8539

Editura Paideia 2003

– roman –

Avertisment

Dacă nu sunteți oameni ”însemnați” nu aveți voie să citiți această lucrare.

Nu puteți să înțelegeți nimic! Nu are rost! Este chiar periculos! Puteți fi mult mai liniștiți dacă nu citiți. Nu este bine să riscați din ignoranță. Cei mulți și anonimi nu au voie, iar pentru ei nici nu poate fi important.

Renunță acum, altfel ai putea regreta!

1

8539

Capitolul 1

Îmi este foarte greu să vă povestesc cele ce urmează și cred că nici nu este bine să fac acest lucru. Dar poate că mult mai grav ar fi ca cele ce s-au întâmplat în acei ani să nu ajungă să fie știute niciodată. Oricum, voi schimba numele celor implicați, deși probabil că astăzi acest lucru nu mai contează. Cel puțin ei nu mai sunt conștienți de ce s-a întâmplat. Aș fi putut să scriu un raport, sau un memoriu, sau orice altceva, dar probabil că aș fi fost din nou internat. Este preferabil atunci să faci literatură. Poți spune adevărul sugerând că ai o imaginație bogată.

Povestea a rămas îngropată și va rămâne așa, chiar dacă un cititor foarte inteligent și ager va desluși unele din tainele ei. Ar fi bine însă să poată fi spuse măcar câteva din întâmplările… Nu, nu este cazul încă să dau calificative. Ar trebui mai bine să începem cu o dimineață cețoasă din septembrie 1983.

***

            Mihai Fumărel, cunoscut de toți prietenii drept Michi, era pe atunci un tânăr absolvent al Facultății de Fizică. De felul lui era de undeva de prin Buzău, dar trăise aproape toată viața, adică peste cincisprezece din cei douăzeci și trei de ani pe care îi avea, în București, la o mătușă. Părinții săi se despărțiseră cândva, nu știa nici el când, iar la scurt timp după aceea maică-sa murise într-un accident la fabrică. Lucrase la fabrica de geamuri, iar lui i se povestise mai târziu că, nu se știe cum, ea căzuse în cazanul cu sticlă topită. El avea pe atunci doar șapte-opt ani. Oricum, nu intrase niciodată într-o asemenea fabrică și nici nu credea cu adevărat că ar fi posibil ce i se povestise. Când era în liceu cochetase chiar cu ideea că nici nu ar fi moartă și că fugise pe undeva, iar el avea să primească o moștenire fabuloasă o dată și o dată.

După vreo doi ani și ceva petrecuți alături de tatăl său pe un șantier din Moldova Nouă fusese luat în București de o soră a mamei sale, o femeie destul de în vârstă, trecută bine de cincizeci de ani. În București a stat pe undeva pe Uranus, pe lângă stadionul Republicii. Acum se punea problema să fie mutați, fiindcă Ceaușescu se apucase să schimbe tot centrul Bucureștiului.

            În dimineața cu pricina a plecat de acasă, ca de obicei, la șapte fără zece. Trebuia să ajungă tocmai la Măgurele. La nouă fix începeau repartițiile. Era ușor neliniștit, nu știa dacă are șanse să prindă măcar un post de laborant la vreun institut. Bucureștiul era oraș închis, adică sigur nu putea să rămână acasă, dar prin țară existau cât de cât locuri acceptabile. Era totuși pe poziția 18 pe liste, ceea ce nu era deloc rău.

A luat-o ca de obicei pe jos până la tramvaiul 13, care îl ducea trei stații până în Piața Unirii. De acolo trebuia să mai schimbe două mașini până la facultate. Era destul de impacientat. I se păru că așteaptă mult prea mult tramvaiul, așa că o luă pe jos spre piață. Era un drum pe care destul de rar îl parcurgea pe jos. O țigănie greu de descris îl făcuse întotdeauna să evite acel drum. Casele mici cu curți murdare și foarte strâmte, pline de tot felul de lucruri și de nelipsitele rufe întinse, măreau senzația de dezgust. În plus strada era de obicei plină de puradei care alergau nebunește și țipau îngrozitor.

Cel mai supărător era faptul că deși copilărise acolo, simțea și acum teribil de amenințător acel cartier. Cu mulți ani în urmă mâncase o bătaie zdravănă de la niște țigani, care veneau seara la școala din cartier și le luau banii elevilor. Deși el se furișa de câte ori putea, iar când nu reușea le dădea cât cereau, o dată îl bătuseră măr fără nici un motiv. Îi spărseseră o arcadă, iar de atunci rămăsese definitiv cu o teamă serioasă față de “băieții” răi din cartier. Este drept, nu mai avusese loc un alt incident, doar o singură dată fusese cât pe ce să o pățească din nou, când era să se ia de el fratele unei țigăncușe. Noroc că nu făcuse decât cu ochiul fetei, că altfel, probabil, ar mai fi avut o arcadă spartă.

Cel puțin acum, fiind atât de dimineață, nu era nimeni pe străzi. Ceața dimineții făcea ca strada pustie să pară stranie. Era atât de liniște că își auzea pașii. Mergea îngândurat, ca de obicei, imaginându-și tot felul de scene, care de care mai senzaționale, toate legate într-un fel sau altul de repartiție.

Își imagina că va prinde un post la un institut unde va fi cel mai tânăr fizician al lor, iar foarte rapid un secretar de partid va considera că trebuie promovați tinerii, și îl va numi șeful unui proiect, iar o tânără secretară îl va asista la birou. Nu era încă hotărât, în reveria sa, dacă secretara n-ar trebui cumva să fie o laborantă, ori chiar o seralistă pe la vreo facultate.

Până la urmă se decisese să o lase pentru moment doar secretară. Oricum se gândea că era cu siguranță blondă și destul de înaltă. Ba nu, că el nu era prea înalt! Desigur însă, fata era teribil de atrăgătoare.

– Nu vă supărați, nenea! se auzi dintr-o dată strigat.

Se opri speriat, trezit din reveria sa de o voce țipătoare a unui copil. Un ghemotoc stătea în fața lui într-un palton ponosit și în niște pantofi bărbătești, mult mai mari decât ar fi trebuit. Acum, după șocul trezirii la realitate, imaginea era de-a dreptul amuzantă și total neamenințătoare.

– Nu vă supărați, nenea, mă ajutați și pe mine să aprind focul? Sunt singură acasă, că ai mei sunt plecați la o nuntă și s-a stins focul în sobă, spuse ghemotocul din fața lui dintr-o suflare.

            A rămas pentru o fracțiune de secundă stană de piatră. Era consternat. “Cum poate percepția să fie atât de ușor păcălită!” Ghemotocul era de fapt o țigăncușă de vreo doisprezece-treisprezece ani, probabil mică de statură de felul ei. Avea părul lung. Era blondă. Mai degrabă un fel de șaten-deschis, ușor murdar. Avea capul gol, iar în spatele șuvițelor nespălate, se întrezăreau niște ochi mari albaștri.

– Ce?

Nu a reușit să spună altceva pentru că nu înțelesese nimic din ce-i spusese fata. Ea i-a repetat că nu are nici un chibrit în casă și că îl roagă pe el să intre să o ajute să aprindă focul. Adormise seara și uitase să mai pună lemne în sobă.

            În mod normal nu s-ar fi gândit niciodată să intre într-o casă ca cea în fața căreia stătea în acel moment. Probabil din teamă, dar mai mult dintr-un fel de silă pe care și-o impusese în relație cu vecinii săi de cartier. Acum nu știa ce să facă. Bâiguia ceva ce nu putea fi descifrat.

Fata îl luă de mână și îl trase ușor, vorbea într-una și îi tot spunea că va termina repede. Insistența fetei reuși să-l sperie. Era chiar gata să-i spună că nu are timp, însă tocmai atunci fata, îmbrăcată cu un palton care, cel mai probabil, nu era al ei, a făcut o mișcare cu mâna, iar pentru o fracțiune de secundă gulerul i-a alunecat din mână. Pentru câteva clipe în spatele gulerului scăpat de sub control se înfiripă un decolteu  ce sugera un sân foarte tânăr.

Michi rămase cu ochii ațintiți asupra revelației cu totul neașteptate. Avea o ușoară impresie că actul fusese intenționat și asta îl făcea să se simtă și mai aiurea. Nu se așteptase la scena asta și simțea că rămăsese pironit cumva ca un prost. Nu a reușit să spună decât “Eu…”

Începuse să meargă după fată. Intră în curte. “Doamne, gândea în sinea sa, m-am prostit, ce dracu eu am timp de tâmpenii de astea?”. Se uită instinctiv la ceas. Era șapte fără două minute. “E, nu e chiar așa târziu!!! Câteva minute nu pot să însemne mare lucru.”

            În timp ce se tot uita la ceas, dar și la silueta fetei din față, pe care o vedea când un copil neajutorat, când o fată seducătoare, intră într-un fel de antreu. Un miros greu de închis îl lovi brusc. Simți nevoia să tușească. Avea impresia că respira numai praf. O urmă însă pe fată, care părea să nu se sinchisească de nimic. Intră într-un hol întunecat în care se afla, în stânga, o canapea nenatural de mare, cu un pluș foarte închis la culoare și foarte ros. Se uită în cealaltă parte a camerei, în dreapta era un balansoar, sau doar un fel de scaun mai mare. În stânga mai era o ușă. Probabil cândva fusese acolo o casă de lume bună. Ușa mai păstra ca amintire vreo câteva geamuri, probabil cristaluri la vremea lor. În rest era plină de cartoane, unele desenate penibil, probabil de un frate mai mic. Intră pe această ușă urmând-o pe țigancă și ajunse într-o cameră un pic mai mare decât holul. Un pat mare trona pe unul din pereți. Vis a vis erau ferestrele, acoperite cu ziare. Erau mult prea înalte pentru aceea cămăruță. I-au atras fără să vrea atenția. Pe unele era poza lui Ceaușescu. Fata se opri în fața sobei, aflată pe un colț și îi spuse:

– Numai un pic să îmi dau astea jos și să aduc câteva lemne.

Se întoarse mai apoi cu viteza unui titirez și pe lângă sobă dispăru în spatele unei alte uși. Casa era gen vagon și părea să aibă legate astfel mai multe camere.

Se aprinse imediat lumina în camera de alături. Michi își dădu seama că și ușa de la această cameră era pe jumătate cu geam. De fapt, ca și cealaltă, avea cel puțin zece cincisprezece gemulețe dreptunghiulare. Le avea însă pe toate, iar în spatele lor era chiar un soi de perdeluță. Se uită cu un oarecare interes la sobă, cea pentru care în fond venise, dar fără să vrea privirea i se întoarse spre ușa de unde venea lumina. Simți un fior. Avea impresia că începuse să tremure. Fata, în camera de alături, își dăduse jos paltonul, iar sub el nu avea decât o pereche de chiloți și un maiou mai mare. Nu îi venea să creadă că era adevărat ceea ce vedea. Se întrebă iarăși dacă fata o făcea intenționat sau pur și simplu era o copilărie. Din nou, nu mai știa ce vârstă ar fi putut să aibă țigăncușa.

Fata stătea, cu spatele la ușă, în fața unui șifonier sau dulap, nu se vedea prea bine. După câteva secunde, dispăru undeva în dreapta. Michi rămase parcă înghețat, neștiind dacă ar fi bine să se aproprie mai mult de ușă pentru a vedea și în lateral. Făcu un pas, dar nu mai era nevoie. Fata a revenit la dulap, tot cu spatele, însă nu mai avea nimic pe ea.

Michi simți că i se taie răsuflarea. Dintr-o dată în fața lui nu mai era un copil, ci silueta unei femei ispititoare. Nu știa ce să facă. Ar fi trebuit să se apropie? Ar fi trebuit să zică ceva? Se simțea paralizat. Știa foarte bine că ar trebui să facă ceva, dar ce? Începu să își simtă bătăile inimii. În spatele geamurilor, nu tocmai curate, o văzu pe fată cum, încet, teribil de încet, se întoarse. Stătea acum în fața dulapului mângâindu-și ușor sânii, parcă vrând să descopere ceva ce numai ea vedea. Erau mici și probabil începuseră să crească cu destul de puțin timp în urmă. Fără să vrea, îi veni în minte ideea că nu peste mult timp fata aia avea să aibă niște sâni foarte mari. Prin perdea nu mai părea deloc atât de mică. Nu părea să mai aibă vreo vârstă. Își coborî privirea spre picioarele fetei. Un zâmbet involuntar i se ivi pe față. “Fantastic, era la fel de blondă!”. Cel puțin la lumina aia destul de chioară și prin perdea așa părea.

– Nenea, nu vă supărați, vreți să închideți ochii!

Tresări speriat. Instinctiv își întoarse capul spre sobă. Se gândi imediat că este bărbat în toată firea și se comportă ca un prost. Nu era în stare să zică nimic și rămăsese înțepenit în mijlocul acelei stupide camere semi-întunecate. Simți brusc că îi este îngrozitor de cald. Se deschise la haină. Se pregăti sufletește să spună ceva, orice. Numai că fata continuă cu doar o secundă înainte de a zice el ceva:

– Vreți să închideți ochii, că trebuie să iau un halat și este în holul de la intrare.

            “Doamne, doar nu vrea să vină aici așa!” Ușa se deschise și apăru un cap.

– Vreți să îmi aduceți halatul din hol?

Michi se avântă spre hol fără să poată să își explice cum reușise să se dezlipească ca un arc din locul în care stătuse țintuit. Începu să întrebe ca un idiot tot ce îi venea în cap despre acel halat. Era bucuros că spunea totuși ceva.

– E ăla cu flori mari roșii!

            Nu era nici unul! Vocea catifelată se auzise însă chiar în spatele lui. Se întoarse, curios. Fata apăruse în hol ascunzându-și cu mâinile goliciunea. Se uita fix la el. Făcu câțiva pași în fața ușii și se opri. Nu părea că mai caută ceva. Își lăsă o mână jos, descoperindu-și sânii. După încă o clipă mâna din fața blondului păr ce îl fascinase se dădu la o parte. Stătea complet goală în fața lui.

            – Ești drăguță, spuse Michi fără voia sa, și se gândi imediat că e un handicapat care nu știe să scoată două vorbe.

– Nu te superi că stau așa? întrebă fata, impasibilă. Știi, continuă imediat, eu nu am mai stat niciodată așa cu băieții. Cred că m-ar omorî tata dacă ar ști. Dar nu-mi pasă, eram curioasă să văd cum este. Te superi?           

Michi zâmbi stângaci. Instinctiv, ca un animal care își depășește orice timiditate, începu să se aproprie. Fata nu se mișca. Michi întinse mâna spre sânul micuț ca un copil care descoperă ciocolata uitată pe masă. Părea făcut dintr-un material casant. Mâna i-a rămas însă suspendată, ca și cum ar fi arătat ceva. Din două mișcări fata se întorsese și ajunsese în spatele lui. Se întoarse și el. Se îndreaptă din nou după fată. Canapeaua, lângă care se afla acum țigăncușa, nu mai părea chiar așa de jigărită. Scena de mai devreme aproape se repetă. Nu apucă să o atingă nici acum. Fata, ca argintul viu, dispăru iar în spatele lui și intră în cameră.

– Nu te las să pui mâna decât dacă ești cuminte și mă ajuți să aprind focul! Îi strigă din spatele ușii, lăsată deschisă. Michi era deja în stare să dea foc și la un depozit de carburanți. Intră în cameră. Țigăncușa îl aștepta în fața sobei.

– Am să te rog ceva! Îmi arăți și mie ce au bărbații?

Michi se opri câteva secunde. Fata, care parcă avea ceva sălbatic în ea, reuși să ajungă din nou în cealaltă parte a camerei înainte ca Michi să poată să o atingă.

– Ști, frate-miu mai mare nu vrea să îmi arate și toate gagicele de la “Botezatu” (asta era o cârciumă de pe o stradă unde se strângeau seara copiii mai mici sau mai mari) au văzut bărbați. Unele au și făcut-o, iar eu nici măcar nu am văzut vreodată.

Deși reușea să se miște cu agilitatea unei pisici care nu vrea să se lase prinsă, țigăncușa îi vorbea totuși pe un ton mai mult decât liniștit.

–  Ei, chiar nu ai văzut niciodată? Scosese în fine și el o propoziție întreagă.

Își dădu haina jos. Intrase în jocul fetei și chiar începuse ușor, ușor să se simtă stăpân pe el.

– Hai dă-ți și pantalonii și te las să mă pipăi.

            Replica era firească pentru logica jocului, însă lui îi trecu prin minte că nu ar trebui să accepte această provocare. Simți imediat un tremurat în tot corpul. Se enervă cumplit că nu-l putea controla. Știa că nu e bine, însă aproape fără să își dea seama începuse să își dea jos pantalonii. Realiză că are chiloții pătați și se rușină brusc. Încercă, într-o fracțiune de secundă, să se convingă că fata nu înțelegea mare lucru. Nu apucă să-și limpezească gândurile. Fata se apropiase de el, pășind încet. Se opri în fața lui și la fel de calmă îi băgă mâna în chiloți, strângându-l tare.

– Vai! M-ai murdărit, ce e asta? Fata își scoase mâna și se uită foarte mirată la palma udă. Eh, ce urât miroase?!

Se uita curioasă ca un tânăr biolog ce studiază nu-știu-ce vietate. Reușise să se murdărească pe ambele mâini. Între timp, Michi ajunsese complet dezbrăcat. Stătea nemișcat, ca un actor prost, care așteaptă replica partenerului fără a ști ce ar trebui să facă în timpul ăsta. Fata duse ușor un deget la gură.

– Ia, e sărată!

Michi, poticnit, se îndreptă spre fată, dar ea ajunse din două mișcări în camera luminată. O urmă. Ea îl aștepta pe pat. Stătea în fund, cu mâinile pe genunchi. Pentru a câta oară, Michi ajunse din nou lângă ea. Tabloul se repetă. Ea se ridică precum un arc și ajunse în spatele lui.

– Vrei să o facem? Dacă vrei o fac cu tine, dar nu spui la nimeni.

Deși pentru o clipă se enervase de atâtea capricii, ultima replică îi stopă orice reacție. Țigăncușa se uita la el aproape râzând.

– Bagă-te în pat că sting lumina.

În secunda următoare Michi avu revelația că această ultimă cameră era mult mai întunecată decât celelalte. Ferestrele aveau niște draperii grena, groase, pe care el doar acum le vedea. Țigăncușa dispăruse între timp în camera alăturată.

            Michi se conformă fără să se gândească la nimic și se băgă cuminte în pat. Se liniștise cât de cât. Începuse chiar să se simtă stăpân pe situație. În cele din urmă, după câteva minute bune, veni și fata. Nu se mai așeză pe pat.

– Hai, du-te că nu mai vreau!

            Michi se enervă de-a binelea. Nu mai suporta astfel de capricii. Se ridică și se duse glonț spre fată. De data asta ea nu mai fugi. Vai ce sâni tari avea! E drept erau foarte mici, dar el era fascinat. Mâinile disperate începură să-i pipăie întreg corpul, coborând tot mai mult, în timp ce ea stătea nemișcată, parcă asistând la un spectacol.

– Să vezi când o auzi Sile, spuse ea parcă mai veselă ca niciodată!

Michi nu o auzi foarte bine fiind fascinat de pielea atât de catifelată. Era sigur că nu atinsese vreodată o piele atât de fină.

– Știi să te bați? îl întrebă ea din nou, un pic mai serioasă.

– De ce?

De data asta răspunsese. Brusc realiză și prima replică a fetei.

– Cine-i Sile?

– Frate-miu ăla de la uzină. Cred că te taie dacă te vede aici.

Michi se blocă. Mâinile îi fugeau îngrozite pe pieptul fetei. Era excitat și speriat deopotrivă.

– Dar unde-i Sile ăsta?

– E la servici de noapte, trebuie să ajungă acasă.

– Ești nebună? sări dintr-o dată ca ars.

Acum era cu mult mai speriat decât excitat. Mâinile sale mângâiau pielea fetei mai mult ca un tic.

– Și când vine de obicei? rosti derutat, cu jumătate de gură.

– Cam acum trebuie să vină, răspunse ea luându-i mâna și ducându-i-o între picioarele ei.

Michi retrase mâna de parcă ar fi atins o sobă fierbinte. O îndreptă însă imediat, din nou, către picioarele ei.

– Mă, tu glumești! Michi avea în voce o undă de speranță.

– Nu, nu glumesc. O să te prindă, așa că hai să o faci repede.

Fata părea să se fi răzgândit. Acum voia din nou. “Îi place să se joace cu mine și eu o iau prea în serios. Ar trebui să….” Michi nu apucă să își limpezească gândurile că urmă o nouă replică ciudată a fetei.

–     Oricum nu poți pleca!

            Era groaznic de derutat. Nu știa dacă să continue sau dacă era cazul să fugă.

– Cum adică nu pot pleca?

– Păi ți-am aruncat hainele.

Fata își transformase brusc zâmbetul copilăros, într-un râs zgomotos.

            Michi fugi în camera de alături, unde se dezbrăcase. Mintea i se încețoșă. Hainele nu mai erau pe jos, cel puțin nu acolo unde știa că le lăsase. Începu disperat să se uite după ele. Să învârtea agitat prin cameră. Nu mai era deloc excitat. Era îngrozit.

– Degeaba le cauți, sunt în magazia de afară!

            Fata stătea în tocul ușii. Îl privea cu un zâmbet larg. Părea teribil de sigură de jocul pe care îl făcea. Devenise brusc autoritară.

– Hai, treci în pat că acum vreau eu să te pipăi.

Michi se uită la ea speriat, dar și cu un fel de ură. Se duse glonț și îi trase o palmă. Fata lăsă câteva clipe ochii în jos apoi ridică capul și începu să râdă.

– Poți să mă bați cât vrei, că oricum te spun lu’ Sile și bagă cuțitul în tine.

Se uită veselă dintr-o dată între picioarele lui și îi spuse, de data asta mai mult decât amuzată:

– Am să-i spun că ai intrat peste mine și că m-ai futut.

            Veselă, țigăncușa se întoarse în camera luminată lăsând ușa larg deschisă. Michi începuse să regrete că a lovit-o și în general cam tot ce i se întâmpla. Intră după ea în cameră.

– Întinde-te pe pat și să nu te miști. Dacă stai locului am să îți dau hainele. Dacă nu, ies acum afară și țip și o să vină și Marian de alături, nici nu trebuie să-l așteptăm pe Sile.

            Încercă să își spună în sinea sa că totul era o nebunie a fetei, care acum mai inventase încă un personaj periculos. Nu putea însă să se convingă și nici nu știa ce altceva ar fi trebuit să facă. Se întinse pe pat. Tremura ca varga. Începuse să audă din senin tot felul de sunete în care recunoștea voci ale unor posibili vecini sau frați care intrau în casă.

Țigăncușa se urcă pe el și începu să își plimbe mâinile pe pieptul lui. Zâmbea într-una și părea un copil absorbit total de jocul său. Începu să-l strângă foarte tare. Groaznic de speriat, Michi, fără să vrea, dintr-o dată, se excită din nou. Închise ochii. Îl durea și îi plăcea. Nu putea să se mai gândească la nimic. Avea senzația că este spectator la propriul său vis. Nu știa ce se întâmplă. Practic nu mai știa nimic.

            Se trezi în fine după un timp. Fata stătea în picioare lângă pat, la fel de goală, însă cu hainele lui alături.

– Poți să te îmbraci. Dar dacă nu vii și mâine dimineață o să te spun lui Sile și o să te urmărească.

Michi se îmbrăcă rapid. Deși era complet amețit, pe măsură ce se îmbrăca se mai liniștea cât de cât. Își încălță pantofii pe care nici nu știa cum și când îi dăduse jos. Se îndreptă în cele din urmă spre ușă și simți dintr-o dată nevoia de a demonstra că este totuși bărbat. Se întoarse spre ea și o întrebă:

– Câți ani ai, gagico?

– Optsprezece, minți ea evident.

– E, pe dracu optișpe! În ce clasă ești?

– Clasa a patra.

            Michi rămase înmărmurit fără a mai putea depăși pragul ușii.

– Dar am rămas și repetentă doi ani, adăugă ea veselă.

Michi ieși rapid în antreu și apoi în curte, fără să știe ce ar trebui să creadă. Oricum nu avea puterea să mai spună ceva. Ea îl strigă în câteva clipe din pragul ușii de la intrare:

– Ai îmbulinat-o dacă nu vii mâine dimineață la șapte! Ai înțeles, mă, Fumărică?

            Michi scăpă mapa pe jos. “Cum dracu de știe cum mă cheamă?” El stătea la vreo patru străzi distanță și în mod cert nu se plimba niciodată pe acolo. Se uită înapoi, dar fata nu mai era nicăieri. Intrase probabil în casă.

