Scriitorii

Capitolul 2

1

Luni dimineața la prima oră am fost la cadre. Elohim era un bărbat cu părul complet alb, purta niște ochelari mari și, deși nu era foarte înalt, avea totuși o statură impresionantă. Era bătrân, probabil aștepta pensia ca și mine, dar trebuie să recunosc că, spre deosebire de mine, avea o piele foarte netedă și foarte albă. Asta îl făcea să pară mai tânăr. Când am intrat în birou, stătea cu nasul în niște hârtii și nici măcar nu s-a uitat la mine. Avea un birou mare din lemn de stejar, doar la ministru mai văzusem așa ceva și cred chiar că al ministrului era ceva mai mic.

Am intrat atunci pentru prima dată în biroul lui. Nu prea îl văzusem până în acea zi decât sporadic, nici măcar fața nu-mi era familiară. La angajare stătusem cu el de vorbă cinci minute, undeva într-o cămăruță de la alt etaj, dar de atunci nu mai mă chemase niciodată la el.

Am dat să mă așez pe scaunul din fața biroului de stejar, dar chiar atunci, cu un gest controlat, a ridicat ochii și s-a uitat la mine așa de urât că m-am oprit paralizat cu mâna pe spătarul scaunului.

– Dumneata ești Leba?

Era amuzant tipul! Evident că știa cine sunt. Am dat din cap fără să scot vreun sunet.

– De ce l-ai luat pe tovarășul Nica cu tine la Năruja? Ce, nu puteai merge și singur?

Replica lui Elohim mi s-a părut cretină. Ăsta nu discutase cu Teodorovici? Am dat să-i spun că inițiativa era a lui Teodorovici, dar nu am apucat.

– Ești prieten bun cu Nica?

– Nu, abia dacă îl cunosc, știți, tovarășe Elohim, doar cu deplasarea asta ce l-am cunosc…

– E, pe mă-sa! Tovarășe Leba, dacă nu ți-e prieten, de ce dracu îl cauți la telefon la două noaptea, când ai probleme cu miliția căilor ferate?

Am încercat să îi explic cum ajunsesem în situația aia și chiar am vrut să fiu calm, dar fără să vreau, stând în picioare, am văzut numele meu pe dosarul pe care se uita Elohim. M-a trecut un fior pe șira spinării și nu știam de ce îmi era dintr-o dată teamă, deși nu făcusem absolut nimic. Am început să vorbesc fără ca bătrânul Elohim să mă întrerupă, dar fără să pot fi sigur că mă și asculta. Eram incoerent în povestea mea, oricum prea ciudată ca să pară adevărată. Dacă aș fi fost eu în locul lui Elohim nu aș fi crezut o iotă.

– Bine, bine, las-o dracului, că nu mă interesează nici dacă trăiți împreună. Zi, ți-a scris, te-a sunat de când a plecat?

– A plecat? Unde a plecat? am întrebat eu aproape șoptit fiind încă șocat de replica cu trăitul împreună.

– Cum unde a plecat, tu mă întrebi pe mine? Tu să îmi spui, că este prietenul tău!

– Păi asta vă spuneam, că nu este prietenul meu. S-a întâmplat să ne trimită tov. Alecu în această inspecție și…

– Adică tovarășe Leba, a ridicat tonul Elohim, să înțeleg că v-ați cuplat abia cu această ocazie?

– Vai de mine, sunt om bătrân, se poate, cum puteți gândi așa ceva!

– Păi ce, nu ați dormit împreună la doamna…..  și se uită repede pe o foaie luată probabil din dosar, Ionica? Nici asta nu este adevărat?

– Nu… Adică da, sigur, dar nu este ce credeți. Se poate? Este o confuzie, de altfel este mult mai tânăr, nici măcar… M-am oprit pentru că mi-am dat seama că spuneam o tâmpenie și mai mare. Știți, eu nu sunt, cum să zic…

– Ce, nu ești poponar?

– Vă rog frumos tovarășe…

– Ce mă, vrei să spui că nu ești poponar, ca Nica?

– Nu, sigur că nu! Am vrut să continui, dar m-am oprit realizând sensul replicii lui Elohim.

– Dar ce, el este? Cum să zic, nici nu am știut…

– Auzi băi Leba, tu ești însurat?

– Nu, nu sunt, dar asta nu are importanță că…

– Bine, bine las-o moartă că nu mă interesează chestia cu poponeața. Deci nu știi nimic de el?

Aproape că am răstit un nu foarte categoric și plin de draci pentru faptul că Elohim părea să fie convins de faptul că aș fi homosexual.

Bătrânul cadrist a pus ochii în niște hârtii, iar eu m-am întors și am dat să plec. Nu am apucat să fac doi pași, că am auzit glasul lui baritonal în spate.

– Unde pleci? Ia loc te rog.

Trebuie să recunosc că a jucat foarte tare chestia asta. Abia acum mă invita să iau loc, tocmai când eu mă liniștisem crezând că pot pleca. A început imediat să îmi pună alte întrebări.

– De când ești în minister?

– De câțiva ani buni, de prin 70…

– Dar la bază ce pregătire ai, parcă ai făcut institutul, nu-i așa?

Timp de o oră mi-a pus tot felul de întrebări cretine despre mine, care nu aveau nimic de-a face cu Nica sau cu cele petrecute la Năruja și la care, cel mai probabil, răspunsurile se aflau deja în coperțile acelui dosar din fața sa. Într-un final mi-a mulțumit și a dat de înțeles că pot pleca. A așteptat să mă ridic și ca din senin, parcă și-a adus aminte de o ultimă întrebare.

– Auzi, măi tovarășe Dan, dacă nu-l știi pe Nica, de ce dracu îți scrie?

– Mie? Vai de capul meu, de unde și până unde. Nu am primit nicio scrisoare de la el, niciodată! De ce mi-ar scrie?

– Normal că n-ai primit-o, că este la noi. Eu te întrebam de ce îți scrie? De ce ție?

Pe masă era un plic pe care, în timp ce se uita destul de șmecher și cu subînțeles la mine, îl scosese dintre filele dosarului meu. Era scris pe el cu litere de tipar numele meu și chiar părea că are timbru.

– Știți, nu știu, nu îmi dau seama, cine știe, probabil că sunt datele despre cazul din Năruja.

– Năruja pe dracu, hai las-o moartă. O să vorbim în altă zi. Te chem eu!

*****

Au trecut mai multe zile în care nu s-a întâmplat nimic. Elohim nu m-a mai chemat, nici Teodorovici nu mai părea disperat de cazul cu copilul mort, dar nici Nica nu a mai apărut. Am întrebat o singură dată de el, din curiozitate, dar nu am insistat pentru că nu voiam să bată la ochi îngrijorarea mea. Nimeni nu părea să știe nimic. Ceea ce nu era neapărat bine, dar nici rău.

A venit până la urmă vacanța elevilor, s-au dat și examenele, inclusiv cele de admitere la facultăți. Nimic! Absolut nimic anormal nu părea să se mai întâmple. Pe la sfârșitul lui iulie am intrat și eu în concediu. De a doua zi am plecat la Sovata, unde îmi luam bilete de la sindicat de ani de zile. Două săptămâni aveam să uit de toate nebuniile de la serviciu. Era un concediu cu totul special pentru mine. Era ultimul meu concediu. Mai trebuia să lucrez câteva luni după care puteam să mă pensionez. Aveam bilete chiar de luni, 31 iulie. Până la mijlocul lui august eram la băi.

*****

2

La Sovata am ajuns seara, după vreo zece ore de mers cu trenul și cu autobuzul. Mergeam de fiecare dată la același hotel, aveam chiar camera mea în care stăteam de mulți ani, la etajul doi, cu vedere spre lac. Era neschimbată întotdeauna. Micile încrustături pe care le făcusem cu ani în urmă, lângă pervaz, erau primul lucru pe care-l verificam. Erau mereu acolo. Chestia asta îmi dădea un sentiment de stabilitate, deși semnele alea geometrice încrustate în lemn nu erau decât dovada că nimeni nu zugrăvea camera aia.

Hotelul altfel era excelent. Până la lac făceam zece minute, ceea ce era un record pentru Sovata. Acolo, vara, se adunau mulți de vârsta mea și mă împrieteneam în fiecare an destul de repede cu mulți bătrânei simpatici. Mai făceam seara câte o tablă, câte un șah, mai jucam un ping pong. Trecea timpul repede și extrem de liniștitor. De fapt, în acea vară timpul a trecut mai repede ca niciodată.

În mod tradițional, în ultima seară, cu toți cei cu care legam cât de cât o prietenie, trăgeam un chef de pomină. În vara aia mă împrietenisem cu doi pensionari, doi ingineri, unul un pic mai în vârstă decât mine, de prin Sibiu, un al doilea la aproape optzeci de ani, un fost inginer de poduri, ce era din București, ca și mine. Pe lângă ei s-au mai strâns alți trei-patru care erau însă cu consoartele și care nu aveau cum să stea cu noi, cu adevărat, până la capăt.

În ultima seară, ne-am întâlnit în restaurant, imediat după masă, pe la șapte și ceva. Îl știam pe Mihai, pe băiatul de la bar, și i-am dat o sută de lei, ca de obicei, și el ne-a adus o frapieră plină de gheață și tot ce ne trebuia pentru un chef pe care noi urma să-l avem acolo, după ce toată lumea o ștergea la somn. Pusesem bani împreună și cumpărasem de la alimentara o navetă de bere și vreo șapte opt sticle de vin, că doar nu era să aruncăm bani pe prostiile lor din restaurant. Făceam asta de ani de zile, iar în anul acela parcă totul a mers mai bine ca niciodată. Băieții fără experiență au zis că este cam mult, dar eu știam din rodul anilor petrecuți în același fel că le terminam în mod sigur până dimineață.

Băieții însurați au venit cu soțiile, așa că, în felul acesta am ras vreo zece sticle de bere în primele douăzeci de minute. Fiind atâția am încins atmosfera din primul moment. Am tot povestit în prima oră, ca boșorogii, ce am pățit în concediu la Sovata în anul acela sau cine știe când, deși nu era, desigur, nimic demn de povestit. Ca tot românul, nu după multă vreme, am dat-o pe bancuri, iar după o repriză serioasă de vreo oră și ceva am început să chibițăm cu politica. A început inginerul din București, Eusebiu îl chema.

– Hai că nu mai ține mult că s-au dus deja de-a berbeleacul toți ăștia de prin jur. Nu prinde nea Nicu Congresul!

– Domn` Eusebiu mai încet că ne saltă ăștia, l-a tras de mână al doilea inginer, ardeleanul, un tip mucalit, Tudor îl chema.

– Nu mi-e frică nea Tudore. Ce crezi că îmi fac la vârsta asta? Îmi iau boii de la bicicletă, asta pot să îmi facă!

– Haida-de! Da’ ce, credeți că ăștia țin cont de vârstă? Ne saltă și gata! Pe un amic de-al meu l-au săltat că nu a vrut să semneze pentru chestia aia de acum doi ani cu dezarmarea.

– Și ce, doar pentru asta l-au săltat? am intervenit eu, care știam de multe cazuri de profesori de prin toată țara, care nu au vrut să semneze o prostie cum că voiam cu toții să ne dezarmăm. Nimeni nu pățise nimic pentru că, de fapt, nimeni nu a avut curajul să raporteze la București, iar ăia de la secu` s-au făcut că nu știau de contestatari. Probabil, însă, că prin întreprinderi se întâmplase altceva. Cine știe?

– Domnu’ Dan, la noi, la institutul la care lucrez, nu poți să faci un pas fără să ai coadă după tine. Știu tot ce facem, dom’le!

– Nea Tudore, nu cred că sunt peste tot, că or fi și ei oameni și mai au de lucru și altceva.

– Au pe dracu altceva! Ce să aibă? Că doar asta e meseria lor, să ne scuture nouă nădragii! a replicat cu un ușor gâfâit, semn al vârstei și al vinului, bătrânul inginer.

– Domnu’ Dan, a continuat Tudor fără să se sinchisească de replica bătrânului, ai dreptate, că de aia vin aici, că aici la Sovata mă simt liber, parcă pot să spun orice, uite de exemplu că hotelul ăsta este de căcat, că mâncarea e vai de capul ei, că ăștia nu fac curat în cameră.

– Tudor dragule, interveni din nou inginerul în vârstă, dar astea poți să le spui și la București, ce poți păți? Ce mama naibii nici să ne plângem de un hotel nu mai putem? Ba eu mă plâng de conducerea de partid și de stat și uite că nu pățesc nimic! Ultima replică bătrânelul o strigase de-a dreptul, parcă cu o ultimă suflare.

Eusebiu ridicase tonul, semn că vinul roșu intrase în gardă. M-am decis să schimb subiectul, pentru că aveam impresia că puteam să pățim, până la urmă, ceva rău.

– Domnilor pentru că s-a terminat berea și am trecut-o pe vin, dați-mi voie să vă povestesc ceva. Am început năvalnic cu această replică, dar după câteva secunde mi-am dat seama că nu aveam ce povesti. Am început să debitez totuși ceva dintr-un concediu de la Sovata din urmă cu trei patru ani, dar era o poveste cretină, fără nici un interes pentru audiența mea, deja serios amețită. Nu am apucat, de altfel, să termin, pentru că unul din bărbații mai tineri care își trimisese nevasta la culcare cu copiii, deși asistase până atunci fără să scoată o vorbă, se ia de nu știu ce replică a mea și se apucă să povestească ce a pățit el la Caracal sau în alt oraș mic, asemănător, că nu auzisem bine. Am dat să revin de câteva ori, dar am renunțat pentru că la un moment dat toți s-au apucat să vorbească. Oricum, îmi îndeplinisem misiunea, reușisem să ies din zona politică.

Băiatul de la bar ne lăsase lumina aprinsă. Curând am rămas singuri în restaurant. Ne amețiserăm destul de bine și ajunseserăm să vorbim toți deodată. Oricum, nu prea mai puteai să-i urmărești pe cei care doreau să ducă totuși o frază la bun sfârșit. De fapt, nimeni un părea sincer interesat de acest lucru.

Pe la două și jumătate, chiar trei, am rămas doar noi trei, eu și cei doi ingineri. Viața de burlac avea avantajele ei. Știam că a doua zi voi fi mahmur, dar era totuși ultima zi de concediu la băi. Mai rău, și ultimul meu concediu! Trebuia să îmi fac de cap! Nu îmi mai aduc aminte ce am discutat, dacă se poate spune că noi chiar discutam. Știu însă că pe la trei sau patru am rămas și fără vin. Eram beți criță, dar aveam un chef nebun de taclale. Țigări mai aveam, dar nu mai era nimic de băut. După câteva minute de plâns pe umerii noștri, nea Tudor a preluat inițiativa, a scos o sută de lei din buzunar și, ca și cum ar fi fost stegulețul alb al celor care se predau în fața inamicului, s-a dus fluturând hârtia albastră la bucătărie să vadă dacă poate intra, ca să mai ia ceva de băut. Probabil voia să lase banii pe acolo în caz că reușea să și ajungă. Nu a putut să deschidă lacătul mare de pe ușa bucătăriei, dar a reușit să vomite undeva pe hol, la întoarcere, în drum spre noi.

Mă uitam oarecum curios, dar cu mare greutate, după temerarul pensionar, care cedase în fața vinului, în timp ce bătrânul Eusebiu, care părea de viță nobilă, că ținea tare la băutură, stătea tacticos și se uita la ultimul strop de vin pe care îl mai avea în pahar. Dintr-o dată îl aud:

– Domnule Dan, te văd tare singur și parcă pierdut în lume. De ce nu ți-ai găsit rostul până acum? Îți este frică?

Am rămas paf la auzul replicilor bătrânului, care păreau dintr-o altă întâlnire, de la altă masă.

