Epilog
Acum patru luni domnul Leba a venit la mine cu un manuscris. Era o carte peste care voia să mă uit. Mai mult, m-a rugat să o repun în pagină, astfel încât să poată fi citită. M-a rugat să o fac să pară o povestire polițistă sau, cum a spus el, „un soi de roman de aventură”. M-a mai rugat în acea întâlnire să nu sar peste nimic, să nu elimin nicio parte din firul poveștii, dar mai ales, să nu adaug nimic. I-am spus, îmi aduc aminte, că în acele condiții nu prea aveam ce să fac, dar el mi-a dat un caiet dictando pe care erau scrise tot felul de cuvinte și expresii. Mi-a spus că pot să pun tot ce vreau eu sau să scot, dar să păstrez acele cuvinte și expresii și, mai ales, să am grijă ca fiecare să apară de un anumit număr de ori.
Mânat de curiozitate am acceptat să citesc manuscrisul, dar nu i-am promis că aș putea face ceea ce îmi ceruse. După vreo câteva săptămâni ne-am întâlnit din nou. I-am recunoscut faptul că era extrem de interesant manuscrisul, dar cam greoi pentru marele public. El mi-a spus că ar vrea să fie destinat, dimpotrivă, unui public restrâns. I-am mai spus și că sunt câteva erori în manuscris și i-am arătat câteva, dar el m-a rugat să le las așa pentru că așa trebuiau să apară.
L-am întrebat dacă, totuși, chiar exista un mister în materialul pe care mi l-a trimis. Ca să Acumfiu sincer, trebuie să admit faptul că mă prinsese firul poveștii din manuscris. Chiar era o narațiune captivantă, dincolo de modul în care era povestită.
Am intrat în joc și am umblat pe text. La sfârșit, după două luni de zile, am terminat materialul. I l-am trimis acasă, iar a doua zi m-a sunat și m-a chemat la el. Am mers tot acasă la el pentru că era bolnav. Domnul Leba mi-a zis că e în regulă. Nu am nici cea mai mică idee de ce mi-a cerut să vin cu caietul cu cuvintele înapoi. L-a luat, a rupt o pagină din caiet, de undeva de la sfârșit, pe care mi-a dat-o de altfel înapoi, după ce a scris ceva pe ea. Mi-a zis că pagina aia e pentru mine, pentru că fusesem atât de amabil. Pe ea era scrisă o adresă unde îl puteam găsi pe Elohim. Am fost un pic mirat să aflu că într-adevăr exista un om cu numele acesta. M-a rugat doar să-i transmit că e prost, că formula era cu totul alta. M-a rugat și să-i trimit o carte la adresa respectivă, cu dedicația următoare „cuvintele sunt izvorul timpului, iar ele sunt cele care închid sau deschid întreaga geometrie a existenței”. Nu mi-a mai spus decât că „el va înțelege” și m-a poftit apoi să plec.
De atunci nu l-am mai văzut niciodată. L-am căutat la telefon și acasă, dar a intrat în pământ. Telefonul la care am vorbit de câteva ori este acum nealocat, iar la adresa lui, cea la care mersesem cu cartea, locuiește, de mai mulți ani, o familie cu doi copii, care, evident, nu au auzit de el.
Cred că nu sunt singurul sau primul care a citit manuscrisul. Ceva mă face să cred că am citit doar o ultimă formă din care se scosese ceva care era extrem de periculos sau poate asta este o impresie. Cartea am trimis-o la adresa dată de domnul Leba pentru Elohim. După o săptămână cartea s-a întors cu mențiunea „adresă necunoscută”.
În mod ciudat am descoperit însă că acel exemplar fusese citit. Erau chiar sublinieri pe text, iar pe dedicație cineva pusese după textul scris la indicația lui Leba un semn de întrebare.
Aceasta a fost aventura acestui manuscris. Vi-l ofer așa cum mi-a fost indicat să-o fac. Mi s-a mai spus și că ar trebui să știți că „i” este de fapt „e” și prin urmare că nouă e de fapt cinci. Dar ar trebui să știți că mai este o mică problemă cu numărul pi.
Alfred Bulai