Renunță la orice explicație și o luă în pas alergător spre stația de tramvai. Nu putea să se gândească la nimic altceva. I se părea imposibil ca fata să-l cunoască și totuși așa părea. Venea un treisprezece. Mai erau două stații până în Unirii așa că putea economisi ceva timp. Alergă și îl prinse. Compostă un bilet și se duse la geamul din spate. Privea disperat în urmă. Niciodată nu avusese o asemenea aventură, și nici măcar nu își închipuise că ar fi putut avea. Ajunsese iată să termine o facultate și să nu aibă încă o….. Se îngălbeni. Se uită la ceas. Era nouă și zece!

***

2

            A încercat să ia un taxi din Piața Unirii, dar acolo se lucra la un fel de parc. Realiză îngrozit că nu circulau nici un fel de mașini. Michi înjura în gând fără întrerupere. “Dracu să-l ia și pe Ceaușescu că nu știu ce mă-sa mai vrea de la Bucureștiul ăsta!” Nu circulau decât tramvaie. S-a dus totuși în stația autobuzului, dar evident nu era nici unul. A luat-o pe jos. La Măgurele evident repartițiile începuseră deja.

În cele din urmă a găsit un autobuz. A ajuns pe la zece și jumătate. A intrat în amfiteatru și toți s-au uitat mirați la el. Se dusese naibii poziția optsprezece. Decanul, un bătrânel deosebit de amabil, le spuse ceva prin telefon celor din minister și îl chemă la el.

– Fumărel, ai înnebunit, ce faci, de ce nu ai venit la timp? Să știi că ai pierdut deja mai multe locuri.

Decanul le-a explicat ceva celor din minister și celor din țară (repartițiile erau pe țară) și l-a rugat să ia loc.

El era plin de draci! Avea senzația că nu are aer. Îi venea să spargă totul. Trăsese ca un bou în facultate ca să rateze totul pentru un cur de femeie. Un lac de sudoare se făcu, când își aminti din nou de țigancă. Simțea nevoia să iasă din amfiteatru. I se părea că toți se uitau la el și asta îl enerva și mai mult.

Își auzi la un moment dat numele:

– Mihai Fumărel ce post dorești din cele care au rămas?

“Dar care dracu rămăseseră?”. Începu să întrebe prin jur și în același timp să se uite disperat la lista cu posturile, pe care i-o întinsese un coleg. Îi sări în ochi un nume:

– Combinatul Petrochimic Teleajen. O fracțiune de secundă îi trecu prin minte că oricum ăsta nu era prea departe de București.

Sala începu să vocifereze “S-a dat bă de juma’ de oră!”

Decanul interveni și îi spuse dojenitor, dar și destul de tăios:

– Dragă Mihai, uită-te te rog numai la ultimele zece, cincisprezece poziții de pe listă.

Se uita pe listă cu ochii încețoșați de lacrimi. Chipul îi trăda disperarea. Avea în fine confirmarea dezastrului. Nu putea citi. Ioana, o colegă drăguță, un pic cam grăsuță, se duse lângă el și începu să-i citească. Îi șușotea ceva de niște școli sau licee. Îi puse mâna pe spate rugându-l în șoaptă să se liniștească. Aproape o pocni. Se opri la timp pentru a nu fi încă o dată ridicol. Se ridică. Nu știa ce să facă. Simțea că înnebunește dacă se mai așează. De altfel, nu ar fi mai avut nici un rost. O luă rapid spre ușă. În drum se uită pe listă și îi sări în ochi unul dintre rânduri.

– Școala profesională nr. 1 Videle.

***

3

            A ieșit din amfiteatru fără să se poată gândi la nimic. Simțea nevoia de a fugi cât mai departe de locul în care cu disperare dorise să ajungă doar cu câteva ore mai devreme. Nici nu și-a dat seama cum a ajuns în Centru. A văzut că era deschis la Union. Hotelul avea un bar la intrare, a intrat acolo și nu a mai ieșit până la închidere.

Când a plecat din bar, la închidere, era complet amețit și poate din cauza asta o fărâmă mai liniștit. S-a dus pe jos acasă, însă pe la podul Hașdeu pentru a evita să mai treacă prin același loc ca și dimineața. Când a ajuns s-a prăbușit imediat în pat. A mai reușit doar să îi spună bătrânei mătuși că totul fusese perfect.

            A doua zi s-a sculat pe la 11 cu o cumplită durere de cap. S-a dus buimac să se radă și în timp ce se uita în oglindă și-a adus aminte de ziua precedentă. Vai ce tâmpenie făcuse!

Încremeni. Nu se dusese la țigancă la șapte. “E nici că mă duc! Da, dacă face aia pe nebuna? Asta ar mai lipsi să mă și taie țiganii. Mai bine plec la Vedele sau Videle, ce dracu am ales?” Se duse în camera sa să se uite la foaia cu repartiția, deși avea o cruntă bănuială că în goana de atunci nici nu o luase.

Căuta disperat, deși începea tot mai clar să își aducă aminte că nu se oprise să ia vreo foaie. Luă la rând a doua oară toate buzunarele mai mult încercând un miracol. În buzunarul de la spate al pantalonilor găsi o hârtie mototolită și pătată de grăsime. Nu avea cum să fie repartiția, dar era intrigat de aspectul oribil al hârtiei. “Asta de unde o mai fi? Ce dracu, de unde am luat și prostia asta?”  O deschise și citi:

Determinările unei substanțe care nu sunt altceva decât moduri particulare ale ei de a exista se numesc accidente. Ele sunt întotdeauna reale, deoarece privesc existența substanței. Dacă atribuim acestui real în substanță o existență particulară, atunci această existență se numește inerență spre deosebire de existența substanței care se numește subzistență.

Ce mama naibii este și tâmpenia asta? Se uită mai jos. Pe hârtie mai erau scrise câteva rânduri, însă nu se putea înțelege nimic:

lu cirenut n iestsebu ia nimuledi s erudaped ap aediscof edigu flutel fusizicue L asi a acin e maoed etetseref ia rtiovu etict ita arapa iovetisa ehgeviove T ueiulaur isiem irc tizarahit SE.

Și mai jos citi:                       

            Țiganca ta blondă ale cărei țâțe te-au făcut bărbat.

            Îngălbeni. “Nu, nu era posibil!!! Țiganca aia nenorocită nici măcar nu știa să scrie! De unde și până unde un bilet!?” Nu povestise la nimeni, deci nu avea cine să îi facă o glumă proastă. Alergă în chiloți, ceea ce nu îi stătea în fire, direct în sufragerie, la mătușa sa.

– A fost cineva în dimineața asta aici? aproape strigă la bătrână.

Pe moment Nina, așa o chema pe femeie, de felul ei o bătrânică liniștită și amabilă, se uită speriată la el. Își reveni însă repede și începu să-l bombăne.

– Nerușinatule, așa te-am învățat?? Vii în curul gol în cameră, dacă eram cu cineva? Cine să te caute că ai venit beat ca un porc aseară! Ai vomitat peste tot, să îți fie rușine că îți bați joc de munca mea. De asta te-am crescut eu….

            Nu avea chef să asculte pomelnicul bătrânei. Se întoarse în camera sa și se îmbrăcă rapid. “Chiar vomase aseară?” Naiba știe, nu își aducea aminte nimic. Ieși val vârtej din casă și o luă pe jos spre casa țigăncii. Simțea că nu poate să mai stea un minut fără să înțeleagă ce se întâmplase. Biletul îl dăduse cu totul peste cap. Îl avea în mână, dar nu putea să-și explice cum ajunsese la el. Era dispus să riște chiar o întâlnire cu Sile, dacă așa îl chema, sau dacă chiar exista. Pe de altă parte, se gândea că fata îl chemase, cel mai probabil, tocmai pentru că era singură dimineața.

Grăbi pasul. Dădu colțul pe Uranus și se opri fără să vrea. Nu mai putea să înainteze. O groapă imensă se căsca în fața lui. O mulțime de oameni și de basculante stăteau în drum. Dar care drum, că nu mai vedea nici măcar strada pe care era. “Ce mă-sa se întâmplă!” gândi pe fugă sărind peste un șanț în formare. Nici măcar linia de tramvai nu mai era! Începu să alerge simțind că se întâmplă ceva straniu. Ajunse în dreptul casei țigăncii. Nu îi venea să creadă ochilor. Nu era nici o casă. Era un mare șantier. Nu mai erau case, ci doar o mulțime de escavatoare. În dreapta lui cineva striga de zor la el:

– Bă, dă-te la o parte ce dracu cauți în șantier?

Se dădu speriat la o parte din fața unui escavator. Văzu pe unul cu o cască în cap, care părea un soi de șef. Se duse glonț spre el. Se opri însă brusc în fața lui. Nu știa ce să-l întrebe.

– Ce vrei domne, ce ai rămas așa?

– Casele, unde sunt casele? Era una aici, chiar aici în stânga mea!

Bărbatul zâmbi cu aerul că abia așteptase întrebarea lui Michi.

– S-au dus, tată! Gata, s-au demolat de ieri. Aici, tată, va fi Casa Poporului, înțelegi matale? Iar tu, băiete, stai exact în locul unde o să fie biroul lui nea Nicu.

Michi, dezorientat, întrebă:

– Care nea Nicu?

Maistrului îi pieri zâmbetul, îl drăcui și plecă.

“A, Ceaușescu!” îi căzu fisa în fine și se lumină la față.

– Dar totuși unde s-au mutat? Strigă destul de tare după maistru, însă acesta nu mai avea chef de vorbă.

Privea în jur fără să poată găsi un reper. Îi era cald. Avea cămașa udă. Se gândi că era totuși dimineață, iar soarele ardea deja. Și ce zi frumoasă avea să fie!

            “Da cum mama naibii avea țiganca aia nevoie de căldură, ce făcea focul în septembrie? Ce dracu, era frig ieri?” Nu mai era sigur de nimic. “Poate că a fost un coșmar. A, ce bine ar fi. Să fi visat totul! Ar fi frumos!” O licărire de speranță i se putea citi pe fața înnegurată.

Bucuria nu ținu însă decât câteva momente. Un muncitor mânca pe un ziar la câțiva pași de el. Se uită la ziar. Era marți, 12 septembrie 1983. Era clar, pe 11 avuseseră loc repartițiile. Nu, nu avusese, ci trăise un coșmar.

***

4

            Câteva zile a fost foarte bulversat. Nu știa cum să o ia. Parcă nu era nimic adevărat. Mai mult, zvonul că și casele de pe strada lui se vor dărma luase amploare. La un moment dat chiar îi trecuse prin minte ideea, ușor absurdă, dar extrem de supărătoare, că ar putea să primească apartament în același bloc cu țiganca. Pe de altă parte, odată cu dărâmarea a tot mai multe case, începea să se simtă un pic mai bine. Cel puțin fizic, dispărea decorul coșmarului din dimineața de 11 septembrie.

Treptat, începuse să se obișnuiască cu ideea că nu este rău să fie profesor. Oricum, spera ca în cel mult un an să termine cu Videle. Între timp trecuse pe la facultate și își luase până la urmă repartiția, așa că nu mai avea nimic de făcut decât să plece la post. Se gândise la un moment dat să facă o cerere că își întreține mătușa, că e bătrână, bolnavă și să ceară o detașare în București. Pe de altă parte însă, întâmplările din acele zile îl făceau să dorească să plece cât mai repede într-un alt oraș, unde să cunoască alte persoane, alte locuri, în fine, unde putea să înceapă altceva. La urma urmei, trebuia mai întâi să cunoască orașul și apoi să vadă dacă e chiar atât de rău. Pe 15 ar fi trebuit să fie deja la post, dar cădea într-o vineri așa că s-a decis să plece abia luni, pe 18.

Înainte însă, duminică, s-a întâlnit cu cei mai buni doi prieteni ai săi. Cu unul copilărise, fiindu-i vecin, pe celălalt, de pe undeva din Militari, îl cunoscuse în liceu. Primul era Teo, pe numele lui adevărat Teoharie Rada, al doilea era Emil.

            S-au întâlnit la Carul cu Bere, de fapt în bar, lângă restaurant.

– Ai auzit de Amza Pelea, începu discuția Teo de cum intră pe ușă.

– Bă, Teo, nici nu te-ai atins de “săniuță” și ai început cu bancurile cu nea Mărin, răspunse ironic Emil.

Teo îl imita perfect pe Amza, și în general cam pe oricine. Îi plăcea mult teatrul. Chiar juca într-o formație de amatori. Încercase de vreo două sau trei ori să intre la IATC, apoi speriat că nu mai poate să își amâne armata dăduse la o facultate de subingineri în Politehnică. Nici măcar el nu știuse vreodată foarte precis cum se numea aceasta.

Teo era genul de băiat amuzant și plin de bancuri, fizic însă nu era foarte plăcut la vedere. Avea o față ciupită de vărsat și mai era și un pic bondoc. Îl puteai găsi chiar ușor caraghios. Prin modul de a se comporta era însă mai mult decât agreabil. Teribilist și oarecum adolescentin, îi plăcea la nebunie să joace feste prietenilor, în special lui Emil.

– Nu mă, pe bune, îi răspunse lui Emil. Nu ați auzit? Fără glumă! E pe moarte.

– Hai fă-ți damblaua și spune-ne bancul ăla răsuflat cu peștele mort în acvariu. Dar pentru că ne plictisești, să știi că trebuie să dai un rând de votcă.

– Termină bă cu prostiile. E pe bune, am aflat de la dentistul meu, este sigur bolnav. Are cancer. Nu mai are șanse să scape, reveni Teo cu drama glumețului care nu e luat în serios atunci când vrea să spună ceva grav.

– Bă poate nea Mărin e pe moarte de la zaibărul ăla, încercă să fie ironic Emil fără a reuși însă prea bine.

Michi, care asistase impasibil până atunci, interveni și el.

– Teo dragă, dacă ne dai o votcă de început, o sută nu mai mult, acceptăm să ne spui drama băiatului ăsta. Dacă ne dai două sute considerăm că ne-ai spus ce voiai și vom și râde dacă insiști. Dacă vrei putem să și plângem, da’ tariful e mai mare. Cum dorește suflețelul tău!

            Teo renunță. Oricum, povestea atât de dramatică pentru el nu mai avea șanse să șocheze pe nimeni. Fără să mai spună altceva comandă un rând de votcă. Se întoarse apoi spre cei doi. Era vizibil supărat:

– Bă voi sunteți țărani proști, nu știți ce este cultura băi tată. Ce, mă, vă fac eu educație? Eu care stau pe sub ingineri. Și voi mai vă și dați de absolvenți pe acilea!

În doar câteva momente însă, ciocnind paharul de votcă, întâi cu Emil și apoi cu Michi, îi reveni dispoziția de la început:

– Hai să vă zic una bună, ce mi s-a întâmplat vineri, la deschiderea anului școlar.

            Impasibil Teo începu să le povestească vesel, cu bucuria că devenise din nou centrul atenției, o întâmplare pe care el o considera senzațională, ca toate pe care le trăia și parțial le inventa.

– Bă, mă scol eu vineri dimineața cu un sentiment urât, mă da’ urât de tot. Știam că am ceva de făcut, sau că uitasem ceva, că era ceva ce ar fi trebuit sau nu ar fi trebuit să fac. Băi și visasem și rufe întinse, adică nasol, vă dați seama! Mă uit eu la aragaz, era închis. Mă uit la chiuvetă, apa oprită. Bă, ce să fie? Mă perpeleam eu așa și când dau drumul la radio aud pe băiatu’ din cutie că zice că pionierii și uteciștii nu știu ce treabă au ei azi! Bă, stau și îmi conectez neuronii cu cortexul. Mă întreb, care e subiectul, care e predicatul? Bă, și îmi dau seama. Începea școala!!

Teo își luase deja rolul în primire, iar cei doi îl ascultau amuzați fără a-l mai întrerupe. Băiatul de la bar, un tip subțirel cu o mustață de frizer le adusese între timp un alt rând de votcă. Teo însă nu doar povestea, ci dădea un adevărat spectacol, gesticula și vorbea cu însuflețire.

– Dom’ne m-am dus imediat să beau o sută de coniac de la bătrânu’ din bibliotecă. Vă dați seama, era un șoc! Mă mai înmuiasem și eram chiar gata să mă conving că anul ăsta ar trebui să merg la școală, când îmi dau seama că am uitat în ce an sunt.

Făcu o pauză de câteva secunde, ca și cum s-ar fi gândit și în momentul acela, dar și pentru a mai sorbi din pahar.

            – Bă și stăteam eu așa și mă gândeam, știi făceam calcule. Am fost cu Maricica de la Automatică trei luni, cu Tanța-Mecanică Fină șase luni, cu aia mișto care a plecat cu arabu’….. Bă la asta nu mai știam exact cât, că m-am enervat și am pierdut șirul. A naibii asta m-a părăsit în mijlocul sesiunii, prin noiembrie sau decembrie.

Emil îl întrerupse:

– Moșule, concentrează-te că bați câmpii cu sesiunea în noiembrie.

Imperturbabil, parcă așteptând de nu știu când această replică, Teo bău un pic de votcă, pentru a lungi și mai mult momentul, iar apoi continuă:

– Bă tată, bă, noi suntem ingineri, bă ne pregătim zi de zi și noapte de noapte să construim țara asta, tu nu știi ce-i Politehnistul și cum se pregătește el. Să taci din gură băi tată, că noi dăm mereu examene.

După care, întorcându-se brusc spre Michi, continuă ca și cum nici nu ar fi existat această paranteză.

– Dom’ne era clar că m-a părăsit înainte de un examen, la care de fapt nici nu m-am mai dus.

Se oprise iarăși o secundă pentru a se lovi peste frunte cu palma, destul de serios de altfel.

– Dom’ne și îmi dau seama de ce mă rodea pe mine în dimineața aia. Ei închipuiți-vă că eu am avut sesiune de toamnă și am uitat complet de ea.

            Michi intră și el în joc și îl întrebă.

– Da’ ce Teulică, o-i fi avut restanțe?

– Băi nu știu exact, că vreo două trei examene trebuie să fi luat eu în vară, da’ nu știu câte se pun acuma de toate.

Teo deveni dintr-o dată foarte grav.

– Ei și până la urmă îmi dau seama că trebuie să mă duc dom’ne la Facultate, să văd care-i treaba. Mai beau restul de o sută, două de coniac, ca să prind curaj, că nu mai știam nici cum dracu se ajunge acolo.

Între timp, Emil mai comandase încă un rând, iar Teo făcuse o scurtă pauză pentru a se asigura de atenția totală a celor doi, care involuntar se uitaseră la ușă, la o tânără pereche care tocmai intrase. O fată brunetă cu niște blugi foarte strâmți, însoțită de un tip destul de tuciuriu.

Teo se aplecă spre cei doi

─ Lăsați-o, bă tată, pe Arabela, că are treabă și voi o deranjați. După care continuă extrem de natural.

– Dom’ne și până la urmă mă duc și închipuiți-vă că și ajung. Când să mă dau însă jos din autobuz, la Apaca, la țesătoare acolo, băi ce să vezi, uitasem domnule de chestia asta, sar femeile pe mine. Fără exagerare, m-au călcat în picioare. Ieșiseră din schimb. Domnule, reușesc să cobor din mașină, dar îmi cad ochelarii. Acuma voi știți că fără ochelari eu sunt mort. Bă, mă uit pe jos, nu văd nimic. Măi și unul lângă mine, domnule amabil, băiat clasa întâi, vrea să mi-i arate, că-i văzuse. Cum băiatul avea plase în ambele mâini, întinde omul piciorul și mi-i arată cu vârful pantofului. Îi zăresc. Doamne și ce să vezi! Bă îl împinge o proastă și calcă artistu’ ăsta pe ei și îi face praf. Încep să îi caut disperat, ca prostul, în patru labe, după ce pleacă autobuzul. Îi găsesc da’ nu mai erau buni de nimic. Mă și enervez ca dracu. Plec de nebun, așa fără să văd mare lucru, direct în “groapă” la noi, în Politehnică. Domnule acolo, când să intru, aud pe unu. “Vă rog să vă prezentați mapele și gențile” E la dracu! Îmi dau seama că am pierdut mapa, știți când am stat în patru labe am pus-o lângă mine și acolo a rămas. ”Fir-ar a dracu de școala!”. Domne vreau să mă duc după mapă, că era plasticată mișto și dădusem șase beri pe ea, dar nu știu cum dracu o iau că aud de o dată “Stai!” Băi ce să fie, îmi zic, am nimerit la dracu în altă parte? “Pleacă imediat de acolo”, aud iar vocea aia parcă la un megafon ceva. O iau ușor speriat înapoi, la stânga, la dreapta, nu mai știu că nu vedeam nimic. Băi și nu știu cum fac și îmi agăț mâna într-o ușa și mă lovesc urât la mâna. Dau să îmi frec mâna și îmi dau seama că îmi spărsesem ceasul. Îl duc domne la ochi și ce zici….

Teo se opri câteva secunde pentru a mai bea o gură de votcă. Michi și Emil luară și ei paharele imediat. Toți trei le goliră. Emil se uită spre barman, care înțelese din priviri mesajul. Se apucase să umple alt rând de pahare. Teo continuă.

– Ei, domnule, și ce să crezi, văd secretul. Băi tată, ceasul ticăie pentru că are niște rotițe înăuntru, care acum se vedeau foarte clar la ceasul meu. Mă aplec din nou în poziția mea, clasică de acum, și încep să caut cadranul, limbile, mă rog chestii de astea de ale ceasului. Asta vă dați seama, ca să am o preocupare, nu de altceva.

Nici Michi și nici Emil nu credeau o iotă din poveștile lui Teo, dar se bucurau de fiecare dată când îl ascultau. Acum chiar se întrecea pe sine, semn că povestea asta probabil o repetase.  

– Măi, o dată simt un bulan pe spate! “Fir-ați ai dracu de demonstranți! Stați în patru labe, ai? Nu vreți să plecați”. Bă am încremenit! “Tată!!?? Am trecut granița, unde dracu am mers cu autobuzul ăla?” Bă mă uit mai bine de aproape: Era un milițian.

– Domnule locotenent, știți l-am luat tată la sentiment să-i zic lu’ nea tablă frumos, îi zic: Să trăiți sunt miop și mi s-au spart ochelarii și ceasul. “Sunt căpitan prostule”, bă și îmi mai trage un bulan. Am totuși noroc că vine unu în civil, îl baga în mă-sa pe milițian și îmi spune: “Băi poponel plecă dracu de aici, n-ai auzit că vine la deschidere Ceaușescu”. Domnule realizez în fine problema. Dau să mă ridic, dar îmi dau seama că sunt murdar pe mâini. O iau totuși spre ieșire și văd lângă o ușă, pe o masă, sau dumnezeu știe ce, o cârpă. Ei ce zici, apuc cârpa și încep să mă șterg. Băi și ce să vezi, mă pocnește una cu o geanta în cap.

– Nenorocitule, boule, îmi strigă aia ca disperata, “bagabonților” ridicați fusta la femei bătrâne.

Domne stau cu ochiul vânat și mă uit spre locul unde eu credeam că-i masa. Nu pot să mă abțin și întreb:

– Deci la alea tinere putem? Băi și mai primesc o geantă în cap. Mă dau înapoi să mă feresc de cotoroanță și mă împiedic nene de ceva și cad. Mă mai și dau cu capul de ceva tare de văd stele verzi. Mă decid. “Nu mai plec, stau dracu aici până seara, sau până când vin ăia de la Crucea Roșie internațională”. Da’ aud vocea zgripțuroaicei:

“Unde ești student că te exmatriculez.” Na-ți-o bună! Îmi dau seama că Baba Cloanța era profesoara de materialism și cred și ceva secretara de partid pe la facultate. Hai că am rezolvat-o și pe anu’ ăsta, îmi zic.

            În timp ce Teo povestea cu năduf, în bar intrară două fete drăguțe, eleve de liceu probabil. Cum au intrat s-au uitat direct la ei și au început să râdă fără nici un motiv. S-au așezat la o masă, chiar în fața lor.

Michi și Emil se întoarseră aproape instinctiv spre cele două fete, iar Teo simți că-și pierde poziția privilegiată. Continuă fad:

– Mă rog, cam asta a fost, am ajuns și pe la miliție și pe la… își dădu însă seama că nici unul din amici nu îl mai urmărea. Încheie descumpănit:

– Mă rog, nu meritați voi chiar atât de mult să îmi tocesc gura.