– De ce să îmi fie frică? Am răspuns totuși trecând peste momentul de stupefacție.

– Nu de asta fugi, nu de asta nu te interesează lucrurile care merită să îți mănânce timpul? Zilele tale îmbătrânesc mai repede decât tine, este păcat!

– Dar de unde v-a venit ideea asta? Dintr-o dată nu îl mai tutuiam. Simțeam că trebuia să-i vorbesc cu dumneavoastră. Am continuat:

– Dar nu sunt singur deloc! Iată cel mai bun exemplu, suntem împreună!

– Ești homosexual? Mă întrebă brusc dintr-o singură suflare.

De data asta chiar am rămas fără glas. Nu mă așteptasem nici un moment la o astfel de replică. Într-o secundă mi-a trecut prin ochi toată discuția penibilă cu șeful cadrelor și mi-a venit să vărs. Am continuat totuși discuția, încercând să nu mă arăt atât de afectat. Mă obseda ideea cu singurătatea.

– Nu sunt homosexual, Doamne ferește! De unde v-a venit o asemenea idee?

– Păi tu ai zis că suntem împreună!

– Păi cum… și asta însemnă… vai de mine! E o prostie! Nu asta am vrut să spun! Dar ce, nu mai poate bea omul cu cineva că dintr-o dată e privit ca….

– Păi, împreună domnule Dan este mult mai mult decât ce facem noi aici. Noi aici petrecem timpul, ne distrăm, ne îmbătăm ca să ne simțim un pic mai liberi, dar nu suntem împreună.

– Da, sigur că da! Am dat un răspuns în dodii neavând nici un interes în a face filosofie, mai ales fără băutură și la patru dimineața.

– De ce nu ai mai căutat-o pe fata aia? A continuat bătrânul ca și cum vorbeam de ore în șir despre asta.

– Care fată? am întrebat cu o grimasă de clovn pe față. Eram sincer mirat. Nu vorbisem de femei în seara aia! Ori poate nu îmi mai aduceam aminte?

– Cum care? Aia cu chiloții!…Bătrânul luase paharul și bău imediat ultimul strop de vin. Eu stăteam paralizat cu o săgeată rece înfiptă în șira spinării. Nu puteam vorbi. Așa că Eusebiu a continuat:

– Bine, dacă nu vrei nu răspunzi, este în regulă, mi-a zis repunând paharul pe masă.

– Care chilo…..Dar de unde știți?

– Păi nu ai povestit tu?

Nu îmi aduceam aminte să fi povestit absolut nimic din toată istoria de la Năruja. Nu doar în seara aia, ci niciodată, nimănui până atunci. Îmi era jenă să insist și parcă nu mai eram sigur nici de ce gândeam. Nu am mai zis nimic, și după un minut am ieșit din hotel fără să scot o vorbă. Speram ca gândurile mele, la contactul cu aerul rece, se vor reașeza singure la locul lor.

Afară, într-adevăr, bătea un vânt tăios, dar foarte răcoritor pentru plămânii mei afumați. În aerul acela curat am simțit nevoia să îmi aprind o țigară. M-am așezat pe o bancă și am început să fumez. Speram să mă calmez. Mă chinuiam să îmi aduc aminte când povestisem de fata din Năruja. Nu îmi aduceam aminte nimic!

Dintr-o dată mi s-a întunecat vederea, mi s-a făcut greață și am vomitat. După câteva minute mi-am mai revenit și m-am așezat chircit la loc pe bancă. Îmi aduc aminte că am căzut și că am încercat de câteva ori fără succes să mă ridic.

*****

3

M-am trezit la un moment dat într-un huruit asurzitor. Eram într-o dubă. Mirosea oribil și cred că am vomitat din nou. Îmi mai aduc aminte, ca în fragmentele dezlânate ale unui vis, că în secunda următoare așteptam pe o băncuță din lemn cu spatele rezemat de un zid, iar în fața mea alergau, parcă tropăind ca o herghelie, o mulțime de milițieni. Ușor, ușor, am realizat că sunt într-o secție de miliție. Nu erau atâția milițieni, de fapt erau doar doi, dar ochii mei se încăpățânau să vadă cel puțin de zece ori mai mulți.

Nu știu cât am stat așa, dar la un moment dat ăia doi m-au luat pe sus și m-au dus într-o altă cameră. Aici era geamul deschis, probabil din cauza mirosului meu. Aerul rece îmi făcea însă bine. Mă mai revigorasem o idee. În fața mea se afla un omuleț simpatic, la vreo treizeci și ceva de ani, cu un pic de burtică, fără veston, doar în cămașă. Părea mai mult un civil. Avea o mustăcioară mică și perciunii un pic lăsați, cum fusese moda pe la începutul anilor optzeci. Ochii albaștri îi dădeau o lumină ciudată feței.

Ochii ăștia, fața asta, unde dracului le-am mai văzut?

– Tovarășe inspector, abia acum m-ați recunoscut?, bărbatul din fața mea chiar părea să se amuze.

– Da, într-un fel, adică parcă de undeva, nu mai știu foarte bine de unde…

– Ați uitat, dar acum sunteți și obosit. Ne-ați dat de furcă azi-noapte! Ăștia ai mei erau să facă dracului și raport, că de, v-au găsit în halul ăsta. Ați tras beție mare noaptea trecută! și îmi făcu brusc cu ochiul ca și cum mă înțelegea.

Am dat din cap aproape mimetic. Eram în continuare pe jumătate contrariat pe jumătate buimac. De unde dracului îl știam pe milițian? Din Gara de Nord, de când m-am întors din Focșani? Nu, cu siguranță nu, că acolo… Fața mi-a explodat probabil de entuziasm, pentru că replica milițianului a venit imediat.

– Sigur tovarășe inspector am vorbit cu dumneavoastră la Năruja. În cazul acela cu băiatul mort. Acum vă aduceți aminte?

– Da, acum da! Dar ce faceți aici? Replica mi-a năvălit în minte și nu am putut să o opresc. De fapt, era aiurea ca tocmai eu, în halul în care eram, să pun o astfel de întrebare. Am încercat să o dreg, dar nu a mai fost nevoie.

– Păi aici lucrez. M-au detașat de câteva săptămâni. Nici n-am mai terminat ancheta acolo.

– A, vai, ce păcat! Eram curios să știu cum s-a terminat.

– Păi, tov inspector, nici nu s-a terminat, cel puțin până când am fost eu ultima dată acolo după niște acte, acum vreo două săptămâni cred, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. S-a oprit, dar a continuat după câteva clipe. În afară de bărbat, desigur!

– Ce bărbat? Nu era un băiat?

– A, nu știți chiar nimic, se vede, păi a fost găsit și un bărbat după mai multe zile.

– Un bărbat, un bărbat care… adică ce treabă avea, sau cum să zic… adică cum a fost găsit?

– Păi cum să fie găsit? Mort bineînțeles!

M-a trecut un fior pe șira spinării. Gândul îmi zburase la șoferul meu. Muream de curiozitate.

– Zău, dar cine era? Chiar sunt curios! Despre cine e vorba?

– Îmi pare rău tovule, chiar nu știu! Dar de ce vă interesează așa de mult chestia asta?

– E, nu, nu chiar așa de mult, eram doar oleacă curios.

– E normal să fiți curios că dumneavoastră probabil nu vă întâlniți toată ziua cu treburi din astea urâte. Noi în schimb suntem sătui de toate felurile astea de mizerii. Pentru noi, și se uită fix la mine și deveni pentru câteva clipe foarte serios, viața este un canal murdar și infect, iar noi, milițienii, mergem prin el încercând să nu ne murdărim, deși toți, mai devreme sau mai târziu, vom intra în rahat. Toate astea tovarășe inspector nu sunt vizibile pentru dumneavoastră, cei de la suprafață, care vă plimbați nestingheriți într-o lume drăguță în care doar din când în când treceți poate pe lângă o gură de canal, ce vă strâmbă nasul, și atunci o luați repede din loc forțându-vă să credeți că acela este doar un accident și că lumea nu arată și nu este așa. Credeți-mă tovarășe inspector, lumea este un mare rahat, asta pentru cei care o cunosc, doar pentru naivi ea este întotdeauna frumoasă.

Milițianul vorbea foarte serios despre acele lucruri și cumva parcă avea un gen de regret în glas, greu de înțeles. A continuat, brusc, mult mai vesel.

– Tocmai din motivul ăsta mai profităm și noi de câte o zi frumoasă și mai lăsăm totul în plata Domnului. Trebuie să mai uităm chiar și noi de mizerii! Replica milițianului m-a făcut să mă uit pe geam. Se luminase bine și părea că urma să fie o zi foarte însorită.

Milițianul completa niște hârtii și în timpul ăsta se mai uita la mine cu coada ochiului. La un moment dat a ridicat de-a binelea privirea, parcă aducându-și aminte de ceva.

– Aoleo, ia te uită! Acum sunt eu curios! Tovarășe inspector, până la urmă v-a găsit?

– Cine să mă găsească?

– Profesoara aia drăguță.

– Care profesoară?

– Suplinitoarea aia, sau ce era. Ce v-a mai căutat!

Milițianul s-a apucat să scrie, dar pe mine mă dăduse din nou peste cap.

– Nu vă supărați, dar despre ce profesoară vorbiți? Nu m-a găsit cred, pentru că nu știu să mă fi căutat cineva din Năruja.

– Păi profesoara aia drăguță, sau învățătoare, nu știu ce era, că parcă mi-a zis doar că e suplinitoare.

Deși aveam o temere mare de tot, am întrebat totuși.

– Știți de ce mă căuta, adică de ce pe mine?

– Eu, asta nu știu exact, dar probabil pentru că și dumneavoastră anchetați cazul. Nu știu de ce altceva. Probabil că voia să vă spună ce ne-a spus și nouă.

– Păi și ce va spus?

– Sincer nu îmi aduc aminte, cred că era vorba de faptul că știa cine este copilul, oricum nu am vorbit eu cu ea, ci un coleg, la două zile după aia am aterizat aici. Se uita însă la mine cu un oarecare regret în priviri.

– Îmi pare rău, nu știu mai mult!

După doar câteva minute în birou a mai intrat un milițian, în uniformă. M-a luat în primire și m-a dus cu o Dacie la hotel. Nu am mai apucat astfel să mai vorbesc cu milițianul din Năruja. Oricum părea că el avea cu totul alte treburi.

Eram buimac. Când am ajuns la hotel m-am dus în cameră să mă spăl. Bineînțeles că nu era apă caldă, așa că am făcut un duș rece. Mi-a prins bine, deși a doua zi am regretat pentru că am răcit. Zgribulit de frig m-am întins pentru câteva momente în pat, sub pătură. Am adormit în secunda următoare. M-a trezit la 12 femeia de serviciu că trebuia să predau camera. Era duminică. Cel mai probabil pierdusem trenul. Prietenii mei plecaseră deja, cel puțin Eusebiu, care mergea la București și căruia nu apucasem să îi iau numărul de telefon.

Abia așteptam să ajung acasă. Trebuia să aflu cine era bărbatul găsit mort. Devenisem interesat dintr-o dată de acel caz. Să fie șoferul? Să fie Nica? Să fie vreun localnic, sau poate era vorba de cu totul altcineva? Nu credeam totuși să fie cineva de la minister, aș fi aflat, nu?

În tren mi-am adus aminte de povestea milițianului cu profesoara. Atunci nu mă marcase așa de mult de la mahmureală. Acum nu puteam să nu mă gândesc fără încetare la acele replici. Cine să mă fi căutat? Să fi fost fata cu chiloții? „La dracu, nu era elevă de generală, înțeleg, dar să fie chiar profesoară? De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ca învățătoare ar putea avea doar liceul și atunci…” Ce porcărie! Fata aia știa cine este băiatul! Și de ce nu mi-a spus nimic? Dar oare fata cu care m-am întâlnit eu este învățătoarea? Dar dacă îl căuta pe Nica și nu pe mine, de unde să știe milițianul, că doar amândoi eram inspectori.

Poate Nica să fi fost cel ales!

*****

4

Am ajuns seara târziu la București și nu am avut timp de nimic alt- ceva decât de o baie fierbinte și de un somn adânc. Eram decis ca a doua zi să caut pe cineva care să îmi dea o explicație. Partea proastă era că nu știam pe nimeni care s-o poată face.

M-am sculat târziu, că mă obișnuisem deja cu lenea de vacanță. Mai aveam câteva zile de concediu pe care mă decisesem să le petrec acasă. Deși cu o seară înainte muream de curiozitate și, pentru prima dată, chiar eram dispus să investighez un pic chestia de la Năruja, cafeluța dulce pe care mi-o făcusem dis-de-dimineață mi-a sugerat un gen de lene care îmi zicea că nu era nici o grabă în legătură cu absolut nimic. La urma urmei aveam să mă duc la minister în câteva zile și de acolo avea să îmi fie mult mai ușor să aflu tot ce voiam.

După ce mi-am savurat cafeluța, naturală, nu de nechezol, la biroul meu din sufragerie, acolo unde o beam de fiecare dată, m-am apucat să despachetez. Nu am reușit până la capăt pentru că din cauza cafelei mi se desfundaseră nările și mi-am dat seama că de la bucătărie venea un miros urât. Am descoperit cu multă neplăcere că plecasem în concediu și lăsasem găleata de gunoi, cu un rest de salam în ea, care acum era foarte verde și foarte mirositor. Am luat-o glonț și am plecat spre tomberon să o golesc. Pe scări m-am intersectat cu bătrânica de vizavi de mine, doamna Angela.

Femeia se opri câteva secunde aranjându-și părul complet alb, după care aplecându-se ușor spre mine și șoptindu-mi din nou, îmi spuse la ureche aproape:

– O, domnule Leba, v-ați întors! Bine ați venit! Dar ce bine arătați, v-a priit la Sovata!

– Vă mulțumesc mult, stimată doamnă, i-am răspuns destul de acru doamnei „știe tot”, strecurându-mă pe lângă ea cu pas grăbit. Nu am coborât decât două trepte, că am auzit-o în spatele meu.

– O, domnu’ Dan, vai ce am uitat să vă întreb! V-a găsit până la urmă?

– Cine să mă găsească doamnă, că am venit abia aseară! Evident, însă, trebuia să fiu politicos așa că m-am oprit și m-am întors cu fața spre „scumpa” mea vecină.

– O, vai de mine, știu, aveți multă dreptate, așa este! Bătrâna se opri, însă, brusc, ca și cum își adusese aminte că are ceva de făcut acasă, se întoarse stânga împrejur și dădu să plece spre apartamentul ei.

– Alo! Doamna Angela, m-a căutat cineva, să înțeleg? Aproape am țipat și nu degeaba, Angela era un pic surdă. Bătrâna s-a întors din nou spre mine:

– O, da, sigur, fata aia drăguță, v-a căutat vreo două zile, cred că acum, să zic, știu eu, o săptămână, poate ceva mai mult!

– O fată? Tânără?

– Da, cred că da…

– Zău? Și ce a zis? A zis ceva? Eram deja exasperat de prostia vecinei mele, dar eram prea curios ca să renunț la micul meu interogatoriu.

– Domnul Dan să îți spun drept, nu mai știu, că pe mine știți că nu mă interesează treburile altora și să vă spun drept nici măcar nu am fost foarte atentă. Nu mă interesează cine vine, la cine. Știți, îmi spuse aproape în șoaptă, sunt o femeie discretă, așa am fost educată!

– M-a contrariat doar faptul că fata nu avea chiloți.

