Scriitorii

Capitolul opt

1

Așa cum mi-a spus tanti Ionica, a doua zi de dimineață m-am dus la școală. Îmi spusese că omul trimis de Angela voia să mă întâlnească acolo. Am stat în frig vreo două ore pentru că școala era închisă. Era încă vacanță. Fiind vineri, nici măcar femeia de serviciu nu părea să apară în acea zi. Pe la zece și jumătate, contrar așteptărilor mele, și-a făcut totuși apariția. Nu mai era cea din ’89, era o fată mai tinerică, subțirică, chiar costelivă rău. A deschis școala și m-a poftit înăuntru, deși nu avea habar cine eram. După asta s-a dus în treaba ei, fără să mă întrebe ce naiba făceam eu acolo sau pe cine căutam. Nu am intrat în cancelarie, ci m-am oprit pe hol. Înăuntru era un pic mai adăpost, dar și în școală era îngrozitor de frig. Nu se făcuseră focurile în cele două săptămâni de vacanță.

Am bănănăit pe holuri o groază de timp. Școala fusese zugrăvită și arăta un pic mai bine decât atunci, în vara lui ’89. Aceleași tablouri, însă, stăteau agățate pe pereți, tot felul de colaje de fotografii cu elevi, care făceau pe dracu’ și pe lacu’. Lipsea doar Ceaușescu, în rest totul era neatins de vremuri. Nu era nici măcar mai curat. Părea totuși că școala era mai bine pusă la punct, cel mai probabil de la faptul că era zugrăvită recent.

După încă o jumătate de oră am descoperit că acea impresie de curățenie nu era dată de la zugrăveală, ci de la geamuri. Școala avea acum geamuri termopan, care arătau, desigur, mult mai bine decât cele vechi. Oare în școala aia marea schimbare postrevoluționară era dată doar de geamurile termopan? M-am gândit fără să vreau că, în afară de geamuri, totul acolo era la fel. Dar probabil că și prin alte locuri. Aceasta să fi fost, de fapt, toată transformarea din țară?

La un moment dat am auzit ușa de la intrare. Am alergat spre capătul holului de unde auzisem zgomotul. Speram să fi ajuns bărbatul misterios care voia să mă vadă. Era însă o femeie în vârstă. Ar fi trebuit să fie pensionară, după mine, dar poate era doar o impresie. Femeia era îmbrăcată tare ciudat, foarte țipător și cu mult, enorm de mult prost gust. Avea o fustă albastră și o bluză lălâie verde cu niște dungi late roșii. Mai avea și pălărie în mijlocul iernii. Își ținea paltonul care era de o culoare albicioasă, tare urâtă în mână.

Mi se păreau familiare trăsăturile feței ei, unde poate mulți de pe acolo semănau între ei. Femeia se uita la mine lung, parcă voia să mă ia de undeva. S-a lipsit să mai caute în ungherele memoriei ei și s-a dus la ușa cancelariei pe care a descuiat-o și a intrat. După o secundă sau două a ieșit și s-a răstit la mine.

          –  Te-ai întors ai?

M-am uitat în spatele meu, crezând că apăruse din nou femeia de serviciu.

         –   Nu dragă, tu, tu te-ai întors după atâta timp? Să știi că ți-a plecat mândra, nu mai e prin veceu.

Se putea să fie adevărat? De aia mi se părea familiară fața ei? Era femeia de serviciu de la școală. Cea din vara lui ’89?

          –  Mai lucrați, credeam că v-ați pensionat?

         –  Ei domnule, parcă inspector erați, iacă mai lucrez. Mai am doi ani. Da’ dumneavoastră?

          –  Eu sunt pensionat de ceva vreme, am venit în vizită pe aici, dar, apropo, am văzut și o altă femeie de serviciu, acum sunteți două?

          –   Cum două? Ai văzut-o pe… A, dragă inspectore, dar faci confuzii din eroare, ca să zic așa. Eu nu mai sunt femeie de serviciu de mult, că am făcut și eu o facultate din astea care sunt la mare preț acuma, din astea private. Sunt profesoară. Predau româna.

Nu eram în stare să zic nimic. Greșisem. Nu, nu era adevărat că nu se schimbase decât aerul, atmosfera, din școală. Se schimbaseră mult mai multe lucruri. Femeia de serviciu devenise profesoară de română.

          –  Da, de ce ai venit dumneavoastră acilea la noi la școală? Să știi că nu am glumit, Anastasia nu mai lucrează aici de zece ani!

          –   Anastasia o chema pe fata aia?

          –   E pe dracu, i-ai tras-o la budă și nu știai cum o cheamă? Ai uitat din cauza memoriei. Te-ai damblagit dumneavoastră rău de tot.

Am dat din cap fără a sugera nimic însă și am ieșit grăbit din școală. Mi se părea atât de abjectă această transformare. Eu fusesem un complexat toată viață, că de, nu făcusem școală ca lumea, dar acum aveam impresia că, în realitate, colegiul acela de dobitoci pe care îl făcusem era Oxfordul. Simțeam că nu mai eram în stare să suport acea nebunie. Cumva trebuia să ies din situația aia sinistră și mi s-a părut că soluția simplă era să ies din nou în curte.

Afară începuse să ningă. M-am uitat la ceas. Era aproape unu. Cât dracului mai stăteam să aștept? Mi-am aprins o țigară. Eram decis să mă întorc la casa bătrânei. Bărbatul misterios îmi trăsese clapa.

Am fumat însă vreo patru țigări. De fiecare dată tot îmi spuneam că e ultima. Până la urmă am plecat. Eram într-un fel dezamăgit, dar într-un fel mă simțeam eliberat de calvarul unei așteptări inutile. Când am intrat pe strada bătrânei am văzut că din curtea ei ieșea o femeie tânără. Poate să fi avut treizeci de ani, dar de la depărtare și, mai ales, din spate, nu puteai știi exact. Nu venise în acele zile nicio femeie tânără la Ionica. De fapt, nu venise nimeni în afara poștăriței. Femeia era îmbrăcată bine, părea de la oraș. Mi s-a părut, nu știu de ce, foarte ciudată această vizită. Cine să o viziteze pe tanti Ionica? Îmi spusese doar că nu are copii! Poate o nepoată după vreo soră sau vreun frate, ori un verișor? Vecină în mod sigur nu putea fi.

Când am ajuns în dreptul porții mi-am imaginat cum bătrâna avea să mă trimită din nou la școală ca să mai stau de nebun și să mai aștept. Mi-am dat seama că nu era cazul să intru, așa că m-am oprit. În realitate, mă intrigase femeia acea tânără care era sigur dintr-o altă lume. Eram convins că merita să aflu cine era.

Mă uitam în zare la femeia care se depărtase destul de mult. Eram foarte curios. În definitiv, ce avea dacă o urmăream, măcar ca să văd unde se duce? Am pornit cu pas grăbit după ea. Am mers după misterioasa femeie vreo două sute de metri, apoi ea a luat-o pe un drum la stânga. Când am ajuns la intersecție nu am mai văzut-o, dar am luat-o totuși înainte pe strada din stânga. Am mers o bucată de drum, dar până la urmă m-am oprit. Strada pe care mergeam era lungă, iar femeia nu se vedea nicăieri, deci intrase sigur undeva. Nu se vedea nicăieri vreo mișcare așa că am început să mă învârt în stânga și în dreapta fără vreun rost. Am mers apoi tot înainte, încă o sută de metri, după care m-am recunoscut învins. M-am întors. Încă o experiență nereușită în ziua acea nu putea să mai însemne mare lucru.

Pe drumul de întoarcere însă, în dreptul unei case mari, întinsă de-a lungul drumului, o casă căreia nu-i vedeam din cauza gardului înalt decât acoperișul din țiglă roșie, foarte nouă de altfel, am auzit un lătrat de câine. M-am uitat fără să vreau spre curte, dar prin gardul negru, înalt și placat peste gratiile din fier cu tablă, nu se vedea nimic. Am încercat, instinctiv, să-mi strecor privirea printr-o fantă de la unul din stâlpii gardului, dar nu am văzut nimic, așa că am plecat. La câteva secunde m-am auzit strigat.

          –  Leba? Vai, dă-o dracului, cauți o persoană uitată de lume și te întâlnești chiar cu trecutul!

M-am întors. Femeia de mai devreme ieșise din spatele porții negre. Era la doi pași de mine. Eu am simțit nevoia să mă sprijin cu o mână de gard. Era Safta. Sau Anastasia, sau cum o chema.

*****

2

M-a invitat în casă. Casa era mult mai mare decât a bătrânei. Era nouă sau doar refăcută din temelii. M-a băgat imediat în sufragerie, unde un aer foarte modern, pe care aproape îl uitasem, m-a izbit imediat. Un recamier mare, din piele și cu o bibliotecă pe tot peretele din față dădeau un aer foarte select. Biblioteca avea doar câteva cărți, iar în rest avea o sumedenie de aparate, un televizor cu un ecran mare de tot, cum văzusem doar prin hotelurile din Occident și multe casete.

         –  Doamne Dumnezeule, dar nu mă așteptam să te găsesc aici, tocmai aici. Ce naiba faci aici în Năruja?

          –  Dragă Safta, sau Anastasia, nu știu cum să îți zic.

          –  Ai aflat cum mă cheamă, bravo, nu mă așteptam! E mai frumos decât Safta nu? Dar zi, ce faci pe aici, unde stai?

          –  La doamna Ionica, acolo te-am și văzut. Nu știam exact că ești tu, dar am bănuit și te-am urmărit până aici. Mințeam fără jenă. Nu îmi trecuse nici un moment prin cap că o voi revedea pe fata din Năruja.

          –  La tanti Ionica, dar ce faci acolo, adică ce faci aici?

          –  Așa m-am decis eu, să revăd după zece ani aceste locuri.

          –  Zece? A stat un pic, parcă ar fi numărat. Nu domnule Leba, sunt chiar unsprezece ani. Vai, ce a trecut timpul!

         –  Da, a trecut, dar eu, că sunt pensionar acum de atâta timp, iată că am venit aici pentru că aveam o treabă neterminată.

Fata era mirată. Nu credeam deloc că se prefăcea. Îmi aruncase un zâmbet strâmb care vădea clar deruta în care se afla.

          –  Ce treabă neterminată ai aici?

          –  Păi, povestea aia veche, că doar nu s-a rezolvat.

          –  Ce poveste veche?

          –  Cea pentru care m-ai căutat atunci la școală?

Anastasia era din ce în ce mai mirată. Din privirea ei, destul de miloasă, puteai trage concluzia că mă credea senil. Nu spunea nimic, așa că am vorbit tot eu:

          –  Povestea cu copilul mort în școală.

          –  Copilul mort? A, îmi aduc aminte, da, desigur, dar de ce spui că te-am căutat?

          –  Păi, nu veniseși după mine, la școală, în dimineața aia?

          –  Ce dimineață? Când a fost găsit copilul nici nu eram aici, eram la o verișoară la Constanța.

M-a lăsat puțin descumpănit. Cum dracului de nu era acolo? După câteva momente mi-am amintit.

          –  Nu chiar atunci Saft…, mă rog Anastasia…

          –  Zi-mi cum vrei, nu e nicio problemă!

          – Nu atunci, nu exact atunci, că eu am mai venit după aceea, la câteva zile, nici nu mai știu, oricum, nu chiar atunci.

          –  A da, da, acum îmi aduc aminte. Dar nu pe tine te căutam, ci pe inspectorul acela tânăr care era cu tine. Unul Nicu sau Nica, parcă.

– Da???

Eram teribil de dezamăgit. Mi se confirma temerea că nu eu fusesem cel ales. Ce păcat!

          –  Da, sigur că pe băiatul acela îl căutam. Dar nu l-am mai prins. Plecase cred. Ori poate că nici nu se mai întorsese, așa cum mi-a promis. Nu apucasem să vorbesc decât câteva vorbe cu el la cămin. Acolo nu m-ai văzut! Eu am servit la mese împreună cu două colege.

Acum eram nu doar dezamăgit, dar aveam și senzația că sunt tolomac. Deci o văzusem și înainte, chiar la masa de la cămin. Nu voiam să par atât de debusolat pe cât eram, așa că am continuat.

          –  Dar de ce îl căutai pe Nica?

          –  Păi, vorbisem cu el la cămin, vreo zece sau cincisprezece minute, știi mă agăța și el ca băiatul care a venit la țară și are senzația că dă lovitura. Credea că mă dă gata. Îmi plăcea, e drept, era tare drăguțel.

          –  Păi cam te-a dat gata, că l-ai căutat până la urmă.

          –  Da, dar nu din cauza asta l-am căutat! Mama, trăia săraca pe vremea aia, mi-a spus să-l caut.

          –  Maică-ta?

         –  Da, știi când erai în spital… îți aduci aminte, din cauza asta te-am găsit, murise maică-mea! Ea, în ’89 era încă aici. Nu ne înțelegeam prea bine, dar în seara aia aveam chef de bârfit și i-am povestit de el.

          –  Păi, și de ce te-a pus să-l cauți?

          –  Nu știu, ea mi-a pus multe întrebări despre el și despre mama lui, nu am idee de ce, omul îmi povestise de maică-sa, că stătea cu ea. Tot Maria o chema, ca pe mama. Nu știu, dar avusesem senzația că ele două se cunoscuseră. Ea mi-a dat un plic mare și mi-a zis să i-l dau.

          –  Păi și ce era în el?

          –  Nu știu că îl închisese bine și nu fac eu chestii din astea. Oricum, nu pentru el era, ci pentru mă-sa.

              –   Și ce ai făcut cu el? Cu plicul vreau să spun?

           –  Ce să fac? Nimic! I l-am dus înapoi mamei.

           –  Dar atunci la școală, care a fost chestia aia cu chiloții?

Fata a râs cu poftă. Era brusc mai relaxată. Chiar o binedispuse replica mea și se și înroșise un pic în obraji. Părea mai rușinoasă acum, după atâția ani.

                 –  Ți-a plăcut, nu?

           –  Da, ca să fiu sincer, mai ales că ai recidivat. Dar să știi că nu am înțeles nimic. Adică din ce ai scris pe ei nu am înțeles o iotă.

           –  Tot mama e de vină.

Ce treabă avea mă-sa cu chiloții? Nu erau ai ei?

           –  Erau chiloții ei? am întrebat cu un aer înfiorat și cu o voce care trăda marea mea debusolare.

           – Nu dragă, că nu purta mama așa ceva, ce îți veni? Femeia își aprinsese tacticos o țigară.

           –  Vezi acum fumez și eu! După care, cu un gest tacticos și-a aranjat pantalonii din piele maro și s-a așezat pe fotoliul de lângă mine.