            În timpul acesta Michi și Emil zâmbeau ca proștii la cele două dive. Este drept imaginea era amuzantă, dar și simetrică. Abia în momentul acela Michi realiză că se ocupaseră majoritatea meselor. Nu erau însă prea multe.

– Bă, mișto e aia mai înaltă în verde, zise Emil, care nu era de felul lui prea timid. Băi Michi, eu mă cuplez cu tipa în seara asta.

– Hai, mă, că nu se cuplează aia cu tine, nici măcar ailaltă mai grăsuță, replică Michi.

– Du-te, mă, că-i grasă bine, interveni și Teo vizibil supărat pe acest gen de concurență, cu totul necinstită.

– Ce mă Teulică, nu ți-ar plăcea mă și ție?

Emil se uită un moment la Teo și îl întrebă brusc:

– Bă acum văd, tu ai parcă alți ochelari. Cu ăștia vezi și femei, în realitate, sau tot numai cu pozele umbli?

Teo nu se supără, dar contraatacă.

– Băiatu` eu le văd de aproape, nu ca voi de la cinci metri.

– Michi ia spune pe care o alegi. Pe aia mai mică sau pe aia în verde, continuă Emil fără să-i răspundă lui Teo.

– Mamă, ce balcoane are, se trezi din nou Teo.

– Teo tată pune-ți ochelarii ăia buni că te uiți la afișul cu Florin Piersic de pe ușa de la intrare.

În timp ce vorbea cu cei doi, Emil continua să se uite insistent și să facă cu ochiul celor două fete.

– Michi, hotărăște-te, că trecem la atac. Alege acum, verde sau bondoc. Ia zi, dăm cu banul?

            Teo interveni din nou:

– Mă copii, poate le iau eu pe amândouă. Ce ziceți? Rămâneți voi cu banul? Pe încă un rând?

– Măi Teulică, îl băgă Emil din nou în seamă, ți s-a ars integratul și era ăla bun. Stai mă la masa ta că te faci de râs. Vrei să te duci iar să zici sărut mâna la paltonul din cuier?

Teo era în elementul lui așa că, fără să fie afectat, îi replică îndată:

– Emile tată, eu mă duc din greșeală, da’ tu te duci cu intenție.

Numai că Emil și Michi nu mai erau deloc atenți. Încercau deja să treacă la acțiune. Trebuiau să facă pasul decisiv. Emil se ridică în picioare, urmă și Michi.

            Cele două fete se ridicară însă și ele. Amândouă porniră în același timp spre ei. În acest fel a fost oprit orice gest al celor doi temerari. Au rămas în picioare țepeni, neștiind ce să facă. Fetele s-au oprit lângă ei și la fel de zâmbitoare, în cor, au început să recite:

Zece negri mititei l-au tăiat pe moș Andrei.

Lăutarii toți în grabă s-au luptat cu moș Zăbavă

Mintea fuge, iute-i gându’, am trăit cu moș Flămându

Mintea scutură cu gândul, pe aici, pe tot pământul

Canapeaua-i roasă tare și aici și în odaie

Ea e blondă tu ești negru, colorat e numai lemnul

Cele două fete se înclinară la sfârșit precum copiii la serbarea de la grădiniță, după ce au reușit să spună o poezie, după care începură să râdă din nou zgomotos. În mod oarecum sinistru, după câteva clipe, s-au oprit. S-au uitat fix în ochii lui Teo, fără să clipească, iar la un moment dat au strigat atât de tare, că s-a făcut liniște în bar:

Cu săpun și cu frânghie m-am suit pe prăvălie

Și de acolo am zburat și în iad și în păcat

Atmosfera devenise dintr-o dată foarte puțin amuzantă, mai ales că oamenii de la celelalte mese priveau scena consternați, în tăcere, fără nicio mișcare.

            Cele două fete continuau să se uite fix la Teo, ca și cum nimeni nu mai exista în bar. Cea mai înaltă, fata în verde, continuă de asta dată singură:

Nu poți să fi iertat dacă nu intri-n în păcat!

            Amândouă își duseră apoi mâinile la burtă, cu palmele una peste alta, se întoarseră, își luară din mers gențile de la masa lor și ieșiră pe ușa barului.

            Cei doi temerari s-au așezat cu greu la loc pe scaune. Se uitau toți trei perplecși unul la altul. Lumea îi privea reprobator, cu suspiciunea evidentă că erau prieteni cu fetele. Au început să zâmbească stânjeniți și, aproape simultan, au dat pe gât întregul conținut al paharelor de pe masă.

– Băi, astea erau nebune sau se prefăceau? întrebă unul dintre ei, exprimând cu voce tare ceea ce gândea fiecare.

– Mă Teo, fata aia chiar te plăcea. Să știi că nu m-am băgat, că am văzut că avea bucurii la tine, zise Emil.

            Teo însă era mult prea șocat pentru a mai găsi o replică pe măsură.

– Dă-le domne dracu, nebune de astea de la liceu, or fi pus un pariu ceva! Tâmpite domne! Dă-le naibii, zise Michi sensibil supărat de întâmplare.

– Băi, nu-i a bună cu femeile astea care se luptă cu hormonii, continuă Emil care era ceva mai relaxat. Hai că dau eu un rând și să va spun eu ce mi s-a întâmplat acum două zile.

Făcuse în timpul ăsta semn ospătarului, care veni și întrebă:

– Cele două cafele ale fetelor le plătiți acum sau la sfârșit?

– E la dracu ne-au luat de proști. Auzi să le plătim noi cafelele.

Emil se întoarse cu capsa pusă către ospătar:

– Auzi, da’ dumneata din ce teorie ai dedus că trebuie să le plătim noi?

            Era cât pe ce să se iște o ceartă cu ospătarul când, în mod cu totul neașteptat, Teo se ridică și îi spuse acestuia:

– Plătesc eu tot ce au consumat fetele. Și repetă foarte clar. Absolut tot!

– Absolut tot, repetă ospătarul și plecă.

– Ce te-a apucat băiatu’ ai căpiat? Ai văzut și tu femei la față și ți-a sărit filamentul? Emil nu era ironic, ci chiar indignat.

            Teo, impasibil, își duse la gură noul pahar de votcă, îl dădu peste cap dintr-o mișcare și cu multă infatuare își îndreptă spatele și le spuse:

– Hai să vă spun cum a vorbit nea Nicu la deschidere.

            Teo mai trase un gât de votcă dintr-un pahar care nu era al lui și începu să-l imite pe Ceaușescu.

– “Dragi tovarăși și pretini, dragi profiesori, ielevi și studienți, doriesc cu ocaziaa noului an de învățământ să va uriez mult succes în activitatea dumneavastră, multe realizări și împliniri în muncă. La muncă tovarăși, lăsați dracu cartea, că jocurile de cărți nici nu este bune tovarăși….”

            Teo se îmbătase. Începuse să strige și să gesticuleze. Ceilalți doi amici uitaseră destul de repede de cele două fete și-l încurajau frenetic. Erau și ei amețiți. Teo își pierduse însă controlul. Se ridicase în picioare și, imitându-l pe Ceaușescu, spunea tot ce îi trecea prin minte. Ajunsese să rostească niște teoreme din matematică, să recite “Luceafărul” și chiar să spună un banc cu Ceaușescu, imitându-i aproape perfect limbajul bâlbâit. Chiar și beat îl imita foarte bine.

            Cei trei deveniseră foarte gălăgioși. De la o masă de lângă geamul mare de la intrare un bărbat destul de înalt și voinic, cam la treizeci și ceva, patruzeci de ani, îmbrăcat cu un costum cenușiu și cu o cravată mare, lată, de un grena foarte aprins, se ridică și se îndreptă spre ei.

            Michi îl observă primul și avu un sentiment ușor neplăcut. Într-o secundă toți trei priveau înmărmuriți personajul cu cravata lată. Nici unul nu mai spunea nimic, iar Teo afișase deja o figură de om cuminte, uitându-se mai mult în pământ decât la bărbatul din față.

            Bărbatul, acum lângă ei, părea și mai impunător. Era mai înalt decât oricare dintre ei și pe deasupra mai era și foarte solid.

– Ați terminat bă cu prosteala?

După tonul bărbatului, nu părea să mai existe un viitor cât de cât plăcut pentru acea seară. Bănuielile că acesta ar putea fi un securist păreau mai reale decât realitatea. Celor trei li se tăiase răsuflarea. Tam-nesam bărbatul se uită la Michi și îi spuse, probabil neînțelegând cum începuse nebunia.

– Îți place bă ce ai făcut?

            Michi nu putea să spună mare lucru. Nu știa nici ce ar fi putut să facă. Se gândi însă că e cazul să zică ceva, să se disculpe, să aibă o reacție. În timpul acesta bărbatul se întorsese spre Teo. Îi spuse la fel de sever:

– Nu ai auzit ce a zis fata aia? Cred că e cazul să o ștergi imediat de aici!

            Teo se ridică, lăsă o hârtie de cincizeci pe masă și plecă fără să scoată un cuvânt. După ce ieși, bărbatul, la fel de milităros, le strigă:

– Voi puteți continua. După care se întoarse la locul lui de la geam.

            Michi și Emil stăteau consternați și se uitau unul la altul fără să aibă puterea să își vorbească. Singura replică a lui Emil a mai fost “Michi eu trebuie să mă grăbesc că am de făcut un proiect pentru mâine” După care s-a ridicat și a plecat. Aceasta a fost ultima dată când Michi i-a mai văzut pe Emil și pe Teo. Pe atunci el nu știa și nici nu înțelegea nimic.

***

            A doua zi a întârziat la tren. A ajuns în Gara de Nord pe la șapte și jumătate. Gara era la rândul ei un șantier. Se făcea metrou și aici. Unii chiar spuneau că s-ar ajunge direct pe peron cu el. În general Michi era plăcut impresionat de toate schimbările care aveau loc în București, iar multe dintre acestea chiar îl preocupau. În acea dimineață, ideea, drăguță de altfel, cu metroul care avea să ajungă pe peron, nu îl amuza deloc. Se gândea că a început-o destul de prost cu serviciul. Aflase la telefon că are tren la șapte și douăzeci și cinci ori acum era deja și jumătate. Unde mai pui că nu găsea nici casele de bilete, mutate într-una din sălile de așteptare. După ceva căutări a ajuns în fine la ghișeu, unde bineînțeles era coadă. După alte zece minute a ajuns în față. A cerut un bilet la următorul tren spre Videle.

– Nu pleacă nici un tren spre Videle, îi răspunse o voce plictisită și absentă.

– Cum nu pleacă nici un tren? Nu este decât unul pe zi?

– Nu domne, nu e nici unul!

            Michi stătea în fața ghișeului, ușor aplecat la gemuleț, iar pe față i se întipărise stupoarea. Avea senzația că asista la o prostie atât de mare că nu mai putea da nici măcar o replică. Bâigui totuși ceva:

– Cum, nu au gară?

– Ba da, îi răspunse duduia la fel de stafidită și la fel de absentă.

            O femeie de vreo cincizeci de ani, chiar în spatele lui, cu o sacoșă imensă în mână, începu să vocifereze:

– Hai dragă, lasă prosteala, că avem servici nu stăm după tine. N`auzi că nu e trenuri spre acolo de zici tu dragă.

– Cum să nu fie trenuri? Asta este o tâmpenie! Cum se ajunge acolo? De ce au gară dacă nu au trenuri? Ce sunteți nebuni?

Michi începuse să se încingă, mai ales că era deja nervos.

– Cu trenul, se auzi aceeași voce stafidită.

– Ce?

– Cu trenu’ se ajunge, repetă neperturbată femeia de la ghișeu. Cu trenu’, dar numai din Gara Basarab.

Michi nu se mai enervă pentru că i se păru dintr-o dată că totul este mult prea absurd. Nu numai că întârziase, dar greșise și gara. S-a dus la informații și a aflat că nici nu mai avea tren până la două și jumătate. A stat, s-a gândit și și-a dat seama că ar ajunge prea târziu pentru a mai avea rost să plece. S-a lipsit. S-a decis să încerce a doua zi.

            A luat mașina 119 spre Dorobanți. Pentru că tot avea timp se decisese să își facă niște fotografii pe undeva pe lângă cinematograful Volga. Îi spusese un vecin că o să aibă nevoie la angajare. De altfel îi plăcea să se fotografieze, în special atunci când își schimba, cât de cât, fizionomia. În liceu își făcea poze la sfârșitul fiecărei vacanțe pentru că fie avea plete, fie își lăsa mustață, fie își lăsa niște perciuni foarte mari. Îi plăcea înainte de a se aranja frumos pentru școală să își facă poze. Acum, dincolo de ce îi spusese vecinul, credea că ar merita să aibă câteva fotografii de la începutul serviciului.

            Mergea îngândurat prin părculețul din fața atelierului foto privind aiurea în jur. La un moment dat o silueta îi sări în față. O fătucă tare simpatică mergea agale chiar în fața lui. Avea un păr roșcat foarte întins și mai ales fantastic de lung. “Cred că îi ajunge până la fund” și se uită astfel și la partea cu pricina. Fata purta pantaloni foarte strânși, iar el începu să simtă o ușoară căldură în tot corpul. I se părea acel trup de o armonie perfectă.

Îi trecu prin minte să încerce să intre în vorbă cu ea. Nu prea era însă genul care să facă așa ceva, mai ales la nouă dimineața și în plin centru. Mergea din ce în ce mai încet pentru a sta în spatele fetei. Fără voia sa îi veneau în minte tot felul de scene pe care și le imagina doar pe jumătate conștient.

Fata era aproape dezbrăcată în mintea lui, când, nu se știe de ce, roșcata sări dintr-o dată în sus și o luă la fugă, derutând total logica reveriei lui Michi. Câțiva metri mai în față fata se aruncă cu un ușor chiot de bucurie în brațele unui lungan, de vreun metru nouăzeci, țigănos, cu părul negru, cu o tunsoare “linsă” și cu părul dat pe spate. Era îmbrăcat într-o geacă subțire gen “foaie de ceapă”, cum se purtase mult prin București cu câțiva ani în urmă.

Pentru Michi imaginea celor doi era de-a dreptul hilară. “O minunăție de fată cu un țigan oribil alături”. Acum, orgoliul lui de bărbat neaoș îi cerea să îi dea vreo două palme și țiganului și roșcatei. Băiatul era însă prea solid pentru ca Michi să se gândească real la o asemenea posibilitate. Aceasta, trecând peste faptul că de felul lui fugea din calea scandalului.

Simți dintr-o dată că i se înmoaie picioarele. La marginea unui leagăn ruginit în care doi băieței se dădeau cu un scârțâit asurzitor, supravegheați de două bătrâne ce șușoteau pe o bancă, fără să se uite câtuși de puțin la ei, stătea o țigancă care vindea flori dintr-un coș. Prima lui senzație a fost că o văzuse pe țigăncușa blondă. S-a speriat atât de tare că nu a mai avut curajul să se mai uite. A ocolit zona și aproape mascându-se a intrat la parterul blocului cu atelierul foto. Și-a făcut imediat pozele și a ieșit val vârtej. A ocolit parcul și a mers aproape alergând până la stația lui 31R.

Stătea speriat în stație și, spre groaza lui, mașina nu venea. Când aceasta în cele din urmă a venit, i-a fost imposibil să se urce. Lumea era deja pe scări și nu a coborât nimeni.

Emoția pusese stăpânire pe el. Nu mai putea să se liniștească. I-au revenit în minte crâmpeie din scenele petrecute nu cu mult timp în urmă. Fără să vrea a început să se gândească din nou la cele întâmplate…. “cu exact o săptămână în urmă… Ce mama mă-sii, sunt blestemat? Am întârziat și lunea trecută și am întârziat și azi”. Se enervă cumplit când realiză acest lucru. “Și acum fug ca un prost! Ce dacă era țiganca, poate îi dau și două palme. A, ar merita!” Michi începu să se certe destul de aprig. Se trezi că merge din nou spre parc. Enervarea groaznică care îl cuprinsese îl făcuse dintr-o dată foarte curajos. “E, chiar că o pocnesc, măcar să mă ușurez și eu”. Pe măsură ce se apropria de locul cu pricina începu să cocheteze cu ideea că s-ar putea să nu fie totuși aceeași fată, până la urmă nici măcar nu îi văzuse fața. Când a ajuns l-a bufnit râsul. În fața sa se afla o țigancă, mică de statură este drept, avea chiar și părul blond, dar să fi tot avut vreo patruzeci, cinzeci de ani.

– Nu vrei maică o floricică să dai la cucoane?

Ar fi fost în stare să cumpere totul coșul. Plecă vesel cu un zâmbet pe față pe care îl putea observa și cineva de pe celălalt trotuar. Era bucuros. Simțea o mare ușurare. Avea senzația că s-au spart toate ghinioanele. Fără să stea pe gânduri a luat-o pe jos spre Romană. Se simțea în fine bine, parcă eliberat de toate nebuniile ultimei săptămâni. În Piața Romană se opri pe colț, la Turist, luă un covrig de la simigeria de alături și bău o bere. Nimic nu mai părea să tulbure apele. Era o zi însorită și plăcută, poate chiar prea călduroasă pentru mijlocul lui septembrie.

***

5

            A doua zi pe la zece cobora din tren în Videle. Niciodată nu crezuse că pot exista gări atât de mici și urâte. Este drept nici orașul nu părea prea frumos. Cele mai multe case erau mici și foarte murdare. Michi nu era însă un tip prea rafinat și cu cine știe ce gusturi, așa că nu era totuși foarte șocat de aspectul localității.

În tren, un personal jigărit și el, mersese cu o droaie de țărani gălăgioși care, greu de înțeles, se întorceau acasă la o oră foarte matinală. Stătuse tot drumul cuibărit lângă o fereastră, căutând să se izoleze cât putea de acel vacarm și să rămână doar cu gândurile sale. Atmosfera îl împiedicase să aibă cine știe ce reverii spectaculoase. Reușise însă, mai mult fără voia lui, să se gândească, poate prima dată serios, la cariera sa.

Deși cândva câștigase niște premii la olimpiadele de fizică, fusese chiar la un pas să fie în lotul național și chiar avusese perioade când cochetase ca orice adolescent serios cu modele a la Einstein sau Max Planck, în facultate lucrurile se schimbaseră. Ciocnindu-se cu discipline și profesori destul de depărtați de modelul său, a abandonat ușor visele adolescentine. Paradoxal, dar tocmai după ce ajunsese student la fizică nu a mai visat aproape deloc să devină un mare fizician.

De învățat a învățat bine, însă fără a ieși cu nimic în evidență. Pe la mijlocul facultății îi încolțise în minte ideea că nu fusese prea bine că dăduse la fizică. De fapt, ajunsese la fizică destul de întâmplător. Conjunctura a făcut să ajungă la olimpiadele cu pricina, iar mai apoi toți l-au încurajat. Dar în mare măsură nu renunțase la fizică pentru că nu prea avusese cu ce să o înlocuiască. Îi plăcea de fapt să trăiască, să iasă cu prietenii, să facă sport, să joace fotbal, dar nimic în plus. Era deschis spre nou, citea mult, dar nimic nu îl fascinase vreodată cu adevărat. Toate acestea nu constituiau câtuși de puțin o dramă pentru el. Mai mult, se amuza mereu cu prietenii glumind și chiar exagerând această stare de confuzie și de lipsă de opțiune în care se găsea tot timpul.

În dimineața aceea însă, pe drumul spre grupul școlar din acel oraș micuț prăfuit, începuse să se gândească din nou la lumea mirifică a științei. Își imagina cum va demonstra el marile teorii ale fizicii acestui secol în fața unor elevi teribil de drăguți și interesați.

În timp ce, foarte înfierbântat, explica în imaginația sa cele mai profunde adevăruri ale fizicii, mai întreba pe ici pe colo despre grupul școlar cu pricina. Tocmai era la transformările lui Lorentz când a ajuns în fine pe o străduță unde descoperi, în fața sa, clădirea școlii. Nu era prea nouă și nici prea mare. Arăta ca o școală generală. Clădirea era de tipul celor des întâlnite în București în ultimii ani, în forma de U, cu o curte în mijloc și cu doar două etaje. Se gândi pentru o fracțiune de secundă că făcuse școala generală într-o asemenea clădire. Nu a trebuit să caute intrarea. A ajuns foarte repede undeva la primul etaj. Deși decorul viitorului lui loc de muncă nu părea prea stimulativ, el pășea relativ detașat spre cancelarie, continuându-și demonstrația în minte. Era chiar în pragul de a arăta cum Lorentz s-a păcălit și cum Einstein a mers mai departe când ajunse în cancelarie. Era o sală obișnuită de clasă, în care era schimbat doar decorul. O masă mare cu o față de masă din pluș roșu trona în centru. Pe lângă pereți, aproape peste tot, se aflau câteva dulapuri, precum și niște fotolii verzi, care erau parcă din altă parte. Lângă ușa de la intrare se afla o tablă, nu prea mare, asemănătoare cu cea din mintea sa, la care tocmai explicase elevilor lui imaginari marile teorii ale secolului.

Se uită mai atent la tabla din cancelarie, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă a scris corect formulele lui Lorentz. Constată imediat, trezit la realitate, că pe tablă era scris cu totul altceva. Câteva propoziții fără noimă. Le citi fără să vrea cu voce tare:

“Au băgat cârnați la colț.”     

“Banii pe borcane până pe 15”

“Cine a găsit un caiet albastru să mă caute! Mimi!”

            Michi se uita amuzat la tablă. Este drept, nu erau mesaje care să încurajeze reveriile sale, așa că reveni definitiv la realitate. Începu să inspecteze cancelaria. Era singur. Se învârtea și privea iscoditor peste tot, ca și cum ar fi fost grăbit de cineva. În acel moment nu realiza că avea tot timpul din lume, teoretic cam trei ani ar fi trebui să stea în acel loc.

Tocmai se uita la un fel de bar, chiar se gândise prima dată că asta și este, însă realizase până la urmă că era dulapul cu cataloage, când, deodată, ușa se deschise. În cancelarie intră o femeie uscățivă, cu un păr șaten, destul de deschis, dar cam în două trei nuanțe, probabil de la vopsituri succesive. Era groaznic de slabă, cam la vreo patruzeci de ani, poate mai mult. Avea o fața lunguiață și ușor zbârcită. Îi sărise în ochi îmbrăcămintea femeii. Avea o fustă colorată, de un roșu aprins, care contrasta izbitor cu bluza bleu, destul de demodată, chiar și pentru el.

Femeia plângea în hohote. Michi o privea și nu știa ce să facă. Se uita la ea și nu știa dacă să se prezinte sau să o întrebe ce s-a întâmplat. În cele din urma nu reuși decât să zică ‘buna dimineața”. “E aproape unsprezece”, gândi rapid în sinea sa și chiar voia să se corecteze, însă femeia îi răspunse:

– Auzi domnule, crezi că e normal, dumneata ce zici, crezi că trebuie să mai suport la vârsta mea asemenea măgării? Nu ar trebui să îi reclam dracului?

            Michi o privea tâmp. Femeia îi vorbea de parcă îl cunoștea de o viață.

– Nu, nu mai suport și o să îmi dau demisia și o să îi și reclam la partid, să îi dea domnule afară. Sunt niște sălbatici fir-ar mama lor a dracu de țărani proști!

            În cancelarie mai intră o femeie, îmbrăcată în negru, mai în vârstă decât prima. Se uită nepăsătoare la uscățiva în lacrimi și îi spuse scurt:

– Mai lasă-i Viorico în pace! Dă-i naibii, nu mai pune la suflet! Apoi, fără să se mai uite la ea, se întoarse spre Michi:

– Dumneavoastră pe cine căutați?

Michi nu apucă să răspundă, că în cancelarie intră un bărbat înalt, destul de bine făcut, cam la vreo treizeci și ceva de ani. Acesta cânta nevoie mare, ceva greu de înțeles. Doar din când în când se auzea mai clar “mă ce i-am tras-o lu` Marineasca”. Michi nu mai știa ce să spună. Avalanșa de personaje apărute în mai puțin de un minut îl blocase. Femeia în negru îi repetă întrebarea.

– Sunt stagiar repartizat aici la dumneavoastră.

– Mânca-l-ar mama, izbucni după câteva secunde femeia în negru, sărind pur și simplu și agățându-se cu două brațe foarte puternice de gâtul lui.

Începu să îl pupe pe ambii obraji.

– Ia te uită ce flăcău frumos! Vai ce tinerel este mânca-l-ar mama de flăcău!