– Cum? Adică… de unde știți că…

– O, domnul Dan eu sunt femeie serioasă, dar am și eu o vârstă, fata avea o rochiță cam scurtă, este adevărat că nu se vedea deloc prin ea…

– Păi și atunci de unde știți că nu avea chiloți? Hai doamnă, dă-o încolo de treabă, nu-mi vorbiți așa doar ca să vă aflați în vorbă! Brusc mi-am dat seama că o apăram pe fata din Năruja, fiind convins că despre ea era vorba.

– Păi, am văzut-o când și i-a dat jos!

– Pardon!

Stăteam ca prostul cu un picior pe o treaptă și cu celălalt pe alta și mă uitam tâmp la madam Angela. Nu reușeam să mai spun nimic.

– Să vedeți, domnu’ Dan, eu am auzit o țâră de gălăgie pe hol și am crezut că e poștărița cu pensia, așa că m-am uitat pe vizor. Așa am văzut-o! Și-a dat chiloții jos și a scris ceva pe ei, da, da, a scris cu un pix cred și i-a băgat pe sub ușă.

Am zburat ca un adolescent plin de coșuri direct la ușa apartamentului meu trecând ca uraganul pe lângă vecina mea sfrijită. Am deschis ușa și mă tot uitam după posibilul răvaș al fetei.

– Ce căutați, domnu’ Dan? mă întrebă de undeva, din spatele meu, bătrâna cu o voce suavă.

– Păi, nu ați zis că… și am arătat cu mâna.

– O, vai, dar nu puteam, nu puteam! Angela se roșise și gâfâia suspect. Domnu’ Leba, dar nu puteam să las o asemenea mojicie! Femeia nu îi băgase bine pe sub ușă și erau prea la vedere! Se poate? La un om serios ca dumneavoastră? Trec atâția oameni pe aici, ce ar fi spus?

– Trec pe dracu’! Bine și mă rog ce ați făcut?

– Cum ce? Ce era să fac? I-am luat și i-am aruncat.

– Ce? Cum adică i-ați aruncat? Femeie, ce treabă ai tu cu apartamentul meu? Unde i-ai aruncat, asta este bună cum… și mă rog ce scria pe ei?

Mă enervasem cumplit! Angela se supărase însă. A început să bolborosească ceva de genul „nu mai am eu grijă altădată de voi” și a plecat fără să-mi răspundă la nicio altă întrebare.

Am dus gunoiul la ghena din spatele blocului și pentru liniștea mea sufletească am scormonit un pic prin tomberon, deși evident fusese ridicat de mult gunoiul din acea zi fatidică.

Un alt vecin, Sandu, și el din blocul meu, m-a salutat și m-a întrebat dacă am pierdut ceva. Abia atunci mi-am dat seama că băgasem aproape toată mâna în gunoi. Am renunțat de rușine și m-am întors, deși, până la bloc, m-am uitat cu multă atenție în jurul meu. Poate cine știe? Vedeam pe undeva chiloții epistolari. Este drept, nici nu știam cum arătau, dar disperarea era mare.

Când am intrat în apartament, suna telefonul. Am alergat într-un suflet și l-am ridicat fără să îmi dau seama cât de murdar eram pe mâini.

– Alo, domnul Leba? Domnul Daniel Leba?

La capătul firului părea să fie un bărbat destul de în vârstă. Vocea îmi părea cunoscută.

– Da, eu sunt… cine…

– Domnule Leba, sunt eu, Eusebiu, nu vă rețin, vreau să vă spun că ați trecut testul. Vă felicit!

– Testul? ce test… care?

– Să știți că peste patru luni și jumătate ne vedem. Mult succes până atunci! Închid, că mă taxează ăștia de îmi mănâncă pensia! Sunați-mă oricând doriți!

Nu am apucat să spun absolut nimic. Eusebiu, deși nu mi se părea chiar vocea lui, mi-a închis. Am așteptat minute bune lângă telefon cu găleata de gunoi goală în mână. Nu a mai sunat nimeni. Nu aveam cum să îl sun înapoi pentru că n-aveam niciun număr. Nu îmi aduceam aminte nici măcar numele lui de familie, dacă chiar îl știusem vreodată.

După câteva minute, în care mi-au trecut prin cap toate bazaconiile posibile, am explodat și am țipat de cred că m-a auzit și Angela de vizavi.

„La urma urmei ce dracu mai vrea și Eusebiu ăsta, sau cine o fi?”

*****

5

Trebuie să recunosc că am fost întors pe dos de întâmplările alea câteva zile, adică tocmai cele care trebuiau să mă liniștească înaintea serviciului. Pe la sfârșitul lui august m-am întors la minister și am reintrat în tumultul vieții de acolo. Așa cum era de așteptat, nu am avut timp să mă interesez de cazul băiețelului și nici de cel al bărbatului din Năruja. De fapt, mi-am adus aminte de ce îmi propusesem imediat după ce venisem de la Sovata, abia la vreo două săptămâni după ce începusem serviciul și mi se păruse destul de aiurea să mai întreb despre caz după atâta timp. Mă gândeam că dacă era ceva de aflat ar fi trebuit să aflu oricum, cel puțin asta credeam atunci.

Pe de altă parte, în toată perioada aceea, nu m-a mai sunat nimeni, nu m-a mai căutat nimeni. Zilele mele au redevenit normale și totul ar fi decurs, cel mai probabil, tot așa dacă nu mă chema într-o dimineață Teodorovici la el. Era cu câteva zile înainte de 15 septembrie.

– Măi Leba, te rog să te duci sâmbătă dimineața, pe 16, adică sâmbăta asta, la Inspectoratul de miliție, la capitală, pe Eforie. Trebuie să dai o declarație în legătură cu chestia aia veche de la Focșani.

– Năruja!

– Poftim? îmi aruncă o privire șuie de sub ochelarii lui cu rame groase.

– Năruja, nu Focșani, l-am corectat accentuând cuvintele chiar mai mult decât prima oară. Nu știu de ce, dar îmi făcea plăcere să fac acest lucru.

– Mă rog, cum vrei tu, vezi că ăia m-au rugat să te trimit la opt dimineața! Și nu uita, luni să îmi spui și mie cum a fost!

Am plecat puțin contrariat. De ce milițienii nu mă căutaseră direct pe mine? Și de ce trebuia să mă duc eu la ei? Vorba aia, doar eram inspector la minister! Puteau să trimită ei la noi un tablagiu!

În sâmbăta cu pricina m-am sculat pe la șapte și jumătate. Absolut întâmplător pe la opt fără ceva mi-am adus aminte de milițieni. Era înnorat și dormisem ca valiza în gară. Am sărit ca ars de la masa din bucătărie, unde îmi beam cafeaua în dimineața aceea și m-am îmbrăcat rapid. După câteva minute m-am gândit că nu mureau milițienii dacă întârziam, așa că am luat-o mai încet. Ba chiar am exagerat în pedanterie și am plecat abia la opt și un sfert de acasă. Pe drum mi-am tot repetat un scenariu prin care voiam să mă impun și să fiu un pic mai dur cu curcanii. Un om în poziția mea ar fi trebuit să impună un pic de respect! În definitiv, nu mureau dacă trimiteau un tablagiu la mine la birou! Mă obseda chestia asta.

Am urcat scările până la ghereta subofițerului de serviciu și abia acolo mi-am dat seama că prostul de Teodorovici nu îmi dăduse nici o cameră, nici un nume, nimic. Este adevărat că nici mie nu îmi trecuse prin minte, dar puteam da liniștit vina pe șeful meu. Am dat să îl întreb pe băiatul de la poartă:

– Nu vă supărați am fost invitat aici…

– Vă rog așteptați, vine cineva să vă ia.

– Nu știu dacă vine! Eu chiar trebuia să…

– Așteptați tovarășe, că vine imediat!

– Tinere, știi cum mă cheamă? am răbufnit nervos.

– Nu! mi-a răspuns tânărul subofițer și și-a văzut liniștit de treabă. Nu îl șoca deloc faptul că, deși nu știa cine sunt, era absolut sigur că voi fi căutat de cineva.

După câteva minute am auzit în spatele meu o voce baritonală:

– Tovarășul Daniel Leba?

I-am spus că da, dar el a insistat să îmi vadă buletinul. Flăcăul, bine făcut, la vreo treizeci și ceva de ani, poate chiar patruzeci, mi-a luat buletinul, s-a uitat în el ca și cum ar fi fost fals și l-a băgat în buzunar, după care mi-a zis să îl urmez. Am încercat pe drum să fac un pic de conversație, dar tânărul, un tip destul de solid, care, în mod curios, era în civil, nu părea dispus să scoată mai mult de câteva silabe.

Începusem să mă simt prost, bărbatul nu părea milițian și nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ce părea. Avea părul negru, cam mare pentru un ofițer obișnuit, purta niște pantaloni din velur, albastru închis și o haină, tot de velur, care-i părea cam mică. Nu putea să o încheie și asta îl făcea să arate și mai solid. Am urcat până la etajul patru și, după ce am bănănăit pe niște holuri, m-a invitat într-o cameră. Era o cameră incredibil de mică, avea maxim 5-6 metri pătrați. Exista un singur birou, iar în spatele lui se aflau deja două persoane care păreau că mă așteptaseră de ceva vreme acolo. Am tresărit fără să vreau. Chiar în mijloc se afla o bătrânică ce semăna izbitor cu Angela, vecina mea. Avea părul complet alb, fața zbârcită toată și niște ochi ageri ciudat de verzi care parcă îi ieșeau din orbite. Alături mai era un bărbat. Părea măcelar după cum arăta și după cum era îmbrăcat. Avea spre cincizeci și ceva de ani.

– Tovarășe Leba, luați vă rog loc, îmi spuse bătrânica. Mi se părea chiar că semăna și la voce cu Angela mea.

– Vreți o cafea, o apă, avem chiar apă minerală, a adăugat măcelarul.

– O cafea, dacă se poate, mă gândisem că meritam o cafea din moment ce nu apucasem să o termin pe a mea de dimineață. Bărbatul mai tânăr, cel care mă însoțise, ieși imediat pe ușă, dar nu se întoarse așa de repede cum crezusem în acel moment.

– Deci, cu ce vă ocupați? mă întrebă plină de amabilitate bătrânica.

– Poftim? mi se părea sinistru. „Ce dracului, doar ei m-au invitat aici! Ce, mă confundă cu altcineva?”

– Unde lucrați? a întrebat și măcelarul, la fel de liniștit ca și bătrânica, deși parcă un pic mai tăios.

– Sunt inspector în cadrul Ministerului Învățământului…

– Deci, sunteți salariat la minister, și cu ce vă ocupați acolo?

– Cred că s-a produs o confuzie, eu sunt inspector la minister, dvs. m-ați invitat aici apelând la șeful meu, deci cred că faceți pe undeva o confuzie.

Bătrânica se uită repede în dosarul din fața ei și începu să bolborosească ceva în barba mult prea ascuțită care părea a fi singura diferență pe care o avea față de vecina mea. După câteva secunde m-am dumirit că în bolboroseala ei tot repeta mereu: „confuzie, de, confuzie, mai știi?”

– Știți, am continuat, eu trebuie să dau o declarație în legătură cu o anchetă a mea din Vrancea. Este un caz mai vechi. Șeful meu m-a trimis!

– Fostul dumneavoastră șef, îmi tăie replica măcelarul.

M-am uitat fix la el. Avea o mustăcioară subțire care dădea ca dracu pe fața mare, rotundă, despicată la mijloc de un nas imens, ca un catarg butucănos și dizgrațios. „Cum dracului fostul?” am gândit probabil cu voce tare.

– Șeful meu este tovarășul Alecu Teodorovici, am repetat pentru a întări ideea de confuzie.

Spre surprinderea mea măcelarul îmi repetă și el:

– Da, fostul dumneavoastră șef, tovarășul director adjunct Teodorovici!

– Cum fostul, dar ce a pățit, ce s-a întâmplat cu el?

– Stați liniștit, el nu a pățit nimic, m-a liniștit cu o voce suavă bătrânica.

– Păi de ce „fost” atunci!

Bătrânica se uita liniștită la mine fără să schițeze pe față vreun gest care să semnifice ceva. Măcelarul se ridică însă, făcu doi pași în spate și, dintr-un gen de dulap, singura mobilă în afară de birou, scoase un dosar imens. În timp ce se așeza la loc mi se adresă răstit:

– Măi băiete, chiar ești prost? Cum ai ajuns inspector?

Eram mut. Câtă nesimțire! Ce tupeu la milițianul acesta scârbos! Zăpăceala replicii și atitudinii declanșată de măcelar dispăru după câteva momente, așa că eram pregătit să trec la contraatac.

– Tovarășu… că nu știu nici cum vă cheamă, să știți că eu nu… Avusesem de gând să spun că nu permit, dar bărbatul mi-a luat-o înainte și s-a prezentat singur:

– Locotenent-colonel Stoian de la departamentul securității statului al municipiului București.

Eram mut. Ușoarele mele temeri că nu era vorba de miliție și nici de Năruja se adevereau. Ce dracului căutam, însă, eu acolo? Acum îmi adu- ceam aminte de discuția cu Elohim de la personal. Să mă fi dat pe mâna securității moșul ăla cretin?

Bărbatul care tocmai se recomandase continuă, explicându-mi ușor și rar, ca și cum eram un tâmpit cu patru clase:

– Fost, tovarășe Leba, pentru că în pușcărie nu mai poate să îți fie șef!

– L-ați arestat pe tovarășul Teodorovici? am izbucnit ca și cum aș fi auzit de nu știu ce idioțenie.

– Nu, mi-a răspuns candid bătrânica.

Eram de-a dreptul tâmpit! Din zâmbetul diabolic al măcelarului înțelesesem, în fine, că eu eram cel cu probleme!

– Moșulică, hai că ești greu de cap, dar la răcoare o să te mai iuțești la minte!

Nu puteam să vorbesc. Mă uitam fix la cele două personaje. Totul părea dintr-o altă lume. Nu știam de ce eram acolo și parcă nici nu eram prezent la tot ce mi se întâmpla. După ce m-au lăsat aproape un minut să mă sufoc de emoția replicilor lor, bătrânica, la fel de imperturbabilă, îmi spuse:

– Tovarășu’ Leba, hai să vorbim puțin de prietenul dumneavoastră, tovarășul Nica.

– Dar nu e prietenul meu, am replicat tăios. Este o prostie inventată de Elohim! L-am cunoscut pentru prima dată când am fost la Năruja!

– Și de ce ați fost la Năruja?

– Cum de ce, asta este bună. Am fost trimiși amândoi pentru cazul cu copilul mort!

– Ce copil mort?

– Cum ce copil mort? Păi, în legătură cu crima din școală?

– Care crimă? mă întrebă contrariat măcelarul. La cât de tâmpit părea nici nu cred că simula surprinderea.

– Păi, în Năruja a fost în iunie descoperit un băiat mort.

– L-ați văzut dumneavoastră?

– Nu, i-am răspuns femeii, care nu m-a lăsat să continui.

– Păi, de unde știți că s-a comis o crimă atunci?

– Păi, am fost trimiși acolo să anchetăm, doar Teodorovici ne-a trimis.

– Nu a raportat nimeni nicio crimă. De altfel, atunci când se întâmplă accidente atât de grave, de competența criminaliștilor, faceți voi cei de la minister anchete paralele? Ați mai fost voi, vreodată, la așa ceva? Se obișnuiesc astfel de anchete ale ministerului? La urma urmei, de ce ați fost împreună cu tovarășul Nica, el ce treabă avea cu un astfel de caz? Apropo, ați mai fost vreodată împreună în inspecții?

Bătrânica avea uluitor de multă dreptate. Nu știam ce să spun. Nu știam ce căuta Nica și nici de ce trebuia noi să investigăm o crimă. Am tăcut. Nu știam ce aș fi putut spune fără a mă incrimina sigur.

– Tovarășe Leba, se răsti brusc la mine măcelarul, unde este Nica?

