult.

Pe stradă, la ora aia, nu vedeai aproape pe nimeni. Era uluitor de puțină lume. Am luat-o spre Grădina Icoanei. La un moment dat, mi-am dat seama că sunt absolut singur pe stradă. Nimeni nu mai mergea, nici înaintea mea, nici după mine. Mi se făcuse un pic frică. Era foarte straniu să mergi ziua în amiaza mare singur pe o stradă din plin centrul Bucureștiului într-o liniște de mormânt. Ajunsesem aproape de liceul Zoia, când am auzit în spatele meu un huruit îngrozitor. Instinctiv am întors capul. Un transportor blindat venea încet spre mine. Era tare curios să vezi în plin București, pe o străduță atât de îngustă, un tab, așa le spuneam în armată la transportoarele blindate. M-am oprit. Îmi venea să le fac cu mâna, așa cum văzusem la televizor că salutaseră oamenii în ziua precedentă militarii. Mi se părea gestul ușor penibil, dar eram pe punctul de a-mi călca pe inimă și a-i saluta.

Un vuiet asurzitor a rupt definitiv liniștea. Huruitul tabului nu se mai auzea. Tabul începuse să tragă. Mai exact, cei din el trăgeau cu mitraliera mare de 14,62. Stăteam împietrit, nu îmi venea să cred că asistam la așa ceva. Nu puteam să nu mă întreb. De ce trăgeau și unde trăgeau?

După cât timp nu știu, dar până la urmă am descoperit. În mine trăgeau!

*****

6

Nu știu cum am reușit să intru într-o curte care avea o poartă larg deschisă, chiar lângă mine. M-am aruncat la pământ și acolo am rămas. Mă așteptam să mor. Să fi trecut un an sau doi, nu aveam nici o idee pentru că timpul murise cu totul pentru mine. Mă gândeam că, de fapt, oi fi chiar mort. Nu vedeam nimic pentru că țineam ochii închiși. Nici de auzit nu mai auzeam nimic, nici mitralieră, nici tab, nici nimic altceva. Era greu de crezut că mai trăiam. La un moment dat am auzit totuși două voci deasupra mea. M-am gândit fără să vreau că sunt îngeri. Ciudat, îngerii mei păreau moldoveni.

         –  Și făcuși mama mă-sii de treabă, di soldat prost și bolând! Da, acuși și fașim cu moșu ista, că i-oi dădu cep la căpățână.

       – Tov serjent și să faac, Vasile o sughițat tare și m-oi speriet rău de tot.

       – Bine boule și tribuia să tragi cu mitraliera?

          –  Și să fac domnule că n-oi vrut, dar nu știu cum am dat cu cotul cumva, oi fi băgat deștu pi trăgaci, nu știu!

       – Ai băgat deștu în cur! Piei din fața mea. A! Iaca de te uită că moșu’ nu-i pălit așa rău.

Îngerii mei erau de prin nordul Moldovei. Erau vii și se părea că și eu. Eram bucuros, deși nu știam sigur dacă totuși sunt rănit sau nu. Nu părea să mă doară nimic.

      –  Bre tataie, îmi zise cel care era mai mare în grad, nu pune la suflet că-i bolând copilul ista, că ne-o trimis aici la București și noi nu prea știm de din astea.

M-au ajutat să mă ridic. Ba, soldatul care trăsese s-a dus la tab și a adus niște bandaje ca să mă lege la cap pentru că, în căzătură, mă lovisem de ceva și îmi curgea un pic de sânge. Flăcăii se tot scuzau, iar până la urmă mi s-a făcut chiar milă de ei. Arătau ca vai de capul lor. Nu păreau să aibă nici cea mai mică tangență cu armata.

       –  Dar măi băieți, nu prea le aveți cu tirul. Să fiu sincer eu mă bucur, dar nu prea ați nimerit! Sergentul l-a trimis pe soldat la tab și mi-a zis, cu un aer încă ușor speriat de întâmplare:

       –  Nu, nene că n-o vrut să tragă în mata, s-a descărcat nenorocita aia de mitralieră. Băieții ăștia nu au cine știe ce experiență că nu or mai tras până acum cu arma, asta o fost prima zi?

       – Păi cine credeți voi că a mai tras în oameni până acum?