Femeia îl luă energic de mâna și îl duse către un grup de femei cu cataloage care se aflau în pragul ușii de la cancelarie. Îl ținea de mâna și îl prezenta ca pe un obiect de vânzare. Îl strângea puternic de braț, iar pe Michi începuse să-l doară. Era prezentat pe rând fiecăreia. O parte dintre femei au început să îl înconjoare și să-l felicite. Unele îl pupau, altele îl băteau prietenește pe spate. Michi nu știa cum să reacționeze la această explozie de interes așa că afișă un zâmbet idiot și zicea într-una “săru-mâna”.

Femeia în negru îl smuci până la urmă afară din cancelarie și îl duse la o ușa, chiar alături, unde strigă în gura mare:

– Tanțo, fi atentă cine a venit la noi!

            Tanța, o femeie și ea trecută de treizeci de ani, totuși cocheta și îmbrăcată destul de drăguț, zâmbi înroșindu-se un pic. Era pesemne secretara. Îi întinse mâna, iar Michi i-o sărută. Femeia roși și mai mult.

– Tanța Ștefănescu, se prezentă ea. Mi se spune Tănțuca.

– Mihai Fumărel, se văzu obligat el să replice.        

– Domn’ Director a venit stagiarul, începu să strige secretara, însă mult mai delicat decât femeia în negru.

Îl luă ușor de mâna, dar cu un fel de voluptate a gestului, care reuși de astă dată să îl înroșească un pic pe Michi. Merse câțiva pași cu el până la ușă și, aparent involuntar, îl strânse cu putere de mâna câteva secunde înainte de a-i da drumul. Se întoarse apoi spre el râzând și îi făcu semn să intre.

Michi intră, însă nu apucă să spună bună ziua.

– Ce mă-ta-n cur, acum se vine!?

Michi se uită speriat la bărbatul din fața lui. Nu era prea înalt, dar era bine făcut. Avea o față rotundă, uimitor de roșie. Fața ca fața, dar nasul era parcă vopsit ca de Paști. Părul de un șaten deschis îi stătea vâlvoi, ceea ce îl făcea să pară mai amețit decât era probabil în realitate. Stătea în picioare, ușor aplecat peste un birou ponosit și rupt pe la colțuri, care avea pe el un geam și multe, grozav de multe hârtii.

– Bă panaramă, acum se vine la serviciu? Ce mă-ta în cur, crezi că ești la pension să vii când vrei? Bă te dau afară de îți merg fulgii!

            Michi gândi disperat, într-o fracțiune de secundă, că trebuie să fie o confuzie. Încercă să se prezinte:

– Știți eu sunt…

– Ești boul ăla de stagiar.

Nu mai avea replică. Directorul continuă:

– Bă puștiulică tu crezi că e ca la facultate la tine, aici în câmpul muncii? Băi, aici avem program. Dacă nu-l respecți, te ia mama dracului! De ce ai venit bă abia acum? Să știi că te sancționez, o să dau cu tine de pământ! Mă rog, imediat ce îți face Tanța contractul.

– Păi am pierdut trenul bâigui ceva Michi, foarte departe de a fi convingător.

– Ce tren bă, că școala a început pe 1 septembrie.

Michi era oarecum bucuros de această replică. Îi răspunse rapid:

– Știți la noi au fost repartițiile abia acum câteva zile.

– Bă tu și minți pă’ deasupra! De ce mă e la voi repartițiile așa de târziu? Îți spun eu mă, pentru că sunteți proști mă, de aia! Fir-ați ai dracului de golani, că nu învățați mă, de aia!

Michi începuse să se enerveze. Era prea de tot. Era făcut prost în față.

– Să știți că eu am avut rezultate bune în facultate, am fost printre primii.

– Și cum mă-ta ai ajuns aici bă, dacă ai fost atât de bun?

Observația directorului îl șocase. Îi retrezise amintiri urâte și nu mai reuși să dea o altă replică. Ar fi fost de altfel mult prea complicat.

– Bă, dacă mai întârzii fără să-mi spui, ai belit-o! Ai înțeles? Marș și îți fă actele. Tănțico ia-l pe ăsta de aici!

            Michi plecă imediat. Nu știa cum ar trebui să reacționeze. Tănțica îl luă de mâna și îl trase deoparte.

– Lasă-l pe domn’ director că așa e el, acum a și băut un pic, că s-a făcut vinul pe aici, da’ să știi că e un om așa de bun. Lasă, că o să-l cunoști, e pâinea lui Dumnezeu!

Michi gândea că pâinea lui Dumnezeu nu-i chiar atât de bună pe cât crezuse el și că poate ar fi trebuit totuși să reacționeze altfel, nu să stea ca un prost. Era cu siguranță un pic vinovat, da’ parcă nici să fie tratat în halul ăla. Și când te gândești că în facultate lua peste picior mai mereu câte un profesor, de seminariști ce să mai vorbim. “Și ăia au carte nu ca animalul asta!”.

– Unde stai? Ți-ai aranjat undeva?

Michi o privi fix pe secretară încercând câteva secunde să se regăsească parcă după un coșmar.

– Ai unde să stai? repetă secretara.

            Michi se gândise că o să fie învoit câteva zile pentru aș căuta o gazdă. Acum, după discuția cu directorul, nici nu mai îndrăznea să se gândească la așa ceva.

– Nu, nu am nimic aranjat. Există un hotel pe aici?

            Tănțica râse, sincer amuzată de întrebare.

– A, nu, nu avem hotel. Există totuși o casa de oaspeți, la partid, dar nu cred că se poate aranja ceva că e în renovare. Hai că te aranjam noi.

Tănțuca tocmai îi scria ceva pe o hârtie despre ce acte trebuie să aducă pentru angajare și directorul ieși val vârtej pe ușa din spatele său, trecu de-a lungul secretariatului și ieși pe hol. Michi simți un tremurat involuntar. Realiza îngrozit că deja căpătase o frică teribilă de director. Simțea cum inima îi bate mai puternic.

            Ușa secretariatului se deschise aproape imediat. Directorul se întorsese și băgase capul pe ușă.

– Puștiule, mâine la șapte jumătate să fi în curte!! Și plecă.

            Michi se gândi că a cam încurcat-o. Nu avea nici un tren pentru a ajunge atât de devreme în Videle.

– Avem ore așa de dimineață, o întrebă neliniștit pe Tănțuca.

– Ce ore să avem?

– Păi știu și eu orele, orarul?

Tanța părea sincer mirată.

– Cum adică orarul, ce orar?

– Păi nu avem ore?

– Nu, îi răspunse liniștită secretara.

– Cum nu? Și de ce venim mâine cu noaptea în cap?

– Păi mergem la roșii.

Michi nu înțelegea. În facultate îi luase și pe ei o dată la practica agricolă, o săptămână la struguri, dar îi ieșise din minte cu totul o asemenea posibilitate.

– Se începe cu practică agricolă?

– Mă rog, zi-i cum vrei, se merge la roșii câteva săptămâni.

– Câteva? Michi era de-a dreptul dezorientat.

– E, nu foarte mult. Cam până pe la începutul lui noiembrie. Numai o singură dată am mers până spre decembrie.

– Păi și trimestrul când se mai termină?

– Cum când? În decembrie. Secretara părea și mai mirată. Nu pricepea ce era atât de straniu pentru Michi.

– Și în fiecare toamnă se întâmplă la fel?

– Sigur! A, nu doar toamna, ci și primăvara. Pe la începutul lui mai ieșim la spanac, la mazăre.

Michi făcea în fine contact cu realitatea. Da, era mai puțin plăcut decât bănuise. Rămăsese cu ochii fixați pe hârtia secretarei. Nu se uita la ea, ci undeva în gol. Sperase să înceapă școala. După câteva secunde a avut însă revelația reversului medaliei. “Practic am un mic concediu și voi fi mai liber, din moment ce nu începe serios școala până în noiembrie.” Poate nu era atât de rău.

– Auzi, dacă nu ai unde să stai poți să vii la mine, îi zise dintr-o dată secretara, care în tot timpul ăsta îl privise curioasă. Stau aici lângă școala, pe 7 Noiembrie, la numărul 20. O casă mare cu un gard verde din fier.

– Vă mulțumesc, răspunse protocolar, dar oricum ar trebui să caut o gazdă ceva, sau nu știu, cum se procedează pe aici?

– Măi, până găsești ceva poți sta câteva zile, o săptămână la mine, nu-i o problemă. Îi dădu biletul cu actele necesare angajării, iar pe un ton mult mai cald, dar și șoptit, îi spuse:

– Să știi că poți să ceri casă la inspectorat! Îți dau ăia o garsonieră. Nu zău, să știi că se dau! E, nu imediat, dar merită să încerci, au unele frumoase, chiar în centru. Du-te pe la inspectorat.

Michi se întoarse în cancelarie. Rămăsese din nou singur. Se plimbă câteva minute încercând în minte să recapituleze ce i se întâmplase în doar câteva ore de stat în orașul acela atât de provincial. Nu-i venea să creadă.

– Ce faci bă, tot aici ești?

Michi se întoarse și-l văzu din nou pe director. Părea mai beat decât mai devreme.

 ─ Hai valea și mâine dimineață să fi la șapte aici! Directorul dădu să plece, dar se întoarse. Se duse la dulapul cu cataloage, caută undeva în spate și scoase o sticlă de vin de un litru. Îi scoase cu putere dopul, care era de fapt un cocean uscat și trase cu sete o dușcă. Îi întinse sticla lui Michi.

– Hai bea o gură! Îi bun, da’ nu-i așa tare.

Michi luă sticla și mai mult de formă bău o gură. Directorul mai luă un gât bun, după care fără să-i mai spună nimic ieși din cancelarie. La fel ca mai devreme, după câteva secunde deschise ușa, băgă capul înăuntru și îi spuse:

– Vezi că ești diriginte la a IX G. Închise ușa și plecă.

Michi rămăsese pironit în dreptul dulapului cu cataloage. Era din nou zăpăcit. “Ei draci, sunt diriginte. Adică ce dracu trebuie să fac?”

***

6

            Plecă de la școală pentru a se plimba puțin prin oraș. Nu era mare lucru de văzut. Câteva blocuri mai noi în centru, iar în rest o droaie de case vechi, prost întreținute. Unele erau cu etaj, iar la parter aveau tot felul de magazine și ateliere. Majoritatea magazinelor erau însă goale. Unele păreau a fi închise definitiv.

S-a oprit și a mâncat destul de bine în piață, la un restaurant. Fusese impresionat de faptul că se găseau destul de multe produse față de București. La restaurant aveau chiar salam de Sibiu și cașcaval. După masă s-a dus pe la Poștă să o sune pe mătuși-sa, să-i spună că nu se întoarce în ziua aia.

După amiază a ajuns și pe la inspectorat, dar nu a reușit mare lucru. Nu existau prea multe posibilități de cazare. I se recomandase un cămin de nefamiliști în afara orașului, dar refuzase la îndemnul unei secretare drăguțe. A doua zi trebuia să între în audiență la inspectorul general pentru a încerca să rezolve ceva. Primise sincere încurajări de la cei de acolo că treaba asta până la urmă se rezolvă întotdeauna.

            După încă câteva ore de plimbat aiurea pe străzi, se îndreptă spre casa secretarei. I se păruse cea mai simplă variantă. Oricum, nu cunoștea pe nimeni altcineva în oraș. Se gândea că a doua zi va avea timp să își rezolve problemele. Era decis să se ia la harță cu directorul și să îi ceară răspicat să îl lase câteva zile în pace, să își rezolve problema cu locuința.

A ajuns ușor la casa cu gard verde. A dat să intre în curte, dar s-a oprit. Un câine nelegat, lătra nervos le el. Era o potaie mică, negricioasă, uluitor de vioaie. Lătra întruna și dădea să sară pe el. O bătrână a ieșit de pe o verandă și s-a uitat la el întrebător fără să facă niciun gest de a potoli câinele. Michi strigă din poartă.

– O caut pe doamna Tanța.

– Hei, fată! Fă, te caută unu!

Bătrâna strigă la câine, care imediat se opri din lătrat. Intră apoi în casă. De undeva dinăuntru se auzea perfect dialogul cu Tanța. “Cine e mamă?” “E, e unu stă popândău în poartă, zici că are ceva în cur….”

            Michi începu să regrete că a venit la secretară. Nu se gândise la cine știe ce atmosferă romantică, deși poate în subconștient strângerea aia de mâna însemnase ceva. Acum prezența mamei era stânjenitoare. Nu mai era însă nimic de făcut. În pragul ușii ieși Tanța într-un capot înflorat.

– A, domnul profesor de la București, zise parcă să audă toată strada. Hai intrați, vă rog, haideți, nu vă sfiiți, intrați.

Nu se știe de ce acum, când deja îl cunoștea, Tanța devenise dintr-o dată protocolară.

– Nu vă supărați că e cam deranj la noi, dar suntem două femei singure și mama nici nu mai e în puteri.

Bătrâna intră într-o bucătărie de vară undeva în fundul curții. Bombănea de zor ceva ce nu putea fi înțeles. Casa se afla pe partea stânga cum intrai și era destul de mare. Părea foarte lungă, ca de altfel și curtea din fața ei. Avea o singură cameră la stradă, iar celelalte înșirate pe lungimea curții. Lui Michi spațiul i se părea mai mare decât ar fi trebuit, dar nu putea să își explice această senzație. În fața unui antreu din geam și lemn, ce părea a fi singura intrare în casă, se afla un pom înalt sub care, într-o umbră ispititoare, se afla o masă pătrată cu niște băncuțe din lemn pe două din laturile sale. În curte erau și alți pomi, probabil toți fructiferi, dar el nu se pricepea să-i deosebească. Peste tot în jurul casei se plimbau agale, scormonind pământul, o droaie de găini.

Simți că este năpădit de amintiri. I se păruse, pentru câteva secunde, că a intrat în casa bunicii lui Teo. Își petrecuse multe vacanțe împreună cu Teo, la țară, undeva prin Ialomița. Acest sentiment îi plăcu și chiar simți o ușoară bună dispoziție meritată după o zi atât de agitată.

Tanța aduse repede un pahar, care nu părea prea curat, puse dintr-o sticlă niște vin și i-l dădu lui Michi pe un șervețel, direct din mână.

– Scuzați-mă, dar nu știu unde-i tava. Da’, dumneavoastră nu vă supărați, că sunteți acum de-al casei.

Se întoarse repede și dispăru și ea undeva în fundul curții. Michi gustă din paharul sângeriu și, deși nu era un mare băutor de vin, constată că acesta îi plăcea. Își aprinse o țigară, avea niște BT, luat pe sub mână din București de la “Odeon”. Căzu pe gânduri. “Ce ciudată prima mea zi de muncă!”

Nu fusese prea normală și cu siguranță deloc plăcută. Sperase la mai mult. Pe de altă parte nu avea totuși de ce să îi pară rău. Exista în sufletul său o licărire de speranță și un soi de teribilism adolescentin, care îl făceau să vadă întotdeauna în roz chiar și evenimente mult mai tragice. Ajutat de atmosfera aceea atât de liniștită, începuseră să-i curgă prin minte tot felul de amintiri, amestecate cu reverii mai vechi și mai noi, într-un mod cu totul și cu totul fascinant.

– Ei și cum ți se pare orașul nostru? Sigur, nu e București!

Michi pe moment a vrut să fie sincer, dar își dădu seama la timp că nu era cazul.

– E drăguț, interesant. Îmi place. O zise însă pe un ton care și unui repetent de la școala de milițieni i-ar fi trezit suspiciuni.

– Ești însurat?

– Nu, răspunse aproape speriat.

Fusese luat prin surprindere de o astfel de întrebare. Își dădu imediat seama că pentru acei oameni întrebarea era cât se poate de normală. Reveni încercând să îi povestească femeii pe scurt despre familia lui. Inevitabil aminti de părinții și de mătușa sa.

Tanța izbucni în plâns.

– Vai ce trist să nu ai părinți! Și lacrimile îi curgeau șiroaie.

– E, nu e chiar o problemă, că s-a întâmplat foarte de mult. Acum nici că mai contează.

– E, nu, nu, nu-i așa! E grav, știu eu.

Plângea în continuare, fără sens pentru el, care nu știa dacă să-i mai zică altceva sau nu. După câteva momente bune Tanța se opri din plâns, la fel de brusc, și-l întrebă?

– Să-mi spui când vrei să te culci. Apropo ai pijama ceva? Dacă nu îți caut ceva de la tata, Dumnezeu să-l ierte. Michi mulțumi, dar refuză politicos. “Numai pijamale de la morți nu purtase până atunci”. Simți că e cazul să mai facă conversație, așa că începu să întrebe tot felul de aiureli despre casă, despre oraș, despre școală. Într-un târziu se hotărî însă să îi spună secretarei că e cam obosit și că ar vrea să se culce.

– Imediat ne culcăm! Hai să îți arăt camera! Îl duse printr-un hol destul de întunecat într-o cameră mare. Primul lucru care îi sări în ochi era un pat, care părea mai mare decât camera. Deasupra lui trona o carpetă cu o scenă cu un cal, sau un măgar și un sfânt, sau un băiat cu aripioare, care nu se știe ce făcea cu măgarul.

– Aici dorm eu. Ai grijă să bați la ușă dimineața, că eu dorm dezbrăcată, glumi secretara zâmbind foarte veselă. Lui Michi i se păru chiar că îi face cu ochiul.

Se îmbujoră. Vinul băut, aproape un kilogram, îl făcuse să vadă mult mai în roz orașul, școala, dar mai ales Tanța devenise dintr-o dată foarte drăguță.

– Chiar așa și eu dorm dezbrăcat, replică el tam-nesam.

– E da, dar nu e rușine ca o femeie să vadă bărbatul, e rușine că femeia să fie văzută.

– E? Și ce ești așa de rușinoasă? Se trezi din nou vorbind, mirat chiar și el de atâta tupeu.

– E nu-s așa de rușinoasă, da’ tu ești un copil și nu-i frumos.

Michi se simți insultat deși, într-un fel, femeia avea dreptate. Continuă tot ea.

– Eu sunt prea bătrână. Ție îți trebuie una tinerică, fâșneață.

– Vai, da’ ești foarte tânără, replică Michi cu o nonșalanță, ce îl speria de-a dreptul. Și ești una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut. Făcu o pauză scurtă parcă să se admire de cât tupeu căpătase.

– Pe care le-ai văzut dezbrăcate sau îmbrăcate?

Michi nu mai știa care ar fi replica corectă așa că schimbă subiectul:

– Nu zău că ești tare drăguță. Mi-ar plăcea tare mult să te văd dezbrăcată.

– Eee, te cred, da` ție îți trebuie una tinerică, ca Minodora, aia de română. Aia da, are tot ce îi trebuie.

– Ei, dar și tu ai!

Pentru prima dată Michi încercă să se apropie de ea. Tanța îl opri autoritar, strângându-l de braț atât de tare de îi dădură lacrimile.

– Din păcate nu am făcut focul, măcar un pic, în camera astălaltă unde vei dormi tu și acum în septembrie nopțile sunt deja foarte reci. Îi arătă alături o cameră, dar nu părea că ar vrea să intre în ea. Apoi, apostrofându-l parcă, îi spuse autoritar:

– Dacă îmi spuneai la școală azi că vii la noi mă pregăteam și eu un pic. E vina ta! Asta ar mai trebui, să stai la mine și să răcești. Mă fac de râs și nu îmi place deloc. Tanța făcuse din chestiunea încălzirii o problemă vitală.

– E, lasă, că nu-i nimic. Nu îmi este frig! Încercă Michi să atenueze tonul tot mai grav al femeii.

– Lasă prostiile! Dacă ți-e frig vii aici în cameră la mine.

Michi regretă brusc că spusese că nu-i este frig.

– Da, e un pic răcoare, cred că s-a lăsat seara și de asta, răspunse aiurea în tramvai.

– Nu serios, să știi că nu vreau să răcești. Dacă crezi că ți-e frig vii aici în cameră la mine, că ai loc în ditamai patul. Dacă nu, pun acum o mână de lemne, dar trebuie să aștepți să se încălzească soba aia mare.

– Ei, de ce să te deranjezi dacă zici că pot să stau aici, răspunse el tot mai sigur pe el.

Se simțea extrem de bine și de puternic. Nu se așteptase la o asemenea turnură a situației și cu siguranță orgoliul lui masculin era satisfăcut. “Tanța e moartă după un bărbat tânăr ca mine”, gândea extrem de încrezător. În mod normal, femeile reacționau așa doar în reveriile sale, așa că, și sub influența vinului, simți deodată că se află undeva în acel colț de univers în care imaginația se împrietenește așa de tare cu realitatea, încât nu mai pot fi deosebite.

– Bine, hai, bagă-te în pat, îi spuse sec Tanța în timp ce ieșea din cameră.

Michi se dezbrăcă complet în câteva secunde. Era teribil de excitat de situația care se crease neașteptat. Un tremur ușor pusese stăpânire pe corpul său. Se băgă în pat la perete. Apoi se mută la margine, iar după alte câteva secunde se mută din nou la perete. “Unde dracu o fi mai bine?” Se mută în cele din urmă la margine, căci se gândi că așa ea o să trebuiască să sară peste el. “Și dacă intră pe la picioare?” Se mută undeva spre mijlocul patului. Se cuibări sub plapuma mare și grea și în câteva minute se încălzi. Începu să își imagineze cum va debuta noaptea cu secretara. Încercă să și o închipuie dezbrăcată. Pentru că femeia întârzia prin curte și mai era timp, începu să îi schimbe unele detalii anatomice, iar după câteva minute Tanța semăna mai degrabă cu o actriță de la Nottara, care îi plăcuse lui mult într-un spectacol. Secretara, a devenit foarte asemănătoare până la urmă și cu Angela Similea, și cu o colegă de facultate, măritată, însă cu toate acestea foarte drăguță.

Nu mai era decis dacă Tanța trebuia să mai păstreze un rol în visul său. Reușise până la urmă să schimbe total decorul. Își imagina cum o prinde pe la spate pe Tanța, sau cine era ea, în curte, lângă căpița din spate. O lua pe sus, o urca într-un poduleț al unei magazii, sau al unui grajd, pe care îl zărise parcă acolo – și dacă nu, nu era o problemă pentru imaginația sa să construiască unul – și unde începea încet să o sărute pe ceafă, iar ea gemea și râdea ușor. El o întorcea cu fața spre el și începea să o sărute din nou. “Vai și ce sâni tari are! Vai și ce mari sunt!” Stătu o clipă pe gânduri și constată cu stupefacție: “Vai sunt cei mai mari sâni pe care am pus mâna!”

***

7

            Ca din senin un sentiment de teamă i-a trecut pe șira spinării. Nu știa ce este, dar avea o senzație groaznică. Un bărbat se apropria de patul lui. Avea ceva în mâna. Purta barbă și era foarte înalt. Vai, mirosea îngrozitor! Avea în mână ceva care făcea mult zgomot. Huruia îngrozitor. Era o drujbă. Funcționa.

Bărbatul se apropia de Michi ținând drujba într-o singură mâna. El era speriat de moarte. Voia să țipe, dar nu putea de îngrozit ce era. Dădu să fugă, dar se împotmoli în plapuma uriașă. Constată imediat că ajunsese deja la perete. Nu mai avea cum să se dea înapoi. Tremura. Încercă să se zbată, dar fusese deja prins de mână. Își dădu seama că nu poate mișca nici un mușchi al corpului. Era paralizat. Stătea și se uita cum drujba se apropria de fața lui. Huruia din ce în ce mai tare. Nu mai rezistă emoției și disperat, cu un efort colosal, țipă.

            Se trezi în fund în pat. Visase. Tanța, lângă el, sforăia îngrozitor. Îl auzise însă și încet, încet, încerca și ea să se scoale.

– Ce-i, ce ai visat?

Michi era amețit. Nu știa ce să spună. Nu ieșise din vis decât pe jumătate. Era în continuare groaznic de speriat.

Tanța se ridică din pat și se duse la masă. Acolo era o cană de apă din sticlă, cu niște pahare. Umplu un pahar și i-l dădu. Michi bău apa dintr-o suflare. Prin paharul dus la gura, mai mult decât deformat și într-o lumină palidă, o văzu pe Tanța dându-și jos cămașa de noap te. Părea indiferentă. Rămăsese doar într-o pereche de chiloți uriași. Stătea cu fața la un șifonier vechi. Își luă mai apoi de acolo un furou, și de data aceasta cu fața la el, a început să se îmbrace. Avea niște sâni uriași. În capul lui Michi încă se amestecau imaginile din vis cu cele din fața sa. Dădu să se scoale și el din pat.

– Hai lasă, stai acolo, mai dormi puțin, că nu-i decât șase. Eu trebuie să mă duc la animale.

Între timp reuși și el să se dea jos din pat și să ajungă la câțiva pași de Tanța.