– Nu știu! I-am mai spus și lui Elohim, că m-a întrebat acum câteva luni. Nu știu! Am vorbit cu el o singură zi. A doua zi de dimineață dispăruse. Eu, atunci, am crezut că a plecat la București.

– Apropo, am auzit asurzitor în urechi vocea cumplit de calmă și suavă a bătrânicii, care devenise cumva mai înfiorătoare decât țipetele măcelarului, de ce ați stat două zile acolo?

– Cum de ce? Pentru că nu am putut pleca!

– Dar șoferul dumneavoastră ne-a zis că el a vrut să plece și că nu l-ați lăsat! Și apropo, de ce, chiar și a doua zi, ați preferat să mergeți fără șofer?

– Pentru simplul motiv că nu se putea merge cu mașina de la minister!

– Și de ce i-ați cerut atunci mașina șoferului?

Mă uitam probabil foarte ciudat la cei doi. Nu înțelegeam deloc ce voiau să spună.

– I-ați cerut șoferului să vă lase mașina că vreți să veniți mai târziu la București, l-ați și mituit cu trei sute de lei, toți banii pe care îi aveați la dumneavoastră! El a venit singur la București și a fost tare necăjit omul când a văzut că nu i-ați adus mașina!

– Asta-i chiar bună! Ce minciuni ordinare! Stimați tovarăși, prieteni, cum puteam să îi cer eu mașina? Nu am făcut în viața mea așa ceva! Nu aveam cum tovarăși! Eu nici nu am carnet de șofer!

– Tovarășe Leba nu suntem ageamii, cum sperați dumneavoastră! Tocmai din acest motiv ne întrebăm și noi de ce ați cerut mașina omului, ați mai dat și toți banii pe care îi aveați de v-ați întors la București fără bilet de tren! Apropo, cum dracu ați reușit să plecați dimineața de la Năruja și să ajungeți în Focșani doar la trenul de nouă seara? Nu sunt decât vreo patruzeci de kilometri. Chiar și pe jos ajungeați mai repede!

– Am avut multe pene cu tractorul acela nenorocit. Nu îmi mai aduc aminte exact ce s-a întâmplat pentru că eram prea nervos și mă simțeam ca dracul! Oricum, vă spun absolut sigur că nu am dat nici un ban, nici șoferului meu, nici tractoristului, la nimeni și asta pentru că îmi pierdusem portofelul!

În momentul acela îmi trecu prin minte că ar trebui să îmi forțez norocul așa că pentru prima dată am ridicat tonul. Avem o idee salvatoare, care în acel moment mi se părea excelentă:

– Asta-i bună! Cum să cer mașina șoferului? Auzi prostie! Să îi dau și bani! Ce idioțenie! Aduceți-l aici pe nenorocitul ăsta de șofer să îmi spună el mie în față mojicia asta! Hai, chiar vă rog, este prea de tot!

– Ați vrea tovarășe Leba, îmi zâmbi ironic măcelarul, dar știți foarte bine că nu poate, nu e așa? Morții nu pot vorbi!

– Poftim? Și el este mort? Bătrânica tresări.

– Cum și el, mai este cineva mort?

– Păi, băiatul din școală!

– Hai, lăsați treaba cu băiatul, și povestiți-ne de ce v-ați dus în comuna aia!

A trebuit să povestesc din amintiri toată întâmplarea. Nu păreau însă deloc preocupați de cazul copilului, iar eu aveam impresia că ori îl mușamalizează extraordinar de bine, ori chiar nu credeau o iotă din ce spuneam. Într-un final m-au întrebat dacă Nica mi-a spus ceva mai special în seara de dinaintea dispariției. Am ezitat mult. Nu știam dacă trebuia sau nu, dar până la urmă le-am spus că ne-am îmbătat amândoi și că fiind foarte beat Nica aiura și spunea ceva de o crimă. Sincer, crezusem că vor fi foarte impresionați sau măcar bucuroși de o astfel de informație. Nu au reacționat în nici un fel. Părea că le spusesem că Nica merge duminica la meciuri.

M-au ținut în discuții interminabile mai bine de patru ore. Se făcuse prânzul și ei nu mai terminau. La un moment dat venise în camera aia strâmtă tânărul care mă adusese în clădirea miliției care era și a securității totodată. Bineînțeles, fără nicio cafea, dar nici prin cap nu îmi mai trecea să beau și cafea cu ei.

În tot acest timp nu au ratat ocazia să mă întrebe dacă ascult Europa Liberă și cu cine fac acest lucru, dacă eu sunt cel care a scris mare „căcat” pe ușa ministrului, să spun drept nu știam să se fi întâmplat așa ceva și se pare că eram atât de sincer că nici nu au insistat. Am aflat despre șoferul meu că fusese și el, într-adevăr, bolnav, dar că îl luaseră directorii de la garaj tare de tot și mort-copt a trebuit să se ducă cu un prieten să își ia mașina din Năruja după o săptămână și ceva. Făcuse se pare stop cardiac pe drumul de întoarcere și avuse un accident urât de tot că nu mai rămăsese nimic din el.

În final, m-au pus să scriu o declarație, pe care ei mi-au dictat-o, în care recunoșteam că am făcut multe prostii, că îl știam bine pe Nica și că el mă invitase la Năruja, că am vrut să fug cu mașina instituției ca să îl ajut pe Nica și alte astfel de inepții. Știam de la Canal că nu trebuie să te pui cu anchetatorii. Dacă vrei să reziști trebuie să zici ca ei, iar la tribunal, eventual, schimbi povestea.

Imediat după ce am semnat, măcelarul, cu o voce blândă de ziceai că e învățător la clasa întâi, mi-a zis cu un zâmbet care îl făcea un pic mai uman:

– Tovule Leba, te duci matale acum acasă, luni dimineața stai acăsuță și aștepți un băiat de la noi care îți va aduce lucrurile tale proprii și personale de la serviciu. Și, după aia, stai în fotoliu din sufragerie și aștepți, tot acasă, că în două, trei săptămâni îți vine decizia de pensionare. Asta dacă nu vrei la pârnaie, că tot nu prea mai avem locuri zilele astea!

*****

6

Exact asta s-a și întâmplat. Luni, pe la prânz, a venit un băiat de la minister cu o cutie mare. Eu nu am mai călcat pe acolo. După alte două, trei zile am primit acasă banii de lichidare. Pe la început de octombrie am primit decizia de pensionare. Era pe caz de boală, ba se părea că aveam și analize medicale și un certificat de la o comisie. În scrisoarea pe care am primit-o se spunea că în șase luni o să fiu trecut automat pe pensia de limită de vârstă.

Toată acea perioadă a fost foarte delicată pentru mine. Nu știam cum ar fi trebuit să mă simt. Eram pe undeva bucuros că scăpasem ca prin urechile acului deși nu mă știam vinovat cu nimic. Eu nu sunt și nu am fost niciodată genul protestatar, nu spuneam bancuri politice și nici nu stăteam la șuete pe astfel de teme. Știam de când îi vegheasem pe deținuți la canal că poți ajunge foarte rău de la niște teribilisme sau glume de doi lei. Cum dracului intrasem eu atunci în atenția securității? Pe de altă parte, aveam dintr-odată mult timp liber, poate prea mult și nicio idee ce să fac cu el. În primele zile îmi plăcuse, dar treptat îmi era din ce în ce mai greu să îmi omor timpul. Nu aveam copii, nepoți sau alte persoane în viața mea care să îmi ofere preocupări, oricât de mici. Prietenii, nici ei prea mulți, erau mai toți cu serviciu, cu familii, cu treburi. Ajunsesem, fără să vreau, să mă gândesc tot mai mult la povestea din Năruja, la băiatul care se pare că nici nu existase, la Nica, marele meu prieten de o singură zi. Sincer nu știam ce să mai cred. Fata misterioasă dispăruse cu totul și îmi lipsea oarecum, deși nu o cunoscusem, cu adevărat, niciodată. Mă contraria faptul că Teodorovici mă trimisese la dracu în praznic, mă mai și cuplase cu Nica complet aiurea și, deși în mintea mea el era singurul vinovat, tocmai el nu pățise nimic. Mi se părea normal ca, la urma urmei, să vorbesc o dată și o dată cu el. Am ezitat însă foarte mult timp. Îmi era frică pentru că mi se spusese foarte clar să nu fac acest lucru.

În octombrie îmi venise deja decizia de pensionare și știam că nu prea mai erau șanse să mai îmi facă cineva ceva, așa că, după multe zile în care am tot șovăit, pe la sfârșitul lui octombrie, l-am sunat la minister pe Teodorovici. Mi-a răspuns Mioara, secretara lui.

 – A, tovarășul Leba! Vai ce mă bucur! De când nu v-am mai auzit!

 –  Cu cine vreți? Cu Teodorovici?

   Femeia s-a oprit fără să mai spună nimic. După vreo câteva secunde bune a continuat cu un glas vădit emoționat.

– Dar ce, nu ați aflat? Vai! Săracul tovarăș Teodorovici este în spital de peste o lună. Este bolnav rău de tot, a făcut o comă de aia de fac diabeticii.

–  Dar ce, avea diabet?

–  Da, sigur că da, toți ne-am mirat, că nu părea, și nici nu știam, nimeni nu știa, dar știți cum este! Haideți că trebuie să închid că mă cheamă șeful ăsta nou!

 – Dar la ce spital este? Am încercat fără succes să aflu acest umil, dar important detaliu. Înainte să îmi închidă, glasul de la telefon s-a schimbat. Mioara devenise foarte veselă.

– A, știți cine este șeful cel nou? Tinerelul nostru, tovarășul Nica! După care mi-a închis.

Am rămas minute în șir cu telefonul la ureche „Cum adică Nica?” Acel Nica? Adică fugitul? Nica pentru care m-au anchetat pe mine? Nica pentru care m-au pensionat și pentru care era să fiu arestat?

În după-amiaza aia am fumat patru pachete de țigări. Turbam! Deși nu mă puteam lăuda că înțelesesem foarte mult din toată acea lungă poveste, acum în mod sigur chiar că nu mai eram în stare să înțeleg nimic. Am băut tot vinul din casă, adică două sticle aduse mai demult de la țară și păstrate pentru revelion.

Mi-a fost rău vreo trei zile după aceea. Mi-am jurat că nu mă mai preocup și nici nu mă mai gândesc la nimic din toată mizeria care mi se întâmplase. Încercam permanent să mă liniștesc la gândul că, oricum, mai erau doar câteva luni și ar fi urmat pensionarea mea adevărată. La altceva nu mă mai puteam gândi.

După ceva vreme, deși foarte greu, am început să mă obișnuiesc cu ideea. Devenisem tot mai sigur că nu va mai urma ceva rău. În definitiv, dacă ăia de la securitate m-ar fi vrut arestat ar fi făcut-o până atunci. În felul acesta reușeam ușor, ușor să mă liniștesc. Până la urmă mi-a mai trecut supărarea și au început să treacă mai ușor și zilele. A venit și Congresul, pe care Eusebiu se temea că nea Nicu nu o să-l mai prindă și s-a dus cum a venit. Am intrat în decembrie și, ca tot omul, parcă mi-a zburat totul din minte. A început să mă preocupe doar un singur lucru. Revelionul.

Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce avea să urmeze în viața mea. Și eram atât de liniștit!

*****      

7

Pe 16 decembrie, într-o sâmbătă, m-am dus în Amzei să îmi cumpăr brad. Deși aproape sigur nu avea să vină nimeni la mine de Crăciun, poate cel mult niște vecini pentru un pahar de vin, obișnuiam, de foarte mulți ani, să îmi iau totuși un mic brăduț. Luam unul micuț pentru că nu îl puneam pe jos, ci pe masa din sufragerie. Nu arăta el cine știe ce pe masa aia, dar nu lăsa mizerie și era mai ieftin.

Am ajuns în piață pe la opt. O droaie de lume se înghesuia la brazi, care de altfel erau toți molizi. Am reușit cu 50 de lei să cumpăr unul mai acătării. Am avut mult noroc că la întoarcere am găsit unt și smântână, aproape fără coadă, la Gostat. M-am întors spre casă bucuros și chiar mai devreme de cât crezusem. În drum, m-am oprit la Unic, la autoservire, și am luat și niște vin. Nu am găsit mare lucru, o fetească, contrafăcută probabil, cel puțin după culoarea ciudată pe care o avea. Am ajuns acasă, la mine pe Magheru, pe la unsprezece și ceva. M-am cinstit cu un pahar de vin. Nici nu era chiar așa de rău, așa că până am împodobit pomul am băut aproape o sticlă. Luasem cinci, iar la nevoie magazinul nu era departe. Până după-amiază am ras toată sticla și am deschis-o și pe a doua. Când s-a înserat am mâncat ceva și m-am cufundat în fotoliu pentru a mă uita la televizor la bulgari. Nu mai aveam nimic de făcut în ziua aia.

Cred că am adormit până la urmă, deși aș jura și astăzi că abia ațipisem, când m-a sunat telefonul. M-am sculat buimac și m-am dus glonț la măsuța din hol, unde țineam aparatul.

– Alo, domnul Leba?

Era un glas necunoscut. La capătul celălalt se auzea o voce gravă a unui bărbat în vârstă. Am întrebat cine este acolo și am fost surprins să aflu că era bătrânul inginer, Eusebiu. Nu părea deloc să fie el, dar legătura era foarte proastă și, probabil, că nu îl auzeam eu foarte bine.

– Domnule Leba, nu sunt în București și nu cred că am să vin decât peste câteva zile. Îți aduci aminte că nu am nicio rudă în București, doar o nepoată, dar ți-am spus că nu vorbesc cu ea.

Eusebiu se pare că era mai ramolit decât mine pentru că nu îmi vorbise de nicio nepoată. Sau cine știe poate că eram prea beți amândoi în acea noapte ca să ne mai aducem aminte.

– Domnule Leba, am o rugăminte mare la dumneavoastră. Am plecat în provincie cu o treabă, pentru două zile, dar o să mai stau câteva. Știți, nu mă simt prea bine! Am o rugăminte, am o pisică, la mine în apartament, Hecica o cheamă.

– Cum? l-am întrebat fără să mă gândesc că îl întrerup și iar nu îi aflu numărul de telefon.

– Heca, dar îi zic Hecica. Știu domnu’ Dan că e un nume tâmpit, dar am botezat-o în amintirea nevesti-mii, Hera, care era groaznic de cicălitoare. Ți-am vorbit de ea, a murit în ’81.

– Da, îmi aduc aminte că mi-ați spus și de pisică ceva. Mințeam liniștit, îmi spusese ceva de nevastă-sa, dar nu și de pisică, însă la urma urmei ce conta?

– Domnu’ Leba, fă-ți te rog un pustiu de bine și mergi până la apartamentul meu și dă-i ceva să mănânce că o fi săraca lihnită.

          Am profitat de ocazie să aflu, în fine, adresa inginerului.

– Dar unde stați domnule Eusebiu?

– Cum unde, pe Dacia, aproape de Piața Galați!

          În timp ce îmi notam adresa pe o bucată de hârtie, mi-am dat seama că nu puteam să intru în apartamentul lui.

– Dar domnule Eusebiu, cum să intru, că nu am cheie?

La capătul celălalt nu se mai auzea nimic. M-am gândit că moșul, săracul, nu realizase că nu am cum să intru în apartament. Tocmai voiam să îi spun că îmi pare rău, când glasul de la celălalt capăt s-a făcut din nou auzit:

– Domnule Leba, ați înțeles nu?

– Păi, ce să înțeleg, vă spuneam că nu am cheie!

– Păi, tocmai v-am spus că există o cheie sub ghiveciul de flori atârnat pe perete, lângă ușa apartamentului. Știți, aveam o bătrână care mai venea la mine și făcea curat și îi lăsam cheia acolo. Am rămas cu obiceiul, deși ea a murit de aproape un an.