           –  Dragă Dane, mama, cu ani în urmă, mulți de tot, când a venit cu mine aici, eu eram elevă, am stat în gazdă la tanti Lenuța, mama lui tanti Ionica. Ionica era și atunci în vârstă, dar stătea cu mă-sa, o scorpie bătrână. Eu una nu m-am înțeles niciodată bine cu niciuna dintre ele. Dar eu m-am dus la școală în Focșani. Stăteam la internat, nu am stat prea mult pe aici în vremea aia. Lenuța, nu știu ce găsise la mama, că o considera mai importantă decât fii-sa. Ei bine, Lenuța avea un cufăr, unde ținea tot felul de caiete și în fiecare zi îi tot arăta lu’ maică-mea tot felul de lucruri, nu am idee ce, că ele se închideau în cameră și nu lăsau pe nimeni înăuntru, nici pe Ionica, iar maică-mea nu voia să îmi spună nimic. Dar într-o zi, nu știu cum am făcut, dar am reușit să fur un caiet. Am venit într-o vacanță acasă și ele uitaseră un caiet afară pe masă. Nu am vrut să mă prindă, așa că l-am transcris de nebună într-o noapte și apoi l-am pus la loc. Am fost dezamăgită, că nu era nimic de înțeles în textele și desenele alea. Le-am citit de sute de ori și ca orice adolescentă eram pusă pe descoperiri. Îți dai seama că mă depășea, dar aproape că învățasem pe dinafară textele alea.

Povestea era extraordinară, dar nu era ceea ce sperasem. Nu aveam ce să înțeleg mai mult.

           –  Dar de ce atunci mi-ai scris chestiile alea?

            –  A, m-a amuzat teribil faptul că m-ai descoperit la fundul gol și tremurai ca o ceapă degerată. M-a amuzat și m-am gândit că ar fi și mai tare faza dacă te puneam pe jar. Să spun drept, acum ca să fiu sinceră până la capăt, crezusem că în mașină era și Nica. Credem că el fusese prin altă parte și apărea doar la plecare.

           –  A, deci lui doreai să-i dai chiloții!

           –  A, nu lui, ar fi fost un gest cam prea direct pentru el. Adică m-ar fi considerat nu știu cum, nu, ție am vrut să ți-i dau.

           –  Dar de ce chiloții?

           –  Pentru că era șic și nici nu aveam altceva la îndemână.

Anastasia a stat un pic pe gânduri, după ce dăduse replica asta foarte rapid. Apoi a continuat pe un ton mai liniștit.

           –  Nu, nu era doar șic. Mama îmi spusese mai demult că chiloții sunt cel mai important lucru din tot ce a creat omul. Ei sunt poarta spre umanitate, pentru că doar când ascunzi și creezi pofte, vorbim de oameni și, totodată, doar cu ei poți spune că apare o societate.

           –  Cam dramatic nu, pentru niște chiloți?

           –  Da, dar eu am crezut sincer în chestia asta. Eu chiar cred în dictonul „arată-mi ce chiloți ai și îți spun cine ești!” Chiar, tu ce chiloți ai?

Am rămas cu gura căscată. Doar nu vorbea serios! Privirea ei îmi spunea că da. Mă înroșisem probabil, că-mi simțeam sângele pâlpâind în obraji.

           –  Vai, te-ai fâstâcit ca atunci! Hai că ești un scump! Mă duc să fac o cafea ca să te liniștești.

Din ușa de la sufragerie mi-a aruncat o replică menită să „mă țină pe jar”.

           –  Dacă vrei, până mă întorc poți să îți dai pantalonii jos.

Am rămas țintuit pe canapea uitându-mă, plin de o tensiune foarte asemănătoare cu cea de atunci, din ’89, la camera ei frumos mobilată. Era plină de bibelouri și de tot felul de acareturi din astea de puneau astăzi tinerii peste tot. Avea și fotografii, dar nu recunoșteam pe nimeni în ele. Anastasia a venit repede. Făcuse un ness, că nu avea cafea.

           –  Mă scuzi, dar noi nu stăm aici, doar venim din când în când. Asta e casa mamei. Ăștia din sat nu știu, ei cred că am cumpărat-o. Acum un an m-am reîntors prima dată, dar eu m-am schimbat și nu mai semăn așa de mult cu copilandra de atunci și pentru că nu mă mai cheamă ca pe tine, cei din sat nu s-au prins. Mi-au zis ei că semăn cu cineva care a fost învățătoare acum zece ani, dar nu și-au dat seama că eu sunt chiar fătuca aia nebună foc. Era totuși greu pentru că eu stăteam pe aici doar vacanțele de fapt, iar suplinitoare am fost pentru scurt timp. Doar tanti Ionica s-a prins, dar a jurat să nu spună la nimeni.

           –  Dar știi Safta că ea crede că tu i-ai ucis nepotul.

           –  A, sigur că da, știu! De altfel, e adevărat.

           –  Cum???

  –  Da, e adevărat. Adică, cum să spun, indirect eu sunt de vină. Nelu îmi făcea curte și eu mă jucam cu el, că de, îmi plăcea lucrul ăsta. Într-o zi l-am lăsat să mă dezbrace să văd ce face.

                –  Și??

           –  A făcut infarct când încerca să îmi desfacă picioarele. Măcar dacă reușea murea fericit, așa a murit cu o mare dezamăgire.

           –  Dar nu te-au anchetat cei de la miliție când au venit de la București?

București? Nu, cine să ancheteze de la București, nu, astea sunt bârfe locale. Nu! Au venit niște milițieni de la Focșani. Îl găsiseră cam țeapăn și cu pantalonii în vine. Era clar, nu, ce se întâmplase? Nu s-au prins că eu eram „criminala”, că nu știa nimeni de ce făceam eu pe atunci. Tanti Ionica s-a prins, că-l știa pe nepotă-su și cred că mă știa și pe mine foarte bine.

Cât mister plutise în capul meu! Câte tenebre întortocheate văzusem în tot ce se întâmplase acolo atâția ani! Doamne, și ce explicații simple aveau toate lucrurile. Nu toate, este drept, dar multe dintre ele fuseseră ținte false în care crezusem orbește în efortul meu de a le atinge.

           –  Dar știi cumva, Anastasia, cum s-a terminat cazul cu copilul mort?

            –  Nu mai știu exact. Cred că era băiatul lui Stroe, unul de pe aici, parcă Vasile îl chema. Era din satul vecin. Doar că era vânăt rău la față și nu-l recunoscuse nimeni.

            –  Deci Nica aflase cumva chestia asta. De aia îl căuta pe Stroe ăsta!

Marele mister era atât de simplu, din nou.

                 –  Și unde îl pot găsi pe acest bărbat? întrebam fără noimă că nu eram decis de loc să-l caut.

           –  Nu am idee. Știu că a plecat de pe aici la scurt timp, îl înțeleg de fapt.

           –  Dar criminalul a fost găsit?

           –  Asta dragă Dane, chiar nu mai știu. Eu am plecat în toamna aia la București. Mama m-a trimis de acasă. Am fost supărată mult timp pe chestia asta. M-a alungat la străini, practic. Așa, dintr-odată, m-a trimis la București. Nu am mai vorbit cu ea după aia decât din an în paști, când venea ea la București la niște rude de-ale ei. Aici m-am reîntors, cum ți-am spus doar anul trecut. Nimeni nu mai știa ceva de crima aia, dar nici eu nu am întrebat, ca să fiu sinceră.

            –  Dar știi că tanti Ionica spune că pe vremea când era ea tânăra a mai fost o crimă la fel, și pe vremea lui maică-sa sau bunică-sa, acum o sută de ani a mai fost alta.

            –  Zău ? Habar nu am avut! Cine știe? Poate că au mai fost crime, dar crezi că au fost chiar la fel? Astea sunt povești de prin sat, nu știu dacă sunt sau nu adevărate și nu prea cred în gura babelor din sat.

Anastasia avea probabil dreptate. Era posibil să nu fi fost niciodată nici un mister nicăieri. Știam că nu putea fi chiar adevărată această idee pentru că rămâneau prea multe lucruri neexplicate, dar poate ele se puteau explica, până la urmă, la fel de ușor.

Un câine care era probabil legat undeva în spatele casei, pentru că nu-l văzusem când intrasem, începuse să latre din nou. Se auzea mult zgomot afară. O mașină se oprise în fața porții. Anastasia s-a ridicat și s-a uitat pe după perdea. Atunci mi-am dat seama că acea cameră dădea la stradă.

           –  A, uite că a venit și bărbată-meu! Trebuie să-l cunoști, e un tip superb.

         –   La naiba, se măritase! Era normal după atâția ani, dar vestea îmi căzuse greu și mai ales neașteptat.

           –  Stai liniștit. E un om superb, un bărbat rafinat pe care în ziua de azi nicio femeie nu are norocul meu să-l mai găsească. O să îți placă stilul lui la nebunie.

Femeia se ridicase și se dusese să-i deschidă. Bărbatul era în hol, iar eu mă ridicasem în picioare, că așa se cuvenea. Din hol ea a continuat să mi-l prezinte ca și cum era marele lord care intra în sala balului:

           –  Dragă Dane, o să îți prezint imediat pe cel mai bun, mai delicat și mai special bărbat din viața mea. Iată-l pe soțul meu.

           –  Futu-ți morții mă-tii de babalâc! Ce mă-ta în cur cauți aici?!

Am rămas stană de piatră. Bărbatul intrase și nu părea deloc delicat. Avea o falcă în cer și una în pământ. Eu avem senzația că eram la mijloc, foarte aproape de a fi strivit.

           –  Ce pizda mă-tii, ți-am zis să stai departe de fata asta? Nu ți-am spus? Anastasia era și ea galbenă, îngrozită de reacția neașteptată a bărbatului. În mod vădit nu se așteptase la această reacție violentă și cumplit de grobiană, a scumpului ei bărbat delicat. Sigur, nici bărbatul nu se așteptase să mă găsească acolo! Anastasia era chiar mult mai speriată decât mine. Eu eram destul de puțin șocat. Îl recunoscusem pe bărbat. Era Elohim.

Nu rezolvasem nimic, nici un mister. Mi se părea că abia acum începea adevărata nebunie.

*****

3

–  Elohim, ce surpriză, probabil neplăcută pentru tine, dar cu totul stranie pentru mine, recunosc!

Mă decisesem pe loc să schimb strategia față de el. La urma urmei, atunci când îmi fusese cel mai puțin frică de el reușisem să obțin și cele mai multe lucruri. În definitiv, doar el mă salvase, atunci în ’94, deși, era adevărat, că între timp se alesese praful și de serviciu și de casa date de el. Evident, nu se risipise chiar totul. Oricum, eram convins în acel moment că trebuia să mă impun și cel puțin să nu-i mai pară că îmi era frică de el. Reacția mea a fost bună pentru că Elohim s-a așezat pe fotoliul de lângă mine mult mai calm. Într-o secundă se liniștise. S-a adresat Anastasiei.

     –  Hai dă-ne ceva de băut acum, că doar nu o să-l omor, deși, și s-a uitat la mine, ar merita nenorocitul.

Anastasia nu spunea nimic. A plecat tăcută la bucătărie. Tremura ușor de la sperietură.

           –  Măi Leba, cum dracului de ai ajuns până aici? Ce cauți în Năruja?

           –  Sunt în trecere. Am venit să îmi lămuresc niște lucruri mai vechi.

          –  Și le-ai lămurit?

         –  O parte da, chiar unele lucruri, trebuie să recunosc, le-am lămurit definitiv.

          –  Și, de când o urmărești pe Anastasia?

          – De acum fix douăzeci, poate treizeci de minute.

Elohim se uita la mine cu niște ochi mari. Cred că îl vedeam prima dată mirat cu adevărat. M-am simțit dator să completez, asta ca să-l dau și mai tare peste cap.

          –  Am văzut-o întâmplător ieșind de la tanti Ionica. Eu sunt aici de câteva zile și pot spune că, deși nu știam de voi, adică de tine Elohim și de Anastasia, vă așteptam într-un fel.

             –  Elohim era tot mai mirat. Anastasia revenise cu o sticlă de whisky și trei pahare. Prinsese ultima frază, așa că interveni:

           –  Adică tu, Dane, ne așteptai? Pe noi?

           –  Sincer, pe tine Anastasia nu mă așteptam să te văd, desigur, m-am obișnuit cu întâlnirile mele senzaționale cu tine, dar de Elohim eram convins că o să apară.

           –  Zău, știai că o să vin eu?

           –  Da! Am avut o presimțire.

            –  Dane, interveni din nou Anastasia, cum adică? Știai că vine Eli? Probabil că acesta era un diminutiv, dacă nu era cumva adevăratul lui prenume.

           –  Elohim, nu trebuia să vii de dimineață la școală?

           –  Da, Anastasia, Leba s-a deșteptat la bătrânețe, da, pe mine trebuia să mă aștepți. Dar cum ai ajuns la concluzia asta singur?

           –  Elohim, tanti Ionica a primit o scrisoare de la vechea mea vecină, Angela, mare securistă de altfel. Spunea că eu trebuia să mă întâlnesc cu cineva trimis de ea. Cine știa de fapt că eu eram aici? De la București absolut nimeni, dar scrisoarea de acolo venea! În Năruja doar tanti Ionica și, probabil, restul satului, că văd că se vorbește orice pe aici. Am dedus că tanti Ionica, sau oricine altcineva, a transmis rapid informația că sunt aici. Mai mult, cineva a dorit ca eu să mă întâlnesc cu altcineva care era impacientat de sosirea mea aici. Altfel, cum să trimiți scrisori de întâlnire așa peste noapte. Cine putea fi, însă? Nu putea fi decât cineva care să fi fost mână în mână cu Angela, sau față de care Angela să se fi simțit obligată!

Anastasia părea mult mai derutată decât mine. Cumva îmi plăcea că era cineva mai șocat decât mine. Ea rămăsese cu paharul în mână fără să mai bea, uitându-se cu ochii larg deschiși când la mine, când la Elohim.

           –  Leba dragă și ce ai înțeles tu din toată treaba asta, dacă zici că în mare parte ai rezolvat problemele?

           –  Mai întâi, o să te rog să îmi spui de ce nu ai venit la nouă la școală, cum ai spus?

           –  Păi, nu ai zis că ai rezolvat totul, răspunde tu!

            –  Nu știu tot, nu am rezolvat tot! Oricum, cred că asta nu ține de vreun mister. Cred că a fost doar ambiția ta de a mă ține în frig.

           –  Am avut niște treabă de făcut. Doar atât! Ai văzut ce simplu e?