       – Păi nu bre, că noi nu am tras de fel cu arma.

       – Cum, nu ați mai tras cu arma? Cum, nu ați avut trageri, nu ați fost în poligon?

       – Nu bre, că noi am fost din octombrie, din prima zi, la munci agricole și de câteva săptămâni suntem la triat cartofi.

Mi se părea sinistru să trimiți să se bată cu securiștii despre care știam foarte bine cum trăgeau, unii chiar în lupte reale, niște „neica bre”, care habar nu aveau de armată. M-am gândit dintr-odată cu multă tristețe, și chiar furie, că ei nu sunt decât carne de tun. Erau trimiși sigur la moarte! Dar cine putea face astfel de lucruri?

Dădeam să plec, când sergentul m-a oprit.

         – Auzi bre, poate ști matale, că trebuie să ajungem la ceceu și o mamaie ne-o spus că pi așilea dac o luăm ajunjem, dar noi cam ne-om rătăcit.

            Am încercat să le explic, dar am descoperit rapid că niciunul dintre ei nu mai fusese vreodată în București.

         – Auzi, matale nu vrei să ne scoți până mai încolo. Hai, te rugăm noi frumos, că ne-o trimis căpitanul Roșca de la televiziune să mergem până la ceceu să luăm pe careva.

Amintindu-mi de tinerețe, cu ceva dificultate, m-am suit în tab. Nu vedeam nimic pe gemulețul din dreapta șoferului, deci nu puteam da nici un sfat, așa că sergentul m-a rugat să ies pe turelă și să îi ghidez de acolo. Am ieșit jumătate din tab și în momentul acela mi-am dat seama că dădusem în mintea copiilor. Avusesem revelația că îmi plăcea. Îmi plăcea chiar foarte mult să mă joc de-a militarii. Pe un ton milităros i-am strigat șoferului.

– Înainte! Cu toată viteza!

Am auzit imediat de la mai mulți militari, mai erau încă vreo doi în tab, un „Să trăiți!” puternic și foarte milităros. Șoferul a turat motorul și a pornit. Eu mă simțeam excelent. Ba ridicasem și mâna ca eroii ăia din filmele americane. Am dus mâna spre înainte instinctiv, așa cum fac marii comandanți. Părea însă direcția greșită. Aveam senzația unei amețeli. Păream într-un film în care totul o lua înapoi.

Nu era film, era realitate. Tabul o luase înapoi cu destulă viteză. Brusc s-a oprit. M-am întors. Intrasem într-o Dacie grena, parcată, o frumusețe săraca! Nu mai rămăsese nimic din ea. Poate portbagajul!

     –  Mama mă-sii de treabă, futu-i gurița ei de mașină blindată, băi Vasile radem toate mașinile astea mici până ajunjem la ceceu. Dă-o dracu di treabă asta-i a șincea pi ziua de azi! Câtie trebuie să faci zob?

Vasile a pornit până la urmă în direcția bună. Îi ghidam destul de bine și ca să destind un pic atmosfera mai glumeam cu ei. În câteva minute eram pe Magheru. Abia acolo am simțit briza ciudată a străzii. Tabul începuse să meargă mai repejor. Din el, eu ieșeam jumătate afară îmbrăcat în civil cu un palton terfelit și descheiat, care pe jumătate flutura în vânt, aveam un bandaj enorm pe cap cu o pată roșie uriașă și trebuie să vă spun că bandajul era de zece ori mai mare decât ar fi trebuit pentru că Vasile știa să panseze așa cum știa să și șofeze. Mai mult, aveam chiar și cu firicel de sânge care curgea pe lângă bandaj. Eram numai bun de simbol al revoluției.

Lumea ne aplauda frenetic pe stradă. O femeie ne-a aruncat o floare. Unii ne arătau laudativ cu degetul. Eu intrasem ca un nebun în tot acest joc. Avem senzația că eliberam Parisul. Dădeam din cap la lume în semn de mulțumire. Mă simțeam extraordinar. Este însă chiar prea puțin spus. Acelea au fost momentele de glorie ale vieții mele. A fost singura dată când lumea, lumea care nu mă cunoștea, mă aplauda.