Nu aveam ceva special de făcut, așa că m-am gândit că pot să îl ajut. I-am promis că a doua zi de dimineață o să mă duc la apartamentul lui. Am închis. M-am uitat la ceas. Era șapte și un sfert. Afară era întuneric beznă. M-am gândit că ar trebui să mănânc ceva și să mă culc. Nu îmi era însă foame și culmea îmi trecuse brusc somnul. M-am dus totuși la frigider. Am găsit niște salam mai vechi și m-am gândit că o fi bun pentru pisica lui Eusebiu. L-am pus deoparte și m-am dus la culcare. Nu aveam somn însă, și nici măcar chef de citit. Nu că aș fi avut multe cărți acasă. M-am uitat la ceasul de pe perete. Nu era nici opt, „Cum dracului să mă culc de la ora asta?” Ca din senin mi-a venit în minte ideea să merg la apartamentul lui Eusebiu chiar în seara aia. În definitiv, nu erau decât douăzeci de minute de mers pe jos, poate jumătate de oră. Aveam chef de o plimbare după atâta vin, dar, ca să fiu sincer, eram și foarte curios să văd casa bătrânului inginer.

M-am îmbrăcat și pe la opt și jumătate eram în Piața Galați. Luasem totuși troleibuzul 86, pentru că era cam frig afară. Așa cum îmi spusese, de la Piața Galați m-am întors cam o sută de metri spre Romană. Apartamentul lui era într-un bloc de trei etaje, la parter și avea intrare separată. Urcai totuși ceva până la ușa lui pentru că parterul era la o înălțime de aproape doi metri față de stradă, deasupra unui demisol enorm. Am găsit cheia acolo unde îmi spusese. Am intrat și, cu chiu cu vai, am găsit și întrerupătorul. Am strigat pisica câteva minute, dar nu se auzea nicio mișcare. La un moment dat mi-a trecut prin cap un gând negru. Poate că deja murise săraca de foame. Mă gândeam că ideea era totuși stupidă. Nu auzisem niciodată ca o pisică să moară de foame în două, trei zile, dar, sincer, nici nu prea aveam chef să găsesc hoitul unei pisici. M-am învârtit după ea aproape un sfert de oră. Probabil, ieșise pe undeva. La bucătărie, avea o fereastră spre o pasarelă interioară, de serviciu, la care era un gemuleț deschis.

Apartamentul lui Eusebiu avea trei camere și un hol mic la intrare. Toată mobila era foarte veche, dar extraordinar de bine întreținută. Sufrageria avea în mijloc o masă mare din marmură albă, care stătea pe niște picioare din fier forjat. În spatele mesei, cum te uitai de la intrare, la perete, trona o servantă impunătoare din lemn de nuc, iar în lateral, niște fotolii imense din piele. Chiar pe colțul opus mai era o vitrină, și ea din nuc, plină de bibelouri și de fotografii vechi.

M-am învârtit prin tot apartamentul mai multe minute bune. În camera cea mai mică se afla un birou tot din nuc, frumos lucrat, în spatele căruia era un scaun mare, capitonat cu pânză grena. Era, desigur, foarte vechi, dar arăta de ziceai că abia a fost cumpărat. Pe birou se aflau tot felul de cărți și un suport de tocuri cum mai văzusem doar în tinerețe. Culmea, în el se aflau tocuri cu penițe și chiar o călimară de cerneală.

Am lăsat mâncarea pe care o adusesem pe jos, în bucătărie, într-un colț unde mi s-a părut că ar fi locul unde mânca de obicei pisica. Am băut niște apă și m-am decis să plec. M-am gândit că ar trebui totuși să mai dau un tur peste tot să văd dacă totuși nenorocita de mâță nu s-a ascuns pe undeva. Am început cu sufrageria. Ajuns în fața vitrinei, m-am uitat instinctiv la bibelourile de porțelan și la fotografiile înrămate care se aflau printre ele. Nu știam de ce, dar aveam impresia că ceva îmi atrăsese atenția acolo mai devreme. O senzație ciudată mă făcea să mă uit cu atenție la acele fotografii.

Mi-am pus ochelarii, pentru ca să pot vedea ceva mai bine acele fotografii vechi. O poză mi-a sărit în ochi. Am deschis vitrina și am luat-o în mână. M-am dus sub lustră pentru ca să am lumină suficientă. M-a luat amețeala. În fotografie era un sicriu, în sicriu un mort. Mortul eram eu!

Am leșinat.

*****

8

Simțeam o umezeală pe față. Mă gâdila ceva și, ce mi se părea ciudat în visul meu, era că acel ceva părea că se ține după mine, chiar dacă întorceam capul pentru a scăpa. Am deschis ochii. Un cap imens se afla în fața ochilor mei și o limbă subțire ieșea dintre niște mustăți mari și mă lingea de zor.

Hecica se întorsese acasă. Era mult mai pașnică decât mă așteptasem. M-am sculat de pe jos și am luat-o în brațe bucuros, deși sunt într-un mare divorț cu pisicile, câinii sau alte animale ce cresc prin apartamente. Am dus-o în bucătărie la mâncare. Nu știu de ce o credeam chiar atât de proastă că trebuia să o duc eu în brațe la blidul cu mâncare. Hecica, cumva în silă, a gustat din salamul cu soia. Părea că nu era bun nici pentru pisici. Mi-am adus aminte că un prieten îmi spusese că avea un câine care nu mânca nimic din comerț. Uite că avea omul dreptate.

Mi-am reamintit brusc de fotografie. M-am întors în sufragerie cu sufletul la gură și inima tropăind ca un pluton de infanterie. Fotografia era tot acolo. Refuzam să cred că sunt eu, deși semănam uluitor cu bărbatul din fotografie. Acum, după șocul emoției, mi se părea totuși că el era cu o idee mai în vârstă decât mine. Am început, cu sentimentul că sângele începuse să îmi fiarbă în vene, să mă uit cu înfrigurare peste toate fotografiile. Nicio altă fotografie însă nu îmi mai trezea vreo amintire sau vreun șoc ca cel de mai devreme. Am terminat repede cu vitrina așa că m-am apucat de servantă. Nu am găsit în ea decât veselă, niște fețe de masă și niște reviste vechi. M-am dus în cele din urmă în birou. Am căutat și acolo zeci de minute de nebun. Refuzam în mod categoric să plec, deși îmi dădeam seama că se făcuse târziu. Știam că ceva tot trebuia să mai găsesc. Ca și în cazul pozei ceva îmi atrăsese atenția de prima dată când intrasem în cameră, ceva ce nu înțelesesem, sau mi se păruse cumva aiurea. Mă uitasem atunci la birou, la scaunul tapițat și la biblioteca din spate….

Da, probabil asta era. În biblioteca din spatele biroului am zărit un fel de album care ieșea în evidență printre cărți, tocmai pentru că era evident altceva. Avea coperți asemănătoare cu ale unui caiet. Nu mai văzusem însă un astfel de caiet niciodată. Sărea în ochi pentru că era foarte diferit de restul cărților de pe raftul acela, dar nici cu un caiet normal nu semăna.

L-am luat și l-am deschis la întâmplare. Sus era scris:

17 decembrie 1959. Astăzi am cunoscut-o pe Elena. Nu știe unde lucrez, nu am avut curajul să îi spun. Am fost cu ea la cofetărie și am vorbit doar despre familia ei. Provine dintr-o familie de muncitori. Asta este bine. Aș putea să mă însor cu ea. Am vrut să o conduc acasă și am luat un taxi. Cred că a fost emoționată de gest, deci a meritat banii! Când am ajuns în fața casei ei, chiar în fața porții, a ieșit mă-sa tunând și fulgerând că a venit prea târziu. Am plecat supărat spre casă. Sperasem că ne vom săruta nebunește ca de la revedere. Cred că data viitoare o să o duc în parc! În drum spre casă, chiar lângă Lizeanu, m-a acostat un țigan. Mi-a zis că are o fată drăguță, numai bună pentru mine. Am trecut pe lângă el, dar în pragul ușii unei case fără etaj am văzut o puștoaică de vreo cincisprezece, poate șaisprezece ani. O țigăncușă brunetă, tare focoasă. Țiganul m-a întrebat dacă îmi place și mi-a zis că mă costă două sute de lei. Am dat să merg mai departe, dar undeva în spatele meu, țiganul mi-a strigat că dacă vreau cu adevărat poate să mă coste doar cincizeci dacă las fata să îmi ia o parte din tinerețe. M-am oprit, din curiozitate, și l-am întrebat „cum adică o parte din tinerețe?” Țiganul mi-a răspuns în dodii, dar m-am gândit că cincizeci de lei erau aproape la fel de mult cât cheltuisem în seara aia cu Elena. De ce nu, mi-am zis și am intrat…

M-am oprit din citit. Nu îmi venea să cred! Nu putea fi adevărat! Era un jurnal fără îndoială! Acea întâmplare însă nu era a lui Eusebiu. Acea întâmplare era a mea! Îmi aduceam aminte foarte clar de Elena, o tânără de demult cu care era să am o relație de lungă durată. Era adevărat, mă culcasem cu țiganca aia pentru cincizeci de lei și îmi aduceam aminte și de acea întâmplare.

Am dat mai multe pagini și am citit mai departe:

7 martie 1977. Astăzi am fost cu băieții de la inspectorat să ajutăm la Scala la găsirea de supraviețuitori. Nu am dormit de trei zile. M-am implicat în munca asta fără să mi-o ceară nimeni. Probabil că dacă Adrian nu ar fi murit în cutremur nu aș fi stat atâta vreme pe străzi…

Nu am putut citi mai departe. Mi se umeziseră ochii. Adrian a fost cel mai bun prieten al meu. A murit la 42 de ani la cutremur. Stătea în blocul de la Dunărea și s-a făcut praf. Picioarele nu i-au mai fost găsite niciodată.

Eram cutremurat de descoperire. Era în mod sigur jurnalul meu, dar ce mama dracu’ căuta la Eusebiu? De fapt, nu acest lucru mă speria cel mai tare, ci faptul că eu nu scrisesem în viața mea un jurnal!

Nu mă puteam stăpâni. Amețisem de atâta emoție. Îmi era cald și frig în același timp. Am început să dau pagină după pagină fără să mai pot citi coerent ceva. Până la urmă am ajuns la sfârșit. Am citit:

Astăzi m-am apucat să scriu cartea. M-am convins că nu există altă cale.

M-am liniștit pentru câteva clipe. „Haida-de, iată că acum nu mai este vorba despre mine! Ia să vedem noi despre cine este vorba.” Eram deodată tare bucuros. Vorbeam cu voce tare, de nebun, plimbându-mă prin biroul lui Eusebiu. „Trebuie să fie o colecție, probabil, de povești adunate, dar eu nu am povestit niciodată chestiile astea”. Am citit mai departe în jurnal: Sunt convins că nu o să trăiesc să aflu tot misterul, dar poate că va ajuta această carte pe altcineva. Am scris chiar foarte mult pentru prima zi. Am ajuns la povestea cu băiatul din Năruja.

M-a luat un tremurat brusc. „La dracu, despre ce mama naibii este vorba?” M-am uitat o pagină mai înainte la data însemnării: 5 iulie 2009.

M-am uitat încă o dată și încă o dată. Nu îmi venea să cred! 2009! La dracu! Peste 20 de ani? Am dat mai multe pagini înapoi. O altă dată, 23 aprilie 1996, iar în continuare scria „Sper să piardă alegerile nenorocitul de Iliescu. Îl văd toată ziua la televizor și mă enervez”.

„Cine dracu e Iliescu?”

Am înșfăcat jurnalul și am plecat valvârtej. Am luat din greșeală și cheia cu mine pentru că am uitat să o pun sub ghiveci. Voiam să ajung acasă cât mai repede. Era destul de târziu. Nu venea nici un troleibuz spre centru, probabil nici nu mai circulau. Într-un târziu m-am decis să o iau pe jos. Aproape am fugit până acasă. Am transpirat în ultimul hal. Vinul de peste zi își făcuse și el efectul. Aveam în mod cert febră, dar nici că îmi păsa. Acasă mi-am făcut un ceai într-o mare goană și m-am băgat în pat. Am început să îmi citesc jurnalul pe care nu l-am scris niciodată. Am vrut să o iau de la sfârșit, dar am decis să o iau cu începutul:

27 august 1953. S-au scurs deja trei săptămâni de când sunt la canal. Azi au încercat unii să evadeze. Pentru prima dată am bătut pe cineva de l-am făcut să leșine. Am crezut că o să mă laude șeful, dar nu prea i-a păsat…

Am citit despre acele începuturi ale mele de la canal cam două ore. Erau și multe pasaje de care nu îmi aduceam foarte bine aminte și uneori mă întrebam dacă nu cumva era totuși vorba de o ciudată coincidență. Ori poate mintea mea îmi juca feste și aruncase, nu se știe de ce, toate acele amintiri la gunoi? Eram atât de obsedat de caiet că nu apucam să citesc aproape nicio frază până la capăt că simțeam nevoia să citesc mai departe. Țin minte că la un moment dat m-a luat o durere extraordinară de cap. Am închis ochii câteva momente și am adormit buștean.

Spre dimineață m-am sculat leoarcă. Îmi era groaznic de sete. M-am dus și am băut niște apă de la frigider. M-a luat instantaneu cu frig. Mi-am dat seama în acel moment că aveam febră foarte mare. Mi-am pus termometrul. Aveam patruzeci și unu cu șapte. Am căutat niște medica- mente, dar nu am găsit mai nimic. Am stat mai multe minute întins, după care m-am decis să chem salvarea. În mod surprinzător, sau doar pentru că stau în centru, a venit în zece minute. A urcat la mine doar o asistentă, că doctorița avusese ceva probleme și plecase acasă. Fata mi-a făcut o injecție, dar cum era cam speriată de halul în care arătam, a decis să mă ia la spital.

Când m-a predat medicului de gardă, i-a zis ăluia că deja aiuram.

– Domnule doctor, mi-a tot zis tot drumul să stau liniștită, să nu mă sperii că el o să trăiască, că trebuie să scrie o carte peste douăzeci de ani.

*****

9

Făcusem pneumonie. Una destul de gravă. Doctorii mi-au spus că nu în ziua precedentă mă îmbolnăvisem, ci mai demult. O dusesem pe picioare zile bune, iar efortul și emoția probabil că își spuseseră cuvântul tocmai când nu era cazul, înainte de Revelion. M-au băgat la un tratament puternic, iar a doua zi, spre seară, mă simțeam deja mai bine. Mi-au zis că erau obligați să mă țină totuși câteva zile în spital, ceea ce nu era deloc o bucurie, nici pentru mine, nici pentru ceilalți cinci bolnavi din salonul de patru paturi în care eram.

Mi-au dat drumul abia joi, pe 21. După ce m-au externat, am trecut în drum spre casă pe la farmacia numărul cinci, de lângă Patria, și mi-am luat medicamente, apoi pe la Unic să îmi iau pâine și ceva salam, că acasă nu știam dacă mai aveam ceva prin frigider să mănânc repede. Mă întremasem, cât de cât, și îmi revenise pofta de mâncare.

Când am ajuns acasă eram destul de stors din cauza aerului rece, dar și a plimbării cam lungi pentru prima zi. Abia așteptam să citesc mai departe din jurnalul pe care îl lăsasem pe noptieră. În spital, de o mie de ori, mă gândisem că totul fusese o halucinație a mea și că, de fapt, în agonia febrei inventasem toată povestea. Nu mai eram sigur nici măcar că fusesem la Eusebiu acasă.