Elohim încerca să fie ironic, dar nu reușea mare lucru. Cel puțin asta credeam eu în acel moment. Anastasia se uita la amândoi, pe rând, cu un chip tot mai răvășit, ca după o alergare de zece kilometri.

           –  Hai Elohim, de ce nu ai venit?

            –  Ca să îmi bat joc de tine, nu ai spus tu așa? Hai, ia zi, ce ai mai aflat?

           –  Ești sigur Elohim că vrei să afle și Anastasia?

           –  Păi dacă tu știi totul, de ce ar mai conta treaba asta?

           –  Nu știu totul, îți repet, dar cred că nu vrei să afle și ea.

           –  Ce să nu aflu? Dane, mă sperii! Ba nu plec deloc, chiar vreau să aflu! Despre ce este vorba?

Elohim stătea absolut impasibil. Îmi făcu semn să vorbesc.

             –  Bine, dacă așa vreți, atunci să începem cu începutul. Mai întâi trebuie să spun că mama Anastasiei a avut o soră.

           –  Mama? Mama a avut o soră?

           –  Da, întreabă-l pe Elohim. O soră geamănă.

           –  O soră, geamănă, mai trăiește?

           –  O să afli imediat, am mințit eu pentru a mă lăsa să-mi continui pledoaria.

Cum spuneam, cele două surori, cu doi bărbați diferiți, au avut doi copii, cei doi bărbați se află în această încăpere în acest moment.

           –  La naiba Eli, voi doi sunteți rude?

           –  Anastasia, zise Elohim, potrivit acestei teorii toți trei suntem rude. Dar lasă omul să continue că a început frumos.

Elohim mă enerva cu stilul lui ironic, dar jucam și eu tare mimând impasibilitatea totală la replicile lui caustice.

           –  Cum spuneam, cele două Marii au avut doi copii. Un băiat și o fată. Din câte îmi dau eu seama, fata ești chiar tu.

           –  Nu se poate! Asta e o aiureală, cum, Eli mi-e tată? Hai că e aiurea cu totul! Dane, cred că ai luat-o cu mintea pe maidan. Pe Eli l-am cunoscut abia acum câțiva ani și nu-l mai văzusem vreodată în viața mea.

            –  Greșești, Anastasia. Probabil că l-ai cunoscut doar atunci când spui tu, sunt convins însă că el te-a văzut de foarte multe ori înainte, nu știu cum și prin ce mijloace, dar, în orice caz, nu trebuie să fii îngrijorată, că nu el e tatăl tău, ci eu.

            –  Poftim? Cum paștele mă-sii? Asta e prea de tot. Eli, tu ai idee despre ce vorbește omul ăsta?

Anastasia se enervase. Afla din senin mult prea multe lucruri, iar seriozitatea mea și mai ales a lui Elohim îi dădeau sentimentul că totul chiar putea fi adevărat.

            –  Anastasia lasă-l să continue, altfel nu va termina până la miezul nopții.

Elohim nu părea deloc afectat de zbuciumul Anastasiei ce se citea pe fața devenită ușor albicioasă. Eu am continuat încercând să fiu la fel de tare.

            –  Mersi dragă Elohim. Ești amabil. Încercam să fiu și eu ironic. Parcă începuse să-mi iasă și mie.

           –  Deci, cum spuneam, a mai existat un băiat, cam de aceeași vârstă, poate mai mare, nu știu. Băiatul lui Elohim. Adică verișorul tău. Verișorul tău este Nica, draga mea, adică fostul meu coleg de inspecție. Nica e fiul lui Elohim și probabil pentru acest motiv l-a și protejat. Nu știu exact ce prostii făcuse băiatul, fie vorba între noi, cred că e vorba de o crimă, dar Elohim, pentru că avea puterea, l-a făcut pierdut înainte de ’89 și apoi cine știe pe unde l-a plasat.

Anastasia se uita încruntată, pe rând, când la mine, când la Elohim. Voia să citească cu disperare pe fețele noastre faptul că totul era o glumă. A vrut să întrebe ceva, dar eu am continuat foarte repede:

           –  Acum Nica, descoperise în ’89, din cauza mamei tale și a mamei lui că sunteți probabil rude. Mama ta a realizat atunci, în iunie ’89, când tu i-ai povestit fascinată despre el, că în Năruja se afla probabil băiatul surorii ei. Cred că se despărțiseră de foarte mult timp și, probabil, nu știau una de alta sau nu își vorbeau, nu știu exact! Mama ta, Anastasia, ți-a dat un pachet, nu știu ce era în el, dar el era adresat mamei lui Nica, tu ai spus chestia asta.

Am băut un pic din licoarea aia plăcută din paharele aduse de Anastasia și am continuat cu același aer de detectiv. Mă simțeam un pic precum Poirot la sfârșitul unui caz teribil de complicat. Am cerut chiar, tacticos, pentru a mări suspansul, un pic de apă, am avut chiar pretenția să fie minerală. Abia după ce am băut o singură gură, că nu îmi era foarte sete, am continuat.

           –  Deci unde rămăsesem? Devenisem chiar teatral. Elohim nu se enerva însă, era chiar teribil de amuzat de gesturile mele. Deși era ironic, ca în multe alte dăți, nu știu de ce, dar nu mă mai enerva chestia asta. Dimpotrivă începuse să-mi placă.

            –  Deci, și aici trebuie să fiu sincer, nu știu cum, Nica a aflat că era ceva aiurea cu crima din Năruja. Nu chiar atunci la început, ci ceva mai târziu. Cred că a bănuit-o pe Anastasia, poate și pentru că tanti Ionica i-a băgat asta în cap legat de moartea directorului. Sincer, cred că Nica a fost trimis atunci în Năruja, la tanti Ionica, de tine Elohim, ca să i se piardă urma. El, neavând însă ce face pe aici, a descoperit câteva lucruri interesante.

Am mai băut o gură de whisky. Am privit rapid onorata mea asistență care îmi sorbea cuvintele. Am lăsat un moment de suspans, ca marii actori în scenele finale, și am continuat apoi cu și mai multă încredere:

           –  Acum, ca să fiu sincer cu tine, ai procedat foarte înțelept Elohim. Era simplu. Doar eu știam de toată nebunia asta și atunci pe mine m-ai dat pe mâna securiștilor, ai aranjat să mă pensionezi și gata s-a terminat. A, de fapt, mai era și Teodorovici, iar pe el l-ai băgat în spital sau ce dracului i-ai făcut, nu știu, dar ai scăpat de singurii martori.

           –  Dragă Leba, dar ce mă-sa descoperise Nica? Ce era așa de important aici? a întrebat Elohim cu aerul că era sincer interesat de ce povesteam.

            –  Nu știu exact, dar știu că a căutat mult timp o legătură aici între mama Anastasiei și crime.

           –  Mama? Ce crime, Dumnezeule, ce legătură să aibă mama cu crimele?

           –  Păi, în cufărul mare de la tanti Ionica el a găsit tot felul de lucruri, de care mi-ai zis și tu Anastasia. Mama ta, mătușa lui, stătuse acolo mult timp. Cred că rămăseseră cumva urme. Nu știu exact ce anume, dar pentru că el era cu matematica mai tare, probabil că a descâlcit ceva în acele caiete. Pe de altă parte, a mai aflat în mod sigur al cui era copilul mort.

           –  Asta a făcut-o miliția chiar la câteva zile, nu a descoperit-o Nica, a intervenit, din nou amuzat Elohim.

           –  Da? Mă rog, dar e foarte probabil să fi aflat și despre celelalte crime.

– Celelalte crime? a întrebat curios Elohim, de data asta nemaiputând să joace teatru.

           –  Da, au mai fost cel puțin două. Una pe când era foarte tânără tanti Ionica, prin ’40 probabil, și o alta, la începutul secolului, adică prin nouă sute zece sau unsprezece.

           –  Dar cum a aflat Nica de crime?

           –  Simplu. E o deducție logică. El era înnebunit să facă pe detectivul și căuta mereu să afle tot felul de lucruri. Or, dacă eu am obținut această informație, care nu mă omor cu detectivistica, îmi dau seama că el, în atâtea vacanțe pe care le-a petrecut aici, era imposibil să nu afle.

           –  Excelent, bravo, frumos raționament! Elohim aplauda ca și cum era un părinte care își lăuda copilul că a mâncat tot.

            –  Lasă-l în pace, nu mai fi așa ironic, mi-a luat apărarea Anastasia.

            –  Vai, dar nu sunt ironic, chiar mi-a plăcut argumentația.

Eu m-am făcut că nu observ ironia din privirile lui Elohim și am continuat impasibil.

           –  Bun, ce mai știm? Că tu, Elohim, pentru că voiai să mă ai la mână, mă puseseși de mult sub urmărire. Mi l-ai băgat pe Eusebiu pe gât, același lucru cred că ai făcut și cu Anastasia.

            –  Nu e adevărat, pe Eusebiu l-am cunoscut pentru că mama m-a trimis la el ca să…

Se oprise. Probabil că ceva din trecutul ei o pusese brusc pe gânduri.

           –  Eli, tu îl știai pe Eusebiu?

           –  De decenii, îți pot spune eu! Am pus în acel moment sare pe rană. Nu era prea cinstit ce făceam, că doar chiar Elohim îmi spusese asta cu ceva vreme în urmă, nu descoperisem eu nimic.

           –  Vreau să aud de la tine Eli. Tu îl știai pe Eusebiu?

           –  Nu auzi ce spune omul acesta? Lasă-l să îți aducă dovezi. Se întoarse apoi spre mine.

           –  Sper că ai dovezi pentru tot ce spui!

            –  Imediat ajung și acolo, am replicat eu foarte sigur de mine, ca să mă dau mare.

           –  Până la dovezi, spune-mi cine l-a omorât pe copil?

           –  Dragă Elohim, crede-mă că asta nu o știu bine, deși colonelul care a fost în noaptea aia la mine, în decembrie, mi l-a indicat pe căpitanul de securitate împușcat, cu care veniseși tu la mine Anastasia.

Anastasia se uita la mine perplexă.

           –  Ce căpitan de securitate împușcat ți-am adus eu?

           –  Anastasia tânărul adus de tine, cel împușcat în decembrie ’89, nu era student, era securist, pot să-ți spun sigur. Acum nu știu dacă acela chiar l-a omorât pe copil că nu văd, sincer, absolut nicio legătură.

           –  Nu cred, era un puști, nu putea fi securist! a sărit ca arsă Anastasia vărsând pe jumătate paharul cu whisky pe care îl tot ținea în mână. 

           –  Dacă nu crezi, întreabă-l pe Elohim, care a fost de față când au venit și l-au luat.

Anastasia era acum de-a dreptul șocată. S-a ridicat în picioare semn că nu mai putea sta pe fotoliu. Nici în picioare nu părea să știe ce trebuia să facă.

         –  Eli, tu ai fost în noaptea aia la Leba acasă? Tu îl cunoșteai pe Dan?

         –  Anastasia, nu ai auzit că eu l-am dat afară? Nu lucra la minister? Cum să nu-l cunosc?

          –  Da, dar atunci în noaptea aia ai fost la el acasă?

          –  Da, e adevărat, i-am făcut o scurtă vizită.

Îmi părea sincer rău pentru Anastasia. Părea derutată chiar mai mult decât fusesem eu de atâtea și atâtea ori. Cunoșteam acel sentiment straniu în care ai impresia că cel la care te uiți în oglindă seamănă cu altcineva, de aia îmi părea rău pentru ea. Elohim părea și el destul de surprins de tot ce îi spusesem.

         –  În mare, dragă Elohim, aceasta ar fi povestea. Mă rog, ceea ce este esențial.

          –  Ai terminat? se arăta teatral surprins Elohim.

         –  Da! Consideră ca da, asta era tot ce era absolut esențial. Mai sunt nimicuri de clarificat, dar în rest cam asta este.

          –  Bine Leba, cu mici, chiar foarte mici nereguli, nu ești departe de adevăr. Trebuie să spun că sunt impresionat și chiar mândru de performanțele tale. Cu toate astea ar mai fi o întrebare, una mică, simplă, așa ca pentru gustul tău.

Elohim părea învins. Nu mai era același bărbat puternic care tăia și spânzura. Îmbătrânise și el. Spre surprinderea mea a continuat la fel de umil.

           –  Deci, ultima întrebare, dragă Leba, este simplă. Care va fi următoarea crimă? Mai bine spus, care vor fi următoarele crime pentru că sunt două? Între timp una s-a și petrecut deja, deci care va fi următoarea?

*****

4

Am rămas mut. Anastasia la fel. Reușise într-un minut să mă dea din nou peste cap. Elohim, ori mergea la cacealma, neștiind cum să admită că numai era el buricul pământului, ori chiar mă înșelasem cumplit și eram departe de a-l cunoaște sau înțelege.

           –  Ce vrei să spui Elohim? Că mai sunt crime? Că vor mai fi crime? Joci teatru ca să impresionezi audiența, nu-i așa? Crezi că nu te-am învățat în atâția ani?

           –  Da, sunt convins Leba că ai învățat multe în atâția ani. S-a și văzut! Să știi că sunt chiar impresionat, nu am glumit.

Spusese ultima replică cu un ton aproape diabolic, care anula cu totul conținutul acelei afirmații. M-am făcut că nu observ acel ton sinistru.

           –  Ce vrei să spui cu „va mai fi o crimă”.

           –  Două Leba, una dintre ele s-a înfăptuit. O să te las pe tine să ghicești despre cine e vorba.

           –  Ce, l-ai omorât pe Nica? Ți-ai omorât copilul? Nu ești chiar așa de nebun, dar ești în stare, trebuie să recunosc.

           –  Nu dragă, Nica e ambasador, de aproape șapte ani.

            –  Ambasador, trebuia să mă aștept, bine, tu l-ai omorât atunci pe director? I-ai băgat în cap Anastasiei că ea ar fi vinovată?

            –  Anastasia, tu l-ai omorât pe director? Elohim părea surprins de replica mea, dar cine putea știi dacă era sau nu reală mirarea lui.

           –  Da, mă rog, într-un fel, nu a fost chiar așa… adică… Anastasia nu se așteptase ca eu să reproduc ceea ce îmi spusese cu câteva minute în urmă.

           –  Hai că știu, tu l-ai omorât pe căpitanul ăla în noaptea de 22? intrasem în jocul lui și nu rezistam tentației de a găsi victime și criminali.

           –  Dragă Leba o să te ajut. Ca să îți fie simplu am să îți spun cine e criminalul.

A lăsat un moment de suspans, pentru că nu a mai spus nimic altceva, făcându-mă pe mine și pe Anastasia să ne uităm fix al el.