– Dar mai stai un pic în pat, începu aproape să se milogească, realizând în cele din urmă ce se întâmplase în noaptea care, vai, se încheiase.

Tanța se îmbrăcase deja și îl privea zâmbind. Stătea gol pușcă în mijlocul camerei. Privirea secretarei se aținti pentru câteva momente fix între picioarele lui. O bufni râsul. Se întoarse și ieși.

Michi stătea în mijlocul camerei și nu-i venea să creadă ce i se întâmplase. Cum dracu de adormise seara trecută? Doamne nu pățise așa ceva în viața lui! Era disperat. Se uită pe geam. Primele raze ale dimineții îi confirmau dezastrul. Era clar, totul era pierdut. Tanța plecase și trebăluia acum prin curte.

– Bună dimineața mamă, auzi chiar lângă el.

Mama secretarei, intrase în cameră și se uita lung la el.

– N-ai văzut mamă o pereche de ochelari? Fir-ar ai dracului să fie ei de ochelari amărâți, că niciodată nu-i găsesc când am nevoie de ei. Nu văd maică să cos fără ei. Și nici să țes. Se întoarse din nou spre el și îi zise:

– Da` o ai frumoasă maică!

Michi se roși tot și simți o furnicătură pe șira spinării. Abia acum realiza că stătea în continuare gol pușcă în mijlocul camerei. Luă repede un cearșaf de pe pat, trăgând plapuma pe jos și încercă să se acopere.

– Auzi, spală-te cu apă rece, să te liniștești, îi zise bătrâna.… Ia te te! Uite-i! Bată-i norocul de ochelari, să-i bată! Luă ceva de pe o noptieră și dădu să iasă. Se întoarse însă și trase dintr-o singură mișcare cearceaful cu care se acoperea Michi.

– Auzi, ai fost la așternut vreodată cu o țigancă? întrebă bătrâna la fel de neașteptat.

Michi, ducându-și mâna în față, dintr-un reflex stângaci de copil rușinos și cuminte, nu putu să spună nimic.

– Maică ai semnul! Ai semnul, maică! Ferește-te și ferește-ne doamne!

***

8

La șapte fix Michi era în curtea școlii. Câteva pâlcuri de elevi umpleau curtea murdară, dând viață acelui spațiu altfel inert. Începuse să plouă ușor, iar copiii în loc să se ferească, dimpotrivă, sărbătoreau acea ploaie caldă de toamnă. Unii jucau leapșa, alții jucau bâza, alții pur și simplu alergau. Impresia era că nimeni nu stătea într-un loc. Trei autobuze cu burduf așteptau goale în fața școlii.

– Hai să vezi că am ghinion, îi spuse parcă lui un bărbat nu prea înalt, dar forte robust. Să fi avut vreo treizeci și cinci, patruzeci de ani.

– Salut! Eu sunt Mircea, i se adresă bărbatul.

– Îmi pare bine, răspunse automat, fixându-l tot mai mult, parcă pentru a descoperi ceva ascuns la personajul din față.

Urmară câteva replici protocolare, în care Michi află că Mircea era profesorul de istorie și că era director adjunct. La un moment dat, noua lui cunoștință scoase dintr-o sacoșă mare și prăfuită, o sticlă. I-o întinse.

– Trage o dușcă, că mi l-au adus acum de dimineață și e încă rece.

Michi nu era un mare băutor. Mai mult din dorința de a fi amabil, trase un gât. Era un vin roșu, destul de bun pentru gustul lui.

– Se pare că avem noroc. Astăzi nu mergem la câmp, spuse relativ indiferent Mircea, după care strigă foarte tare la un elev.

– Dorele!! Vinoʾ, tu-ți dumnezeii tăi aici, cum ne-a fost vorba?

Un copil murdar, nu prea înalt, îmbrăcat într-un trening ponosit, cam de a șaptea, a opta, veni lângă cei doi.

– Bă să vii mâine la tovarășii profesori cu o sticlă de vin. Daʾ să-i spui lu’ tac-tu să îți dea de ăla rozaliu  Ai capisci, băi?

Băiatul zâmbea ca prostul. Părea foarte încântat de faptul că primea o astfel de sarcină. Nu a zis nimic și s-a întors alături de colegii cu care juca fotbal.

– Ăsta are un vin al dracu de bun și ta-su îl și prepară ca lumea.

Michi nu mai era atât de șocat de o astfel de scenă, așa cum ar fi fost doar cu câteva zile în urmă. Se gândi un moment că a început să se adapteze mult mai repede decât ar fi crezut.

– De ce nu se merge la câmp azi? întrebă Michi, care realizase mai târziu prima replică a lui Mircea.

– Păi dacă plouă nu mergem și pare să înceapă să plouă serios.

– Și ce facem atunci? Intrăm la ore?

– Haida de! Cum să facem ore? Daʾ ce, copiii sunt pregătiți de școală? Se merge acasă și mâine o luăm de la cap. Auzi, vezi că ești diriginte la clasa a IX a G, hai să te duc la ei.

Michi îl urmă. Devenise cumva mai sigur pe el. Mircea îi insufla un gen de siguranță.

– Băi, ia strângeți-vă aici, că aveți un diriginte nou, cu care o să mergeți la câmp. Și se întoarse spre Michi.

– El este tovarășul profesor Fumărel. O să faceți cu el și fizica.

            Michi deveni dintr-o dată teribil de emoționat. Se uita la elevii adunați în jurul său. Niște copii. Păreau atât de mici și de neastâmpărați. Râdeau într-una, vociferau admirativ, iar cele câteva fete îi aruncau priviri nenatural de intense și provocatoare. Michi era înconjurat de circa douăzeci și ceva de elevi, majoritatea băieți. Aproape toți erau prost îmbrăcați, ca pentru câmp ai fi putut spune la prima vedere, însă dacă erai mai atent îți dădeai seama că cei mai mulți erau murdari, ciufuliți, și în general groaznic de neîngrijiți.

Ca la un semn nebunia din jurul său amuți. Deasupra râsetelor se auzi dintr-o dată glasul directorului.

– Astăzi nu se merge la câmp! Toata lumea mâine la șapte și un sfert în curtea școlii.

            O bucurie generală a umplut la fel de instantaneu curtea. Michi a vrut să mai spună ceva elevilor săi, însă aceștia au urmat bucuria generală și au început să plece înainte ca el să se gândească la ceva concret. Îi veni imediat în minte că are timp suficient să-i cunoască în zilele următoare și renunță să mai strige după ei.

– Hai să bem o bere! auzi o voce în spatele său.

Era Mircea însoțit de un bărbat înalt, cam de aceeași vârsta cu el. I se păru că îl cunoaște.

– Eu sunt Dan, marele filosof!

Își dădu seama că era vorba de bărbatul care intrase în cancelarie cu o zi înainte. Acum părea însă mult mai normal decât în ziua precedenta. Acceptă numaidecât invitația. Chiar i se părea un lucru demn de povestit la prieteni, faptul că în prima zi de muncă directorul adjunct l-a luat la bere.

Ajunseră la o bodegă, la două străzi distanță. În spatele unui gard din scândură verde, care nu părea să ascundă ceva, se afla o terasă foarte cochetă. S-au așezat la o masă. Gustul amar al dimineții, după ce realizase că rămăsese de pomana în Videle, începuse să se ducă. Atmosfera caldă a toamnei și decorul pitoresc al acelei cârciumi îl făceau să se simtă foarte confortabil.

În câteva minute, Mircea și Dan se prezentară atât de bine încât Michi avea sentimentul că îi cunoaște de când lumea. După al doilea rând de bere veni rândul lui să răspundă la întrebări.

– Auzi și faci naveta, cum o să faci? Întrebă Mircea din senin după ce vorbise aproape un sfert de oră de nevastă-sa și de copii.

Michi realiză că ar fi trebuit să se ducă în aceeași zi și pe la inspectorat. Pentru câteva clipe se îngrijoră. Se uită la ceas. Mai avea suficient timp. Nu reuși decât să zică un “mda” înfundat că urmă imediat Dan.

– Ești însurat?

– Nu! răspunse tăios. I se punea din nou această întrebare cu care nu era obișnuit. Am doar o mătușă bătrână cu care stau, continuă rapid parcă ar fi vrut să compenseze ceva.

– Michi tată, continuă Mircea de data asta, o să trebuiască la început să te descurci și tu cum poți. O să mai lipsești și tu câte o săptămână, două, că dacă zici că este bătrână trebuie să te ocupi și de ea.

Nu îi venea să creadă. Directorul adjunct îi spunea, în prima zi de școală, că poate să mai chiulească o săptămână, două!

– Ei bine, mai treci din când în când și pe la școală bineînțeles, că trebuie să mai semnezi condica, să te mai vadă un pic lumea. Să nu fi prost!! Să îți vezi de ale tale, că așa e în viață!

– Păi nu o să fiu dat afară dacă lipsesc?

– Nu măi băiete! Nici dracu nu-i dat afară din învățământ. Poți să faci ce vrei tu și nu pățești nimic. A, desigur, te critică pe la ședințe, te amenință, dar te lasă în pace după aia că nu au ce … Apropo, ești membru de partid?

– Nu, răspunse Michi cu jumătate de gură, neștiind dacă pentru cei doi ăsta era un lucru bun sau rău.

– A, mai mișto! Nici măcar nu te duci la ședințe. Ăia se duc, stau ore în șir să te discute și pe tine te doare în fund. Mircea chiar zâmbea cumva satisfăcut de situația pe care tocmai o descrisese.

– Cum, și nici pentru chestiuni politice nu te dau afară?

– Să știi că nu prea, interveni și Dan în discuție. Vezi tu, e cam nasol să raportezi la București că ai un profesor diliu care spune bancuri politice la ore.

Michi îi privea oarecum mirat, dar și fascinat de ce auzea. Dan continuă după un nou gât de bere.

– Păi stai că discutăm prea teoretic, uite, e unuʾ Tomiță la Textil, care a fost reclamat de zeci de ori, că cică are “idei foarte personale”, bă, cred că l-a anchetat și securitatea, dar nu au putut să-i facă nimic. I-au dat niște sancțiuni, dar nimic altceva.

– Ia uite pe doamna Viorica! Ce sprintenă este azi, redirecționă extrem de brusc discuția Mircea, care privea mai mult decât provocator o femeie blondă, la vreo treizeci de ani, care tocmai intrase pe terasă.

Se întoarse pe jumătate spre Michi și încercă să îi explice.

– E profesoară la școala numărul cinci, e învățătoare acolo, și e și directoare adjunctă. Mă, ce ne-am mai tras-o la pionieri, la Bălan. E bună în draci!

Femeia era drăguță, însă lui Michi i se părea destul de în vârstă.

– Suntem amândoi cu pionierii, cu uteciștii, cu chestii de astea și în taberele de instruire e mai mult decât meserie! Vin numai fătuce de astea de au poftă.

Mircea a început foarte repede să intre în detalii despre viața în taberele de pionieri, iar Michi era tot mai convins de avantajele de a fi profesor supraveghetor.

Viorica plecase de mult cu două sticle de bere, însă cei trei continuau să discute despre femei. După ce se ajunsese la al cincilea rând de bere discuția devenise atât de puțin coerentă, încât nimeni nu ar fi mai putut știi despre ce se vorbea.

            Într-un târziu se despărțiră. Michi plecă spre inspectorat, însă pe drum realiză că era deja două și nici nu era prea treaz, așa că preferă să ia trenul spre București.

***

9

            A doua zi, firesc, nu a ajuns la șapte la școală. Bineînțeles, de data aceasta se mersese la roșii. Michi nu mai era însă așa de speriat. Cumva, discuția tonică cu Mircea și Dan îl încurajase. A ajuns în fine și pe la inspectorat. Acolo nu prea a avut mare lucru de făcut pentru că toți erau pe teren. A lăsat doar o cerere. O secretară l-a asigurat că “va primi răspuns imediat ce va putea fi soluționată”.

Era încă dimineață. Până la trei nu avea tren. “Ce dracu pot să fac?” Se gândi să mai treacă totuși pe la școală. “Poate o găsesc măcar pe Tanța”. Fără să vrea își aduse aminte de întâmplarea din urmă cu două zile. “La dracu, nici măcar nu i-am mulțumit! Trebuie să trec neapărat”. Este adevărat că, dincolo de politețe, Michi simțea o frustrare puternică, iar în adâncul sufletului o licărire de speranță îl făcea să creadă că ar putea relua cumva filmul de acolo de unde se rupsese. Îi reveni în minte ideea că secretara este moartă după el și începu să meargă mai repede și mai sigur de sine. Trecu pe lângă piață și se gândi chiar să îi ia niște flori. “O termin cu chestia asta!” Era cât pe ce să se întoarcă din drum, dar își dădu seama că ar fi prea de tot. La urma urmei este destul de bătrână și mai e și secretara de la școală.

            Grupul școlar părea părăsit. Un soare strălucitor scălda totul într-o lumină puternică și ușor gălbuie, în mare parte datorită zugrăvelii de pe pereți. Era o liniște absolută. Se gândi că toți sunt la câmp și că doar el chiulește. Această idee îl neliniști brusc. Își aduse aminte, fără voia sa, de o scenă din prima zi. Era gălăgie și profesorii ăia, de fapt profesoara în negru și parcă și aia zurlie, aveau cataloage. “Cum dracu de făceau ore tocmai în ziua aia?” Intră în secretariat. Acolo trebuia să fie măcar Tanța. Auzi un țipăt puternic și se opri paralizat.

– Nu știi să bați la ușă, nesimțitule! Să îți fie rușine că nu poți să te stăpânești!

           La câțiva pași în fața sa Tanța stătea cu o bluză în mână. Era doar în fustă și în sutien. Țipătul ei îl sperie. Ieși rușinat. Nu se așteptase la o astfel de scenă. Închisese ușa de la secretariat și stătea stană de piatră în fața ei ca un tânăr actor, care după ce joacă o scenă foarte tare nu mai știe ce replică urmează.

Ușa se deschise aproape imediat.

– Măi băiatule, să știi că femeile mai au unele treburi de ale lor pe aici. Hai, ce ești așa palid la față, că nu te-am pocnit. Probam o bluză de a adus-o Luța, femeia de servici. De ce ai venit?

Michi era stânjenit și nu mai dorea să intre.

– Nu, nu-i nimic, treceam doar așa. Se îndreptă ușor către cancelarie, făcu repede la stânga și o luă pe holul lung.

─ Hai, fi serios, zi ce voiai de fapt, strigă Tanța în urma lui.

Michi spuse ceva, mai mult ca pentru el, și își continuă drumul.

– Mihai, vino imediat înapoi! se auzi țipând teribil de milităros Tanța.

Michi se oprise. Era deja un semn cert de nesiguranță.

─ Vino imediat aici, se auzi aceeași voce, parcă nici nu era a unei femei, ci a unui maior cel puțin.

Aproape fără să realizeze se întoarse și o luase înapoi spre secretariat. Se simțea oarecum vinovat. Tanța, sigură pe ea, nici măcar nu privea scena. Intrase deja în secretariat, lăsând ușa deschisă.

În fața ușii Michi realiză că se comportase ca un copil chemat de mămica de la joacă. Se enervă extraordinar. Era decis să o ia foarte tare pe secretară, să o învețe minte.

Într-o fracțiune de secundă repetă câteva fragmente de replici, care aduceau mai repede a înjurături, după care cu o voce puternică și foarte gravă spuse:

– Tovarășă Tanța vreau să vă spun că ….

– Vrei să mi-o tragi? Asta vrei?

Michi se dezumflă la fel de rapid pe cât se enervase. Era o mutare de șah pe care femeia o jucase exemplar. Nu mai putea continua așa cum se gândise și nici nu știa cum ar trebui să reacționeze.

–  Michișor, ce, chiar te-ai supărat pe mine? De ce? Că am țipat sau că nu te-am lăsat să stai să mă vezi dezbrăcată? Hai, chiar vrei să mă vezi dezbrăcată? Nu crezi că sunt prea bătrână? Sunt și urâțică! Ia uite ce grasă sunt.

Vocea Tanței se metamorfozase, era mieroasă până aproape de diabet.

– Ei nu, nu sunt supărat, rosti aproape șoptit, cu ochii mai mult în pământ.

Era clar că pierduse lupta. Tanța dorea însă mult mai mult. Voia să triumfe. Dorea să umilească și să rușineze înfrângerea lui Michi.

– Hai, mă, că sunt urâtă, mai am și părul ăsta ciufulit acum. Și uite ce grasă pot fi, ia uite ce picioare groase am.

Ea stătea pe scaunul de la birou, însă paralel cu acesta și cu fața la Michi. În timp ce îi vorbea, începu să își ridice rochia încet. Instinctiv, Michi întoarse capul spre fereastră. Stătea cu spatele rotindu-și privirea spre diversele lucruri din secretariat, cu aerul că ar căuta ceva.

– Sunt groase sau nu? rosti Tanța un pic mai milităros.

Fără să se poată controla, se uită din nou la ea. Își ridicase fusta mult peste genunchi, iar pe sub ea rămăsese un furou roz.

– A, nu poți să vezi de ăsta, de ce nu spui.

Își ridică cu un gest rapid și furoul, suficient ca să i se vadă chiloții. Michi se simți dator să spună ceva.

– Nu, nu sunt groase, sunt chiar foarte drăguțe.

Parcă alesese exact cuvântul greșit. Tanța se acoperi imediat. În câteva secunde ușa de la director se deschise, semn că în spatele ei fusese tot timpul cineva. Era directorul. Intră imperturbabil.

– Dom’ director, Michi m-a pus să îmi ridic fusta că vrea să-mi vadă chiloții pentru nu știu ce studiu. Cică la toate femeile din școală.

Michi era paralizat. Nu știa ce să zică.

– Ce-i mai băiete cu tine? întrebă directorul suficient de inert, pentru ca Michi să nu știe cum ar trebui să reacționeze.

– Îți place de Tanța, ai? În timp ce îl întreba, directorul ieși. Ca de obicei, deschise imediat ușa după ce o trăsese în urma lui.

– Tanțo, pe ăsta să-l iei încet, să faci mai întâi anatomie cu el, să-i arăți cum e cu cocoșelul, cu păsărica, că poate greșește și cine știe ce face.

      Închise apoi liniștit ușa, iar Michi rămase cu ochii pe ea, convins fiind că se va redeschide. Tanța nu-l lăsă să mediteze prea mult.

– Hai, stai jos aici că am o treabă importantă cu tine. Am o afacere pentru tine. De fapt e o propunere. Se opri în mijlocul frazei.

– Auzi, eu mai glumesc și noi pe aici, în general, nu prea avem perdea. Știi, ne cunoaștem de o viață, am copilărit împreună, chiar nu avem secrete. Sper că tu nu te superi. Nu, să-mi zici, că dacă e așa, nu-i o problemă, să știi.

            Michi se văzu obligat să fie de acord cu Tanța și cu stilul ei. Îi dădea astfel un cec în alb, dar nu avea cum să mai dea înapoi.

– Auzi, uite care este chestia! Am o prietenă care e tare amărâtă. Bărba-su a fost bolnav ani de zile și s-a dus, iar ea are doi copii mari de crescut. E vai de capul ei. E laborantă la spital, dar nu scoate mare lucru și n-are nici pensie după bărba-su, că ăla aproape că n-a lucrat. E amărâtă săraca, dar e o fată așa de bună. Vai, ce destin sărăcuța!

Tanței îi dădură lacrimile din senin.

– Vai, cum sunt unele femei blestemate să nu aibă parte de nimic! O, Dumnezeule mare, cum ajuți tu numai pe unii și pe noi ne lași pradă răutăților!

            Michi se uita la ea fără să înțeleagă ceva, dar întrucâtva plăcut surprins de scena uimitor de sensibilă, care părea să se desfășoare în fața sa. Tanța devenise mai umană. Era parcă o altă persoană față de cea din urmă cu câteva minute.

– Hai că sunt o proastă! Te țin cu muierismele mele și nu îți spun ce te interesează. Auzi, uite care e treaba. Olga, așa o cheamă, are o fată în clasa a douăsprezecea și vrea să dea la medicină. Fetița nu prea e strălucită la școală, că e la un liceu slăbuț, la textil. Ar vrea să facă niște meditații, dar știi tu cu banii nu prea merge așa bine. Și m-am gândit la tine, că am putea aranja altfel. Tu nu ai casă și poate că ai putea să stai în gazdă la Olga, iar în schimb să faci și tu acolo niște exerciții cu fătuca aia.

Michi, care nu prea avusese chef să o ia pe secretară în serios se trezi deodată interesat de ofertă. “Ar fi ceva, să rezolv atât de repede problema cu casa”.

– Ei bine nu sunt chiar așa de frumoase fetele, dar nu am cum să îți găsesc unele care să fie nemaipomenit de sexy, ca pentru tine. Ei, zi, te interesează?

– Da, sigur, răspunse automat. Unde stau?

– Ei, Michi abia ăsta e marele avantaj. Stau pe strada paralelă cu școala. Faci vreo cinci minute până acolo. Dacă te interesează putem să mergem chiar acum.

***

10

            ­­­

            Casa era într-adevăr foarte aproape. Era mult mai îngrijită decât casa secretarei. Intrară în curte. Un câine alb cu urechi lungi și picioare foarte scurte, sări la ei. Probabil avea chef de joacă, pentru că nu părea deloc fioros. Casa era asemănătoare cu a Tanței. Același gen de casă vagon, dispusă pe lungimea curții, cu o cameră direct la stradă. Curtea era însă ceva mai mică, dar mult mai curată. Și aici, în mijlocul curții, se afla o măsuță, și câteva băncuțe. De fapt, ceva între băncuțe și scaune, un fel de scaune foarte late. În spatele curții se afla un alt gard destul de înalt, sugerând o a doua curte.

– Olguțo, hai că ai oaspeți, strigă Tanța de la poartă.

De undeva din spate o femeie nu foarte în vârstă, potrivită de statură, se apropie de cei doi. Era destul de solidă, cu niște forme care încă arătau bine. Avea sânii mari pe jumătate doar acoperiți de un capot. Avea coc, iar părul avea o culoare foarte curioasă, un fel de castaniu pestriț. Michi se gândi că era așa de la un vopsit nereușit.

– Uite, el e tânărul nostru stagiar. Să știi că abia l-am putut convinge să te cunoască.

– Vai, poftiți domnule profesor, luați loc. Haideți să stăm afară, aici, că e frumos! O clipă să aduc un pahar de vin.

Începu să se învârtă pe lângă măsuța tot aranjând-o, deși pe ea nu se afla nimic ce putea fi aranjat. Între timp i se adresa Tanței:

– Bravo fato, nu puteai să îmi spui, să mă pregătesc puțin, îl primesc așa pe domn profesor. Vai, și nici măcar nu sunt pieptănată!

Olga dispăru câteva momente. Se întoarse într-un alt halat, de sărbătoare probabil, că era din catifea, cu un model înflorat. Evident era, sau doar părea, nou.

– Cum vă place la noi dom’ profesor? Nu e ca la București, dar să știți că e un oraș liniștit.

Michi mai auzise întrebarea asta așa că era antrenat.

– E foarte drăguț. Chiar îmi place. Sincer mă bucur că am ales Vedele.

– Videle, suntem în Videle, îl întrerupse Tanța împingându-l ușor cu mâna. Tot ea continuă.

– E un aiurit dom’ Fumărel ăsta, dar e un scump. Să știi că este și foarte deștept. A terminat șef de promoție.

Michi roși de rușine auzind-o pe secretară cu câtă seninătate putea să inventeze.

– Știți nu-i chiar așa….

– Vai!! aproape că țipă Olga. Puse mâna la gură în timpul asta. Vai!!! Șef de promoție! Vai!! Ce greu trebuie să fie!

– Ei, nu e chiar așa! Michi nu mai dădea însă semne că ar dori să o contrazică pe femeie.

            Olga nu așteptă vreo reacție de la Michi și continuă parcă grăbită de a nu pierde ceva foarte important.

– Știți dom’ profesor, eu am doi copii. Pe Ioana, care e a doișpea și pe Ionuț, care e a opta. El merge binișor că îi place mult cartea, dar cu Ioana e mai greu, că nu a avut parte și ea sărăcuța să facă carte ca lumea. Nu prea are noroc și aș vrea să îi asigur ceva mai bun, să nu aibă viața mea. Știți, vrea să dea la medicină. Toata lumea zice că nu are sorți de izbândă, dar e fata mea și ea săraca până acum, timp de șaptișpe anișori nu a avut nici un alt vis. Vrea să se facă doctoriță, ce pot să fac eu? Nu pot să fac nimic, dar e copilul meu, trebuie să fiu alături de ea. Știți, la biologie merge binișor, că a avut o profesoară foarte bună, să îi dea Dumnezeu sănătate, dar la fizică nu a făcut nimic până azi.