Cum am intrat în casă m-am dus glonț în dormitor. Nu inventasem nimic. Jurnalul era exact acolo unde-l lăsasem în noaptea aia. Totul era adevărat. Mi-am tras totuși preventiv o palmă. M-a durut foarte tare. Eram treaz. Nici măcar în acel moment nu visam. Am mâncat rapid niște salam și niște brânză și m-am băgat în pat. Am vrut inițial să mă apuc din nou de lectură, dar experiența din urmă cu câteva zile mi-a revenit în minte. Prima lectură de noapte se terminase rău. Mă simțeam obosit și mai ales eram capiu. Mâncasem repede și mă pleoștisem probabil și din cauza asta. Acum, că eram liniștit, că jurnalul exista, dar mai ales că nu mai puteam să-l pierd, m-am gândit că pentru a-l citi aveam nevoie de liniște și, mai ales, de o minte limpede. Fără să mai stau mult pe gânduri m-am decis că ar fi bine să-l citesc a doua zi, pe lumină și, mai ales, odihnit. După această decizie m-am întins comod în pat și am închis ochii. Am adormit imediat ca un prunc.

   După câteva ore am auzit focuri de armă. „Ce dracu, am lăsat televizorul aprins?” M-am sculat buimac și cu temerea sumbră că iar am febră și aiurez. De afară se auzeau focuri de mitralieră. Nu aveam curajul să mă duc la geam. Mi-am pus termometrul, uitat de duminică pe noptieră, și am constatat repede că n-aveam febră. La un moment dat, zgomotele mitralierelor au început să fie însoțite de dâre luminoase. „Dumnezeule mare, se trage cu trasoare!” Am ieșit la geam. În depărtare, spre universitate, un pâlc de oameni bântuiau pe stradă. Mai departe se vedeau niște taburi și niște tancuri. „La dracu a început războiul!?” Fără să vreau m-am uitat pe cer după avioane. Nu ne bombarda deocamdată nimeni. La foarte multe geamuri pe bulevard era lumină. M-am uitat la ceas. 12 și un sfert. Nu îmi venea să cred.

Era o mare agitație pe stradă. O droaie de militari stăteau masați de-a lungul bulevardului, dincolo de Universitate. La un moment dat, din spatele lor, un tab a pornit în viteză spre mulțimea de oameni. Cred că pe unii chiar i-a lovit. Nu puteam să văd prea bine. Erau destul de departe. După câteva minute de oarecare liniște au început să tragă din nou. Sute de militari înaintau. Doar în război mai văzusem astfel de imagini și atunci eram doar un copil. „Dar cu cine mă-sa ne batem? Cu rușii? Cu americanii? Cum dracului de au ajuns așa repede în București?” M-am gândit fără să vreau că dacă toți militarii noștri sunt pregătiți așa cum fusesem eu cu ani în urmă, era de așteptat să fim deja cuceriți.

După vreo jumătate de oră de spectacol mă mai obișnuisem cu ideea că eram în război, deși era aberant tot ce se întâmpla. Eram însă și foarte curios. Aș fi ieșit și eu pe stradă, dar îmi cam era frică. M-am schimbat totuși de pijama și după ce mi-am pus un pulover și niște pantaloni m-am dus în hol să îmi iau cizmele. Exact când am aprins lumina din hol, două bubuituri în ușa de la intrare m-au făcut să-mi sară inima din piept. M-am albit. Am stins lumina, dar bubuiturile au continuat.

– Domnule inspector, vă rog deschideți! Era un glas de femeie. Nu-l recunoșteam. Părea disperată. În holul blocului se mai auzeau zgomote. Din ce în ce mai puternice.

M-am uitat pe vizor, dar nu se vedea nimic, becul pe holul de afară fiind ars, ca de obicei. Am înjurat în sinea mea administratorul pentru că nu schimba niciodată becurile arse dacă nu-i făceai scandal. Bătăile continuau. Mi-am luat inima în dinți și am deschis în cele din urmă ușa. O tânără în blugi, cu o canadiană plină de sânge, sprijinea un bărbat la fel de tânăr, care nu era decât în pulover. Avea pantalonii plini de sânge. Nici nu îți puteai da seama ce culoare aveau. M-au împins amândoi din tocul ușii unde rămăsesem stană de piatră și au intrat pe lângă mine în casă. Fata a închis cu putere ușa de la intrare și l-a dus pe tânăr direct în sufragerie. L-a așezat pe fotoliu pe care l-a pătat imediat cu fluidul roșu al morții.

– Vă mulțumesc mult tovarășe inspector, nici nu știți cât vă mulțumesc. Ce noroc nebun am avut să fiți acasă tovarășe Leba.

–  Dar de unde știți cum mă cheamă că …

În timp ce voiam să o întreb de unde știe cum mă cheamă și, mai ales, că sunt inspector, fata s-a întors. Era brunetă, avea niște codițe care o făceau foarte tânără, să tot fi avut vreo șaptesprezece ani, poate, totuși, mai mult. Avea ochii mari foarte expresivi și niște sprâncene negre accentuate. Era foarte drăguță, să spun drept!

Parcă o cunoșteam de undeva. Stăteam paralizat fără să pot pune întrebarea până la sfârșit. „De unde o știu eu pe femeia asta?” Fata mi-a zâmbit și s-a uitat la mine mimând o încrâncenare, ca un fel de pedeapsă că nu îmi aduc aminte de ea.

În clipa aia, acea grimasă mi-a adus aminte de Năruja. Era fata cu chiloții epistolari.

*****

Tânărul să fi tot avut vreo douăzeci și ceva de ani. Era tuns scurt, îmbrăcat în niște raiați negri, acum plini de sânge. În mână, strângea cu putere o geacă, tot din velur, de o culoare destul de ciudată, poate albastră, cel puțin la lumina becurilor mele din sufragerie. Băiatul purta ochelari, cu rame negre și dioptrii ce părea destul de mari. M-am gândit în sinea mea că puștanul arăta destul de penibil și nu prea era de nasul fetei. Probabil că figura mea, involuntar schimonosită, a deranjat-o pe fată. La rândul ei, m-a privit destul de usturător și m-a întrebat:

– Ce faceți aici?

– Cum ce fac? am întrebat destul de dezorientat de această modalitate de-a pune problema.

– Da, ce faceți aici la ora asta și în momentul acesta în casă?

– Dumnezeule! Domnișoară ce pot să fac la ora unu noaptea în casă la mine? Încercam să dorm, pentru numele lui Dumnezeu!

Replica mea a fost primită ca și cum ar fi fost o înjurătură. Fata aproape a țipat, deși nu prea inspira cine știe ce forță.

– Cum să dormiți, noi luptăm cu armata și dumneata dormi!

– Care armată? am întrebat fără să vreau.

– Armata României, cum care armată!

Fata își îndreptase un pic spatele când rostise această replică și luase cumva un aer de eroină mândră care își arată pieptul în bătaia armelor. Îi lipsea un steag, ceva. Nu m-am putut abține și m-a bufnit râsul. Aveam în fața mea un băiat nu prea înalt, slab ca vai de el, mai era și miop, care își ținea geaca plină de sânge la burtă, în dreptul rănii și o fată cu codițe, cu un aer provincial. Ăștia se luptau cu armata. Din nou nu am putut să mă abțin și am continuat, nu știu de ce, foarte ironic.

– Ei, și ați învins?

– Încă nu, mi-a răspuns fata fără să sesizeze ironia mea. Între timp îi dăduse băiatului geaca la o parte și încerca neputincioasă să îl panseze. Fără să se mai uite la mine continuă nestingherită replica de mai devreme:

– Dar o să învingem până la urmă! Veți vedea, vom scăpa de Ceaușescu! Nu i-am mai răspuns pentru că m-am dus la baie să aduc niște prosoape curate. Am rămas câteva secunde în fața oglinzii. Mă gândeam că totuși trebuia să se fi întâmplat ceva în stradă. Era prea mare nebunia!

Poate era o lovitură de stat? Proștii ăștia nu își dau seama că armata vrea poate să-l răstoarne pe Ceaușescu!

M-am întors cu două prosoape mari de baie. Băiatul gemea parcă mai încet ori poate leșinase. I-am dat fetei prosoapele.

– Și domnișoară, exact, cine cu cine se bate, că niște zgomote se aud și de aici.

– Cum cine cu cine? S-a întors din nou cu fața spre mine, uitându-l pe ochelarist. Se înroșise ușor în obraji. Brusc devenise foarte sobră:

– Noi revoluționarii, cu nenorociții din armată. Nu vedeți că porcii au tras în noi?

– Cum adică au tras? Cu pistoale?

– Cu tunurile și cu tancurile! Fata îi ridică flanela băiatului și îmi arătă cu o oarecare mândrie rana acestuia. Părea de glonț, era adevărat.

A început să îmi fie frică. Or veni dracu’ securiștii peste mine, mă saltă tocmai acum la pensie că am adăpostit infractori.

   – Ar trebui dus la spital, poate că este grav, văd că geme încontinuu și nu poate vorbi, am încercat să-i sugerez astfel fetei că băiatul trebuia neapărat dus de acolo.

  –  La spital? La porcii ăia care vor chema miliția? Nu, mai bine moare aici!

Atitudinea asta chiar că mă speria. Atunci am realizat, extrem de angoasat, că dacă băiatul murea la mine trebuia să chem chiar eu miliția.

– Cum să îl lași să moară, nu crezi că ar trebui să îl lași să decidă singur? M-am dus lângă băiat, m-am aplecat spre el și am încercat să îi vorbesc. Se uita cu niște ochi mari, negri, la mine. Gemea rău. Am vrut să îi dau niște apă, dar mi-am dat seama că băiatul se uita fix, nu la mine, ci în gol, pentru că privirea lui nu urmărea nici mâna mea și nici cana. I-a dat fata să bea, vorba vine, că a dat toată apa pe jos. Părea să fie într-o stare mult mai gravă așa că am revenit.

– Domnișoară nu poți să îl lași să moară, gândește-te! E prietenul tău, sau fratele tău, sau cine o fi, nu poți face asta!

– Nu, nu putem merge la spital!

– Să chem salvarea?

– Haideți domnule inspector, dați-o dracului, chiar credeți că vine vreo salvare în nebunia asta?

Nu știam ce să fac. Fata avea dreptate. Mă pusese dracul să deschid! Acum parcă nici nu i-aș fi dat afară. Am schimbat strategia. M-am decis să fiu calm și liniștit și să o iau cu binișorul:

– Cum îl cheamă pe tânăr?

  Fata s-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a întors întrebarea:

– De ce întrebați? Ce, contează la ceva?

– Nu contează, dar parcă este normal să îi spun pe nume.

– Da, cred că aveți dreptate. S-a întors însă fără să mai spună nimic tamponând rana băiatului cu un al doilea prosop, primul era deja plin de sânge. M-am dus să mai aduc prosoape, deși nu mai aveam decât vreo două. I le-am dat și pe alea. M-am așezat pe un scaun. Fata îl tot ștergea de sânge, iar eu nu mai știam ce să fac. Am dat să aprind o țigară, dar m- am oprit gândindu-mă că ar putea să îi facă rău băiatului. După câteva minute de tăcere fata se trezi să vorbească:

– Nu știu, ca să fiu sinceră.

M-am uitat lung la ea. Ce dracu’ voia să spună?

– Ce nu știți domișoară?

– Nu știu cum îl cheamă.

– Păi nu este prietenul ori…

– Nu, nu știu cine este. L-am văzut cum a căzut secerat în față la Dales, am fugit și l-am luat de acolo. Nici măcar nu am schimbat vreodată două vorbe cu el.

– Cum domnișoară, am ridicat glasul fără să mă mai pot abține, adică îți riști viața pentru un necunoscut, mă pui și pe mine în pericol pentru unul pe care nu îl cunoști?!

– Da, mi-a răspuns absolut senină, zâmbindu-mi ca un copil care a spus o prostie și este mândru de ea.

– Păi domnișoară, nu ai mai multe vieți! E complet aiurea să riști inutil! Crezi că îți va ridica cineva statuie? Crezi că pe alții i-ar durea de tine? Fata se uita liniștită la mine și cu un aer școlăresc, de fetiță tocilară, care era sigură că știe răspunsul corect, mi-a tăiat avântul moralizator:

– Așa fac revoluționarii! Dacă ați merge în stradă ați știi!

– Aș ști pe dracu! Care revoluționari domnișoară, ăia din filme? Nu mi-am terminat ideea că am auzit pe stradă zgomote foarte puternice. M-am dus la geam. Pe stradă treceau gonind mai multe taburi. Nu îmi venea să cred că asistam la așa ceva. Fata avea totuși dreptate, erau trupe în stradă. Cineva totuși se lupta, dar cine? Să fie chiar civili? M-am întors spre eroina mea de mucava:

– Domnișoară și sunteți mulți?

– O desigur, suntem cred… peste o sută!

– Păi asta înseamnă mulți? Ăia sunt o armată întreagă și voi o sută. Hai că sunteți complet idioți!

       Nu am mai zis nimic, m-am dus în bucătărie să fumez lăsând-o pe fată să aibă grijă de băiat. Îmi era destul de clar că până în zori aveau să vină în razie băieții cu epoleți. Mă tot gândeam la ce să spun, cum să mă dezvinovățesc. Am dat drumul la tranzistorul din bucătărie. Era muzică simfonică. Nu am putut să prind nici Europa Liberă, nici Vocea Americii. După o vreme fata a venit în bucătărie să mai ia apă.

– Mai ai nevoie de prosoape curate?

– Nu că am găsit eu, mi-a răspuns, plecând în viteză înapoi în sufragerie.

Unde dracului să fi găsit oare? Am stat câteva momente și m-am dus după ea.

– Unde ai găsit…

Băiatul era înfășurat într-un cearșaf curat. Fata mi-a răspuns calmă, deși nu mai era nevoie.

– Am luat din șifonier un cearceaf curat.

În clipa aia am făcut tensiunea 20. Duduia asta îmi umbla prin șifonier ca la ea acasă! Era culmea culmilor! Atât de mare tupeu nu întâlnisem! Eram decis. Trebuia până la urmă să îi dau pe amândoi afară. În definitiv pielea mea era în joc și interesul meu era mai important.

 – Uite ce este domnișoară, unu și cu un fac doi, să știi…

 – Da, sigur că da, Marilena, antibiotic, sigur că da!

 – Poftim? am întrebat-o perplex, rămas cu propriile cuvinte undeva oprite în mâinile omulețului din gât.

 – Așa este, sigur, da, da, da, antibiotic!

Într-o clipă fata și-a luat canadiana pe care o lăsase pe un fotoliu și a zburat practic spre ușă lăsând receptorul telefonului pe măsuța de lângă servantă. Atunci am înțeles că vorbise la telefon cu cineva. M-am gândit fără să vreau că mai e și proastă și sună de la mine ca să se dea de gol. Am vrut să o întreb barem cu cine a vorbit, dar nu am mai apucat.

Din ușă fata mi-a strigat:

 –  Ai grijă de el! După asta a închis ușa și a fugit.

Am rămas cu fața împietrită. Am dat să merg după ea, dar nu mai aveam vreo șansă să o ajung. Am dat de dracu! Am rămas cu muribundul, nici măcar nu știu cum îl cheamă, de unde este, ce dracului a făcut de au tras ăia în el, ce mama naibii pot să fac acum?

Din nasul puștanului începuse să curgă un firicel de sânge. Puștiul gemea încet și închisese ochi. Eu mă gândeam că pușcăria nu fusese niciodată mai aproape de mine ca în acel moment.