           –  Da, bine, și cine este criminalul, dragă Elohim? Nu am rezistat să aștept așa cum îmi promisesem în sinea mea.

           –  Tu, dragă Leba, tu ești criminalul. Tu ești criminalul pentru ambele crime.

           –  Stai puțin Elohim, vrei să spui că eu i-am ucis pe cei doi la canal? Te înșeli. Sunt sigur că nu am omorât pe nimeni la canal. Este doar o scorneală de-a ta.

           –  Canal? Care canal? Despre ce naiba vorbiți? Anastasia părea să fi pierdut de mult contactul cu noi. Vorbea mai mult ca pentru sine. Nici eu și nici Elohim nu o mai băgam în seamă. El a continuat, la fel de calm.

            –  Nu, Leba ești mereu cu mintea aiurea. Nu ai fost atent? Nu am spus că sunt două crime?

           –  Da, și ce, ăia nu au fost doi?

           –  Păi, ți-am spus că o crimă s-a săvârșit și cealaltă o să se întâmple! Adică doar una este înfăptuită. Pricepi, dragă  Leba?

           –  Adică eu o să omor pe cineva, adică în  viitor?

           –  În viitorul foarte apropiat.

           –  Eu? Aici chiar te înșeli!

           –  Da, dragă Leba, o să omori pe cineva. Oricum, ai mai omorât.

           –  Mai lasă-mă cu canalul în pace!

            –  Dar ce s-a întâmplat la canal? Apropo, care canal? La Dunăre –  Marea Neagră? Când ai fost, Dane, la canal? mă întrebă, în fine, cu mai mult curaj Anastasia.

           –  Acum cinci decenii, deci nu prea mai contează!

Ochii Anastasiei au rămas cu o expresie împietrită. Cred că se așteptase să-i spun că era o glumă. Anastasia avusese cu siguranță o cu totul altă imagine despre mine, iar răspunsul meu o făcuse să nu-mi zică nimic. Elohim nu părea să fie interesat de stările ei de derută.

           –  Crima pe care ai săvârșit-o este recentă Leba, nu vorbim de istorie.

            –  Ce crimă Elohim? Aiurezi mai mult decât de obicei. Eram nervos de atitudinea lui sfidătoare.

– Nu am omorât pe nimeni!

           –  Aici parțial ai dreptate.

Eram din nou descumpănit de replicile sucite pe care le dădea. Anastasia nu era în stare să mai zică nimic.

            –  Vezi tu Leba, ai dreptate, de fapt tu vei comite o crimă, dar vei fi condamnat pentru alta. În total sunt două, dar pentru cea care ești vinovat nu vei fi condamnat, pentru cea pe care n-ai săvârșit-o vei fi pus în lanțuri.

           –  Vrei să mă sperii cu aiurelile tale! Pot să îți spun că nu voi omorî pe nimeni. Poți fi foarte sigur de chestia asta. Chiar extraordinar de sigur.

           –  Dragă Leba, eu știu un singur lucru extrem de sigur. Că în bucătăria ei din spate, tanti-ta Ionica zace de două ore într-o baltă de sânge. Are un cuțit mare de bucătărie înfipt în spate. Cuțitul are amprentele tale. A, i-ai furat femeii toate economiile, un motiv excelent, nu crezi?

           –  Nenorocitule, ai omorât-o pe femeia aia nevinovată? Ești o canalie! Asta sunteți toți niște canalii infecte! Crezi că o să țină? Crezi că nu o să le spun despre tine? Crezi că nu o să afle imediat că e o înscenare?

           –  Nu, nu le vei spune că e o înscenare! Iar ei nu or să afle nimic.

Un fior rece ca gheața mi-a trecut pe șira spinării. Elohim avea atâta siguranță în ceea ce spunea încât sângele meu parcă intrase într-un congelator. Devenisem foarte sigur că nu glumea și că într-adevăr o omorâse pe bătrână.

           – Dar ce ai avut cu bătrâna? Ce ți-a făcut ea? Știa prea multe, trebuia să o elimini?

           –  Te uiți la prea multe filme, dragul meu Leba. Ce să știe biata bătrână? Nu știa nimic. Era un simplu pion. Aveam nevoie de o victimă. Dimpotrivă, dacă știa ceva, era chiar suspect să o omorâm.

           –  Să o omorâm? Sunteți, să înțeleg, mai mulți.

Elohim râse din nou cu poftă. Mie nu îmi mai ardea de replici ironice.

           –  Elohim, am martori. Chiar dacă Anastasia e soția ta, ea nu crezi că nu te-a auzit?

           –  Ești așa sigur…

Mi-am întors privirea în acel moment la Anastasia. Ea nu se mai uita la noi. Privea în gol spre fereastră. Părea să fie absentă cu totul. Probabil clacase. De asta mai aveam nevoie acum, de un martor plecat cu pluta!

           –  Nu prea ai martori, de altfel, poliția a ridicat deja cadavrul și dovezile care duc la tine. E amuzant, nu? Eu sunt cel care te apără în acest moment, pentru că ești căutat, chiar acum, de poliție și eu, iată, te ascund?

           –  Chiar crezi că o să îți meargă?

           –  Da, știu foarte sigur, nu cred. Știu că o să se întâmple toate aceste lucruri. Știu bine, foarte bine!

           –  Crezi că eu aș păstra tăcerea pentru tine?

           –  Nu, nu pentru mine Leba, pentru tine!

           –  Ce vrei să spui?

           –  Vezi Leba ce înseamnă să fii orgolios? Să crezi că înțelegi, să confunzi credințele tale subiective cu procesul amplu și magic al cunoașterii universului.

            –  Ei, la dracu! Am ajuns la univers. Așa repede? Reușisem să fiu ironic și chiar îmi plăcuse. Am zâmbit instinctiv.

           –  Zâmbești Leba, uite de aia te-am plăcut eu de la bun început. Din același motiv Eusebiu a zis că nu ești bun.

           –  Iar Eusebiu, la ce trebuia să fiu eu bun sau nu?

           –  Ca să fi scriitor dragul meu.

           –  A da, ca să scriu o carte, un jurnal…

           –  Da, Leba, chiar o să scrii pe patul de moarte o carte. Nu cred că o va citi cineva, că nu pari chiar talentat, dar nu scriitor de romane, Leba trebuia sau nu să fi.

           –  Da’ ce, trebuia să fiu scriitor de vagoane? îmi adusesem aminte de un banc, deși nu mai știam exact cum suna.

           – Nu bagateliza meseriile care fac ca lucrurile să meargă într-o societate. Toate meseriile sunt utile, dragă Leba.

           –  Da, chiar și scriitorii?

           –  Nu, ei nu sunt importanți, adică pur și simplu importanți. Ei sunt importanța însăși. Ei sunt cei care fac chiar istoria.

           –  Parcă făceau viitorul sau cam așa ceva?

            –  Cei care scriu viitorul scriu și prezentul și istoria. Nu confunda studiul istoriei cu scrierea ei.          

            –  Mă rog, fie cum vrei tu, nu mai am chef de prostiile astea, cu nu știu ce cabală de indivizi care chipurile scriu viitorul sau trecutul sau nu știu ce mama dracului!

           –  Nu e cum vreau eu, este cum trebuie, dragă Leba.

           –  Mă rog, și de ce crezi că eu o să ascult orbește de tine? Că nu o să te torn la poliție așa cum o făceai tu pe vremuri?

           –  Dragă Leba, alții se ocupau cu nimicurile astea pe vremea aia.

Mă enerva glasul și, mai ales, tonul din vocea lui. Acel „dragă” începuse să mă irite până la scârbă.

           –  Auzi, știi ceva, mai lasă-mă dracului cu dragă în sus și dragă în jos.

     –  Din prietenie îți spun, chiar dacă cu o ușoară scârbă.

           –  Bucurie cu scârbă, bine că ești cinstit.

           –  Sunt întotdeauna cinstit, dragă Leba. Îți spun dragă pentru că de, avem un copil împreună. Unul frumos chiar.

           –  Avem doi copii, dar nu împreună, ci cu două surori, care au avut doi copii, deci suntem nici nu știu cum da… cumnați probabil.

           –  Nu dragă Leba, noi doi ne-am futut și avem un copil.

            – Am sărit ca ars. Nu știu de ce mi se păruse replica lui monstruoasă față de multe altele cu care mă obișnuisem. Am trecut la atac.

           –  Elohim ești senil! Te-ai tâmpit? Ce dracului vrei să spui? Cum ne-am combinat noi? Noi doi? Cred că ești nebun. Și dacă ar fi așa, cum dracului să avem copii?

           –  Nu eu, tu ai născut, pe când erai femeie.

           –  Ce am fost? Elohim tu trebuie, dragul meu, uite te iau eu cu „dragul meu”, trebuie să îți faci niște analize, ești dus cu capul, bătrâne.

Nu mai țineam deloc la minima deferență pe care o avusesem întotdeauna față de el. Mi se părea că nu mai știa ce să inventeze și bătea câmpii în cel mai ordinar mod. Elohim era însă bine dispus. Nu era deloc nervos. Chiar îl amuzau reacțiile mele. Crezusem că faza cu analizele o să-l enerveze, dar dimpotrivă, se amuzase teribil.

            –  Leba dragă, ca femeie ai fost o nenorocită a dracului, care mi-ai sucit capul. Mi-ai turnat un copil și acum faci pe nebunul.

            –  Elohim, tu auzi ce spui? Ai un moment de liniște, de calm, să fii atent la ce tâmpenii spui?

           –  Marea mea problemă Leba este însă alta. Știam că este posibil acest lucru, mai degrabă că nu este imposibil. La unele animale se produce acest fenomen, al hermafrodismului secvențial, dar cum dracului că din una ați ajuns două?

           –  Herma ce?

            –  Dragă Leba, la multe animale există posibilitatea de schimbare a  sexului în timpul vieții. Adică la un moment dat, programat sau accidental, animalul respectiv își schimbă sexul, așa se cheamă treaba asta, hermafrodism secvențial.

           –  Da, mă rog, și eu am trecut prin așa ceva și nu mai știu? Vrei să spui că o parte din viața mea am fost altcineva?

           –  M-ai prins, aproape a strigat vesel Elohim. M-ai prins! Aici trebuie să spun că nu știu cum s-a întâmplat, chiar nu știu. E, sigur, mai complicat pentru că a existat un soi de multiplicare. Dracul știe de fapt ce a fost până la urmă.

           –  Până la urmă, văd că nu știi nici tu! Eram bucuros, nu știam de ce naiba, că nu înțelegeam nimic. Deodată, cuvântul multiplicare, probabil, mi-a deschis o portiță în minte.

           –  Cum adică două? De fapt, stai puțin. Să admitem prostia asta fără margini. Să admitem că ai dreptate, că eu m-aș fi transformat în femeie. Bun, să zicem, dar cum de aveam o soră?

           –  Păi exact asta ți-am spus, că nu știu cum ați ajuns din una două. Chiar nu știu.

           –  Dacă nu știi chestia asta, care e la fel de nebunească ca și cealaltă, de unde știi că ai dreptate cu prima, adică cu hermafrodismul acela sau ce o fi?

            –  Da, ai făcut un raționament corect! Bravo! Să știi că țin la tine, chiar dacă mi-ai sucit capul și mi-ai turnat un puradel.

           –  Elohim mă enervezi cu chestia asta! Ești chiar enervant cu copilul tău cu tot.

Elohim aproape că râdea, iar eu eram plin de draci. Tacticos, a umplut paharele. I-a spus Anastasiei să aducă gheață, iar ea s-a ridicat ca un robot din filmele alea proaste americane și s-a dus aproape ca o mașină la bucătărie.

           –  Ce dracului i-ai făcut Anastasiei?

            –  Am drogat-o, ce era să-i fac. Ea nu trebuie să audă toate aceste lucruri.

           –  Ai drogat-o. Ești cumplit! Ești ordinar! Este soția ta…

     –  Tocmai de-aia, dragă Leba.

Am stat un moment pe gânduri la auzul replicii lui. Un calcul cumplit îmi invadase creierul.

           –  Stai un pic, adică ea este de fapt soția ta, dar după noua ta teorie este și nepoata ta?

           –  Vezi că ai înțeles până la urmă!

           –  Auzi, dacă tot faci tot ce vrei tu, de ce dracului nu m-ai drogat și pe mine?

           –  Pentru că tu trebuie să fii lucid.

            –  De ce trebuie să fiu lucid? Care e treaba? Nu pot face pușcărie altfel?

            –  Nu din acest motiv Leba, ci pentru că a sosit momentul în care trebuie să încheiem o experiență terifiantă. Am făcut în trecut niște lucruri nepermise, înțelegi? Trebuie să încheiem cercul pe care l-am deschis în orgoliul nostru de a guverna timpul.

           –  Acum, să îți spun drept Elohim, dacă vrei să scrii viitorul, trebuie să stăpânești timpul!

           –  În logica ta, așa este. Dar să știi că viitorul și timpul nu sunt legate între ele.

           –  Zău, cum adică, poate exista viitor fără timp?

           –  Timpul este doar o convenție. Un mod în care noi privim universul, este un mod de a gândi lumea. El este doar în mintea noastră.

           –  Adică eu sunt bătrân pentru că eu cred asta?

           –  Da, într-un fel poți spune și așa. Dar e vorba de faptul că noi am găsit un numitor comun. Și anume trecerea, devenirea lucrurilor. Noi o vedem în toate și atunci o gândim în realitate. Timpul este doar un mod al nostru de a gândi. Dacă schimbi scara el poate oricând să dispară.

            –  Ei, nu mai spune Elohim, spune-mi și mie cum poate să dispară timpul? Dacă totul se oprește în loc, așa dispare?

           –  Nu Leba, timpul dispare dacă schimbi scara de raportare. Adică, să luăm un exemplu, de pildă un atom. Nu ai făcut tu cine știe ce școală, dar știi ce e ăla.

           –  Da, se preda la școala de milițieni și despre ăsta.

           –  Un electron se învârte pe orbită. Dacă luăm o secvență infimă, a unei jumătăți de orbită putem spune că electronul și-a schimbat poziția de la un punct imaginar 1 la alt punct imaginar 2. Deci s-a deplasat, și-a schimbat poziția. Pentru asta e nevoie de timp, nu e așa? Trec niște milionimi de milionimi de secundă. Corect?

           –  Da, nu știu cât trece, dar ceva trece.

           –  Este în regulă, bun, să luăm acum o mișcare completă a electronului în jurul orbitei. Adică schimbăm scala de raportare. Acum electronul se află în aceeași poziție. A făcut o tură completă, am putea spune, dar e în aceeași poziție. A trecut timpul?