Am intrat cu tabul prin spate la CC. M-am dat primul jos cu gândul să plec. Niște tineri cu arme pe umăr au venit la mine. M-au strâns în brațe și m-au pupat. Aproape pe brațe m-au dus înăuntru. Nu m-am împotrivit pentru că tentația de a prelungi gloria, chiar și cu un minut, o are orice muritor.

*****

7

      –  Faceți loc, faceți loc, faceți loc. A venit domnu’ prim-ministru, a venit domnu’ ministru. Grupul de tineri care mă luaseră în primire îmi făceau acum loc și împingeau cu multă putere pe toată lumea.

      –  A venit domnul Roman, domnul Roman!

M-am uitat în jur, dar nu se refereau la altcineva, ci la mine. Am vrut să le zic că fac o confuzie, dar în vacarmul zecilor de oameni care se înghesuiau pe câțiva zeci de metri pătrați nu avea niciun rost.

Am intrat într-o cameră care era doar un pic mai mare decât sufrageria mea. Avea în mijloc o masă enormă de consiliu. O față de masă grena, de pluș, amintea de o sală probabil de protocol. Acum, fața de masă arăta ca după război, dat fiind că oamenii fumau în amărâta aia de cameră și nu aveau scrumiere. Unii norocoși găsiseră niște pahare cu picior care, foarte probabil, erau de cristal. În cameră stăteau înghesuiți, pe scaune, vreo zece sau cincisprezece oameni, la masă și încă pe atâția stăteau în picioare, în spatele lor. M-au rugat să iau loc la masă.

      –  Aici domnu’ Roman, aici, aici!

M-am așezat într-o poziție care părea în mijlocul uneia dintre laturi și am început să mă uit curios la marea aia pestriță de oameni. Cei mai mulți erau cam de treizeci, patruzeci de ani. Câțiva, un pic mai tineri, stăteau în picioare, chiar lângă ușă. M-am gândit că ar trebui să le spun că nu sunt Roman, sau cine mă credeau ei, deși poziția în care mă aflam îmi plăcea la nebunie. Încercam să înțeleg ce se spunea. Era însă cumplit de greu. Vorbeau absolut toți deodată. Doar când și când se făcea o clipă liniște, cât cineva țipa mai tare, dar invariabil un val uriaș de cuvinte năvăleau imediat după aceea în încăpere.

Unul mai gras, la vreo treizeci de ani poate, s-a ridicat în picioare. Părea parcă un pic mai acasă cu capul decât ceilalți, care erau atât de exaltați încât nu prea puteai crede că erau real în stare să facă ceva, orice. Tipul gras, cu o voce puternică, a strigat o dată foarte tare „liniște” și paradoxal s-a și făcut. Părea singurul lucid din acea mare de oameni și, în acel moment, chiar credeam că era singurul capabil să ne organizeze. Așteptam să ne zică ceva important, ceva electrizant care să pună armata aia de oameni în mișcare.

       – Liniște! a mai strigat încă o dată. Și toată lumea a tăcut mâlc.

Urma, simțeam asta, o replică gravă, plină de patriotismul incendiar al momentului. Omul a continuat cu un aer, într-adevăr grav.  

 –   Revoluționari, a venit timpul să-l băgăm în pizda mă-sii pe Ceaușescu! Uralele care au urmat aproape mi-au spart timpanele. Unii care stăteau pe pervazul de la fereastră îl imitau și cu aceeași emfază strigau: „și pe ea, și pe ea, și pe ea, și pe Ceaușeasca”!

        –  Liniște, a strigat din nou omul meu, de câteva ori, și iar s-a făcut liniște.

De data asta chiar a dat un mesaj capabil de a pune lumea în mișcare, capabil să ne organizeze. S-a uitat la mine, a scos un pix, din acela foarte ieftin, de doi lei, mi l-a dat împreună cu o foaie ruptă dintr-un caiet dictando, găsit probabil pe acolo, și mi-a spus:

       – Domnule Roman, haideți, faceți guvernul! Hai să facem tovarăși Guvernul! Le-a strigat celorlalți, care au izbucnit de îndată, parcă mai puternic, în urale.

Dădusem de dracu’ de dragul jocului meu. Ăștia mă luaseră de prim-ministru. Acum îmi era însă mult mai greu să-mi declar impostura. Trebuia să accept.

La dracu, ce poate fi atât de greu să fii prim-ministru?

*****

Sfârșitul capitolului 3