*****

10

Am fumat în jumătate de oră toate țigările pe care le mai aveam. Nu știu cum am reușit. Când le-am terminat, m-am îngrozit că nu mai aveam de unde să cumpăr. Nu știu de ce mi se părea o catastrofă, deși eu nu sunt un fumător chiar atât de înrăit. Mi-am pus un pahar de vin ca să prind curaj. După zece minute beam direct din sticlă. Între timp mai beam și din pahar. Cât avusesem țigări după fiecare țigară fumată în bucătărie mai mă duceam să văd dacă a murit băiatul. Când am trecut pe vin făceam același lucru după fiecare gură. Avea poate zile tânărul, că nu voia să moară.

După vreo oră, am auzit din nou bătăi în ușă! Mi-au înghețat vinele. Or fi venit deja milițienii? M-am gândit că putea fi totuși fata, deși tobele din pieptul meu nu păreau să creadă așa ceva. M-am dus la ușă tiptil, cu frica că bătăile inimii mele să nu se audă până afară. Din reflex m-am uitat pe vizor. Lumina era în continuare stinsă, deci nu se vedea nimic. Am stat un moment tot încercând să zăresc un contur. Mi s-a părut că afară era doar o singură persoană. Milițienii vin în hoardă, trebuie să fie fata m-am gândit. Am deschis. În ușă era un bărbat grizonat, nu îmi părea mult mai tânăr decât mine. A intrat neinvitat.

  –  Ei, tovarășe inspector, deci nu dormi, asiști și dumneata la spectacolul de afară.

   – De unde Dumnezeule mă cunoaște și ăsta? Așa repede s-au documentat? Mă luase un ușor tremur în tot corpul, dar am încercat cu ultimele resurse să fiu un pic mai tare așa că am ridicat glasul, sugerând că sunt cât de cât ferm:

    –  Nu vă supărați, dar cine sunteți dvs. că nu vă cunosc și nu cred că este ora…

     Bărbatul s-a uitat la mine cu niște ochi foarte mari și cu un zâmbet de gheață. Nu am putut să mai continui, sperând că bărbatul va spune el ceva. Nu spunea nimic însă. Și-a dat jos paltonul negru cu o blană foarte mare la rever și-a scos căciula și mi le-a pus pe toate în brațe. După care a intrat absolut senin în sufragerie.

      Cred că eram galben spre pământiu la față. Îmi auzeam bătăile inimii ca și cum ar fi fost bătăile din ușa celulei condamnaților. Mă așteptam ca bărbatul grizonat, descoperindu-l pe băiat în mijlocul sufrageriei mele, să aibă o reacție bruscă, să fie surprins, să facă, nu știu, ceva dramatic. Din mijlocul sufrageriei, însă, s-a întors cu fața spre mine și mi-a dat o replică uluitoare:

  –  Bravo, inspectore! Te-ai pus pe treabă! Bravo, îi ajuți pe copiii ăștia, te pui bine cu noua putere!

    –   Știți este un tânăr… care… nu știu… poate că o mașină a dat peste el… știți este și o fată care…

   –  Ce, mai ai un rănit?

   –  Nu, ea nu este rănită, ea este plecată!

   –  Din țară, a fugit care vasăzică!

Bărbatul zâmbea și probabil se distra pe seama mea, dar mie nu îmi ardea de râs.

   –  Nu, nu! Ea l-a adus și eu, cum să spun, nici nu știu cum îi cheamă.

   –  Zău, inspectore, nu știi cum îi cheamă? Nu știi cum li se zice? Li se zice împușcați, așa li se zice. O să li se zică, probabil, chiar martiri.

        Bărbatul s-a dus în bucătărie de unde l-am auzit exclamând bucuros, probabil atunci când văzuse sticla de vin. Am mers după el. Tocmai își turna tacticos un pahar. Stăteam în ușa bucătăriei și nu știam ce să cred. Dacă era de la miliție, ori securitate, mă gândeam că nu ar fi venit singur. Oricum, nu ar fi rămas impasibil în fața băiatului împușcat. Nu puteam fi însă chiar așa de sigur de aceste raționamente. Trebuia să zic totuși ceva.

  –  Nu vă supărați, dar cine sunteți, că nu vă cunosc?

  –  Dar ce, pe băiat îl știi?

  –  Nu, dar…

  –  Dar ce, el este împușcat și are prioritate? Dar dacă îți moare în casă și o să vină ăștia și o să zică că tu, un vechi comunist și mare securist, l-ai împușcat?

   –  Dar v-am zis că nu-l cunosc și deci… De unde dracu’ știa ăsta că am fost în securitate acum nu știu câte decenii? Nu apucam să duc nicio idee până la capăt.

   –   Și pe mine de ce ții morțiș atunci să mă cunoști?

  –  Păi, ați venit la ușa mea noaptea și este normal să întreb…

  –  Adică ce vrei să spui, că ăsta în sos tomat a venit ziua și de aia nu-l întrebi?

  –  Nu, pe el l-a adus o cunoștință. Mi-am dat seama că intru în rahat și m-am oprit la timp. Un fel de cunoștință… o fată de la țară pe care am cunoscut-o când am anchetat o crimă… Adică nu chiar am cunoscut-o, de fapt, nici crima aia nu prea am anchetat-o că… Mă rog, a fost de mult. Acum reușisem să mă sperii definitiv. Băteam câmpii de nici măcar un copil de-a șaptea nu m-ar fi putut crede.

  –  Bătrâne, ai băut cam mult, poate să îți faci curaj, dar ești incoerent. Despre ce crimă vorbești? Alta? Nu este vorba de ăsta de aici?

  –  Nu, ați înțeles greșit, nu e nici o crimă aici, oricum băiatul acesta a venit cu fata… M-am enervat cumplit. Nu eram în stare să fiu coerent. Nu era de la vin, era probabil de la nervi și de la tensiunea care îmi explodase în cap.

      Bărbatul se așezase pe un scaun și își mai turnase un pahar. A luat un pahar curat și mi-a pus și mie unul. Din paharul din care băusem eu, probabil, că bea el acum, nu îmi mai dădeam seama. M-a invitat să iau loc.

   –  Hai liniștește-te, domnule inspector, că mori dracului de inimă. Hai, că nu e foc, faci și tu cincisprezece ani de pârnaie și scapi.

          Bărbatul era radios. Se uita la fața mea împietrită. După câteva secunde în care nu avusese nicio grimasă, bufni în râs:

   – Hai mă, ce dracu’ , nu știi de glumă? Ia spune deci cum era cu crima, ai aflat cine era criminalul?

   –  Mă rog, nu contează, nu mai contează, a fost demult!

   –  Da, am înțeles asta, dar l-ai prins pe criminal?

   –  Nu, că nu mai știu ce s-a întâmplat, v-am spus, a fost de mult. Eu am făcut doar un raport.

   –  Zău și ce ai scris în el?

          Nu aveam chef să mai vorbesc cu străinul ciudat din bucătărie. A văzut că nu vreau să îi răspund așa că preț de câteva minute a tăcut și el. Tot el a rupt însă tăcerea:

    –  Bătrâne, ia vezi tu dacă a murit ăla din sufragerie!

          M-am executat deși mă simțeam ca un idiot că ascultam ordinele unui nebun! Băiatul gemea. I-am mai pus un cearceaf peste rană. Părea să aibă un depozit de sânge. Chiar m-am întrebat de unde poate să iasă atâta sânge. Băiatul avea parcă mai puțină putere și se albise la față. M-am întors în bucătărie.

     – Nu îi este bine, nu cred că prinde dimineața. Ar trebui să chem un medic.

     – Un legist poate!

     – Nu știu, nu am fost deloc afară în seara aceasta, și am accentuat cuvintele, dar poate că totuși circulă salvările! Am trecut astfel, făcându-mă că nu observ, peste gluma lui proastă și sinistră.

     – Bătrâne, cred că sunt cam ocupate la ora asta! Las-o moartă, că moare până la urmă! Ei, ia zi, și cum este cu crima aia? Cine a murit?

Nu am mai putut să mă opun și i-am zis de poveste foarte pe scurt, de școală, de copil, de faptul că nu l-au identificat, de Nica, de faptul că până la urmă nu am mai aflat nimic.

     –  Auzi, bătrâne, ești misterios domnule și unde a fost crima, la ce școală, aici în centru sau pe la periferie.

          Sărisem fără să vreau peste amănuntul, că nu era vorba despre o școală din București.

     –  Nu, nu aici, am uitat să vă spun a fost în țară, în provincie. De aia a și durat mai mult.

          Bărbatul a întors capul și a început să se uite pe pereți unde nu aveam decât niște cuie și niște vase agățate în ele, semn că, într-adevăr, nu prea îl interesa ce povesteam eu.

      – Și, deci, cine sunteți, dacă vreți, acum poate îmi spuneți, am îndrăznit până la urmă. Căpătasem cumva mai mult curaj de la faptul că stătusem câteva minute la povești cu bărbatul grizonat sau poate, totuși, doar de la vin.

          Bărbatul a scos un pachet de Kent lung, mi-a întins o țigară, și-a aprins și el una, după care mi-a răspuns sec:

    – Sunt ăla care l-a împușcat pe băiatul tău din sufragerie.

          Am scăpat paharul pe jos. Avea un aer atât de rece și o figură atât de împietrită încât l-aș fi crezut și dacă îmi spunea că era Mihai Viteazul.

     – Da? Adică sunteți sigur… adică cum să spun… vorbiți serios adică chiar…

          Bărbatul a scos un pistol Carpați și l-a pus pe masă. Cred că în acel moment pentru câteva secunde inima mea s-a oprit. Aveam senzația citirii jurnalului din urmă cu câteva zile. Mi se plimba viața prin fața ochilor, doar că acum nu citeam nici un jurnal. Când mi-a repornit inima am crezut că s-a tras cu tabul undeva în holul de la intrarea în bloc. Așa am auzit-o în urechi. Nu eram în stare să spun nimic. Am tăcut mâlc.

          Bărbatul a început cu un aer liniștit și imperturbabil să fredoneze ceva. S-a ridicat și a început să se plimbe prin bucătărie, admirând cu multă grație, foarte ciudată pentru modul în care arăta, diversele lucruri de pe bufet și de pe pereți. Calmul lui mă omora! Aveam senzația că am un bisturiu înfipt în mine și cineva îl plimbă în jurul coastelor mele. Până la urmă am găsit un pic de putere să vorbesc. Poate că era doar disperarea:

       –  Dar ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu băiatul acesta cu ochelari, adică vreau să spun ce a făcut, ce s-a întâmplat…

       –  Păi, nu ai văzut inspectore, l-am împușcat și el nu a murit, iar acum trebuie să stăm amândoi după curul lui.

       –  Adică așteptăm să moară? am întrebat oripilat.

       –  Nu, așteptăm să se facă bine, cine știe poate că acum el a luat oglinda și se operează! Hai că păreai mai serios, ce mama dracului! Sigur că așteptăm să moară.

          –  Și dacă nu moare?

        – Da, optimist ești tataie, replica asta îl enervase se pare destul de rău. De ce morții mă-sii să nu moară? Ce, are draci pe el? Mă rog, dacă nu moare și nu moare îi mai tragem un glonț, dar nu aș vrea să apară împușcat de două ori, că astfel o să pară că a murit altfel decât de un glonț, unul singur, rătăcit pe undeva… de undeva… cândva.

          Se distra jucându-se cu pistolul în timp ce vorbea.

       – Asta este inspectore, a revenit după câteva clipe fără ca eu să fi avut puterea să zic ceva, asta este, așteptăm. Oricum, mâine seară o să fie spectacol și nu o să se mai deslușească față de ceilalți.

       – Care ceilalți? Mai sunt și alții?

       – Nu acum, dar o să fie și alții mâine, poimâine…

       – Adică nu o să-i învingeți pe tinerii ăștia aiuriți până dimineață?

       – Despre care tineri vorbești bătrâne?

       – Cum care, păi ăștia, ca și băiatul acesta care o să moară cu zile, la mine în sufragerie, un tânăr care moare ca un tâmpit în loc să fi stat în banca lui. Ce, nu avea ce mânca? Era probabil elev sau poate student, avea tot ce îi trebuie, trebuia el să facă pe eroul!

          Nu știu ce mă apucase, dar simțeam că nesăbuința unui tânăr ca muribundul din sufrageria mea mă băgase și pe mine în toată povestea asta stupidă. Bărbatul mă privea cu un aer confuz. Își încovoiase sprâncenele stufoase de un negru puternic în contrast total cu părul grizonat.

    –  Despre cine naiba vorbești, inspectore?

    –  Cum despre cine? Despre băiatul pe care îl aștepți tu să moară, ca un criminal ce ești!

          Nu știu cum, dar căpătasem chiar foarte mult curaj. Nu îmi mai era frică de nimeni și de nimic. Explodasem. M-am ridicat în picioare și am început chiar să strig la străin:

      – Da, tânărul acesta împușcat sălbatic de un milițian ordinar ca tine, dar poate că era student, ce zic eu, sunt sigur că era student, uită-te la ce ochelari avea, uită-te, era un tip studios, un băiat cu siguranță bun și, uite, în ce hal l-ai adus!

          Preț de câteva minute bărbatul mă privise fără să facă nici un gest. Probabil fusese, la rândul lui, șocat de metamorfoza mea. Chestia asta îmi plăcuse și îmi dăduse și mai mare curaj. Abia începusem să îmi vărs năduful că bărbatul a izbucnit în râs. La început, am crezut că este un mod de a masca surprinderea față de tupeul meu. Voiam să mă uit mai atent la fața lui, însă, el a plecat în sufragerie, lăsându-mă în bucătărie cu replicile suspendate. S-a întors aproape imediat cu un aer atât de impasibil încât mă gândeam că ori este un mare actor, care disimulează perfect, ori îl durea în cot de tot ceea ce spuneam. Se uită din nou vesel la mine și mă întrebă:

      – Deci te referi la tovarășul Minculescu?

          Am rămas câteva secunde stană de piatră. Cu jumătate de gură apoi am reușit să întreb:

       – Adică ce, știi cine este? Nu a fost o întâmplare, un accident, adică un fapt întâmplător că studentul s-a aflat în locul și momentul nepotrivit?

– Dragă inspectore, din păcate, pentru teoria ta, nu că nu ar fi fost drăguță, chiar îmi place să știi, ai talent, ai talent, ar trebui să scrii, să știi, dar trebuie să afli un adevăr trist pentru tine. Dragă inspectore, Minculescu nu este student, este căpitan!

       –  Căpitan, adică este militar? Am țipat fără să vreau, dar m-am oprit și am continuat în șoaptă:

       – Cum, nu este revoluționar, adică este cum să zic… pe invers…?

       – Nu, iar ai greșit! Nu este militar! Bineînțeles, că nu este nici revoluționar! Îmi place cum gândești, te-ai aliniat, revoluționar, uite, chiar îmi place. Nu bătrâne, Minculescu este doar un umil căpitan de securitate!

          Am explodat din nou.

       – Cum mama naibii? Cum adică? Securist? Păi, în civil? Îmi dădeam seama că băteam câmpii, era normal să fie în civil, dar nu era normal să fie împușcat!

           – Și dumneavoastră sunteți revoluționar, adică ceilalți. Cum să vă spun…

        – Auzi tataie, tu ai văzut vreodată un revoluționar? Ai văzut tu cum arată unul din ăștia? Îl priveam cu un aer de idiot în faza avansată a prăbușirii coeficientului de inteligență. Bărbatul a continuat fără să îi pese de mine.

        – Tataie, revoluționarul este un băiat dus cu pluta, exaltat, gata să explodeze. Îți par eu așa?

          Nu, este drept, nu părea așa, nu părea chiar deloc. Nu am scos decât două vorbe:

        – Și atunci…

        – Și atunci ce, cine sunt? Ce, contează?

         –  Știu și eu, adică nu știu, că nu înțeleg ce se întâmplă.

      – Să zicem că sunt colonel, așa, pentru tine, este bine?