           –  Da, bineînțeles, cu milionimile de secundă aferente.

           –  Nu, Leba, poziția lui nu s-a schimbat. La scara atomului el nu s-a schimbat deloc. E în aceeași poziție. Dacă electronul se învârte de-a pururi în jurul nucleului, de fapt la o astfel de scară, el nu se mai mișcă în timp, este lipsit de istorie. Mintea noastră, în mod convențional, are nevoie de timp pentru a analiza lumea, dar atomul este egal cu el însuși.

           –  Auzi, știi că a fost un american, cred, care a zis ceva despre faptul că nu putem măsura poziția electronului tău că se schimbă tot timpul, înțelegi?

           –  Acela e neamț și e Heisenberg. E vorba de principiul incertitudinii a lui Heisenberg. El spunea că nu poți știi timpul și poziția în același timp. Dar nu poți știi pentru că nu există timp decât în mintea noastră. Noi creăm timpul.

Stăteam și mă uitam la el ca la urs. Nu știam ce puteam să mai zic.

           –  Apropo, știi cine i-a băgat lui Heisenberg chestia asta în cap?

           –  Cine, Einstein?

           –  Nu, acela a fost doar un amărât de fizician, care se juca cu formulele altora. Nu, Heisenberg a fost un elev silitor, care a știut să spună jumătățile de adevăr care pot fi spuse muritorilor.

           –  O fi și el din cabala voastră? Nu știam că nu aveți granițe.

           –  Leba, ești chiar comic. Doar nu crezi că cei care scriu viitorul sunt doar români? Adică românii sunt cei care scriu viitorul umanității, doar ei?

           –  Nu, probabil că sunt și bulgarii!

            –  Să știi că îmi placi, când ești ironic îmi aduci aminte de perioada când erai Maria.

            Am râs. Fără să vreau am reușit pentru o secundă să mă văd din afară. Doi boșorogi care discutau despre timp și despre ce frumoși erau ei împreună pe vremuri. Dacă am fi avut spectatori, probabil, că ar fi fost o scena de un comic debordant.

           –  Nu sunt bulgarii, Leba. În întreaga istorie a umanității au fost doar trei mari populații care au avut puterea magică de a crea scriitori de viitor.

           –  Dacă nu sunt bulgarii atunci cine sunt?

            –  Nu gândi la această scară Leba, au fost trei popoare mari. Cele indo-europene, cel chinez și un al treilea care nu mai are urmași astăzi decât câțiva, pierduți prin lume.

            –   Și acesta cum se chema?

            –  Asdipoktotumis.

           –  Ei, pe dracu’! Mă rog, și ce înseamnă?

            –  Nu știu, nu știu nici dacă înseamnă ceva sau e o simplă poreclă. Așa le spuneau micenienii înainte de a se întemeia civilizația greacă.

Nu eram prea curios să aflu ceva despre unii care nici nu credeam foarte sigur să fi existat. Eu eram intrigat de cu totul altceva.

           –  Auzi, nu ți se pare dragă Elohim că ești plin de contradicții? Adică dacă nu există timp, el este, spui tu, doar în mintea noastră, cum dracului mai scrii viitorul?

           –  Nu ai înțeles chiar așa de bine. Timpul este creația noastră, el ne aparține. Adică este un mod de a vedea, de a gândi lumea. El există pentru că noi îl generăm. Fiecare ființă își creează propriul timp. Noi încercăm să vedem doar cu o singură scală temporală, cea personală, cea a speciei noastre, a cui vrei. Dar timpul este creația noastră, așa cum el este creația oricărui lucru.

           –  Adică vrei să spui că orice lucru își creează propriul timp.

           –  Da, dar ca un proces natural. Adică nu îl guvernează. El este generat și gata. Potrivit matricii noastre temporale noi plasăm totul pe scara noastră, dar e scara noastră și atât, ea nu are corespondent în realitate.

           –  Să mor dacă te înțeleg, Elohim! Ba există, ba nu există timp.

           –  Leba, timpul nu există în afara lucrurilor care îl generează. El nu există în afara noastră. Noi îl creăm. Mai mult, noi folosim timpul pe care îl creăm pentru a pune orice în scala lui. Vezi tu, de aceea avem paradoxuri precum cel al infinitului. Pentru că noi nu putem înțelege cercul, adică schimbarea care nu schimbă nimic, care e golită de timp. Noi avem nevoie de început și de sfârșit. Înțelegi? De aici marile noastre drame. Ce a fost înaintea începutului și ce va fi după sfârșit. Problemele astea nu există în univers, ele sunt doar creațiile noastre!

           –  Adică, dacă înțeleg bine, timpul este creația noastră, nu există ceva care curge, devine, se schimbă, decât în mintea noastră. Bun, dar eu de ce am îmbătrânit, de ce voi muri? De ce m-am născut?

           –  Pentru că maică-ta și cu taică-tu, ca noi doi, înțelegi…

           –  Da, ce să spun, e foarte tare explicația asta, m-ai lămurit.

           –  Nu Leba, pentru că celulele alea din care ești făcut tu au timpul lor pe care îl generează. Este un cerc care face tocmai ca timpul să nu existe. Pentru că este vorba doar de un cerc. Celulele alea se nasc și mor, au relații, se pun împreună. Dar creierul tău este cel care le comandă prin timpul pe care îl generează să crească sau să moară.

            –  Adică Elohim, dacă cineva și-ar guverna creierul de așa natură încât să nu își omoare celulele ca prostul, ar fi nemuritor?

            –  Da, îmi pace silogismul tău. Dar vezi tu, nemurirea e legată de timp. Dacă tu generezi același timp egal cu el însuși, un timp al tău, care este într-un cerc perfect atunci nu ești chiar nemuritor, pentru că ești, de fapt, în afara timpului. Nemurirea ar însemna că timpul trece și nu se mai oprește. Îți aduci aminte de electron? Știi, de aia nici nu moare electronul, față de noi el este în afara timpului. Dacă el își generează însă un timp care nu mai e egal cu el însuși, atunci poate muri și el.

           –  Adică, ce vrei să spui?

            –  E complicat Leba să înțelegi pentru că e un alt mod de a gândi lumea. Nici măcar toți marii fizicieni nu înțeleg.

           –  Bun, nici nu prea mă interesa chestia cu electronii. Dar cum anume poți scrie un viitor în afara timpului?

            –  Dragă Dan, nu este vorba de a fi în afara timpului. Asta este o excepție, posibilă chiar și pentru om, dar alta este ideea. Oamenii au capacitatea uluitoare de a putea să genereze timp, dar totodată să-l poată și guverna. Asta e marea diferență. Noi am câștigat abilitățile de a lucra cu un creier care se poate juca cu timpul, ceea ce alte lucruri, plante sau animale nu pot. Înțelegi?

           –  Da, mă rog. Probabil, cam obosisem, deși, desigur, trebuie să recunosc că mă prinsese rău acest joc.

           –  Ei, Leba, și aici vin scriitorii. Sunt unii oameni care au capacitatea nu doar de a genera timp, ci de a-l guverna la nivelul la care ei pot să scrie ceea ce se va întâmpla, să creeze existența umană.

           –  Adică sunt unii de ghicesc în cărți, sau fac vrăji.

           –  E un pic mai mult, dar multe din practicile magice își au originea exact aici! Există evident și enorm de mulți farsori. Dar unii au această putere reală de a crea realitatea. Ei sunt cei care guvernează timpul. Care pot opri timpul lor sau al altora, care pot să facă ce vor cu timpul pentru a crea ce vor.

Suna frumos, dar pierdusem pe undeva pe parcurs firul logic așa că am simțit nevoia să pun o altă întrebare.

            –  Tot de un fel de cabală vorbești, Elohim. Auzi, dar voi vă știți între voi?

           –  Isteață întrebare. Este cea mai isteață de până acum. Bravo!

Elohim a băut din pahar fără să mai spună nimic. Eu mă uitam lung la el. Nu mai știam când era sau nu ironic. Întrebarea mie mi se păruse de o cruntă banalitate. Era ea oare importantă?

În momentul acela Anastasia intră în cameră cu un pahar cu niște cuburi de gheață. Uitasem de ea. Ce dracului făcuse atâta timp în bucătărie? A pus paharul cu gheață pe măsuța din fața canapelei și s-a așezat în fotoliu exact așa cum stătuse și înainte.

           –  Ce fel de drog i-ai dat? Că se comportă tare ciudat.

           –  Îți dai seamă că asta e o întrebare tâmpită. Te pricepi tu la droguri ca să îți dai seamă dacă era bun sau rău?

           –  Elohim, eu cred că drogurile sunt de felul lor rele toate, așa că nu cred că replica ta e mai inteligentă.

           –  Vai, dragă Leba, dar drogurile sunt o invenție ancestrală. Oamenii foarte vechi au descoperit că unele plante îi făceau să trăiască în alt timp, în altă lume, le dădeau senzația că guvernează timpul. Sigur, se prosteau, dar totul era din dorința de a stăpâni timpul. Acum trebuie să știi că unele dintre acele plante ajută să poți face anumite lucruri, adică să devii mai puternic decât ești, mai deștept, ori mai potent. Deci poți să devii și un pic mai stăpân pe timp.

           –  Adică dacă fumez hașiș devin stăpânul timpului?

            –  Nu, nu hașiș. Cele mai multe droguri nu fac decât să te super stimuleze mental și să îți dea senzații tari. Nu Leba, sunt doar câteva combinații de plante și substanțe care real te pot face să îți mărești capacitatea de a guverna timpul. Adică de a trece de la timpul tău la cel al altora sau al obiectelor în general.

           –  Zău și se găsesc la farmacie?

           –  Da, bineînțeles!

Mă uitam la el chiorâș. O zisese cu un aer atât de sobru încât chiar mă uitam de tâmpit la el cum mă prostise.

           –  Da, Leba, dar la farmacia noastră. Dar tu ar trebui să știi?

           –  Zău? Și de ce ar trebui să știu?

           –  Păi, tu ai luat astfel de substanțe.

           –  De unde le-am luat, le-am furat! Nu ajunge că m-ai făcut criminal, acum mă faci și hoț!

           –  Nu, Leba, ai luat la canal, acolo unde a început totul.

Nu știu de ce, parcă glasul lui sunase precum niște tobe ale vechilor greci. Mi se părea că acele ultime cuvinte aveau o rezonanță aparte în mintea mea. Chiar aveam senzația că trebuia să o iau cu începutul, nu cu sfârșitul.

Început și sfârșit. Poate că totuși era o chestiune de cerc.

*****

5

            –  Înainte de a vorbi despre acele episoade, dragă Leba, ar trebui să facem câțiva pași. Ne-ar prinde foarte bine o plimbare de seară.

Elohim avea dreptate. Se înserase. Chiar simțeam nevoia de aer curat, iar el probabil că știa chestia asta. Oare de ce mi se părea totul dintr-odată, tern, lipsit de viață? Indiferența se așternuse parcă peste mine ca o țesătură deasă care nu mai poate fi dată la o parte. Eram conștient de drama pe care o trăiam, dar cumva îmi era indiferentă, neutră, departe de mine. Simțeam totuși nevoia să vorbesc, dar nu pentru a mă mai lupta cu monstrul de lângă mine, ci cu un bătrânel curios, care nu puteam să îmi explic de ce, dar aveam impresia că voia să mă ajute.

           –  Auzi Elohim, nu au fost isteți milițienii pe vremuri, dar nici ăștia de azi nu sunt departe de ei. Credeam că mă arestează până la ora asta.

            – Ba sunt departe de milițieni, că sunt mai proști, mai fără de Dumnezeu.

           –  Zău, tocmai azi când toți sunt cu Dumnezeu în gură?

           –  Era o expresie Leba!

           –  Zău, și el era tot scriitor de viitor?

            –  Nu dragă, te credeam mai inteligent. Cum ai ajuns la o concluzie așa de idioată?

           –  Am zis și eu ca să mă aflu în treabă. Bănuiesc că e tot creația noastră sau a voastră?

           –  Da, într-un fel, zeii sunt modul simplu în care oamenii, cei mulți, își explică timpul. Vezi tu, oamenii simpli, adică majoritatea, nu pot înțelege nimic despre timp și despre guvernarea lui. Ca să își explice de ce li se întâmplă anumite lucruri, de ce sunt capabili uneori să creeze, dar și din nevoia de a guverna timpul, care e o nevoie proprie omului, ei au nevoie de o reprezentare simplă a acestor forțe. Zeii, indiferent în ce formă, sunt expresia acestor nevoi. Acum, este drept că unii scriitori au fost văzuți ca zei de-a lungul istoriei. Dar sunt cazuri rare. Cei mai mulți scriitori nu sunt deloc cunoscuți, pot fi persoane mărunte, pe care poate dacă i-ai vedea nu ai da doi bani.

           –  Atunci îi poți deosebi destul de greu de cei mulți, de ăia proștii?

            –  Da, pentru un simplu muritor, ca să mă exprim așa, da, poate fi foarte dificil.

Am lăsat-o pe Anastasia în aceeași poziție pe fotoliu. Ne-am îmbrăcat și am ieșit. Afară era frig, dar pentru că nu bătea vântul era suportabil. Se înserase bine, dar era lumină de la lună. Era lună plină. În plus, pe la case mai erau încă ferestre luminate. De cum am ieșit, Elohim a luat-o în stânga, părea că știe unde vrea să ajungă. L-am urmat.

            –  Deci Leba, dacă îți aduci tu aminte, la canal era un băiat tânăr, unul Flavius.

           –  Da, era doctor, sau așa ceva.

           –  Era doctor pe dracu, era un simplu țăran, dar unul foarte isteț, aș spune chiar genial.

           –  Da? Și ce naiba făcea toată ziua în halat? Parcă știu că se vorbea că face hipnoză sau nu mai știu ce, oricum ceva de genul ăsta.

           –  Știi de unde era Flavius, de loc?

           –  De unde dracului să știu, că l-am văzut o dată sau de două ori în viața mea.

           –  Nu Leba, l-ai văzut de mai multe ori, apropo știi că și ăsta ți-a tras-o?

Nu voiam să-i răspund. Știam că mă șicana. Am așteptat. Procedasem corect că până la urmă a continuat.

           –  Deci știi de unde era? Din Năruja!

           –  De aici din sat? Mă rog și care e treaba cu el?

           –  El era, de fapt, este, că trăiește la un azil, de zece ani, este fratele lui tanti-ta Ionica.

Eram sincer mirat de acest univers mic în care trăisem întreaga viață.

           –  Bine și care este legătura, să nu îmi spui că din cauza lui s-a legat totul în halul ăsta în Năruja.

           –  Parțial, ai dreptate. El e vinovat într-un fel. El a găsit la bunică-sa, pe când era adolescent, într-un cufăr pe care l-ai inspectat și tu și Nica înțeleg, mai multe caiete cu tot felul de rețete. Nu am avut habar niciodată de unde apăruseră și nu știu nici acum nimic în plus. Când a ajuns la noi, după niște ani, l-am lăsat să facă experiențele lui cu acele poțiuni. Cert este că multe din acele rețete ne erau utile ca să facem tot felul de minunății. Printre acele caiete, însă, era și unul în care se vorbea despre „Daitis”.

           –  Daitis? Mă rog, și?

           –  Am dedus noi că era vorba despre niște rețete care puteau să facă dintr-un om obișnuit un scriitor. Adică era vorba de un secret al puterii absolute prin care orice om obișnuit poate fi făcut un scriitor de viitor. Eram fascinați pentru că mulți, nu îți dai tu seama câți, încercaseră acest lucru sute de ani înainte. Ca o paranteză, o mare parte a alchimiștilor asta au căutat, de fapt, mereu, dar mă rog nu prea contează acum acest lucru.

Mergeam pe stradă umăr la umăr. De departe, aproape puteai crede că mergeam la braț. Elohim, de la frig, scotea un abur ciudat atunci când vorbea. Mie mi se părea că se făcuse mai cald. Chiar mă descheiasem la palton. Deși era probabil mai bătrân decât mine, Elohim avea un pas alert. Vreme de câteva minute el admirase casele și nu mai spusese nimic, așa că, după vreo două minute, m-am simțit dator să îl întorc la discuție.

            –  Bun, și ce s-a întâmplat cu rețetele, cu caietul ăla cu „Ditos” sau cum îi zicea?

                  –  Știi Leba că la popoarele indo-europene din aceeași rădăcină a cuvântului timp, se formau și cuvintele demon și popor? Nu ți se pare interesant că ei erau mai deștepți decât noi?

            –  Da, este interesant, am răspuns formal, și ce ați făcut cu caietul?

            –  Leba, noi nu am avut decât niște copii ale caietelor că el, ca și Anastasia, nu a avut curajul să le ia cu totul.

            –  Mă rog, și ce ați făcut până la urmă?

            –  Nu eu, Flavius cu toată naivitatea lui ne-a fascinat cu acea mare provocare. Așa că ne-am apucat să facem substanța aia. Nu am reușit din prima. A trebuit să îi omorâm pe primii doi. Da, da, crimele alea erau ale noastre, îi folosisem drept cobai, dar au crăpat.

           –  Am bănuit eu că cineva din conducere, întotdeauna am bănuit că era un matrapazlâc din interior.

           –  Ai bănuit pe dracu! Erai mort de speriat, ca și ceilalți. Dar până la urmă s-a întâmplat minunea. Am dat poțiunea aia cuiva care nu a murit.

           –  Zău, l-ai lăsat doar infirm?

           –  Nu, nu a rămas infirm, după cum știi!

Mă uitam la el mirat. Avea aceste replici stranii care îi ieșeau totuși teribil de bine. Era deja întuneric afară, dar îi vedeam ochii sticloși plini de mister și, mai ales, inundați de un rânjet superior.

                 –  Știi asta pentru că tu ai fost al treilea. De fapt, dacă vrei, ai fost și al doilea, că la al doilea de-adevăratelea au fost niște greșeli de-ale noastre de după ce îi dădusem poțiunea, că mersese de fapt treaba și nu ar fi trebuit să moară. Desigur, dacă vrei, poți fi și primul, primul care chiar a trăit până la final.

           –  Cum adică m-ați ales…. și de ce pe mine?

           –  Pentru că erai ideal. Erai prost ca noaptea, adică reprezentai, dacă vrei, în mod ideal media aia despre care vorbeam. Erai un papă-lapte. Nu ai vrut să i-o tragi femeii ăleia la Târgșor, dar ți-a fost frică să-i oprești pe ăia, mureai de frică la primele crime. Nu aveai școală, ce mai, erai ideal.

            – Mă rog, să zicem, eram idiotul vostru perfect și ce s-a întâmplat după aia?

            – Păi, aici e aici. Acum apare nebunia. Aparent nu s-a întâmplat nimic. Adică viața a mers mai departe fără schimbări majore. Te-am ținut sub observație, dar ani de zile nu s-a întâmplat nimic. Am încercat atunci să intervenim, să te trimitem la școală, te-am trimis într-un mediu și mai bun, te-am făcut inspector.

                 –   Și, m-ați făcut mare inspector, și?

           –  Păi, aia e că am încercat aproape totul și nimic.

                 –   Și până la urmă cum de s-a ajuns la Năruja? De ce înapoi aici?

            –  Vezi tu, noi te-am monitorizat la sânge la început, dar ne întâmplându-se nimic am lăsat-o mai moale. Nu îmi explic cum ai căpătat până la urmă puterea despre care vorbeam. Probabil, încă te depășea pentru că nu erai conștient de ea. Ai reușit cumva să faci ceea ce nu știam că un scriitor poate face. Te-ai transformat în femeie, dar femeia a rămas să coexiste cu tine în același univers temporal, dar separată de timpul tău.

           –  Adică, cum mama naibii, că nu înțeleg?

           –  Știi în Vechiul Testament se spune că Dumnezeu l-a creat pe Adam, iar din coasta lui, adică din el, a creat-o pe Eva. Adică, și la tine, nu a fost doar un hermafrodism secvențial, a fost o creație a ceva opus ție, dar din tine. Adică dintr-un timp se naște un altul, care coexistă cu el.

Era total absurd ceea ce ascultam. Renunțasem însă să mai lupt cu armele rațiunii mele care nu mai putea face față oricum asediului lui Elohim.

                 –  Și când s-a întâmplat chestia asta?

           – Am să fiu sincer Leba, habar nu aveam atunci și nu avem idee nici acum. Cândva s-a petrecut acest proces. Nu îmi dau seama când, noi ne-am prins mult mai târziu. În fine, nici când au apărut două Marii nu am știut exact.

                 –  Și de ce, totuși, din nou la Năruja?

            – A, e simplu, te-am reactivat atunci când am văzut că un lucru incredibil se petrecuse. Vezi tu Leba, tu erai un rebut totuși. Adică nu erai conștient de puterile tale, mai deveniseși și amnezic față de perioadele tale trecute.

L-am oprit din vorbă pentru că descoperisem că ieșisem din sat.

            –  Elohim, cred, adică sunt sigur, că am ieșit din sat. Nu crezi că e cazul să ne întoarcem?

           –  Nu, mergem mai departe! O să ajungem imediat.

”Ajungem imediat? Unde dracului să ajungi în bălăriile astea?” Nici măcar lumină nu mai era așa de multă, nemaifiind case.

           –  Cum îți spuneam, te-am repus sub observație. De ce Năruja? Asta e infinit mai complicat.

            –  Și de ce e mai complicat?

           –  Păi, din două motive.

            –  Probabil că unul era că Flavius al vostru era de aici, m-am simțit dator să spun ce credeam.

           –  Nu! Acesta nu a fost un motiv în sine. Era important locul. Locul era important pentru că el este unul din puținele locuri speciale unde poți să amesteci timpul cu spațiul și cu lucrurile.

           –  Parcă timpul nu exista!

           –  Nu, atunci când generezi lucruri, generezi și timp, dar poți să le pui în spațiu și să modifici astfel raporturile dintre cele trei. Ei, chestia asta se face mai bine sau cu mai puține sacrificii în anumite locuri. Mai mult, există 365 de astfel de locuri pe pământ, în care poți obține maximul controlului, la fel cum pe corpul nostru sunt 365 de puncte de control al energiilor. Știi că asta au descoperit chinezii care fac de cinci mii de ani acupunctură?

            –  Stai că m-ai luat repede. Ce naiba vrei să spui? Că sunt 365 de locuri din astea speciale pe pământ și că unul e în România.

            –  Nu, în România sunt treizeci și patru. Doar în China și în India sunt mai multe! Mă refer la zonele cunoscute sau accesibile. Nu toate sunt cunoscute și accesibile. Ce poți face cu un spațiu dacă e pe fundul oceanului? Te duci cu submarinul acolo?

           –  Da, sigur, ce are?

           –  Nu, spațiul este inaccesibil pentru că nu este locuit, nu pentru că nu poți ajunge pur și simplu acolo.

           –  Bine, am înțeles și care e treaba cu spațiile astea?

           –  În aceste spații manevrabilitatea de care îți spuneam este maximă. Scriitorii pot aici să se joace după cum poftesc. Sunt locuri în care poți avea capacități mai mari decât îți închipui, chiar și un om obișnuit se simte uneori mai bine, mai puternic sau pur și simplu e mai performant. Dar nu e obligatoriu pentru că spațiul are puteri magice, dacă vrei, în primul rând pentru cei care au această capacitate.

           –  Adică pentru cei care sunt scriitori!

           –  Da, exact, și Năruja este un astfel de loc. De aceea aici a existat o tradiție veche a practicilor și ritualurilor magice. De aceea, cineva, sau mai mulți, cândva, au practicat aici magia, unul sau unii dintre ei au pus pe caietele alea diverse secrete și așa au ajuns la Flavius.

           –  Adică ăia era scriitori și ei?

           –  Nu, nu cred.

           –  Cum adică nu crezi? Voi nu vă cunoașteți între voi?

           –  M-ai mai întrebat chestia asta. Nu, nu ne cunoaștem. De ce, ar trebui?

           –  Pe mine mă întrebi? Nu știu dacă ar trebui sau nu, dar așa aveam impresia.

           –  Nu Leba, nu e necesar să te cunoști cu ceilalți, mai ales că și între noi sunt diferențe, chiar mari! Unii dintre scriitori se cunosc cu alții și chiar colaborează. Dar cel mai adesea scriitorii colaborează cu învățații sau cu inițiații.

           –  Ăștia cine naiba mai sunt?

            –  Un fel de servitori, unii care ne cunosc puterile și care lucrează pentru noi. Eusebiu era, spre exemplu, un învățat!

           –  Ba, era inginer! Simțisem nevoia unei replici ironice, cumva pentru a nu recunoaște poate capitularea în pragul căreia mă aflam.

           –  Da, desigur, dar chiar gândirea lui inginerească ne-a ajutat mult.

                 –  Și inițiații sunt alții?

           –  Da, sunt cei care doar intră în tainele lumii noastre, dar care sunt cei mai umili dintre servitori și nimic mai mult. Pe Flavius l-am inițiat tocmai pentru că era înnebunit de a experimenta și el venea de undeva unde acest lucru se făcuse în întreaga istorie.

M-am uitat brusc în jur. Erau numai cruci. Eram într-un cimitir. Nu aveam idee când intrasem acolo.

           –  Bănuiesc că știi Elohim, dar suntem într-un cimitir! Probabil că tu nu ai nici un fel de probleme, dar eu să știi că nu mă simt prea bine noaptea în cimitir. Mai ales că luna plină dă tot felul de dungi peste tot.

            –  Luna, scut de aur, strălucește pe alee și pătează umbra verde cu misterioase dungi.

Mă uitam la el ca vițelul la poartă nouă. Acum compunea versuri.

           – Bravo Elohim, ești tare, scrii poezii.

           –  Dacă făceai ca lumea liceul aflai că e vorba de versurile lui Eminescu, apropo a fost și el un învățat. Din păcate, voia să devină scriitor și a folosit și el poțiuni inventate de tot felul de babe și a înnebunit.

Elohim s-a așezat pe o băncuță pe care cineva o construise la capătul unui mormânt.

           –  Auzi, tu chiar vrei să stăm aici în cimitir la, și m-am uitat la ceas, la unsprezece jumătate noaptea?

           –  E tare curios că ți-e frică în cimitir Leba, tocmai tu care ești și mort și viu în același timp și spațiu?

*****

6

           –  Cum dracului sunt mort? Ce îți veni? Ce vrei să spui că mi-a murit sufletul? A murit ceva în mine? Ce vrei să spui?

Replica lui Elohim mă tăiase parcă pe șira spinării. Simțisem un cuțit rece care aveam impresia că mă secționase la fel cum o fac legiștii la morgă. Eram sigur că nu glumea. Devenisem convins că nu glumise vreodată cu ceva. Mă uitam la el. Îmi zâmbea cu un aer care îl făcea uluitor de stăpân pe sine.

           – Simplu, Dane, vreau să spun exact ceea ce am spus. Ia du-te la mormântul din fața ta. Ce scrie pe el?

M-am dus cu o emoție pe care cu greu aș putea să o descriu vreodată. Aveam impresia că tot universul se învârtea în jurul meu, iar eu pășeam pe o bârnă subțire sub care se afla un hău fără sfârșit. În fața mea era o cruce de culoare maro, din lemn, destul de veche. Pe ea scria mare numele meu, Leba. De fapt scria ”Maria Leba. 1939-1994”. Mă simțeam ciudat, dar parcă mai bine, nu știu de ce. Crezusem, mă așteptasem să fie chiar numele meu pe cruce.

           –  Ea e Maria? și am arătat instinctiv spre crucea veche din spatele meu.

           –  Da, ea e una din Marii, cealaltă îți spuneam, este mama Anastasiei, adică tu.

           –  Elohim tu chiar crezi prostia asta cu herma…?

            –  Hermafrodismul secvențial. Eu nu cred Leba, numai prostimea crede. Eu știu!

           –  Ce știi? Că Maria sunt eu?

           –  Nu, că Maria este cumva o parte din tine.

           –  Cumva, iată că nu știi chiar totul.

           –  Da, nu știu totul, nimeni nu poate știi totul pentru că oricum acest totul se schimbă necontenit și nimeni nu-l prinde. Se oprise. Se uita la mine și cu o oarecare dezamăgire mi-a spus.

           –  Lasă, e complicat, nu are sens să mai discutăm și despre asta. Apoi nu a mai spus nimic câteva minute. Am stat și am așteptat.

M-am uitat și eu prin jur. Luna intrase parțial într-un nor și nu se mai vedea așa de bine. M-am gândit că dacă mă lăsa acolo în noaptea aia dădeam de dracu’!

           –  Nu dai de dracu’, că nu există! Te dezamăgesc, nu?

           –  Elohim, tu îmi ghicești gândurile?

           –  Bineînțeles că am această putere.

           –  Asta o au toți scriitorii?

            –  Nu! E o putere pe care o au mulți oameni. Aproape orice femeie spre exemplu, dacă își cultivă această abilitate poate ajunge la performanța asta. Cele mai multe o au doar intuitiv. Aceasta e intuiția feminină, în fond.