Femeia parcă citise un pomelnic. Vorbise foarte repede iar Michi nu reușise să poată interveni. Profită însă de faptul că Olga își trăgea un moment sufletul.

– Cum adică nimic? Michi, luase un aer profesoral.

– Păi nu a făcut fizica până acum.

            Michi zâmbi discret.

– Cum adică nu a făcut? Păi la ce liceu este?

– A, nu, că trebuia să facă, dar nu au profesor de doi ani. De fapt e o profesoară, una nebună, își ia numai medicale, nu merge la ore, dar vezi dumneata, nici nu pot să o înlocuiască, așa că ei săracii nu au făcut fizică în treapta a doua.

Michi credea foarte puțin în această poveste. Cunoștea prea bine invențiile copiilor când este vorba de școală. Preferă să dea un răspuns neutru.

– Sigur, doamnă, sunt probleme și cu practica agricolă și cu toate lipsurile astea de azi. Dar să știți că se poate recupera aproape orice.

– Da, știți domnule profesor noi nu avem posibilități așa de mari. Am vrea și noi să putem să fim omenoși…

Michi simți că urmează o scenă penibilă și o întrerupse rapid pe femeie.

– A știu, am înțeles. Nu e nici o problemă. Dacă aveți o posibilitate să mă găzduiți e totul ok.

– Mă iertați. Cum e?

Michi își dădu seama că nu e cu prietenii.

– E perfect!

– Vai da, sigur că avem o cameră pentru dumneavoastră, puteți mânca la noi, că nu-i o problemă și dacă se ivește ceva bani, în caz că vindem ceva, aveți o parte și dumneavoastră, numai să vă mai ocupați din când în când de fată.

            Michi era emoționat. O simțea pe Olga foarte sinceră și total neajutorată. Era clar că prețuia posibilul lui ajutor, infinit mai mult decât merita.

– Auzi fato, reveni în discuție și Tanța, dar să știi că băiatul ăsta nu acceptă decât dacă te culci cu el.

Michi sări că ars. Replica Tanței nu i se părea nici veselă și nici excitantă. Olga nu părea însă deloc surprinsă. Zâmbea chiar.

– Hai Tanțo, termină cu prostiile. Îl și sperii pe domn profesor. Crezi că dacă aș mai place la băieți așa tineri și frumoși aș mai fi aici?

– Daʾ unde ai fi dragă, în lună?

– La Paris drăguță, la bal, la cazino, ce știi tu.

– Hai, până la Paris arată-i lui dom’ profesor camera și pune o dată vinul ăla în pahare. Auzi, tu l-ai adus să vedem că ai vin sau chiar vrei să ne dai din el?

            Începură să bea. Michi sorbi ușor din pahar. Cele două femei însă, într-o secundă, goliră paharele. După al doilea rând de vin și după tot felul de discuții colaterale, care nu aveau alt scop decât trecerea timpului, intrară în casă. Un miros puternic de curat îi invadă nările. Camera era foarte bine aranjată. Era mult mai mare decât și-o închipuise. Un pat foarte lat se afla pe partea dreaptă cum intrai. Pe peretele opus, sub fereastră, era un birou și el foarte mare, cu multe sertare, iar alături un șifonier, închis la culoare, cu doar două uși. Pe peretele din față trona o sobă vișinie de teracotă. În cameră se intra dintr-o cămăruță de trecere, un fel de hol nu prea mare. Lângă sobă se afla o altă ușă, care dădea în camera de la stradă.

Michi se așeză pe scaunul de la birou, parcă vrând să-l verifice. Femeile se așezară și ele pe marginea patului.

– Dincolo e camera copiilor, sper să nu va deranjeze. Ei oricum se culcă foarte devreme și dacă trebuie, îi trimiteți la culcare oricând doriți. Aici în cameră aveți tot ce vă trebuie și dacă o mai fi nevoie de altceva spuneți.

Olga prezenta camera ca și cum ar vinde ceva, ceea ce făcea ca tabloul să devină tot mai puțin romantic.

– Când vreți să vă mutați? De azi? Când vreți dumneavoastră? Spuneți doar ce doriți?

Olga se opri parcă amintindu-și nu știu ce chestie senzațională.

– Vai, dar rămâneți la masă nu-i așa? Vă rog mult! Uite, tai acum o găină și vă fac ceva repede pentru dumneavoastră.

– Doamna Olga, vă rog, nu e nevoie! Pentru prima dată în ziua aia Michi părea să devină un pic autoritar. Va rog mult, credeți-mă, eu ar trebui să vă mulțumesc pentru că mi-am rezolvat problema cu casa. Sunteți foarte drăguță, dar acum eu trebuie să plec. Accept orice condiție a dumneavoastră și cred că am să mă simt extraordinar aici.

Michi se sculă în picioare dând să plece. Cele două femei repetară gestul.

            În drum spre ieșire Michi îi mai spuse femeii:

– Să știți că s-ar putea chiar de mâine după amiază să vin la dumneavoastră, dacă nu deranjez.

– Vai de mine cum să deranjați, răspunse aproape ofensată femeia. Puteți chiar și de acum să vă lăsați ceva lucruri, sau să rămâneți. Puteți sta în camera dumneavoastră, nu o să vă deranjeze nimeni, copiii intră în camera lor doar seara, că stau pe aici prin curte toata ziua.

Femeia continua în urma lui, dar el nu o mai asculta, ci doar dădea din cap și repeta mecanic că e perfect, că e foarte bine, că totul este așa cum își dorește.

Când a ieșit în curte, Michi a zărit un personaj nou, probabil băiatul gazdei, nu prea înalt, cu părul destul de mare, dar foarte ciufulit. Avea pantaloni scurți și astfel i se vedeau genunchii zdreliți. Mâinile îi erau incredibil de murdare. Băiatul vorbea singur. Michi, inevitabil, se apropie de băiat în drum spre poartă și auzi:

Cu săpun și cu frânghie m-am suit pe prăvălie

Și de acolo am zburat și în iad și în păcat

“Unde dracu am auzit prostia asta?” gândi automat.

– Ioana, mamă, să îți fie rușine. Uite cum arăți. Doamne, și te vede domnʾ profesor așa! Doamne Dumnezeule, mă faci de râs, treci imediat în casă!

            Michi privea stupefiat: băiatul era fată. Era chiar viitoarea lui elevă. Cam urâțică, gândi la fel de instantaneu. Totuși parcă era și puțin simpatică.

– Auzi, nu te supăra, se trezi vorbind, oprind-o totodată din drum pe fată. De unde știi poezioara aia, sau ce spuneai adineauri?

Ioana, foarte senină, dar ușor îmbujorată, îi răspunse ca și cum era o întrebare pusă de profesorul Fumărel la școală:

– Noi avem la școală două fete gemene în clasă, care sunt cam nebune. Ele inventează tot felul de prostii. Dar unele sunt drăguțe și le ținem minte și ne prostim și noi ceilalți.

            Michi nu era prea entuziasmat de răspuns. Nu știa cum să-l ia. Sperase să fie o coincidență, sau ca versurile să fie din vreo carte. Chestia cu gemenele nu îi plăcea. Acum reuși să își aducă aminte de seara din bar de dinaintea plecării. Mulțumi din cap fetei și plecă mai departe spre poartă. Își luă la revedere de la cele două femei. Tanța mai rămânea să învețe cum se face un fel de musaca de ciuperci. Din spatele celor două femei se auzi vocea Ioanei.

– Știți ele sunt nebune, dar și ciudate rău. Mi-au zis să țin minte și să vă recit dumneavoastră chestia asta:

Pentru că tu ești însemnat,

Toată lumea e în păcat.

Pentru că tu ești un ratat

Acum Teo e spânzurat!

            Michi se îngălbeni. Era aproape fără vlagă și bărbatul foarte sigur pe el, care tocmai ieșea din casă, devenise între timp un pui de Gostat, după o zi foarte ploioasă.

– Cum adică ți-au spus să îmi spui? Mie? Cum? Păi nici tu nu mă cunoșteai, da’ păi ele!

– A nu, că mi-au spus așa: ”Azi ai să cunoști doi străini. Nu sunt de la noi din oraș. Primului pe care îl vezi să-i spui chestia asta”.

Michi era alb că varul. Nu mai putea să zică nimic, dar nici nu dorea să rămână pentru a fi obligat să inventeze tot felul de explicații. Plecă îngândurat spre școală ca să își ia mapa pe care o uitase în secretariat. Voia să plece imediat la București, eventual cu o ocazie. Tot drumul nu se gândise decât la istorioara cu gemenele. Încercase să se calmeze de mai multe ori, zbătându-se în zadar să se convingă că totul era doar o întâmplare. Nu reușise însă.

Intră în școala. Văzu ușa de la secretariat deschisă. Era singurul birou cu telefon. Era gol. “Ce ar fi să o sun pe mătuși-mea să-i spun că totuși mă întorc azi în București”.

Formă numărul. Bătrâna îi răspunse imediat. Îi spuse scurt că ajunge la București în două ore și jumătate și închise. Se uita între timp cu coada ochiului la ușa directorului, ca nu cumva să intre. “Ce ar fi să-l sun pe Teo? Desigur, nu e nimic grav, dar dacă tot mă frământă chestia asta, hai să o rezolv pe loc, ce dracu!”

            Michi formă numărul lui Teo, bucuros că se poate elibera de angoasa pe care o avea. Nu răspundea însă nimeni. “E pe dracu! Asta e!” Dădu să plece, dar îi veni în minte o altă posibilitate. Îl sună pe Emil. Răspunse maică-sa.

– Cine-i mamă, că nu te aud? Cine? A, Michi, mamă, păi nu-i acasă Emil. Apoi, parcă revenindu-și, întrebă hotărâtă: “Păi nu ești cu el?”

– Eu sunt în Videle. Nu sunt în București. Dar el unde e?

– Vai de mine, mamă! Se auzi de dincolo glasul umezit de plâns al femeii. Vai, mamă păi ce, nu știi, nu ai aflat? E la înmormântare mamă. Teo s-a spânzurat, mamă vai de mine ce jale a fost, vai săracul băiat. Vino mamă și tu aici, mare păcat că nu ești și tu, că ați fost prieteni mamă.

Bătrâna probabil continua, însă Michi nu putea să o mai asculte. Stătea stană de piatră lângă telefon. “Trebuie să le cunosc pe gemenele astea. Trebuie! Este prea de tot! Ce se întâmplă nu este normal! Va trebui să rezolv toate astea. De mâine trebuie să schimb foaia.”

***

11

            A doua zi s-a întors seara în Videle. Se gândise să nu întârzie la autobuze a doua zi. Era bulversat. La București mătușă-sa, colac peste pupăză, răcise foarte rău și astfel nu mai apucase să treacă pe la Emil. La telefon nu găsise pe nimeni. S-a întors de la București la fel cum plecase. Nu știa nimic în plus.

Pe drumul spre Videle își făcuse o sumedenie de strategii pentru a se apuca serios de investigarea acelor întâmplări. O vreme încercase să se convingă că totul fusese o simplă întâmplare nefericită, care ar fi trebuit uitată imediat. Acum, credea tot mai mult că la mijloc trebuie să fie ceva mult mai complicat. Ceva care îl urmărea de atunci și care nu va trece doar dacă este dat uitării. Devenise tot mai convins că ar trebui să procedeze exact invers, adică să se apuce să investigheze totul. În mintea sa, cumva prin apropiere de Videle, începuse să se vadă în rolul lui Holmes sau Poirot, cum o urmărește pe țiganca aia nenorocită prin tot felul de cartiere ale Bucureștiului. Bucureștiul și nu Videle pentru simplul motiv că îl știa mai bine. Pe drumul de la gară spre casa Olgăi își repetase planul pentru “interogatoriul” Ioanei. Trebuia să afle imediat totul despre gemenele alea ciudate. Era în stare în acel moment să accepte orice fel de metodă. Cochetase la un moment dat cu ideea de a le urmării și de a descoperii cine era în spatele lor și a întregii afaceri. Pentru ceilalți trecători grăbiți Michi părea probabil ciudat. Scenele de film care se derulau în mintea sa îl făcuseră în mai multe rânduri să zâmbească mulțumit.

            Era opt seara. Tocmai începuse programul la televizor. Olga părea să își fi terminat treburile. În camera ei, undeva spre spatele casei, pâlpâia o lumină albăstruie făcând ca intermitent să se vadă o bună parte din curte. Se strecură în camera sa. Se uită spre camera copiilor. Era beznă. Se gândi că sunt toți la televizor. Se învârti puțin prin cameră și își aprinse un Carpați. Îl stinse imediat însă. “E, la dracu am uitat să întreb dacă am voie să fumez aici” Reacția sa instinctivă fu rapid criticată de o voce interioară. “Ce dracu nu pot fuma când vreau?” Începuse să-l roadă chestia asta, iar acum i se părea că simte o nevoie nebunească de a fuma.

În cele din urma luă pachetul și ieși în curte. Era o seară caldă, iar cerul era perfect senin. Își aprinse o țigară și se așeză pe băncuța din centrul curții. Dintr-o dată i se păru că totul devenise de a dreptul feeric. Era o atmosferă de mare liniște și pace. Temerile și angoasele ultimelor doua zile păreau să se fi evaporat în câteva secunde. Începu să studieze mai atent casa. Culmea, acum, aproape în întuneric, reuși să distingă griul deschis al pereților. Era foarte bine întreținută și, iarăși curios, abia acum observa tocurile geamurilor vopsite într-un roșu foarte aprins. Acoperișul era destul de înalt și acoperit cu o tablă argintie, care în lumina palidă a nopții lucea încântător. Se uită în jur și își dădu seama că în realitate curtea era foarte mare. În spate, cum te uitai de la stradă, se afla un gard, care acum nu i se mai părea chiar așa de înalt. Era din lemn, vopsit în verde, față de cel de la stradă care era din fier. Dincolo de el se întrezăreau niște magazii.

Simți nevoia să facă câțiva pași. Se ridică. În același timp, cu voluptatea deținutului care nu a fumat luni de zile își aprinse o altă țigară. Începuse să pună în practică rolul de detectiv. Este drept, nu prea avea ce să găsească în curtea Olgăi, dar acest gen de inspecție îl făcea să se simtă foarte bine. Când a ajuns la gardul din lemn și-a dat seama că a doua curte nu era așa de mare și nici pe departe la fel de ordonată ca prima. Chiar dimpotrivă. Avea maxim opt zece metri, din care jumătate, pe partea opusă casei, era un teren gol. Gândi că este o mică grădină de legume. Nu se vedea mare lucru. În partea opusă, cumva în prelungirea casei se aflau înlănțuite niște construcții mici, din chirpici, dacă nu poate chiar din carton, mult mai mărunte decât casa. Se gândi că erau pentru animale, pentru că în unele nu se putea sta în picioare. Ceva îl contrarie teribil. Era o liniște de mormânt. “Ce curios! Oare Olga are de fapt animale?”

            “Ce prostie domnule! Vreau să fac pe detectivul și nu reușesc să văd nimic în jurul meu!! Avea Olga animale în curte ieri când am văzut casa?”, se întrebă cu o oarecare doză de tragism. Nu putea și pace să își aducă aminte acest detaliu. “O avea câine? Tanța avea, oare avea și Olga? Ar trebui să latre chiar acum, raționă el cu satisfacție imediat. Da, dar e greu de crezut că cineva pe aici nu ar avea câine”, îi veni imediat o a doua replică. Era destul de prost impresionat și chiar mâhnit sincer de performanțele sale, mai mult decât discutabile, în ceea ce privește talentul de detectiv. Îl cam rodea treaba asta, așa că se așeză pe băncuță. Aprinse și a treia țigară. Începu să își pună memoria la lucru. “Ce înălțime avea Ioana? Dar Olga? Cum erau îmbrăcate ieri? Ei la dracu, nici de culoarea părului nu mai sunt sigur! Este clar trebuie să fac multe exerciții! Deocamdată se pare că nu rețin mai nimic din ceea ce văd sau aud”.

Pe neașteptate i se păru că aude un zgomot. Un fel de chiot. Se uită spre camera Olgăi, dar televizorul mergea încet. Reușea chiar să vadă parțial ecranul. Ceaușescu părea că merge printr-un lan de porumb, sau ceva asemănător. Își dădu seama că erau șanse prea mici ca de acolo să se fi auzit zgomotul acela ciudat. “O fi vântul”, încercă să dea o definiție rapidă zgomotului. Numai că sunetul acela ciudat crescuse acum în intensitate. Era clar, cineva râdea. Era vocea unei fete, poate chiar mai multe. Se duse grăbit la gardul de la stradă. Ca în filmele polițiste pe care le văzuse și în care juca acum fără să își dea seama, se opri cam la un metru de gard într-un con de umbră pentru a nu fi văzut. De acolo nimeni nu îl putea vedea, însă problema era că nici el nu vedea nimic, așa că renunță la această strategie conspirativă. Se apropie de poartă, dar tot nu vedea nimic. Era prea întuneric. Vocile, pentru că devenise clar că nu era doar una, păreau tot mai apropiate. Nu se zărea însă nimic. Deodată, într-o pată de lumină pe care o trasa stâlpul din fața casei, ce avea un bec amărât, care lumina palid strada, apărură două fete îmbrăcate prost, în niște pulovere băiețești. Râdeau de mama focului, iar una dintre ele repeta aiurea în tramvai o replică frântă și fără înțeles. I se păru că fata mai înaltă spune într-una “Una este luna”. Cealaltă nu spunea nimic, dar râdea fără să se oprească. Trecură foarte repede de pata de lumină, chiar prin dreptul lui și dispărură în beznă. Aproape imediat zgomotul scăzu în intensitate. În câteva secunde nu se mai auzi nimic.

            “Ia să vedem. Prin urmare fetele erau îmbrăcate în ceva negru și râdeau că proastele. Bun!! Să mergem mai departe, ce am mai observat? Semănau parcă. Oarecum se asemănau….. deși una era mai înaltă parcă. Parcă? Cum dracu nu am observat”. Se dezamăgi brusc. Își dădu seama că nu prea reținuse mare lucru. “Oricum  erau doar două zănatice, care râdeau de nebune pe stradă. Ce contează așa de mult niște …..” Încremeni!

“Vai de mine” se trezi vorbind singur. “Nu or fi gemenele?” Acum i se părea că semănau chiar foarte mult. “Nebune!! Asta e!! Ele sunt.”

Ieși rapid pe poartă și se avântă în beznă. Aproape alerga. Începuse investigațiile în mod spectaculos. “Ce noroc!! Este extraordinar, am să rezolv totul mult mai devreme”. Ajunse însă la o intersecție. Strada Olgăi se intersecta cu cea care ducea la școală. “Ei acum cum o iau?” Încercă să asculte cu atenție zgomotele, însă nu mai auzea nimic. Fără să stea pe gânduri o luă în dreapta, adică pe drumul cunoscut, spre școală. Trecu rapid de grupul școlar. I se păru că le vede pe fete în depărtare, în dreptul unei case, care avea neon în curte. Mări dramatic pasul. Până la urmă le văzu cum cotiră pe o stradă la stânga. O luă după ele. Numai că această stradă era de-a dreptul în beznă. Spre deosebire de celelalte, strada aceasta cotea ușor când stânga, când dreapta. La un moment dat, după câteva minute bune, reuși să audă din nou zgomote. Undeva în beznă întrezării o lumină. Când se apropie își dădu seama că era o cârciumă. Dinăuntru se auzeau zgomote înfundate. Părea că cineva se ceartă. Când și când se auzea destul de clar cum țipa cineva. Nu avea chef să meargă cu detectivistica până la capăt și să intre în cârciumă.  Se gândi că cele două fete nu erau atât de nebune să fi intrat acolo.

O luă pe lângă bodegă pe o străduță mai luminată. De data asta nu văzuse și nu auzise nimic. O luase pe acolo doar pentru că se vedea mai bine. Realiză în scurt timp absurdul alegerii. Își aminti fără să vrea de un banc vechi. ”Ițic căuta la miezul nopții pe 6 Martie ceva pe jos. Îl vede Ștrul și îl întreabă.

– Ce ai pierdut mă Ițic?

– Ia, uite, am pierdut o sută de lei?

– Vai de mine, mă Ițic, dar cum naibii ai pierdut-o în toată aglomerația asta de pe bulevard.

– A, păi nu am pierdut-o aici, ci în  Berceni la mine, răspunse sincer Ițic.

– Măi, tu ești nebun? De ce dracu cauți aici, mă?

– Păi aici este mai multă lumină!”

Bufni în râs. Îi plăcuse într-adevăr bancul.

Mergea de câteva minute pe o stradă care părea să nu se mai termine. Ușor, ușor, ideea că nu mai are cum să le ajungă pe fete câștiga teren. În cele din urmă se recunoscu învins. “Asta este! Nu le-am găsit! Cine știe pe unde au intrat. Or fi simțit chiar că le urmăresc”.

S-a decis să se întoarcă. În dreptul unui stâlp cu un bec palid reuși să se uite la ceas. Era trecut mult de unsprezece. “Vai ce târziu este!” Grăbi pasul spre casă.

            Nu i-a luat mult ca să ajungă pe strada cu școala. “Gata, acum sunt acasă în câteva minute”, gândi împăcat. Reușea măcar să se culce devreme. Ceva i se părea totuși ciudat. Strada Olgăi ar fi trebuit să apară cumva pe partea stângă. Numai că nu se făcea nici o stradă la stânga. Nici școala nu prea era sigur că o văzuse. Se întunecase rău. Încerca chiar să picure. El era într-un tricou. O luă în pas alergător. După câteva minute, simți că se afundă în ceva moale. Se opri speriat. Puse mâna pe pantof și observă că era plin de noroi. Se uită în jur și își dădu seama că era în câmp. Casele se terminau exact în spatele său. “La dracu, am greșit drumul! Am luat-o undeva în altă direcție. Dar unde?” Era clar, trebuia să se întoarcă. Porni înapoi, dar simți imediat ceva ud la picioare. Își dădu seama că pierduse un pantof în noroi. Absolut normal, avea pantofi negri. Bezna era atât de groaznică, încât nici măcar nu vedea pământul, da`păi pantoful. O luă pe bâjbâite. Nu reuși decât să se umple de noroi pe mâini și pe haine. Minute în șir se învârti în locul respectiv în patru labe încercând să-și găsească pantoful. Între timp începuse să plouă de-a binelea. Mai rezistă vreo zece minute după care își dădu seama că, tot învârtindu-se în patru labe, ajunsese la mare distanță de locul inițial. Acum strada pe care venise părea mult în stânga, iar el ar fi trebuit să fie cumva în prelungirea ei.

Renunță. Era distrus. Marele detectiv nu reușise să urmărească pe nimeni, se rătăcise și își pierduse și un pantof. O luă înapoi pe strada care venise și care îl dusese probabil la marginea orașului. Se certa singur. Mergea un pic șchiop, ferindu-și instinctiv piciorul desculț. Ajunse după un timp la o intersecție. Îi reveni inima la loc. “E, e clar, aici am luat-o aiurea. Trebuia să o iau exact invers”. Mergea acum mai liniștit fiind convins că a regăsit drumul. Realiză în scurt timp absurditatea și penibilul întâmplării și începu să râdă de unul singur precum divele de mai devreme.

Cineva îi strigă ceva, de undeva dintr-o curte, semn că râdea prea zgomotos. La un moment dat a văzut în depărtare o luminiță roșie. A devenit curios. “Ce ar putea fi chiar în mijlocul drumului?” Încerca să deslușească misterul ațintindu-și privirea către acel punct. Se apropie și misterul se spulberă imediat. Era doar o barieră lăsată. Se strecură pe sub ea, iar când traversă linia se uită în depărtare. Ar fi trebuit să se vadă un tren. Nu se vedea nimic. „E! Asta e”, își zise și merse mai departe. Se opri însă cu un fior pe șira spinării după câțiva pași.

“Ce mama dracului caută bariera aici? Sigur nu am mai trecut pe aici”. Se sperie de a binelea. Își dădu seama că linia ferată ar fi trebuit să fie în partea opusă a orașului. Îi era din nou clar, trebuia să o ia înapoi, însă acum nu mai avea nici cea mai mică idee pe unde ar trebui să o ia. „Ce porcărie!”. Bănuia că era foarte târziu. Din păcate era prea întuneric ca să vadă ceasul. “Dumnezeule, probabil că a trecut de 12!”

Toată lumea părea să se fi culcat, în afară de câinii lăsați liberi prin curți, care îl lătrau când și când. Nu mai găsea nici cârciuma. Probabil închisese și acolo. Mergea tot mai repede. I se făcuse frică. Vremea se răcise de la ploaie. Îi era și frig. Aventura sa de detectiv părea să fie una dramatică.