      – Nu, nu este bine, adică tot securist, păi de ce l-ai, mă scuzați, l-ați omorât? Nu știu de ce mi se părea că trebuie să vorbesc cu el cu dumneavoastră acum când eram sigur că nu e milițian, ci securist.

       – Inspectore vrei să știi cam multe și nu este bine. Vrei să fii martir la Revoluție?

       – Care revoluție? Acum avem deja o revoluție?

       – Nu, nu avem nicio revoluție în noaptea asta. Mâine, după ce zboară Ceaușescu o să fie spectacolul. Mai pe după-amiază. Să te uiți la televizor să mă vezi.

          Nu știam ce să cred. Mă luase un val de transpirație. Bărbatul părea nebun de legat. Eu muream de frică, dar nu puteam să îmi controlez curiozitatea năvalnică. Așa că, am continuat, cu orice risc:

        – Adică, să înțeleg că sunt unii securiști care îl apără pe Ceaușescu și alții îl sapă?

         – Cine dracului îl apără? bărbatul părea sincer mirat de întrebarea mea.

        – Păi pe băiatul acesta, mă rog, căpitan sau ce o fi, deși nu te prea cred, de ce l-ai împușcat?

          Abia atunci bărbatul mi-a aruncat pe masă ochelarii cu rame groase ai muribundului, cei după care se dusese mai devreme în sufragerie.

       – Ia uită-te prin ei, au vreo dioptrie sau e sticlă curată? Asta dacă mai crezi că e vorba de un student.

          Avea dreptate. Ochelarii erau falși. Omul avea dreptate! La dracu! Ce idiot fusesem și mai aveam pretenții că am ceva experiență în treburi din astea.

        – Auzi, dar de unde ai ajuns la concluzia că Minculescu îl apăra pe Ceaușescu?

        – Păi colonele, de ce l-ai împușcat, că era revoluționar sau pe invers?

        – Nu, deloc. L-am împușcat pentru că am avut un ordin, dar nu are de-a face cu ce este în stradă. Trebuie să scăpăm de niște persoane pentru că o să se schimbe niște lucruri în țara asta și dacă tot trebuie să avem mii de morți mai punem și noi umărul.

          Colonelul vorbea nonșalant, nu avea ezitări, părea mai mult decât liniștit.

        –  Dar colonele, nu ți-e teamă să vorbești cu mine treburile astea? De unde ești așa de sigur că nu voi vorbi cu alții, că nu se vor afla toate lucrurile astea mâine sau poimâine.

          Colonelul părea absolut impasibil la voalata mea amenințare. Juca extrem de tare. Cel mai bun anchetator de la canal ar fi părut un copil pe lângă el.

        –  Inspectore, în primul rând, ar trebui să te gândești că noi vom avea nevoie de mulți martiri la sfârșit și nu ar strica să avem și intelectuali printre ei, de exemplu ar fi frumos să îți vezi numele pe vreun monument. Pe de altă parte, în nebunia care se va crea în zilele următoare vor fi atât de multe informații încât vei putea să spui că vacile sunt spioni sovietici și nu va influența asta pe nimeni.

          Am rămas fără vorbe minute bune. Amenințarea bărbatului mă secerase. Eram convins în sinea mea că nu era, probabil, chiar așa mare pericolul, dar, oricum, ce mai puteam face în acele momente? Cred că se lumina, fata nu mai venea, iar eu rămăsesem ca un idiot pe taburetul din bucătărie. Începusem, probabil și de oboseală, să tremur. Bărbatul, exceptând poate pistolul din mâna sa cu care se juca, părea în unele momente chiar uman.

     – Hai, profesore, fă-ți un ceai ceva, să te încălzești! Liniștește-te că nu avem decât de așteptat. Ia mai zi cu crima aia de la țară, unde ai zis că era, într-un sat?

     – Da, la Năruja, am răspuns automat.

          În momentul următor mi s-au spart urechile. Nu știu cum am ajuns sub masă. O pocnitură imensă mi s-a auzit în cap și simțeam tâmplele ca niște tobe.

     – Năruja ai zis, tataie ești sigur?

          Bărbatul nu mai era deloc calm. Explodase. Era uluitor de roșu în obraji și îi tremura buza de sus. Eu nu puteam să răspund, dar ușor, ușor realizam ce se întâmplase. Bărbatul se juca cu pistolul în timp ce vorbea cu mine și nu știu de ce, atunci când am pronunțat numele satului, bărbatul, mai mult ca sigur fără să vrea, a descărcat pistolul și a tras un glonț în peretele de la bucătărie. Numele îl șocase teribil. S-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat spre mine și m-a luat pe sus cu o singură mână strângându-mă cu multă putere de gulerul pulovărului. Eram, probabil, alb ca varul. În mâna cealaltă ținea pistolul care cu un minut înainte tocmai se descărcase.

      – Tataie ești sigur că e vorba de băiatul din școala din Năruja?

      – Da, sigur că da, am răspuns gâfâind, dar ce… știți, știți, știți cazul? Deci este totuși un copil mort! Am continuat fără să vreau.

          Bărbatul m-a privit în ochi ținându-mă de guler aproape un minut. Nu zicea nimic. După o vreme m-a lăsat în pace și mi-a răspuns sec, liniștindu-se dintr-odată, ca și cum nu se întâmplase nimic mai devreme.

       – Oarecum, știu despre ce era vorba.

               Și-a mai aprins o țigară și, spre bucuria mea, a redevenit jovial și m-a servit din nou. Micul puseu de disperare, sau ce dracului fusese, trecuse așa cum venise. Părea să dețină controlul perfect al emoțiilor și sentimentelor. S-a dus în sufragerie. A stat acolo ceva timp, dar eu nu am avut curajul să mă duc după el. În cele din urmă s-a întors vesel.

        – Hai că mai avem puțin, nu mai e mult și o să crape tov căpitan. Vezi că o să am o vizită într-un sfert de oră, să fii respectuos.

          Mă enerva că mă trata ca pe un copil. „Auzi, fii respectuos!” Nu mai îndrăzneam însă să spun nimic. Într-adevăr nu a trecut mult timp și cineva a bătut la ușă. M-am dus la intrare. Am deschis ușa. Un alt bătrânel stătea în prag. Mi se părea, în mod cu totul curios, că-l cunosc de undeva… Am rămas cu mâna pe clanță și a trebuit să mă ia pe sus colonelul pentru a mă da la o parte din fața ușii.

        – Colonele, cum dracului ai ajuns la rablagitul ăsta în casă? Vocea baritonală m-a ajutat. Mi-a picat fisa! Era Elohim, bătrânelul de la cadre.

        – Păi aici a ajuns Minculescu, ce să faci? Am stat de vorbă cu omul! Tu l-ai dat afară de la minister?

          – Ai stat numai de vorbă, vezi că ăsta e poponar!    

Replica idioată a lui Elohim m-a scos din țâțâni.

        – Tovarășe Elohim te rog să…

          – Vorbește, băi Leba, cu domnule, că de acum încolo numai așa se vorbește, tovarășe este pentru comuniști. Ce, tu mai ești comunist?

         – Nu, eu sunt pensionar și chiar mă enervează că…

         – Auzi măi Leba, tu i-ai tras-o lu’ mortu’ din sufragerie?

          Elohim a început să râdă cu poftă semn că eu pierdusem disputa de mult, probabil de la prima întâlnire cu el. Îmi pregăteam o replică, dar colonelul a deschis din nou ușa de la intrare și o namilă de urangutan, să tot fi avut doi metri, a intrat, s-a dus glonț în sufragerie și l-a luat pe căpitan pe umăr ca pe un sac de cartofi și a ieșit cu el pe ușă în mai puțin de zece secunde. Elohim a ieșit și el imediat, din prag a întors doar capul și m-a întrebat:

         – Cu Nica te-ai mai văzut, te-ai mai dat în bărci cu flăcăul? Nu a așteptat un răspuns și a plecat.

          Colonelul a urmat aproape imediat, dar a întârziat câteva momente în care s-a îmbrăcat tacticos. În timp ce se încheia la palton mi-a zis din senin:

        – Bravo, ai rezolvat cazul, vezi, a fost simplu! Ai găsit criminalul.

        – Care criminal?

        – Criminalul băiatului din Năruja.

       – Elohim???

        – Hai, că ești sclerozat rău inspectore! Căpitanul, mortul este criminalul din Năruja, dacă te interesează, asta așa ca să nu mori prost.

           – Și băiatul negru unde e? Ce-i cu el ?

        – Chiar nu ți-ai dat seama? Mai gândește-te și tu un pic că abia ai ieșit la pensie, nu ai nouăzeci de ani! Doar îl cunoscuseși mai demult!

Am rămas perplex. Afară se luminase și se și liniștiseră apele. Era cumplit de liniște. Cică începuse Revoluția. Dispăruse toată lumea.

*****

11

Am ieșit pe stradă. Se luminase bine. Era uluitor de cald pentru decembrie. Am luat-o la pas spre Romană. Pe stradă, lumea mergea liniștită ca și cum nimic nu se întâmplase în noaptea precedentă. Unii mergeau probabil la serviciu, alții la magazine, multe femei aveau plase și păreau preocupate de orice altceva decât de ceea ce se întâmplase doar cu câteva ore în urmă. În mod surprinzător nu vedeam nici un milițian pe nicăieri și nici pe băieții în civil. Mi se părea complet aiurea! Nu știam ce să cred. Nu îndrăzneam să vorbesc cu cineva de pe stradă. Transpirasem de la emoția puternică cu care încercam să urmăresc totul în jur. Nu mi se părea, însă, că se întâmpla ceva în jurul meu. Mergeam destul de iute, ca și cum aș fi avut neșansa să pierd ceva important. Nu era nimic de pierdut, așa că, treptat, am luat-o mai încet. Pe la Coloane, în Romană, am început să mă gândesc că am luat-o razna. Am dat să mă întorc, dar un zgomot mi-a retrezit interesul. Undeva, în fața mea, un tânăr urla. Striga libertate sau ceva în genul acesta. Nu puteam desluși prea bine. Instinctiv, într-o singură clipă, m-am uitat în stânga și în dreapta mea. Nimeni nu era șocat de tânărul revoluționar.

Am luat-o ușor spre el, refuzând să mă uit direct, de teamă că cineva m-ar putea fila. Eram convins că erau pe acolo securiști, care filau tot, chiar dacă eu nu îi zăream. Trebuia însă să-l văd pe tânăr de aproape. Era, cred, al doilea revoluționar pe care îl vedeam, după fata cu chiloții epistolari. Aveam tensiunea cât Casa Poporului atunci când am ajuns în dreptul lui. Nu striga libertate, ci sănătate. Avea barbă, nu era prea tânăr, era îmbrăcat într-un palton rupt și arăta ca vai de el. Mi-a trebuit ceva timp să îmi dau seama că era un simplu nebun. Stătea turcește, rezemat de o coloană, și se apleca legănat în față de câte ori striga sănătate, după care se izbea cu violență cu spatele de zidul coloanei. Eram de-a dreptul dezamăgit. Am dat să mă întorc, dar m-am gândit că ar fi bine să intru în normalitate și să merg și eu la piață, așa că am luat-o pe lângă Turist, spre Amzei. În piață nu erau mulți țărani, iar pe la magazine erau deja cozi. Lumea era mai agitată decât de obicei, cel puțin așa mi se părea mie. M-am învârtit ceva vreme până mi-am recunoscut, în fine, faptul că nu aveam nimic în minte despre ce ar fi trebuit să cumpăr.

M-am întors acasă. Pe drum mi-am luat țigări. Acasă m-am dus direct în bucătărie și mi-am făcut o cafea. Începusem să mă întreb foarte serios dacă nu cumva aveam vreo boală mai gravă și nu mai știam ce era adevărat și ce nu. „Să am iarăși febră? Să fi avut halucinații?”

Aceste întrebări dilematice mi-au pierit instantaneu atunci când am constatat pata mare de sânge de pe fotoliu. Ba și covorul era pătat. În baie am găsit și prosoapele. Deci totul fusese adevărat!

În mod sinistru chestia asta m-a bucurat. Nu eram nebun, ci doar bun de pușcărie! Un om murise împușcat în casa mea. Mi-a pierit zâmbetul de satisfacție și m-am apucat imediat să curăț petele. Evident, nu ieșeau. După vreo oră obosisem în ultimul hal. M-am oprit și m-am decis să îmi termin cafeaua și să mai fumez o țigară. Nu am apucat să iau măcar o gură de cafea că am auzit soneria de la intrare. Pe lumină se vedea acum și butonul soneriei. Mi-a înghețat, a câta oară în ultimele ore, sângele în vine. Am mers tiptil spre holul de la intrare, ca și cum ar mai fi contat asta la ceva. Deja mă obișnuisem. Am stat mai multe momente fără să mă mișc în fața ușii. Soneria nu se oprea, însă. M-am decis să deschid, oricum nu aveam cum să mai evit contactul dur cu realitatea.

Am deschis ușa ușor și în lumina difuză și slabă a holului am zărit o statură mică care țipa la mine.

 –  Ce faci domnule, stai de nebun acasă și dormi la ora asta. Noi îl dărâmăm pe nenorocitul de Ceaușescu și tu dormi! Ai fost în piață să te bați cu securiștii? Nu? Să îți fie rușine!

M-am concentrat mai bine ca să deslușesc conturul vag din fața mea. Ușor, ușor am descoperit misterul personajului din umbră. Era Angela, babeta care stătea vizavi de mine, vecina mea.

Baba nebună era revoluționară! Se dusese în miez de noapte pe stradă la Universitate. Firava mea bătrânică era mai tare decât mine! În câteva minute mi-a povestit tot ce făcuse în orele din noaptea precedentă. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu m-a ascultat. A plecat la un moment dat la fel de exaltată ca atunci când venise. La ieșire m-a întrebat:

 – Domnu’ Leba ați fost plecat undeva cu noaptea în cap? Că fata aia iar v-a căutat și mă și miram că nu ați răspuns. E drept era cam dimineață, poate nu ați auzit-o.

Nici acum nu am apucat să întreb ceva, că Angela a ieșit fără să mai spună nimic. „La dracu, cine m-a pus să plec, acum cine știe dacă mai am șanse să o găsesc vreodată pe fată.”

Din capul holului Angela îmi strigă:

– Să știți că de data asta nu și-a mai lăsat chiloții la dumneavoastră! Sunt sigură!

Niște doamne urcau pe scări cu niște sacoșe. Asistau la discuția noastră. Se uitau curios la noi și se închinau. Am închis imediat ușa nervos! Eram plin de draci. Totul mergea pe dos. Nu știam dacă chiar voiam să o mai văd pe fată, dar mi se părea un cumplit ghinion faptul că îmi ieșea parcă totul pe dos. Am dat să merg spre ușă după Angela, să o întreb măcar pe la ce oră mă căutase fata, asta doar ca să mă aflu în treabă, că doar nu lipsisem mai mult de o oră. În dreptul ușii, exact când am dat să o deschid, ușa a venit cu putere spre mine, aproape să mă dărâme. Era Angela. „A dracu’, da’ ce putere are baba!”, m-am gândit într-o fracțiune de secundă. „Ce înseamnă domnule să iei contact cu revoluționarii!”

 – A, am uitat să vă spun, domnule Leba, fata mi-a zis să vă duceți repede, până în prânz, pe Nicolae Iorga, la numărul 51, sau 21, că nu mai știu exact.

Dintr-odată m-am simțit în al nouălea cer. Poate dracul nu era atât de negru. În fine, puteam să fac ceva care să aibă sens, deși nu știam dacă era chiar bine. Oricum, nu puteam să stau în casă când se întâmplau atât de multe lucruri afară. Mi-am luat paltonul și am plecat.

Nu știam în acel moment că în locuința din care plecam în grabă nu mai aveam să intru niciodată.

*****

Sfârșitul capitolului 2