           – Zău, orice femeie ar putea ghici gândurile… Apropo Elohim, femeile…Și ele pot să ajungă scriitori?

           –  Nu, de ce ar ajunge?

           –  Păi, cum de ce ar ajunge?

           –  Leba te naști sau nu scriitor! Nu ajungi! Asta am vrut noi să facem cu tine. A fost însă doar un experiment. Am încercat să te transformăm. Și nici măcar nu știm nici astăzi cât de mult am reușit.

           –  Bine și de ce nu poate fi și o femeie scriitor?

           –  Pentru că femeile sunt altfel. Ele sunt cu totul altceva.

           –  Adică cum sunt cu totul altceva? Sunt femei și atât.

           –  Măi Leba, dintre noi doi, tu ești cel care ai fost și femeie și ar cam trebui să știi acest lucru. Femeile au cu totul alte puteri. Ele sunt altfel de creatori, cine știe, poate chiar mult mai importanți.

            –  Auzi, măi Elohim, ce mama naibii mai e de creat mai important decât viitorul? Mă enervasem și mă și săturasem de acest gen de replici în dodii pe care Elohim le arunca când și când ca să mă aburească.

                 –  Știu și eu Leba, poate oamenii. Iar printre ei și inițiații, învățații sau chiar scriitorii.

           –  Adică ce vrei să spui că…

            –  Nu Leba, îți spun că a crea oameni e al dracului de important. Atâta tot.

           –  Dragă Elohim, femeile doar cresc copiii, mă rog îi nasc și îi educă. Nu îi creează.

           –  Să mori tu, măi Leba! Tu crezi că un om ajunge om doar pentru că mămica îi dă lăptic și-l îngrijește? Habar nu ai tu și nici cel mai tare psiholog nu are nici cea mai mică idee despre acest proces prin care o ființă fără absolut nimic devine om. Nu îți dai seama că la naștere nu ești altceva decât un animal ca toți strămoșii tăi. Nu îți dai seama că tot ce au acumulat oamenii în istorii, de sute de mii de ani, se săvârșește la fiecare om, de fiecare dată, în doar câțiva ani. Nu îți dai seama că istoria lumii se rescrie în fiecare om, de fiecare dată, iar acest act este unul de creație. Nu realizezi că femeile au rolul esențial în acest proces? Chiar e mai mult, enorm de mult mai mult.

Mă cam încurcase. Nu știam dacă trebuia să mai zic ceva sau să las să se scurgă o perioadă de liniște. Păruse pentru prima dată ușor nervos față de intervenția mea. Am preferat să tac. Am stat ceva vreme pe banca aia fără să mai spun nimic. La un moment dat Elohim s-a ridicat.

           –  Hai să mergem, Leba.

L-am urmat. Spre surprinderea mea a luat-o în direcția opusă celei din care venisem. Poate că mai era o ieșire sau poate că trebuia să ne adâncim și mai mult în cimitir.

           –  Ei, hai să vedem acum dacă ești pregătit!

           –  Pentru ce să fiu pregătit Elohim?

           –  Pentru cunoaștere, pentru a afla adevărul.

Iar nu a mai spus nimic. Am mers așa câteva minute. La un moment dat s-a oprit în fața unui mormânt. Avea o cruce din marmură albă. Fiorul de mai devreme mi-a revenit. Am citit fără să vreau și iar m-am bucurat. Vasilică Stroe.

           –  Ce-i cu acest mormânt?

           –  E băiatul din Năruja, băiatul mort. Nepotul tău.

*****

7

Am rămas alte câteva minute fără să spun nimic. Încercam să calculez cum naiba putea să fie băiatul din Năruja, băiatul mort, rudă cu mine. După o vreme, am renunțat. El a observat și mi-a zâmbit făcându-mi semn din ochi să-i pun întrebarea ce îmi stătea pe limbă.

           –  Elohim și copilul ăsta, cumva, era rudă cu mine? Era un alt copil al Mariei sau al lui Nica, al cui?

           – Nu, el era un nepot chiar normal, unul care săracul nu avea legătură cu transformările tale. Tatăl băiatului este Gabriel, băiatul Ecaterinei. Stroe e numele familiei care l-a adoptat. Taică-su, adică fiul tău, este undeva îngropat în Spania. A murit anul trecut într-un accident de mașină.

                 –  Și cine l-a omorât pe băiat?

           – Vezi tu Leba, în cazul tău noi am vrut să facem ceva, dar a ieșit cu totul altceva. Nu ai ajuns scriitor, cel puțin nu așa cum am fi vrut noi, dar se întâmplau totuși multe lucruri stranii cu tine, lucruri despre care citisem unii dintre noi în cărțile vechi. Așa că am încercat să cunoaștem motivele pentru care se întâmplase ce se întâmplase.

            –  Da? Și adică, mai exact, ce ați făcut? Un tremur mă luase dintr-odată în tot corpul. Vocea îmi era un pic răgușită. Știam sigur că nu ținea de normal sau de firesc nimic din ceea ce îmi făcuseră ei.

            –  Cum ce am făcut? Am încercat să experimentăm. Am mers mai departe.

           –  Bine ați vrut să mă aduceți în Năruja și de-aia l-ați omorât?

           –  Nu, nu am avut nicio intenție să te aducem în Năruja. Sincer, nici nu am bănuit că o să fi tu trimis aici. Chestia asta a făcut parte din numeroasele episoade accidentale pe care le-am scăpat de sub control.

           –  De ce Năruja? De ce acest copil, doar pentru că Flavius era de aici?

           –  Nu, doar pentru că aici se mutase fiul tău. Și chestia cu Flavius a fost o întâmplare sau doar ceva ce noi nu puteam să înțelegem. Fiul tău se mutase aici și am găsit de cuviință că aici trebuie să-l omorâm pe nepotul tău. Noi ajunsesem la concluzia că acest nepot dintr-un copil normal făcea ca tu să nu ajungi să controlezi puterile pe care le căpătaseși și să fii mai degrabă o victimă a lor.

           –  Adică ați omorât un copil ca să vedeți ce se va întâmpla cu mine?

            – Da, exact, mi-a răspuns chiar amuzat de concluzia mea. Era diabolic! Era chiar sinistru! Așa oare erau toți care aveau puterile lui? Mai era cazul oare să mă îndoiesc de ceea ce îmi spunea?

                 –  Și trebuie să recunosc Leba că surpriza a fost totală. Boul de Teodorovici a fost sunat de la județeana de partid din Vrancea că e un caz grav, că o fi și o păți și să trimită un inspector. Nu am nici cea mai mică idee de ce te-a ales pe tine. Nu am idee de ce l-a trimis și pe Nica, deși cred că aici a fost la mijloc o confuzie a Mioarei secretara lui, care era mai surdă și un pic proastă că trebuia să-l anunțe pe Nicu Stoenescu de la învățământul primar.

           –  Vrei să spui că Nica a ajuns accidental acolo?

            –  Nu Leba, nu vreau să spun că Nica a ajuns cu totul întâmplător. Probabil că noi am declanșat toată această poveste, nu am însă idee cum. Cert este că voi ați ajuns acolo, adică aici, unde am descoperit noi, din nou, abia atunci, că se afla și Maria și fata ei. Vezi, noi mult timp am știut doar de o Marie, mama lui Nica. Am fost surprinși, dar nu știam ce puteam face așa că am decis să așteptăm să vedem ce se v-a întâmpla. Anastasia a servit la masă, s-a amorezat de Nica, i-a căzut cu tronc băiatul, adică frate-său cum ar fi. De nebun, ăsta s-a îmbătat, dar și-a revenit repede când s-a trezit cu fătuca în cameră.

           –  Care fătucă ?

            –  Anastasia! Care fătucă? Era înnebunită să evadeze de acolo și a văzut în Nica un pașaport. Asta dacă nu o fi fost vorba de un alt fel de chimie.

           –  Nica s-a culcat cu Anastasia?

           –  Bineînțeles, numai că fata i-a spus de maică-sa sau de ce îi spusese maică-sa, iar Maria, mama lui Nica, îi spusese probabil mai multe lucruri lui, decât o făcuse cealaltă Marie cu Anastasia.

L-am oprit un moment ca să înțeleg.

           –  Spui că Maria mama lui Nica îi spusese lui mai multe despre Cealaltă Marie și el știa povestea?

           –  Nu știu dacă i-a spus totul, dar oricum știa mai mult decât Anastasia. Mai mult, probabil că Nica, ca mai toți copiii, nu crezuse ce îi povestise mă-sa când era mic, dar acum a aflat săracul că era ceva extrem de dubios în viața lui și că se culcase probabil cu o verișoară, în orice caz cu o rudă. Mă rog, nu știu exact cum s-a întâmplat totul, dar a fost ceva de genul acesta.

           –  Adică de asta a plecat Nica?

           –  Nu, Nica nu a plecat în dimineața aia decât de la Ionica. El a stat în sat că voia să se întâlnească cu Anastasia. De fapt, a fost la ea acasă, în casa în care ai fost și tu mai devreme. Mă rog în căsuța din spate, că aia în care ai fost tu nu era pe atunci. Acolo a stat două zile. Rămăsese că va veni peste o săptămână, dar nu s-a întors pentru că eu l-am trimis în străinătate. Anastasia îl căuta pe el, nu pe tine, la școală, la o săptămână după prima voastră vizită.

Elohim, fără să își mai mențină acea mină de om puternic, a bufnit fără să vrea în râs și a continuat teribil de amuzat.

           –  Aici iar a apărut hazardul. Tu ai decis să mergi în acea sâmbătă la Năruja. Exact atunci te-ai întâlnit cu Anastasia și astfel a ajuns să reintre ea în viața ta.

           –  Nu eu am decis, mă trimisese boul de Teodorovici.

Nu am continuat replica. Eram surprins. Avusesem impresia mereu că totul fusese aranjat ca într-un joc de marionete, dar nu părea că cineva chiar stătuse la niște astfel de butoane. Nu puteam, însă, lăsa lucrurile așa. Eram curios de moarte să aflu totul. Voiam să știu totul. Trebuia să înțeleg tot ce se întâmplase.

           –  Bine, să spunem că așa este, dar de ce toate celelalte nebunii?

           –  Care?

           –  Cum care? Tot ce s-a întâmplat după aia?

            –  Vezi tu, un moment în care noi scriitorii concepem schimbările majore ale lumii cum au fost cele din ’89, este unul special, care afectează mulți oameni, inclusiv pe cei obișnuiți. Era evident că vei fi și tu implicat, dar aici chiar că lucrurile au scăpat total de sub control. Mă refer la tine, nu la evenimente, alea au fost ca la carte.

           –  Adică, ce a scăpat de sub control?

            –  Păi, colonelul Scarlat a avut misiunea să omoare câțiva băieți în seara aia că era, oricum, aglomerație pe străzi. Printre ei era și cel care omorâse copilul în Năruja, că știa cam multe pentru că îl mai folosisem la multe din astea înainte de ’89. Trebuia să facem o rocadă a cadrelor. Îți aduci aminte de căpitanul rănit din casa ta?

           –  Adică ăla chiar era criminalul copilului?

            – Închipuie-ți că da! Dracu a făcut ca fiica noastră, Anastasia, să încerce să-l salveze pe căpitan. Îți dai seama de tâmpenie! O plasasem la Eusebiu, un om de încredere, am aranjat să o ia de nevastă, ca să o controleze, că era bun de asta, dar cine poate să controleze o puștoaică în călduri? Nici dracu, nici Dumnezeu! Apropo știi că la origini ei sunt același lucru?

           –  Nu știam, dar spune-mi ce s-a întâmplat, mai apoi?

M-am gândit pe moment că ajunsesem să accept tot ce îmi spunea ca fiind absolut normal. Nu aveam însă timp pentru reflecții.

           –  Mă rog, ai dreptate, să lăsăm acum istoria.

Elohim continua impasibil deși cu un zâmbet ușor agățat de buze din cauza a ceea ce îi venise probabil mai devreme în minte.

           –  Deci, așa cum îți spuneam, mai mult, fata ajunge la ușa ta și nu știu exact cum de descoperise adresa ta, dar cred că i-o dăduse Nica. Colonelul m-a căutat să îmi spună bazaconia. El a așteptat afară și când fata a plecat, a venit la tine, dar nu știa ce să facă. Am venit eu și spre surprinderea mea te-am găsit acolo. Colonelul Scarlat nu știa prea bine cine ești, doar ce îi spusese Angela cât așteptase afară. Îți dai seama cât a fost de surprins când și-a dat seama că tu știai de o crimă în Năruja? După asta, cum de ai ajuns la CC să te bată ăla, nu înțeleg și chiar aveam altă treabă noi atunci, nu să te urmărim pe tine.

           –  Bun, dar de ce mi l-ați băgat pe gât pe Eusebiu?

           –  Păi, a fost unul din monitorii tăi.

           – Monitori, adică cel care mă… Nu am mai continuat, eram preocupat de multe, multe alte lucruri mai importante.

                 –  Și faza aia cu poza cu mine în sicriu și cu jurnalul?

            – Au făcut parte din experiment. Adică am vrut să te șocăm, ca să vedem dacă treci în altă stare. Din păcate, nu ai trecut pentru că te-a trezit pisica, că boul de Scarlat a scăpat pisica și aia s-a dus la mâncare după miros.

           –  Adică voi erați acolo?

           –  Da, într-o dubă în fața casei. Evident, că erau o droaie de camere de luat vederi peste tot.

           –  Camere de luat vederi, pe atunci? Aveați așa ceva?

           –  Avem de mult mai mult timp dragă!

                 –  Și de ce ați scris un jurnal?

           –  Păi, aici e faza chiar tare, că tu l-ai scris, nu noi. Tu ai ținut mereu un jurnal, de când erai adolescent și securiștii tăi chiar te-au pedepsit mereu pentru asta. După ce au început experimentele, însă, ai reînceput să scrii, dar amuzant era că erai mereu într-un soi de transă, înțelegi? Nu știai zece minute mai târziu, nu ce ai scris, nici măcar unde țineai jurnalul. Până la urmă, după o vreme, ai început să scrii și despre ce se va întâmpla. Ne-am bucurat căci am crezut că ai început să devii scriitor. Unele lucruri, însă, se întâmplau, altele nu. Adică nu prea era în regulă. Asta până într-o zi când te-ai oprit. Nu ai mai scris nimic. Dar nici nu mai părea să se întâmple ceva din ce scriseseși tu. Atunci te-am trimis la școală. Pe urmă la minister. După o vreme am tras concluzia că nu ne mai erai util.

*****

8

Era două noaptea. Ne întorsesem între timp pe băncuța de mai devreme. Îmi povestise aproape fără întrerupere o sumedenie de lucruri și deja mă convinsese că nebunia, întreaga nebunie pe care mi-o spunea, era adevărată. Am aflat că o obligaseră pe Magda să se cupleze cu mine pentru că o aveau la mână cu o delapidare de câteva sute de lei, iar ideea că altfel putea face pușcărie cinci, șase ani a convins-o. Femeia chiar mă urâse! Mă asociase, de fapt, cu cei care o șantajaseră. Ea fusese convinsă că eu făceam parte dintre cei are o obligaseră, așa că toți acei ani avusese probabil senzația că era o prostituată. Ce curios, odată, mi-am amintit din senin, că ea glumise cu chestia asta. Îmi spusese în joacă că e prostituata mea și eu, ca boul, mă simțisem flatat!

            Am mai aflat că Nica, prima dată în toamna aia din ’89 venise după Anastasia, dar a stat ca și mine tot la tanti Ionica că doar pe ea o cunoștea. Acolo descoperise cu firea lui iscoditoare acel cufăr și povestea lui. Elohim era convins că Anastasia găsise mai multe caiete care scăpaseră de Flavius. Nica găsise la rândul lui o rețetă, probabil într-un caiet luat de la Anastasia. Am aflat enorm de multe lucruri în noaptea aia. După atâtea ore, am avut un moment de sfârșeală, de oboseală. Poate că frigul puternic își spunea cuvântul ori poate ajunsesem la un final, la o oboseală a vieții!

M-am trezit pur și simplu întrebând:

           –  Elohim și pe cine trebuie să omor?

           –  Nu te-ai prins până acum?

           –  Nu, sincer nu îmi dau seama? Pe Anastasia?

           –  Nu! Pe ea și pe Nica o să-i omorâm noi, asta numai dacă va fi nevoie. Nu, tu va trebui să o omori pe Maria. Pe mama lui Nica. Nebunia coexistenței voastre trebuie să înceteze. Tu trebuie să o faci. Moartea celeilalte Marii te-a ajutat, te-a scos din letargie, din starea aia de legumă în care ai stat, după episodul cu bătaia. Trebuie însă să dispară și a doua. Cea care a fost de fapt prima.

                 –  Și ce se va întâmpla?

            – Sperăm ca lucrurile să intre în normal, tu vei fi arestat pentru crima de aici din Năruja. Or să te țină ceva timp prin pușcărie și o să îți dea drumul că va trebui să îți scrii și tu cartea.

                  –  Și Maria, adică acea parte din mine care se cheamă Maria unde este?

           –  Te așteaptă acasă la noi. E în garaj. E slăbită, că e foarte bolnavă. Am sedat-o. Doarme pe o veche laviță pe care o ținem în garaj.

           –  Ar trebui să mergem?

           –  Da, Leba, a sosit momentul.

*****

9

            În garaj erau două lumânări aprinse. Pe o laviță plină de preșuri și de blănuri vechi stătea întinsă o femeie. Nu dormea, așa cum crezusem eu. Stătea cu ochii deschiși și privea, probabil, umbrele de pe tavan pe care le făcea lumina lumânărilor. Am stat câteva momente în prag. Femeia știa că sunt acolo, dar nu-i păsa. Se uita tot în tavan.

M-am apropiat. Am luat de pe masă un cuțit mare de bucătărie. Mi-a venit în minte că era cel cu care fusese omorâtă tanti Ionica, dar nu mai conta acest lucru. Am ajuns lângă femeie. Ea se uita tot în tavan, dar mi-a zis cu o voce aproape șoptită.

                  –  Știu cine ești. Eu am înțeles totul cu foarte mulți ani în urmă. Într-o seară după ce am rămas gravide, am stat o noapte întreagă cu Cealaltă Marie. Atunci am înțeles totul. Ne-am despărțit pentru că așa aveam șanse mai mari. Am scăpat și ne-am trăit viața așa. Copiii noștri au scăpat și ei.

Femeia era optimistă! Copiii noștri erau la mâna lui Elohim, nu scăpaseră, erau doar într-o colivie poleită.

           –  Nu dragă Eu, îmi spuse femeia, care acum se uita la mine cu niște ochi negri profunzi și plini de viață, în ciuda albului straniu al feței. Tu, adică eu, i-am salvat. Sunt salvați și asta definitiv.

M-am gândit că și ea ghicea gândurile.

            –  Da, ghicesc gândurile, adică pur și simplu, știu. De aceea l-am păcălit și pe marele Elohim. Adică atunci când mi-am cultivat această abilitate. Nu ți-a spus asta pentru că s-a rușinat de această stângăcie adolescentină a lui. Să îți sucească capul o fătucă nu e cam jenant pentru un mare stăpân ca el?

           –  Tu ai vrut să-i faci un copil?

            –  Vorbește dragă cu noi, că suntem una și aceeași. A dus din nou ochii în tavan. O lacrimă i se prelingea pe față. Mi-a zis cu o voce șoptită fără să întoarcă capul.

           –  Tu nu ai vrea să faci un copil cu Dumnezeu?

           –  Elohim este Dumnezeu?!

           –  Nu ți-a zis că nu există Dumnezeu?

           –  Este un scriitor de viitor am înțeles asta!

           –  Nu dragă eu, El este mult mai mult decât te-a lăsat să înțelegi. Este El scriitorul, nu un scriitor. El este cu mult mai mult! Este cel care îl poate crea și pe El și pe orice alt zeu. La urma urmei, nu este oare pentru o femeie bărbatul pe care îl iubește, un Dumnezeu?

            –  Poate, dragă Maria, dar Dumnezeul tău a hotărât că trebuie ca viața ta să se oprească aici.

            –  Nu, nu e adevărat el vrea să te salveze pe tine și deci și pe mine, dar mai ales pe copiii noștri. De fapt, vrea să salveze tot. E un lucru care trebuia făcut de mult, dar curiozitatea bolnăvicioasă a bărbaților a făcut să se meargă mult prea departe.

           –  Maria, îmi pare rău că trebuie să fac asta!

           –  De ce? Este ca fumatul. O țigară în plus, un cui în plus la propriul sicriu. Ce faci altceva? Te omori pe tine. O parte din tine. Vezi, e ca fumatul!

           –  Nu Maria, nu e ca fumatul. Este ceva mult mai mult, poate că este chiar cu totul altceva.

           –  Nu te mai lamenta atâta, că eu mor, nu tu!

           –  Da, scuză-mă, dar îmi este greu să fac un lucru care este peste puterile mele.

           –  O să vezi că va fi mult mai ușor decât crezi.

Stăteam fără să mă pot mișca. Nu știam ce să fac. Simțeam că trebuia să fac ceea ce mi se spusese, dar îmi era cumplit, cumplit de greu.

           –  Maria, am totuși o singură întrebare.

           –  Dacă știu de ce trebuie să mor? Da iubitule, știu de ce trebuie să mor. Știu foarte exact! Tu ești cel care nu știe de ce trebuie ca eu să mor. De ce trebuie, este nevoie, ca eu să mor.

           –  De ce?

           –  Asta poate vei descoperi singur. Eu, care sunt parte din tine, sânge din sângele tău și carne din carnea ta, am reușit acest lucru. Deci poți și tu. O să ai timp lung de meditații.

           –  Crezi? Eu nu cred Maria, eu nu sunt partea isteață a ființei noastre.

           –  Nu, tu ești chiar cheia și nu a ființei noastre, ci o cheie cu mult mai importantă.

           –  Adică ce vrei să spui?

           –  Nu vreau și nu trebuie să îți spun mai mult. Pot să îți spun doar că scriitorii despre care vei scrie în cartea ta, acești oameni cu puterea creației, au o mare problemă, una mare de tot. Este o chestie precum călcâiul lui Ahile. Asta pentru tine, ăsta a fost un grec.

Femeia a zâmbit de propria glumă și mie mi-a plăcut instinctiv chestia asta. Am simțit că am simțit împreună acea glumă. A continuat imediat după ce mi-a zâmbit încă o dată.

           –  Vezi tu dragă Dane sau iubită Marie, ei au o mare problemă pentru că unii oameni ajung scriitori, alții nu. Mai precis enorma majoritate, nu. Dar ei nu știu cum se face că unii ajung totuși scriitori de viitor. Adică nu știu dacă e o problemă de naștere, de felul în care sunt formați ei de niște femei ce le sunt mame, de genetică, de hazard. Tu ai fost mirajul pentru ei tocmai pentru că ai dovedit că se poate cumva face chestia asta, să creezi un scriitor dintr-un om obișnuit.

           –  Nu prea cred că le-a reușit Maria.

            – Ba da, dar au obținut infinit mai mult decât un răspuns la o întrebare. Au descoperit ceva uluitor, ceva care, este drept, i-a speriat, i-a speriat de moarte.

           –  Dar eu nu sunt un scriitor.

           –  Tu nu.

M-am luminat la față. Aproape că am izbucnit de entuziasm:

           –  Tu ești, ești o scriitoare? am coborât însă imediat glasul, crezi că Elohim ne ascultă?

           –  Nu Dane, nu ne ascultă, că nu are curajul acesta. El are codurile și principiile lui. Dar te dezamăgesc din nou, nu sunt o scriitoare.

           –  Atunci? am răspuns sincer dezamăgit.

            –  Eu am descoperit un secret mult mai mare. De ce există și cum apar scriitorii. Înțelegi?

                 –  Și cum apar?

            –  Nu Dane, nu poți înțelege decât dacă descoperi tu. Asta va trebui să o faci tu.

                 –  Și dacă nu pot, dacă nu voi putea, va intra acest secret în pământ odată cu tine?

           –  Nu, am avut grijă de tot. Ți-am băgat în cap acum peste treizeci de ani să scrii o carte. Pentru orice eventualitate este bine să scrii o carte în care să spui tot ce știi și ți s-a întâmplat. Va fi suficient.

           –  Da, dar doar un scriitor o va înțelege.

           –  Nu, misterele, Dane, sunt deslușite de altfel de oameni. Unii pot fi și scriitori, este evident acest lucru, dar doar unii dintre ei. Nu, este vorba de oamenii care au cu totul altceva. Vezi tu, nu există doar ce ți-a spus Elohim, oamenii obișnuiți, inițiații, învățații și scriitorii. Mai există o categorie, una și ea extraordinar de importantă. Tu ai să o descoperi. Sunt convinsă.

Femeia plângea încet. Mai multe șiroaie subțiri ale lacrimilor sale îi invadaseră fața. Se uita în tavan. Mi-a zis în șoaptă că sosise momentul, că trebuia să merg până la capăt. M-am aplecat asupra ei și am sărutat-o pe buze. Avea buzele calde. Fierbeau. Mi-am adus aminte de Cealaltă Marie. Ea avea buzele mereu reci. Îmi aduceam aminte că de fiecare dată îmi spunea un lucru fără sens. Că adevărata Marie are buzele calde. Am îmbrățișat-o. Ea m-a strâns ușor cu mâinile slăbite. Eu lăsasem cuțitul pe laviță lângă ea.

Maria a luat cuțitul și mi l-a strecurat în mână. Mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus doar „acum, acum e momentul!”

*****

10

Dâra de sânge se prelingea deja pe lângă ea. O țineam în brațe cu o disperare pe care nu o avusesem nicicând în viața mea. Maria, cu gura aproape încleștată, s-a întors spre mine și mi-a spus cu o voce care se stingea cu fiecare clipă:

           –  Nu rezist să nu îți spun măcar atât! Am reușit să aflu unde sălășluiește timpul.

Mâna ei în acel moment m-a strâns de încheietură cu un ultim efort. Și-a îndreptat fața spre mine. Ochii ei mureau încet. Se înroșeau ușor și licărirea energiei i se ștergea de pe chip. Am înțeles din privirea aceea rece a morții că îmi cerea să mă apropii de ea. Am aplecat capul și nu am mai auzit decât câteva vorbe, pe care probabil nici un alt muritor nu le-ar mai fi putut auzi. –  Știi ce e amuzant, că este femeie.

*****

Am urcat în casă. Elohim stătea de vorbă cu Anastasia. Ea râdea. Ieșise din transă. Am rămas în hol. Elohim a venit la mine.

                 –  Ți-a zis marele secret?

           –  Nu. Mi-a zis doar cum să-l descopăr.

           –  E bine, abia acum putem spune că am reparat enorma greșeală pe care am făcut-o.

           –  Crezi Elohim? Eu știu ce gândești acum, că nu se mai poate repara nimic pentru că ați pierdut controlul timpului.

            –  Văd că ai luat puterile ei, asta e bine, e foarte bine. O să te ajute foarte mult.

            –  Crezi? Eu voi face tot ceea ce este scris că trebuie să fac, dar nu cred că voi descoperi ceva.

            –  Ba da Leba, acum ai cum să faci acest lucru, acum este posibil.

Vom intra într-o nouă etapă sau poate vom descoperi niște origini.

           –  Nu știu, nu cred că voi descoperi ceea ce Maria, sunt sigur, descoperise. Ar însemna ca totul să se schimbe. Totul în viața mea și a celorlalți.

           –  Dragă Leba nu vei deveni scriitor, ca noi, dar cred că ți-a spus și ea acest lucru. Tu vei putea să scrii despre ei, să faci un pic mai mult decât ceea ce fac ei. Îți dai seama că într-un fel e mai important să știi cum de se întâmplă o minune decât să o faci?

           –  Sincer, nu cred că voi putea. Știu sigur că nu. La fel de sigur știu că tot, dar tot ce era esențial de aflat, este în capul meu. Voi reflecta și le voi scrie pe toate. Cândva, cineva însemnat va putea, poate, să deslușească misterul.

            –  Da Leba, noi îl vom aștepta. Poate că va veni acea zi. În acea zi lumea se va putea schimba cu totul.

           –  Ar putea foarte bine și să dispară! Dacă dispare misterul poate că nu mai merită să trăiești!

           –  Da, dar tot o schimbare ar fi și aia.

                 –  Și timpul atunci s-ar opri, Elohim?

           –  Timpul se oprește de milioane de ori pe secundă. Altfel cercul s-ar închide și ar lua cu el tot.

           –  Prefer să pot avea puterea să desfac, nu să închid cercuri.

*****

Am fost arestat în dimineața aia. M-am predat singur. Am spus că fusesem beat și că bătrâna mă enervase cumplit. Mi-au dat zece ani. Nu am făcut decât șase. Elohim amabil, ca întotdeauna, avusese grijă să nu pierd și garsoniera. M-am întors acasă și am început să scriu. Anii din închisoare au fost pribegia de care aveam nevoie ca să pun totul cap la cap.

*****