După o vreme se opri. Avea impresia că se învârte în neștire pe aceleași străzi. Acum se simțea și obosit. Singurul noroc era că ploaia încetase. Se așeză pe o bancă, de la o poartă, și își aprinse cu chiu cu vai o țigară. Încercă să se gândească logic cum ar putea să iasă din tâmpenia în care intrase. Era prea obosit pentru a merge mai departe. Mai fumă o țigară. Și încă una. Colac peste pupăză piciorul fără pantof îi înghețase bocnă. Nu putea să stea acolo toată noaptea, așa că în cele din urmă se ridică și porni din nou aiurea pe străzi. Era sigur de un singur lucru. Că nu recunoaște absolut nimic în jur. Mergea încet și fuma. Când și când, strada pe care mergea devenea mai îngustă sau avea case mai dărăpănate, cu garduri mai proaste. Atunci o lua înapoi sau pur și simplu pe altă stradă.

La un moment dat i se păru că vede școala. Merse câteva minute și, uimire, era chiar grupul școlar. Îl vedea destul de bine. Îi reveni zâmbetul.

– Ce, bă tinere, te-ai țicnit, de vii la ora asta la școală? auzi undeva, chiar în dreptul școlii.

Exact în fața ușii de la intrare un bărbat cu părul vâlvoi se uita la el. Era directorul, îmbrăcat într-un fâș de culoare kaki. Michi era prea surprins de întâlnire ca să reușească să spună ceva. Oricum directorul intrase imediat în școală. Nu aprinse însă nici o lumină.

            Realiză abia în acel moment că afară era deja un pic de lumină. Chiar mai multă. Se uită la ceas. Era cinci fără zece! Se făcuse dimineață. “Vai de capul meu ce tâmpenie am reușit să fac”.

“Daʾ ce dracu făcea directorul la ora asta în școală?” De oboseală și nervi nu găsea nici un fel de explicație, măcar fantezistă. În câteva minute ajunse acasă. În curte se trezi cu Olga în cămașă de noapte.

– Ei, cum a fost la fete? Bine, ai? Lasă că e bine! Doar ești bărbat, trebuie să călărești că altfel nimic nu ești!

Olga părea un pic rușinată. Nu așteptase nici un răspuns. Plecase repede undeva în curtea din spate. Michi se duse la rândul lui în cameră. Se prăbuși pe un scaun. Își dădu seama că dacă adoarme se scoală doar la prânz. Nu se mai culcă. Era însă chior de somn! “Auzi, la fete! Ce tâmpit pot să fiu!” Se spălă și se bărbieri. Se îmbrăcă cu un trening, mâncă niște sandwich-uri de la București și pe la șapte fără un sfert plecă la școală. Era prima sa zi de câmp. Începea de fapt prima lui zi de profesor cu adevărat. Avea să meargă la roșii.

***

            Era cald. Mergea agale pe străduța îngustă. Era atât de strâmtă încât avea un sentiment de sufocare. De o parte și de alta se aflau clădiri înalte cu niște geamuri foarte mici. Toate cu mult deasupra capului său. Emil mergea alături de el. Se aplecau din când în când pentru a nu se lovi de sârmele legate de ferestre. Nimeni nu și-ar putea imagina la ce serveau. Michi era bucuros și foarte liniștit. Asculta replicile greoaie pe care le rostea Emil. Era și nu era atent. Ochii îi fugeau spre ferestrele micuțe, chiar dacă nu putea să vadă nimic prin ele. La capătul străzii se afla un fel de piațetă, să fi avut maxim lățimea unui teren de handbal. Acolo erau mulți oameni care se ciorovăiau. Tanța, cu părul despletit și îmbrăcată într-un fel de capot, groaznic de înflorat, îi strigă ceva de pe trotuarul de vis a vis. El nu reușea să înțeleagă însă nimic. Era prea mult vacarm. În stânga, la începutul unei alte străzi, se aflau mai multe tarabe micuțe. Michi se repezi spre ele, fascinat de jocul de culori al lucrurilor care păreau să fie vândute acolo. Erau doar niște prostioare. Amulete, talismane, orice altceva ce nu putea servi la nimic. Luă pe rând mai multe astfel de obiecte, le inspectă cu un ochi ager și interesat, după care le lăsă la loc.

La un moment dat zări pe lângă umărul uneia dintre vânzătoare o persoană cunoscută, undeva departe, pe străduța din spate. Ocoli tarabele și o luă după ființa misterioasă. Era o fată tânără cu o rochie vaporoasă. Pășea elegant, parcă fiindu-i lene, dar parcă fiind și grăbită, ca și cum ar fi știut că este privită de undeva de departe, din spatele său. Intră și el în joc și nu se mai grăbi. Mergea încet, ca animalul de pradă care se mișcă lent pentru a pregăti surpriza atacului. Îi plăcea. Începuse chiar să exagereze, mergând mai încet decât fata. Deodată, aceasta intră pe ușa îngustă a unei case. Michi pierdu brusc puncte în jocul pe care îl inițiase. Grăbi pasul cu spaima că o va pierde. Prin mișcarea inteligentă pe care o făcuse acea copilă, acum i se părea mult mai sălbatică. Ajunse în dreptul ușii pe care intrase fata. Intră într-un hol stânjenitor, cu o scară în spirală, cumplit de abruptă. Nu avea altceva de făcut decât să urce. La primul etaj erau două uși. Ambele prăfuite, vopsite într-un maro închis, groaznic de urât. Urcă la următorul nivel. Același tip de uși și la fel de urâte. Urcă încă un etaj, care părea a fi însă ultimul. Intră în panică. Poate a urcat prea mult! Se uită în jos pe scară. Dădu să coboare, dar un scârțâit îi atrase atenția. Observă că una dintre uși era ușor întredeschisă. Căpătă curaj și intră. Nu era decât o singură cameră, foarte mare. În mijloc se afla un pat foarte înalt și nenatural de lat. În stânga era un șifonier uriaș, iar în dreapta o noptieră cu o oglindă fascinant de mare.

În fața oglinzii stătea fata, pe jumătate îmbrăcată. Indiferentă, se dezbracă alene. Se uită la el în oglindă și începu să râdă.

– Vrei să mă înveți logaritmii, profesore?

În acel moment fata se întoarse spre el. I se luă un val de pe față. Era Ioana. Fetița aia băiețoasă era o femeie nemaipomenit de apetisantă.

– Închide ușa te rog că mi-e frig!

Închise ușa cu greu. Îi atrase atenția un fel de „T” mare care se afla scris pe ușă. Era destul de ciudat desenat. Parcă era un „t”, parcă nu. Când se întoarse avu o surpriză. Ioana stătea întinsă pe pat absolut goală. “Vai, ce corp mișto!!”, gândi destul de puțin romantic Michi. Se uita la ea ca puștanul care vede prima dată o femeie dezbrăcată prin gaura cheii de la baie. O admira precum câinii lui Pavlov admirau farfurioara cu mâncare. Părea pur și simplu o armonie. „Vai ce picioare superbe, ce sâni extraordinari!”

Îi atrase atenția faptul că pe sânul stâng, chiar la câțiva centimetri sub sfârc, fata avea o aluniță destul de mare, oarecum în formă de stea. Acest semn, probabil din naștere, o făcea și mai interesantă. Se apropie de ea și îi atinse picioarele plimbându-și mâinile pe pielea catifelată…. Brusc se stinse lumina.

– V-ați lovit? îl întrebă un glas ușor tremurat.

Michi deschise ochii și își dădu seama că are în brațe o găleată. Realiză imediat că îi căzuse în cap de undeva de sus. Nu se lovise, dar se speriase. Vai!! Dormise și visase ceva cu o femeie. Se uită în jur. Lângă el se afla o fată micuță. Nu părea să fie la liceu. Probabil era de la școala generală care funcționa pe lângă grupul școlar.

Se înroși până în vârful urechilor. Își dădu seama că mâna sa stângă se afla sub rochia fetei undeva foarte sus. Îi simțea cu vârful degetelor chiloții. Își retrase mâna violent. Fata se uita la el și zâmbea indefinit. Nu părea să știe ce se întâmplă, dar părea să îi fi plăcut. Michi se rușină și se uită în altă parte. Până la urmă se ridică și merse în spatele autobuzului. Era atât de șocat că i se părea că nu mai cunoștea pe nimeni. Nici măcar nu realiza dacă se duceau sau veneau de la câmp. Trăia în plină confuzie. Copiii aveau toți gălețile pline cu roșii. Deci se întorceau de la câmp. El nu își aducea aminte de nimic. Ce dracu se întâmplase? Cum naibii să treacă timpul atât de repede și să nu își aducă aminte nimic? La început fusese curios, treptat devenise contrariat, dar acum începuse să se sperie. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Prima lui zi de școală a trecut pe lângă el fără să își dea seama. Poate că era cazul să meargă la un doctor.

***

12

­­            A doua zi s-a trezit pe la cinci dimineața. Se odihnise grozav. Cu o zi în urmă se întorsese răvășit de la câmp și se culcase devreme. Își aducea aminte că se sculase de vreo două ori, peste noapte, ca să bea apă. De fapt nu se culcase chiar imediat, ci după ce băuse cam jumătate de sticlă de țuică. Îl servise Olga, că nu știu ce pomană făcuse, iar el băuse în neștire de supărare, dar și de sperietură. Acum însă se simțea bine.

A ajuns la grupul școlar pe la șase și ceva. Curtea era goală. Pentru că era suficient timp intră în clădire să se plimbe puțin. Trăia un sentiment cu totul special. În curând avea să meargă cu catalogul în mâna pe acele culoare, să țină ore, să discute cu elevii. Da, în curând totul avea să fie mult mai bine. Gândurile negre păreau să se risipească. Chiar și ifosele de detectiv le dăduse la o parte. Acesta i se părea un evident semn de maturitate.

– Treci imediat în curte și nu te mai plimba ca vodă prin lobodă pe aici! Ce, nu vezi că este curat?

Auzise perfect glasul unei femei în spatele lui. Se întoarse din curiozitate. O femeie destul de drăguță se uita fix la el.

– Ce, te-ai prostit și stai ca vițelul la poarta nouă?  Hai, șterge-o de aici!

Michi realiză până la urmă că femeia vorbea cu el.

– Cu mine vorbiți? întrebă el candid.

– A nu, vai de mine, vorbeam cu tata, daʾ te-a văzut pe tine și a luat trenul și a plecat.

Răspunsul femeii marca o ironie fără margini. Michi înțelesese că era confundat cu un elev dintr-un an mai mare, dar era prea bine dispus pentru a nu intra în joc. Replică imediat:

– Te fac o cafea, ce zici, cred că tăticuțul te lasă, nu?

Era sigur pe sine. Era foarte curios să vadă cum va reacționa femeia.

– E nu zău, îi răspunse femeia mult mai rapid decât crezuse.

În timpul acesta ea se apropie ușor de el și continuă, de data asta cu un ton mai delicat, care devenise chiar ușor dulceag.

– Ia zi, și ce vrei să mă mai faci? Ce îți mai place ție, iubițel?

De aproape, femeia părea mult mai drăguță. Era brunetă. Avea o piele ușor negricioasă și un corp fantastic de subțire, care, deși inspira delicatețe, te făcea să intuiești un gen de forță. Avea părul foarte creț și foarte scurt. Acum, lângă el, niște ochi mici la fel de negri, îl priveau galeș.

– Știu și eu, pe lângă cafea mi-ar plăcea cel puțin alte câteva lucruri să le fac cu tine.

– E!! I-auzi, ți-ar plăcea ceva mai mult, nu e așa!?? Ce, mă, mustăcioară, ce ți-ar plăcea să îmi faci?

Femeia se apropiase destul de mult de el, iar lui i se păru că mâinile ei îi atingeau piciorul. “Ce înseamnă să ai încredere în tine și să elimini pesimismul tâmpit și crizele isterice! Ia te uită, ce succes poți să ai fără nici un efort!” Acest gând îl făcu involuntar să zâmbească. Femeia remarcă:

– Vai, îți place, zâmbești nebunaticule!

Fără ca Michi să își poată da seama, femeia, cu un gest fulgerător, ridică genunchiul și îl lovi cu putere exact între picioare. Michi se prăbuși pe ciment într-o fracțiune de secundă. De durere nu mai putea să vorbească. Nu putea nici măcar să țipe. Și pentru că nu a făcut-o în primul moment, a avut imediat de ce să regrete. În secunda următoare s-a trezit și cu un picior în gură. A simțit imediat ceva cald pe față. Era sângele lui care țâșnise de pe undeva. Chiar nu avea habar de unde. Se uită la femeie și o văzu cum se pregătește de un al doilea șut. Disperat de întorsătura situației, mai mult în patru labe, se dădu rapid câțiva pași înapoi.

– Stați, vă rog stați, că nu sunt elev!

Femeia se opri, parcă și ea speriată. Era mai degrabă contrariată.

– Daʾ cine ești…… sunteți dumneavoastră? se corectă ea.

– Mihai Fumărel, bâigui el, sunt de fizică, sunt stagiarul de fizică.

Femeia sări ca arsă simțind penibilul situației. Își cerea scuze într-una și căuta cu o batistă să reducă din urmele intervenției sale. Michi se sculă, dar nu părea foarte în formă. Femeia încerca, cu o ușoară mustrare de conștiință, să-l îngrijească.

– Ce mă, abia ai venit și te apuci să te și bați prin școală. Și încă și cu o femeie!!

Era directorul care ieșise precipitat dintr-o sală. Michi căută să spună ceva, dar nu știa cum să o facă. Femeia însă, mult mai dibace, răspunse imediat.

– Păi dacă nu a fost cuminte, ce să-i faci, știți, domnʾ director, că eu altoiesc pe toți care nu sunt cuminți.

Directorul nu o băgă în seamă și intră în secretariat. Evident ieși după câteva secunde.

– Eu în locul tău băiete i-aș tăia beregata nu aș lăsa-o nepedepsită.

Nu așteptă însă nici un răspuns și intră înapoi în secretariat. Michi rămăsese pironit cu ochii pe ușa secretariatului. I se părea complet aiurea replica directorului. Nu apucă însă să se mai gândească la altceva că femeia intervenii ca și cum nici nu-l auzise pe director.

– Va trebui să îți ofer o cafea ca să mă revanșez, continuă destul de veselă femeia. Sunt Carmen, Carmen Ispas, după cum ți-ai dat seama, suntem colegi. Eu predau matematica și până azi eram cea mai tânără de aici. Îți dai seama cât sunt de mulțumită că te-am pocnit, din cauza ta am devenit babă acum. Toți o să te considere pe tine cel mai tânăr. Îmi vine să te pocnesc din nou.

Michi, fără să vrea, se dădu un pic înapoi, ducându-și involuntar mâna în dreptul șlițului.

– Hai mă că am glumit, nu te pocnesc eu pe tine chiar acum, că nu bat decât o singură dată pe zi. Sper că m-ai iertat! Să știi că nu îi bat chiar pe toți pe aici.

– Nu, e vina mea, răspunse Michi un pic mai liniștit, căci durerea parcă îl mai lăsase. Ar fi trebuit să mă prezint de la început.

– De unde ești Mihai, din București, nu-i așa?

– Da, așa e, ai ghicit. Iar tu ești de aici din Videle, nu-i așa? continuă sigur de sine pentru a brava.

– Mă, vezi că până la urmă te plesnesc din nou la coițe! Cum adică, eu par țărancă? Sunt din Timișoara, meștere. Și îți dai seama că sunt stagiară ca și tine. Numai că eu îmi dau definitivatul anul ăsta.

Carmen se uită pe geam și văzu agitație mare la autobuze.

– Hai, că plecăm. Mai discutăm la o cafea, după-amiază.

La câmp nu a avut șansa să mai discute cu noua cunoștință. Au mers la ferme diferite. Carmen îl intriga. Interesul său pentru noul personaj crescuse tocmai datorită acelei întâmplări. Rămăsese însă și cu un fel de teamă. Din acest motiv simțea că nu era cazul să insiste prea mult.

La câmp nu era chiar așa cum își imaginase. Era pentru prima dată la câmp, cu excepția zilei anterioare, când era prea obosit și mahmur pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplase. Copiii aveau câte 30 de găleți norma, cei mai mari, adică de la grupul școlar propriu-zis, iar cei de la școala generală câte 20.

Încercase să-i supravegheze foarte atent pe cei de la clasa lui. O luase foarte în serios, dar Mircea, împreună cu Dan l-au luat de o parte și, pe marginea unui șanț de irigații, l-au invitat la o gură de vin. Au stat la taclale aproape două ore. Deși el a tot încercat să deschidă discuția despre Carmen, nu a reușit. Dan a spus niște bancuri cu nea Nicu, iar Mircea a tot povestit de mașini și de afacerile cu porci pe care le făcea. Ziua de roșii, adică cele trei, patru ore, au trecut foarte repede. Abia la întoarcere a revăzut-o pe Carmen în fața școlii. Era dirigintă la o clasă de a opta, iar autobuzul lor ajunsese ceva mai devreme.

– Te aștept la o cafea după-amiază, îi strigă ea de pe celălalt trotuar, îndepărtându-se rapid de școală.

Michi era în autobuz, iar acesta încă nu oprise. Când a reușit să se dea jos nu a mai găsit-o. Nu știa ce să facă. Îi era jenă să întrebe pe vreun coleg unde stă, sau cum poate fi găsită noua sa colegă.

A tot așteptat în fața școlii, nu știa nici el ce, până și-a dat seama că a rămas singur. A intrat în școală doar atunci când și-a amintit de Tanța. “Ea trebuie să știe!”. Numai că nici ea nu mai era. În secretariat era doar directorul și nu avea chef să discute cu el. A început să se învârtă pe culoare cu un aer ușor dezolat. Inițial se gândise că nu este cazul să mai și bea cafea cu cea care îl pocnise atât de sălbatic. Între timp începuse însă să-i surâdă ideea, iar acum perspectiva imposibilității de a onora invitația îl enerva de-a dreptul.

– Tovarășu’ profesor, tovarășu’ profesor, strigă un băiețel de vreo doisprezece treisprezece ani. Luați biletul acesta, mi l-a dat tovarășa profesoară.

Băiețelul i-l dădu și fugi imediat, ieșind pe ușa de la intrarea profesorilor. Michi deschise foaia împăturită și citi: “Mototolule, nu e voie să pierzi o femeie din ochi. Dacă vrei cafea, vii la “Romarta” în față, pe la cinci. Te pup.”

Se liniști. Fața îi radia dintr-o dată. Cum ieși din școală întrebă o bătrână care trecea pe acolo unde este Romarta. A aflat că era magazinul mare din centru. Totul era aranjat.

***

13

Pe la cinci fără ceva era în față la Romarta. Nu după mult timp a apărut și Carmen.

– Hai că am avut o meditație și a trebuit să vorbesc cu mama infractorului! Am făcut și rost de cafea și îi arătă o cutie de ness. Nu stau departe. Apropo, vrei să îți aranjez niște meditații? Mai câștigi un ban.

Michi nu se gândise nici un moment până atunci să dea meditații pe bani. Nu știu ce să răspundă, dădu doar ușor din cap fără prea mare suflet.

– Uite, ăla e blocul. Stau la patru și urcăm pe scări. Ține-te bine că e cam mizerie pe aici.

Blocul era înfiorător de murdar. Pereții erau peste tot mâzgăliți și cojiți. O sumedenie de obscenități erau scrise sau desenate unele peste altele. Carmen i le arătă.

– Uite, vezi ce mult apreciază masculu` o femelă. Ia uite ce ar vrea să îi facă, și îi arătă aiurea un desen pe perete.

Michi era încurcat de acest gen de provocare, și instinctiv se uită în altă parte. Urcară scările și ele la fel de murdare. Un miros puternic de mucegai îl făcu să strâmbe involuntar din nas. Carmen părea obișnuită. Mergea înaintea lui destul de sigură deși abia se vedea. Ușa ei era mai curată, dar pereții din jur nu mai păstrau nimic din culoarea originală. Peste tot vopseaua fusese scrijelită. Au intrat în garsonieră. Aceasta contrasta teribil cu ceea ce era afară. Era drăguță, simplă și mai ales de bun gust.

– Hai că fac imediat cafeaua.

Carmen își lăsase geanta în hol și se dusese la bucătărie cu cutia de ness. Continua să vorbească, pe un ton ușor mai ridicat. Michi intrase în cameră, dar stătea încurcat în picioare, neștiind unde să se așeze.

– Hai zi ceva acolo despre tine. Că vreau să știu totul cât mai repede.

Michi începu stângaci, ca la școală, să se prezinte, rupând aiurea propoziții sărace și fără noimă. Nu prea știa cu ce să înceapă și ce ar trebui să spună. Până la urmă, cu chiu cu vai, reuși câteva fraze desfrânate. Carmen termină cafeaua și o puse pe o tavă de plastic în două căni mari. Veni cu ea în cameră și îi făcu semn să se așeze.

– Eu sunt măritată cu un bărbat superb, am 24 de ani și după câte ai văzut mă descurc în aproape orice situație.

– Măritată? șopti Michi vizibil descurajat de o așa noutate.

“Te pomenești că o veni și soțul de la servici chiar acum”, continuase doar în mintea sa. Sperase altceva, dar acum nu putea să dea înapoi.

– Ce e mototolici, nu credeai că sunt măritată? Din păcate el nu e aici că a luat repartiție la un an după mine, tocmai în Moldova. E bucureștean ca tine, mototolule…  Sper că nu te superi că îți spun așa!!

– Și cum faceți, că e cam dificil, nu? începu să o chestioneze ca și cum nu remarcase ultima ei replică.

– Dragoste la post restant, Mihăiță. Asta e! Nu ai ce să faci. Noroc că eu termin stagiul anul ăsta și poate fac o detașare la el un an de zile, să zică moldovenii ăia că m-am dilit de mă duc de bună voie la ei. El e arhitect și mai are un an de stagiu că a făcut armata și a făcut și șase ani de facultate.

Michi stătea stângaci pe fotoliu, cu ceașca în mână. Nu putea să bea pentru că era prea fierbinte și își făcea de lucru cu ea tot încercând să soarbă ușor din licoare. În timpul ăsta Carmen se așezase și ea pe un fotoliu. Era degajată și își plimba ușor mâinile prin păr, aranjându-și cârlionții.

– Știi, continuă tot ea, cred că ăștia, arhitecții, se suspectează reciproc de tâmpenie, că uite, nu le ajung patru ani de facultate, lor le trebuie șase.

– Delicioasă cafea, o întrerupse Michi, care reuși să o guste în fine. Lăsă ceașca jos și continuă.

– Vă cunoașteți de mult?

– Din școala generală. Numai pe el l-am cunoscut! Plictiseală, nu? Daʾ tu? Ia zi, cei cu prietena ta?

Michi se blocă un moment. Nu putea în acel moment să vorbească de o prietenă în adevăratul sens al cuvântului. Se bâlbâi de câteva ori și îi spuse în cele din urmă, mințind cu nerușinare, că tocmai s-a despărțit. Dorea însă să schimbe subiectul, așa că puse prima întrebare care îi veni în gând.

– Auzi, daʾ tu ai făcut ceva karate sau judo? Cum de ești așa de … Michi se opri. Nu găsea cuvântul potrivit.

– Judo pe dracu! Viața, băi Michi, așa parcă ai zis că îți spun prietenii! Cum crezi că poți să reziști într-un grup școlar? Poate că tu nu ai observat, dar sunt și ceva băieței cam la șaișpe – șaptișpe anișori, și, îndrăznesc să spun, că cel puțin jumătate m-ar cam încăleca dacă ar fi stinsă lumina. Ce ai vrea, să fiu violată ca Minodora? Vai de curul ei, au făcut-o poștă acum doi ani în cabinetul ei de română. Îți dai seama printre poeți pe acolo, ce romantic. Cică i-au și recitat câte ceva.

            Michi era șocat. Încercase să bea o altă gură de cafea, dar acum rămăsese cu ceașca în mână, suspendată.

– Vorbești serios? Nu mai știa când femeia glumea și când era serioasă. Chiar a violat-o un elev? Michi părea de o naivitate totală.

– Nu dragă. Nu unu, cinci tăticu! Patru ore au făcut analize vaginalo-literare cu ea.

– Și ăia zici că erau elevi? Toți erau elevi?

– Nu erau elevi, sunt elevi!

– Cum, nu sunt arestați?

– Păi de ce ar trebui să fie arestați?

– Cum de ce? Michi era din ce în ce mai consternat. Rămăsese în continuare cu ceașca undeva la jumătatea drumului. “Cum de ce?” repeta dezorientat.

– Cum mai mototolică, pentru că i-au tras-o și ei unei profesoare să îi bage la pușcărie? Daʾ ce mă, au spus bancuri politice, au furat porumb de pe câmp, ce au făcut, măi, așa de grav? Și apoi ei erau un pic minori și statul nostru socialist apără pe minor, înțelegi tu? Ei erau a opta, doi din ei nu aveau nici 14 ani împliniți. Înțelegi cum stă treaba? Sunt clasa a zecea acum. Doi sunt la Mircea în clasă. Unu e la Ioneasca și unu pare-mi-se că nu a mai continuat școala.

– Cum, aproape țipă Michi, reușind în fine să pună ceașca pe masă. Vrei să spui că nu au pățit nimic, nu s-a făcut nici o anchetă? Păi ce, nu există școli de corecție? Doamne, e inadmisibil!

– Mototolici, uite cum e treaba în lumea asta reală în care tu tocmai ai picat. Unu, continuă milităros Carmen, unu deci, a venit un procuror, că vezi tu ea a făcut plângere, dar nu e normal domnule să raportezi la județ că în școala noastră revoluționară e lichele și golani. Pe de alta parte, noi aveam deja scor mare la chestiile astea cu infracționalități și ei aveau un plan, adică un barem maximal ca să zic așa, ca o limită de a ta din fizică. Înțelegi? Nu puteau să o depășească. Trei la mână, Minodora voia să intre în partid. Știi, cu un proces la activ, până se elucida, chestii de astea… nu era bine! Pe urmă, patru la mână sau cât o mai fi, poate că acei copii erau cuminți și ea i-a sedus, iar atunci era și mai grav, că erau minori!

Se opri triumfală ca un orator care a adus publicul la concluzia pe care o dorea. Între timp își scosese o țigară dintr-un pachet de Golf, iar acum, la final, reuși să o aprindă. Trase un fum sănătos și continuă:

– Ai priceput cum stă problema? A venit procurorul, a convins-o că nu e bine, i-a adunat pe toți și s-au împăcat. Fata a stat vreo câteva luni în spital, cică s-ar cam fi dilit. Însă după aia se pare că a trecut la călărie de mare travaliu, cu tot felul de personaje locale. Eu nu cred, dar câteodată nu sunt chiar atât de sigură. Oricum, dacă ție îți cade ușor, atunci să-mi spui și mie ca să știu dacă am sau nu dreptate.

Michi era confuz. I se părea o poveste mult mai tare decât oricare din micile lui întâmplări din viața sa de până atunci. Dorea să afle mai multe, dar Carmen începu foarte hotărâtă să vorbească despre meditații.

Discutară mai bine de trei ore. Se înserase bine de tot când Carmen îi spuse direct:
            – Tată, pentru un amărât de genunchi la bojoci te-am suportat destul. S-a sunat, hai pe la casele tale, că e târziu și mâine ne dăm cu roșiile. Dacă ți-a plăcut și mai vrei taifas și cafea îți mai trag una și mâine.

Michi nu mai era timorat de limbajul ei. Mai mult, începuse să-i placă la nebunie. Era prima femeie, mai de vârsta lui, care vorbea astfel cu el. Îl cucerise. Era dispus chiar să mai ia o lovitură pentru încă o seară de taifas cu ea. La plecare, când să iasă, Carmen îl opri.

– Auzi, dacă o vezi pe Marineasca, cutra aia bătrână de sport, care nu mă suferă și care oricum te-a văzut că vii la mine…. Făcu o pauză pentru a înțelege mirarea lui și continuă. Era în fața blocului când am urcat noi…. și reveni, o iei așa de o parte și îi spui, Carmen începu să-l imite pe Michi, atât de bine încât îl fascină o dată în plus în acea seară. Îi spui cam așa: “Doamnă, nu e ce vă închipuiți dumneavoastră, vă înșelați teribil nu am fost să beau o cafea, i-am tras-o toată noaptea de cred că azi nu mai vine la școală. Așa să-i spui, că eu oricum nu vin mâine și să aibă și ea subiect de bârfă. Nu uiți, nu?!”

            Michi stătea în fața ușii întredeschise și parcă nu ar mai fi plecat. Carmen s-a ridicat un pic pe vârfuri și l-a sărutat ușor pe gură. L-a împins apoi cu eleganță.

– Hai du-te că te-ai udat tot și ne faci inundație în bloc.

            Michi era cucerit definitiv. Se simțea bine. Nici nu a știut când a ajuns acasă. Olga era în curte spăla ceva într-o albie. O salută, dar evită să discute cu ea. Voia să mai rămână sub mirajul întâlnirii cu Carmen. S-a dus în camera sa să se schimbe. Îl doborâse pe semne narcisismul pentru că rămas în chiloți, se trezi că se admira în oglindă.

– Vai, mă scuzați, și brusc o ușă se închise.

Era de la camera copiilor. Ioana se afla în camera ei și pe semne dorise să iasă. Michi reuși să fie scos definitiv din starea aia specială. Se îmbrăcă cu niște pantaloni scurți și ieși în curte la o țigară. După puțin timp ieși și Ioana roșie ca racul. Michi, stăpân pe situație, imitând fără să își dea seama stăpânirea de sine a lui Carmen, o chemă la el.

– Hei domnișoară, azi începem cursul de fizică! Hai du-te și ia-ți un caiet ceva.

Se înserase și era destul de aiurea să facă meditații la ora aia. El pierduse însă noțiunea timpului.

Ioana nu avea același entuziasm. Nutrea chiar un fel de supărare. Maică-sa se uită urât la ea și într-o clipită ea reveni cu un caiet mototolit și plin de pete.

– Cam șifonat caietul, ce faci, mănânci pe el? 

Ioana bombăni ceva ce nu păreau a fi chiar vorbe frumoase, dar el continuă nepăsător:

– Ia să vedem noi, cam la ce nivel suntem. Ia zi-mi, poți să îmi spui vreuna din legile dinamicii?

Ioana începu ca la școală să se uite în jos și să răsfoiască caietul, ca și cum acolo, undeva, era ceva important. Nu era decât un caiet dictando și probabil nici nu era caietul de fizică.

– Bun, să o luăm altfel. Care este unitatea de măsură a puterii?

Obținu același gen de reacție.

– Dar a accelerației? Sau poate a masei? Sau poate știi ce relație e între masă, accelerație și impuls? Michi avea inexplicabil un fel de răutate în replicile lui. Părea mai degrabă că vrea să demonstreze o teză, decât să evalueze cu adevărat ce știa Ioana. Pe ea o podidiseră lacrimile.

– E, dăm și lacrimi la șoricei! Vai, copilașul plânge? continuă de-a dreptul ironic. Ia să vedem știe fetița, și o rosti depreciativ evident, ce e cu legea lui Coulomb … știi nu e ăla cu America e altul, sau probabil că nici de ăla nu ai auzit, și zâmbi larg superior.

            Ioana se ridică în acel moment ca un arc și fugi plângând în casă. Maică-sa intră imediat după ea și, în mica cămăruță de la intrare, o prinse din urmă. Michi asista blocat la scenă fiind surprins de dinamismul ei.

Olga o prinsese pe Ioana de păr și îi trăsese două palme atât de puternice încât fata căzuse peste niște borcane. După sunet probabil se spărseseră. Olga o ridicase imediat de păr și începuse să o trântească cu capul de un cuier, iar mai apoi de sobă. Michi tremura. Regreta din toata ființa lui comportamentul său aberant și se făcea în sinea sa imbecil fără încetare. Nu știa cum de putuse să se comporte atât de mizerabil cu biata fată.

– Nu, lăsați, vă rog eu mult, nu, lăsați, că o să învețe ea, e vina mea că am luat-o eu prea repede…

În fine, se duse după ele în hol. Când intră se blocă. Ioana era plină de sânge și avea ochii aproape ieșiți din orbite. Olga se oprise pentru puțin timp, dar asta numai pentru a începe să țipe la ea:

– Nenorocito, eu muncesc ca un rob pentru tine, să te îmbrac, să îți fac educație, îți asigur toate condițiile și pe tine te doare în cur. Ascultă proasto, cât trăiesc eu ai să faci ce îți spun eu. Și îi mai trase în momentul ăla două palme. Eu te îmbrac, eu te hrănesc. Astea după tine sunt din sudoarea mea, proasto, și trase cu putere de bluza Ioanei, care se rupse de parcă era din hârtie. Ai să faci tot ce îți zice domnul profesor că trebuie să faci. Să nu îndrăznești să ieși din cuvântul lui. Mă, proasto, ai înțeles? Și o mai pocni o dată.

            Michi își făcu curaj și o apucă pe Olga de mână.

– Lăsați doamnă, că totul o să fie bine, o să vedeți, o să învețe, că nu e un cap de țară.

– Du-te și te spală și să faci ce îți zice dom’ profesor!

Michi o zbârcise rău de tot. Ioana se spălă ca vai de ea și se întoarse. Era mută. Părea o stană de piatră a cărei viață nu stătea decât în ura imensă care i se zărea în ochi. Michi anticipă o nouă rundă de palme, așa că, înțelegând situația, propuse Olgăi să o ia în camera ei și să discute cu ea acolo.

Ajunseră în cameră unde, fiind mai multă lumină, își dădu seama că Ioana era plină de sânge pe bluză și fustă. De altfel fata își acoperea pieptul mai mult cu mâinile, pentru că o parte din bluză îi atârna la spate.

Era și mai îngrozit. Conștientiza foarte clar că numai el era vinovatul. Simți dintr-o dată că nu mai vrea să vadă imaginea prostiei lui și îi spuse fetei să se schimbe. Ioana a stat câteva secunde fără a schița vreun gest. Când el a încercat să repete, ea s-a ridicat, s-a întors ușor cu spatele și și-a dat jos bluza ruptă. Apoi fusta. Tremura ca varga, încercând să găsească într-un dulap ceva de îmbrăcat. În acel moment, el realiză cât de îngrozită era fata și ce însemnase replica Olgăi, “ai să faci tot ce îți zice dom’ profesor”. Sări ca ars și încercă să pună mâna pe ea să o calmeze. Îi întinse o cămașă de pijama pe care o văzuse pe pat. În momentul în care a atins-o s-a auzit un țipăt scurt, iar ea a rămas moale în mâinile lui. Nu se așteptase la o asemenea reacție și nu reușit să o prindă. Fata se prăbuși.

            Acum Michi tremura ca varga. Văzu pe masă o cană din sticlă, pe jumate cu apă. O luă și o stropi pe față de câteva ori. Vărsă aproape tot conținutul pe ea. În câteva momente fata începu să dea semne că și-ar reveni. Se mai liniști și el. O ridică ușor și o puse pe pat. O ținea în brațe, în timp ce încerca să o mai ude pe păr cu mâinile ude. În câteva secunde realiză tabloul din fața lui: Fata era dezbrăcată. Avea doar chiloții pe ea, iar aceștia erau plini de sânge. Luă după pat o pătură și încercă să o învelească. Era prima dată în viața lui când i se întâmpla așa ceva. Gândea în sinea sa că se descurcă cât de cât. O înveli destul de bine, dar fără să vrea îi reveni o imagine în minte. Desfăcu pătura și privi sânii Ioanei. O aluniță în formă de stea se afla la câțiva centimetri sub sfârcul sânului stâng.

***

14

O calmă în cele din urmă și îi spuse să stea în pat și să se culce, că vor lucra doar a doua zi. Nu își dădea seama dacă fata a înțeles mare lucru, pentru că ea îl privea cu aceeași ochi acizi cu care plânsese în neștire. O lăsă în cameră și merse afară să fumeze. Olga se liniștise și își vedea de treburile ei. Lucrurile păreau să intre în normal.

– Nu știți dom’ profesor, ce înseamnă să ai fete pe aici pe la noi. E greu să crești fete astăzi, mai ales când nu ai bărbat. Ea trebuie, chiar dacă ar fi să o schilodesc, trebuie să facă școală, să nu trăiască la fel ca mine. Eu nu știu să fac nimic, domn profesor. Sunt o proastă, nu știu nici măcar să citesc. M-am măritat ca o năroadă cu un animal care m-a lăsat grea cu ea. Eu nu am vrut, dar nu am avut ce să fac. Părinții m-au obligat. Iar porcul de bărbată-miu a fugit de nebun. Am rămas singură cu doi copii. Dom’ profesor, o femeie e curtată și stimată de toți doar dacă e curată. Dacă a mototolit-o un bărbat, are și plozi, nu mai face doi bani. E bună doar să o încalece unu și altul, dar nimeni nu o mai vrea cu adevărat. Eu nu vreau ca Ioana să pătimească ca mine! Dacă are școală nu o să facă prostiile mele! Dacă se ocupă cu școala nu o să umble brambura, să pățească, doamne ferește…..

Michi nu putea să o aprobe, dar înțelegea că în gândirea ei simplă Olga nu dorea decât binele Ioanei. Crezuse mai devreme că ura îi ridicase mâna, dar acum înțelegea că ea lovise doar pe  Olga care ar fi putut deveni. “Ce chestie, copilul poate fi și imaginea a ceea ce părintele consideră urât despre sine”. Se opri din aceste raționamente pentru că îi atrase atenția o replică a Olgăi, care continua să vorbească.

– Dacă fata umblă brambura se i-a vagabonzii de ele. Doamne ferește, le mai și taie, cum le-a omorât pe fetele alea la groapă.

– Au fost crime pe aici prin oraș?

Olga se opri din văicărelile ei, se lumină la față. Părea chiar bucuroasă că i se punea o astfel de întrebare.

– Ce, nu ați auzit? Au fost omorâte niște fete aici în oraș acum două nopți. De fapt nu chiar pe aici, ci în partea ailaltă, la groapă, e un loc aici la noi, așa se cheamă.

– Omorâte acum două nopți, când, cum, unde?

– Păi nu știu, că acum seara am aflat și eu și nu știu mai multe. Asta mică știa ceva, dar nu a vrut să îmi spună, că a venit de la școală și n-a stat cu mine acilea mult, și s-a dus în cameră, iar când a ieșit în curte știți ce a urmat.

Femeia nu mai spuse altceva, fiind evident că nu știa nimic în plus. “Mare lucru dacă nu o fi vreun zvon”. Olga intră și ea în casă. Michi rămase în curte să mai fumeze o țigară. Fumă până la urmă o jumătate de pachet. Era răvășit. Aerul rece care se lăsase îl liniștea cât de cât. Îl rodea teribil prostia pe care o făcuse și simțea că foarte urgent va trebui să îndulcească relația cu Ioana. În fond, era numai vina lui. Era prima dată când cineva suferea din cauza sa, sau cel puțin era el conștient de lucrul acesta. Chestiunea cu alunița, care îl frapase la un moment dat, aproape o uitase. Era mult mai preocupat în a-și face un plan pentru a o îmbuna-o pe fată. Nu găsi nici unul așa că intră până la urmă în casă. Se dezbrăcă și se uită la ceas. Două și zece. Era timpul să se culce. Peste toate se așternuse liniștea. Putea în fine să adoarmă.

            I se păru însă că aude un șoarece. Încercă să se concentreze. Nu mai auzi nimic. După un minut, ghemuit deja sub plapumă, i se păru din nou că aude ceva. Își ținu respirația. Avea sentimentul că este un șoarece lângă sobă. Se ridică. Se duse tiptil la sobă. Își dădu seama până la urmă că sunetul venea din camera copiilor. Își lipi urechea de ușă. De dincolo se auzea un suspin permanent, ușor înfundat și sacadat. Fără să ezite, intră în cameră. La lumina slabă a unei candele reuși să o vadă pe Ioana. Plângea în somn. La perete, fratele său stătea cu spatele încolăcit. Nu știa ce să facă. Dădu să plece, dar nu rezista să mai audă zgomotul.  Se aplecă peste ea și o trezi.

– Vino te rog, puțin dincolo.

Ioana, relativ inertă, dădu din cap. Michi se ridică și se întoarse în camera lui. După câteva clipe apăru și Ioana, îmbrăcată într-o pijama, probabil a lui frate-su, că era tare mică. Avea un caiet în mână.

– Doamne Dumnezeule Ioana, doar nu crezi că facem meditații la ora asta?

Ioana stătea stană de piatră. Michi nu știa dacă îl asculta sau dacă măcar se uită la el.

– Uite ce e! Vreau să îmi cer scuze pentru că te-am luat peste picior. Vreau să ne împăcăm. Tu vrei să ne împăcăm?

Ioana îl privea fix în ochi. Mai puțin dur decât seara, dar fără nici o scânteie de speranță pentru el.

– Vrei să ne împăcăm? repetă Michi.

– Da, răspunse fără convingere fata.

– Uite, îți promit că o să am grijă de tine și o să te ajut să devii medic. Îți promit că o să fiu drăguț și o să te respect. Da?

– Cum vreți dumneavoastră, răspunse Ioana. Continuă imediat:

– Vă promit că o să fac ce îmi ziceți, reprodusese mecanic și fără tragere de inimă vorbele Olgăi.

– Întinde-te pe pat! Îi spuse din senin Michi.

Ioana “se execută” și se întinse. Părea să fie la fel de speriată, dar parcă resemnată. Se așeză lângă ea. Cu o mișcare înceată îi desfăcu ușor bluza. Fata privea tavanul fără să clipească. Michi îi puse mâna pe sâni. Corpul îi tremura când și când. La fel și lui Michi.

– Ioana, nu trebuie să faci tot ce îți spun eu, ci numai ce crezi tu că este bine. Nu sunt stăpânul tău, și dacă o să mă accepți, îți voi putea fi cel mult prieten. Nu trebuie să accepți să faci tot ce îți zic eu. De acum încolo am să te rog întotdeauna, chiar dacă e vorba de școală.

Ioana îl asculta. Își întorsese capul spre el. Se uita fix în ochii lui. Erau niște ochi atât de curați încât Michi, cumva parcă rușinat își retrase mâinile. După câteva secunde îi încheie pijamaua.

– Ce aluniță curioasă ai! Nu am mai văzut o asemenea formă, schimbă subiectul Michi.

Spre surprinderea sa, Ioana începu să vorbească din proprie inițiativă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

– O am din naștere, numai că se plimbă mereu.

– Cum adică se plimbă?

– Așa bine, când e pe picior, când se suie pe burtă. Acum câțiva ani era pe genunchi. Cealaltă este cuminte stă la locul ei.

            Nu părea veselă, dar nici tristă. Era la fel de rece, dar parcă ceva se schimbase dintr-o dată.

– Cealaltă?

– Da, mai am una pe burtă, adică mai jos. E un pic mai mare. Vreți să v-o arăt?

– Nu, lasă, se trezi vorbind, dând o replică pe care nici unul din cunoscuții săi nu ar fi anticipat-o.

– Spune-mi mai bine de ce erai supărată astăzi, mai devreme, înainte să te pocnească mama ta?

– Păi ea nu v-a spus? Au murit două colege de liceu.

Michi făcu imediat legătura și aproape se ridică din pat.

– Magda și Petruța, continuă Ioana. Au fost găsite strangulate pe câmp, a venit miliția la școală. Fata prinse dintr-o dată o culoare vie în obraji.

– Dar cum de erau noaptea pe câmp, veneau de la roșii?

– Nu, că am mers la câmp dimineața, în mod normal ar fi trebuit să fie acasă, că mama lor nu le lasă afară nici o dată seara. Nici măcar după ora șase. Mă rog, le lăsa.

– Și unde le-au găsit…. Brusc Michi realiză replica Ioanei. Cum adică mama lor?

– Păi erau surori, erau gemene, cam nebune…… Și parcă aducându-și ceva aminte continuă. A, erau gemenele alea care îmi spuseseră de dumneavoastră.

– Cum??? Gemenele, gemenele alea au fost omorâte?

– Da, și le-a și violat!

            Michi primise lovitura finală pe ziua respectivă, zi care începuse cu un șut între picioare. Se gândi la ultima replică a fetei.

– Daʾ ce, tu știi ce e violul?

– Da, bineînțeles, nu sunt un copil, știu ce trebuie să facă femeile și bărbații. Și dacă aș vrea aș putea să o fac și eu.

– Hai du-te la culcare!

Michi o luă în brațe, parcă era un fulg, și o duse aproape până la ușă. O lăsă jos și o sărută pe frunte. Ioana se duse până la ușă și se întoarse. Aproape că sări pe Michi, îl sărută pe gură și fugi înapoi. Când să intre în camera ei se întoarse. Michi rămăsese în picioare lângă ușă șocat de gestul brusc al fetei

– Știți ce mi-a zis Petruța în seara când a murit?

– Cum, alaltăseară? Ai vorbit cu ea?

– Păi în seara aia, pe la șapte, m-am întâlnit la complex cu ele. Și Petruța mi-a zis că e moartă de frică și că ar vrea să le conduc eu acasă.

Michi se îngălbenise ușor la față. Îi pierise definitiv somnul. Presimțea ceva rău.

– Și ai condus-o, adică le-ai condus?

– Da, sigur că da. Da’ tot le era frică.

– Și ce ți-au mai zis?

 – Petruța mi-a recitat cum îi era obiceiul. Numai țin minte decât că se termina cam așa:

Criminalul este șchiop, e lovit și este mort

Noi acuma îl urmăm, apoi tu cu țâța goală

îi vei da iar socoteală.

            Fata plecă. Michi rămase în picioare privind ușa care se închisese cu un scârțâit groaznic. Dacă ar fi fost măcar o brumă de lumină, ar fi putut să i se vadă fața palidă. Era galben ca ceara. Simțea că a ajuns din nou la punctul zero. Parcă totul avea să înceapă din nou.

***

15

            A doua zi plecă de dimineață la București. Se sculase târziu, pe la șapte și ceva și se decisese pe loc că decât să alerge după autobuz mai bine se duce direct la București. Simțea că s-au întâmplat prea multe în doar două săptămâni. “Chiar, ce chestie domnule e și cu viața asta. Am trăit ani de zile și nu mi s-a întâmplat nimic. Acum, de câteva săptămâni trăiesc atât de intens că și băieții ăia de la Hollywood ar fi mâhniți dacă ar afla”.

Michi stătea cu capul aplecat, ușor sprijinit de fereastra vagonului și privea în gol la lanurile de porumb sau ce or mai fi fost. Se gândea la tot ce se întâmplase în ultima vreme. Pe jumătate era convins că toată aiureala cu munca de detectiv și cu ifosele sale erau doar teribilisme adolescentine. Nu putea însă să recunoască pe de-a întregul acest lucru pentru că în acele momente, nu avea nici o altă soluție. Ce ar fi putut face? Era parcă fermecat, cum ar spune mătuși-sa. Totul părea să meargă pe dos. Chiar și atunci când părea că ar merge mai bine. “Chiar, matuși-mea, parcă știe o babă prin Colentina care face descântece…” și începu astfel să fabuleze în mintea sa pe această temă.

În cele din urmă, când deja se apropiase de București, realiză că era o prostie și că, evident, nu aceasta era soluția. Dar care ar fi totuși? Ce ar putea face el altceva decât să aștepte? “Nu, nu pot să fac nimic”, gândea aproape cu voce tare, vorbind cu sine la persoana a doua, imaginându-și un interlocutor în mintea sa. “Și dacă aș sta pur și simplu? În fond ce mi s-a întâmplat mie? Aproape nimic. Alții au avut de suferit, nu eu. Cel puțin nu eu în principal”.

            Se opri din visare pentru că o precupeață cu niște coșuri mari se așezase lângă el. Realiză că devenise mult prea cinic. Raționamentul îi plăcea totuși. Se uită din nou undeva în zare pe geam și își reluă în scurt timp gândurile mult mai liniștit. “Și la urma urmei timpul le rezolvă pe toate. O să treacă. Oricum, ce a fost mai greu a trecut. Acum trebuie să se cicatrizeze un pic, dar trece. Vai și ce o să râd la anul de treaba asta! Asta dacă o să mai țin minte toate prostiile astea!”. Se îmbujoră un pic. Dintr-o dată un zâmbet plin de speranță îi apăru pe față. Îi părea bine că cel puțin acasă va fi mai liniștit. Era bucuros că ieșise din pasa proastă. Era convins că doar apropierea de București realizase acest lucru. Simțea că tot ce era rău trecuse, în orice caz ce era cel mai rău. “De acum totul va reveni la normal”. Încerca tot mai mult să se convingă de acest lucru.

Michi nu avea cum să bănuiască în acel moment că abia de atunci calvarul avea să înceapă. Nimic nu mai avea să fie ca înainte. Pentru moment el nu știa și nu avea nici cea mai mică idee de ce urma să se întâmple.

***

Sfârșitul capitolului 1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: