Scriitorii

Capitolul 7

1

Luni, pe 2 ianuarie, am fost la minister. Nu crezusem nici măcar un singur moment după nebunia din toamna lui ’89, că voi mai intra vreodată în clădirea aceea. Atunci nu avusesem voie nici măcar să-mi strâng lucrurile. Acum mă întorceam. Era oare bine?

Pe străduța de la minister era o liniște de mormânt. Destul de firesc. Era opt fără zece. Eu mă trezisem de la șase. Eram odihnit. De revelion dormisem toată noaptea și în mare parte și pe întâi.

În dimineața când mă aduseseră în acea locuință, nu putusem să dorm nici un minut. Inspectasem câteva ore toată casa, cu aceeași bucurie ca cea a unui copil care a primit o jucărie nouă. Mă uitasem de zece ori la buletin. Era unul nou, nu cel vechi, cum mi se păruse la început. Amuzant era că fusese emis în pe 31 decembrie și, mai mult, avea pe el trecută noua adresa, cea la care aveam să stau. În plic erau și cinci sute de mii, nu știam cât însemna asta, dar sigur era destul să îmi ajungă până la chenzină. „Chenzină, ce chestie tare, nu credeam că voi mai pronunța cu bucurie acest cuvânt!”

Nu era nimic însă de descoperit în noua casă. Din apartamentul meu, cel din care plecasem în dimineața fatidică a lui 22 decembrie ’89 nu se afla absolut nimic. Sperasem, dat fiind că păreau atât de organizați, să-mi fi adus și câteva lucruri, păstrate poate de ei pe undeva. Nu o făcuseră și cel mai probabil pentru că Eusebiu avusese dreptate. Chiar nu mai rămăsese nimic de adus. Am găsit totuși ceva. Lucruri noi, este drept. În șifonier erau niște haine, care mi se potriveau cât de cât. În orice caz, eu unul m-am simțit foarte bine când le-am probat pe toate. M-am gândit atunci că trăiam pentru prima dată în viață bucuria unei femei care probează multe haine. Aveam totuși senzația de „déjà vu”. Simțeam că undeva în trecutul meu mai trăisem totuși o astfel de experiență.

Fiind mort de foame, după ce am inspectat casa vreme de câteva ore bune, am plecat prin cartier ca să caut ceva de mâncare. Am făcut în dimineața aia cumpărături, cât pentru o săptămână. Îmi umplusem două pungi de abia le căram. M-am întors, însă, destul de târziu acasă, pentru că descoperisem o cârciumă, chiar pe acolo pe lângă mine, unde am mai stat vreo oră, poate două.

Bine că nu băusem foarte mult pentru că mi-a luat aproape o oră  să găsesc blocul în care stăteam. Boul de mine nu luasem buletinul nou la mine așa că m-am învârtit ceva vreme până am descoperit strada pe care chiar în acea dimineață intrasem cu mașina maiorului. Până la urmă am descoperit blocul.

Acasă mi-am făcut repede ceva de mâncare, niște ouă, am mai băut apoi vreo două beri, după care m-am culcat. Era trecut de patru. Nu m-am mai sculat decât pe la trei dimineața și atunci nu am băut decât niște apă și m-am culcat la loc.

Pe întâi nu am ieșit din casă, dar m-am gândit toată ziua la Safta. Îmi părea rău că nu mai puteam să o văd. În sinea mea mă gândeam că după ce trec câteva zile și văd cum merg lucrurile puteam totuși să o caut, că nu avea să fie foc. Chiar eram dator să fac asta! Dacă nu era ea nu aș fi ieșit niciodată din spital.

La minister, când am ajuns în dimineața aia, am spus cine sunt, dar portarul, un tip nou pe care nu-l cunoșteam, nu avea habar de nimic. Nu aveam legitimație, așa că am stat în holul mare de la parter și am așteptat. Afară era frig așa că portarul mă lăsase să aștept înăuntru. Tipul de la poartă nu mă cunoștea, dar era un băiat cu mult respect. Mi-a zis, după vreo zece minute, să merg unde am treabă, dar că trebuia să știu că era zi liberă și că abia a doua zi urma să vină majoritatea.

M-am dus la biroul meu, adică mai precis la camera indicată de Elohim. Bineînțeles era închisă. Pe ușă scria „Departamentul de relații internaționale”. Ce tâmpenie și eu nu știu decât română! Nu se schimbaseră atât de multe, așa cum crezusem. Prin interior părea cam la fel ca în ’89. M-am plimbat vreo jumătate de oră foarte tăcut pe holuri. M-am dus până la urmă la fostul meu birou, la etajul patru. Era neschimbat. Ușa era și aici încuiată. Mi-am adus aminte că, de mai mulți ani, era stricată. Dacă trăgeai de ea în sus se deschidea. Trecuseră cinci ani, dar poate mai funcționa chestia asta! Am tras de ea ca pe vremuri și s-a deschis imediat.

Da, nu erau multe lucruri schimbate! Am intrat. Mobila era aceeași. Nu mai erau aranjate la fel, adică erau puse exact pe dos, biroul din stânga era în dreapta, iar fotoliul de lângă ușă era acum la geam. În rest, totul era la fel. Ba și mapele mari din piele de pe birouri erau aceleași. „Pe aici nu prea a ajuns revoluția!” M-am gândit că, probabil, dincolo de aspectul exterior, în multe locuri lucrurile stăteau la fel.

          –  Leba, domnul inspector Leba? Doamne, Dumnezeule, Doamne ce surpriză! ce faceți pe aici?

M-am întors. Magda, secretara de la contabilitate, o fată tare drăguță, o ajutasem cu mulți ani în urmă cu copilul ei, ca să-l transfere la un liceu mai bun, mă recunoscuse.

          –  Bună Magda, ce faci?

          –  Vai, bine, ce să fac, dar dumneavoastră ce faceți, vai ce bine îmi pare că vă văd! Dar ce faceți în birou la noi?

          –  A, aici v-ați mutat? Drăguț!

          –  Păi știți că chestia cu PTAP-ul s-a desființat. S-a dus naibii, acum noi suntem aici. Dar ce faceți la noi, mai ales acum, când e încă liber?

          –  E liber oficial?

          – Nu, nu chiar oficial, că de, se lucrează, de fapt, dar secretarul general ne-a lăsat liber și azi. Dar ce mai faceți? Ce mai ziceți dumneavoastră?

          –  Ei, uite Magda, m-am întors la muncă!

          –  Vai, excelent, vai, cât mă bucur, e nemaipomenit!

Femeia se bucura sincer de revenirea mea, ceea ce mă binedispunea o dată în plus, mai ales că Magda fusese dintre puținii de acolo despre care chiar avusesem o părere foarte bună. Femeia zâmbea bucuroasă, dar la un moment dat s-a oprit punându-mi o întrebare, la fel de spontană ca și bucuria ei:

         –  Dar nu vă pensionaserăți domnule Leba, că acum cred că ar trebui să aveți…? S-a oprit, dându-și seama că nu era cea mai bună idee de a calcula anii mei. Femeia avea mult bun simț.

I-am răspuns cu un aer calm și plin de simpatie.

          –  Ba da, Magda, dar m-au reactivat.

          –  Bravo, nemaipomenit și unde o să lucrați?

          –  La 215!

          –  La… adică o să fiți consilier la domnul director general?

          –  Nu știu dacă o să fiu consilier, știu că acolo o să lucrez.

Femeia, altfel foarte isteață, se schimbă la față. O lacrimă i se vedea în ochi. I se umeziseră pleoapele. Își dăduse seama.

            –  Vai de mine, vai de mine, felicitări, dar este nemaipomenit, bravo nemaipomenit, este extraordinar. Mă duc să o anunț pe Petruța, vai proasta, nu e aici, dar vine imediat. Să știți că vine imediat!

Am încercat să o opresc pe femeie, dar zburase pe lângă mine. Am rămas singur în birou. Neavând ce face m-am așezat pe fostul meu scaun, cred că-l schimbaseră totuși cu unul un pic mai comod. M-am decis să stau un timp acolo. După puțin timp Magda s-a întors cu o cafeluță caldă. 

            –  Domn director, am chemat-o și pe Petruța și pe cea nouă, o să vină acum amândouă. Iau ele un taxi, se descurcă.

I-am spus femeii că nu trebuia, dar pe undeva mă simțeam fantastic de bine că eram așa, deodată, atât de important. După vreo jumătate de oră a venit și noua mea secretară, deși, pentru ea, eu eram cel nou. Era o tipă tinerică, să fi avut vreo treizeci de ani. Era înaltă, uscățivă cu un păr lins, destul de lung. Părea o fire anostă, dar nu era pe alese! Avea o voce plăcută și, pentru că voiam să încep cu dreptul am ținut-o de vorbă vreo două ore, întrebând-o tot felul de prostii, după care i-am dat drumul să plece acasă. Abia a doua zi aveam să încep și eu cu adevărat. Am ținut-o de vorbă în fostul meu birou pentru că nu voiam să intru în biroul nou decât a doua zi. De adevăratelea.

A doua zi, tot cu noaptea în cap, am ajuns la minister. Petruța mă aștepta. Noul meu birou era mai mare decât cel pe care îl avusesem. Chiar mult mai mare, dar cu același tip de mobilă damblagită. M-am făcut comod și am început să-i chem la mine pe cei din subordinea mea. Erau destui. Pe la prânz m-am dus să vorbesc cu un secretar de stat, care ne coordona. Nu știu cine vorbise cu el, dar se comporta de parcă eu eram ministru, iar el un directoraș adjunct.

În prima săptămână am avut o sumedenie de întâlniri. Mă simțeam extraordinar, uitasem de toate nebuniile pe care le trăisem și nici nu îmi mai păsa de nimic altceva. În primul weekend, o invenție de după ’89, am fiert ca un rac în oală, că abia așteptam să mă duc la serviciu. Chiar îmi lipsise!

*****

2

Au trecut în acest soi de entuziasm mai multe săptămâni. Nu am apucat să mai trec pe la Safta, iar cu trecerea timpului îmi venea tot mai greu să fac acest lucru. Mi se părea destul de neplăcut ca, după nu știu câte săptămâni, să te întorci într-un loc și să spui „știi am avut ceva treabă și nu am avut timp sau, și mai grav, am uitat să te mai caut!”

Pe la sfârșitul lui ianuarie, m-au chemat la o ședință și mi-au spus că trebuie să plec într-o delegație în Germania. Am încercat să le sugerez că nu știu germana, că, de fapt, nu știu decât româna, dar mi-au spus că pot să îmi iau trei translatori cu mine. De fapt, secretara mea, tipa aia anostă, știa o droaie de limbi străine că făcuse filologia. „Ce chestie, mă gândisem atunci când am aflat de facultatea ei, pe vremea mea nu aveau facultăți nici unii miniștri, acum au până și secretarele!”

Am stat vreo 10 zile în delegație, din care mai mult de jumătate am avut program liber. Eu nu mai fusesem în străinătate niciodată în viața mea, de fapt, fusesem o singură dată, în Bulgaria, la Ruse. Vă dați seama ce a însemnat pentru mine Germania! Nu am venit bine, că la vreo alte două săptămâni am plecat în Spania, iar după aia am fost și în Belgia. În felul acesta a trecut iarna și jumătate din primăvară.

Într-o zi, pentru că mă mustra conștiința de prea mult timp și pentru că, oricum, nu credeam că cineva mi-ar mai fi făcut ceva dacă o căutam, m-am dus la Safta. Am luat un taxi, nu am vrut să iau mașina de la minister și m-am dus pe „Dacia” la locuința lui Eusebiu, de fapt a Saftei. Spre surprinderea mea casa părea părăsită. Era greu de crezut că  mai locuia cineva acolo. Ușa era încuiată, avea chiar și un lacăt neelegant pe ea, dar și o yală în plus față de cea pentru care avusesem cândva cheie. Am decis să mă întorc într-o seară sau într-o duminică, în speranța că aș fi putut găsi pe vreun vecin, să-mi dea măcar niște informații.

M-am întors, dar nu la câteva zile, ci după încă vreo două luni. Situația era aceeași. Casa era părăsită, ba mi se păruse acum că arăta și mai rău. Am mai trecut după încă o perioadă destul de mare de timp, dar nu se schimbase nimic. Eram convins că nu mai locuia nimeni acolo.

*****

Nu mi s-a mai întâmplat nimic senzațional de la acea dimineață din 31 decembrie 1994. Chiar nimic! Ca prin făcut nu m-am mai întâlnit cu nimeni, nu am mai dat de nimeni care să îmi aducă aminte de trecut. Ba, chiar o căutasem la un moment dat și pe Ecaterina, dar o vecină de-a ei, din blocul în care o condusesem în noaptea aia de decembrie, îmi spusese că se mutase la unul din copii, în Moldova. Apartamentul îl închiriase la o firmă, deci nu erau șanse să se întoarcă prea curând.

1995 a trecut la fel în fiecare zi. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos. La minister toți știau că fusesem mare revoluționar și că de-aia mă aduseseră înapoi. Mă simțeam bine, mă băgau în față când era vreo grevă sau vreo revendicare a studenților, că de, eram de-al lor, eram revoluționar. Chiar ținea chestia asta. Devenisem un personaj extrem de important, cel puțin asta mă lăsau toți să înțeleg. În orice caz, chiar dacă unii jucau teatru față de mine, nu îmi păsa chestia asta deloc. Pentru mine toate mergeau ca unse. Totul era mai mult decât meritam.

Îmi fusese frică doar pe 31 decembrie 1995, frică că mi se va schimba norocul, că la împlinirea unui an de la acea ultimă mare nebunie aveam să constat că anul acela de liniște fusese singurul. Mă înșelasem! Nimic nu a stat diferit pe 31 și nici după aia. Al doilea an al renașterii mele a fost unul la fel de liniștit. Uneori chiar de-a dreptul plictisitor. Mai în fiecare lună aveam câte o plecare în străinătate, ba unii au vrut să îmi dea, chiar la vârsta mea, o bursă de studiu. Am refuzat pentru că mi s-a părut, totuși, o prostie. Nu era de lepădat, este adevărat. Trebuia să stau de nebun fără să fac nimic, vreo trei luni, în Franța.

Bucuria cea mai mare a acelor momente era însă aceea că după atâta timp de la acel 31 decembrie, căpătasem convingerea că scăpasem definitiv de toate ghinioanele și că totul revenise la firescul de dinainte de toată povestea anului ’89.

Ca să spun drept, de la un moment dat nici eu nu am mai căutat pe nimeni din trecut. Treptat, aproape fără să îmi dau seama, lăsasem în urmă pentru totdeauna istoriile încâlcite ale trecutului meu obosit. Eram convins că astfel ele erau îngropate definitiv.

Pe de altă parte, ca să fiu sincer până la capăt, între mine și Magda, femeia de la contabilitate, se înfiripase ceva. Ea era singură, că-i murise bărbatul de cancer cu mulți ani în urmă. Avea spre cincizeci de ani, mai precis patruzeci și șapte. Avea un apartament cu două camere în Berceni. Stătea cu băiatul și cu nevasta lui. Până la urmă i-a lăsat acolo și s-a mutat la mine. Ba am făcut pasul cel mare, iar în anul următor ne-am căsătorit.

*****

3

Trebuie să mărturisesc foarte sincer că nu am mai trăit decât o singură temere în acei ani, atunci când, în decembrie 1996, s-a schimbat puterea. Eu unul nu mai trăisem așa ceva. Au venit unii de la o convenție. Erau puși pe schimbări, dar eu am rămas pe poziție. Doar atunci, singura dată, mi-a telefonat maiorul de la Elohim și mi-a zis să stau liniștit, că nimeni nu o să se ia de mine. Și a avut dreptate.

Totul a reintrat în normal, imediat după alegeri. La rândul meu, și eu începusem să mă acomodez foarte bine cu lumea nouă. Începuse chiar să îmi placă tare mult. Cel mai interesant mi se părea faptul că înainte de ’89 fusesem destul de complexat, pentru că mulți pe acolo, prin minister, erau cu mult mai inteligenți și mai pregătiți decât mine. Acum mă simțeam ca făcând parte dintre cei mai buni și mulți chiar mă admirau ca pe o mare capacitate. Eram conștient că eu nu făcusem nimic special, că de fapt coborâseră ei standardele foarte mult, dar de ce trebuia să mă îngrijoreze pe mine treaba asta?

A trecut așa și 1997 și anii următori. Nici măcar înainte de ’89 nu mai trăisem asemenea ani de liniște și de prosperitate. Băieții, nu știu cum, dar îmi dădeau și salariul și pensia. Ba îmi dăduseră și pensia din urmă, din ’89.

Nu mai îmi făceam concediile decât în străinătate. Eram în pas cu moda, ba chiar învățasem să lucrez la drăcoveniile alea noi care se numeau computere. Un fel de mașini de scris, în fond! Nimic nu mai părea că poate să-mi mai stea în cale.

*****

Pe 15 februarie 2001 am primit decizia de pensionare. Trecusem de 70 de ani, era mai mult sau mai puțin normal! Nu m-am simțit chiar bine, dar de ce să-l mânii pe Dumnezeu, că doar avusesem parte de șase ani extraordinari. Pierdusem cinci ani, dar câștigasem șase. De fapt, ca să fiu sincer întru totul, nu pierdusem decât câteva luni, că în mod normal trebuia să mă pensionez, oricum, în ’90.

Strânsesem niște bani și cumpărasem o căsuță la țară, undeva spre Târgoviște. Era o casă cu un teren de vreo mie de metri pătrați. Era modestă, dar se putea locui în ea. Când am primit decizia de pensionare primul gând a fost să o iau pe Magda și să ne mutăm acolo. Ea lucra în continuare, mai avea vreo trei, patru ani până la pensie, dar putea și ea, oricând, să se pensioneze, că avea vechimea. Când i-am spus s-a bucurat, ea mă bătea de mult la cap să o las mai moale cu serviciul, că lucrasem destul. S-a bucurat și cred că i-a surâs și ei ideea de a se pensiona.

Mă înțelegeam extraordinar de bine cu Magda. Era o femeie de treabă, calmă și cu multă putere de muncă și de înțelegere. Eram de aproape cinci ani împreună și nu ne certaserăm niciodată. Ne înțelegeam fantastic și, contrar a ceea ce poate unii ar crede, mă înțelegeam la fel de bine și cu băiatul și cu nora ei. Îmi spuneau tată amândoi. Era ciudat faptul că mie chiar îmi plăcea, unde poate și pentru că eu aveam teoretic doi copii pe care nu îi cunoscusem niciodată. Poate și din acest motiv, cine știe?

*****

La exact două săptămâni după ce am primit decizia de pensionare, pe 1 martie, am părăsit postul cu totul. Subordonații mei au făcut o mică petrecere. A fost foarte frumos. Mi-au făcut cadou un rățoi mare, probabil că așa mă porecliseră, cine putea știi?

Magda nu a vrut să vină. Era o fire tare discretă. Erau, în fond, subalternii mei. Mi-a spus că fiind vorba de viitorii mei foști subalterni trebuia să fiu doar eu cu ei. Ea nu se băgase, de altfel, niciodată peste relația de serviciu pe care eu o aveam cu colegii, așa cum nici eu nu intervenisem vreodată în treburile de la departamentul ei, deși avusesem destulă putere să fac acest lucru. Făcusem acest acord de la bun început și se dovedise foarte înțelept.

Am stat cu colegii până pe la șase seara, după care am plecat spre casă. În drum m-am oprit pe la o cofetărie, în centru, să iau un tort pe care îl comandasem. Am cumpărat, bineînțeles, și o sticlă de șampanie. Am ajuns aproape de opt acasă. Întârziasem, dar era ultima mea zi de serviciu. Era normal să o lungesc cum pot.

Acasă, în mod surprinzător, lumina era stinsă. Cu gândul încă la dulcea atmosferă a petrecerii de la minister m-am gândit că ai mei îmi fac o surpriză. Credeam că stăteau pe întuneric ca să aștepte să intru în casă. Am intrat în hol, aproape tiptil, cu gândul să nu le stric în niciun fel surpriza. M-am dezbrăcat pe întuneric. Așteptam să se aprindă lumina din clipă în clipă. Nu se aprindea însă.

          –  Alooo! Am ajuns acasă, e cineva? Am un tort! Se înscrie cineva la o felie?

Nu răspundea nimeni, așa că am aprins lumina. Spre surprinderea mea în sufragerie nu era nimeni. Am intrat în bucătărie. Era curat lună, dar nu era nici un semn că cineva pregătise ceva de mâncare. M-am gândit că sunt cu toții în birou. Mă gândisem că Mihai și Elena, copii Magdei, participau și ei la petrecere. Am mers în birou, am deschis ușa, dar și aici era lumina stinsă. În penumbra luminii din hol am văzut că era totuși cineva chiar în mijlocul camerei.

          –  V-am prins, am ajuns prea devreme, nu?

Nu răspundea nimeni, așa că am aprins lumina.

Am scăpat sticla de șampanie pe jos. De lustră atârna un cordon. De el atârna corpul inert și cumplit de vânăt al Magdei.

Magda se spânzurase.

*****

4

Am sunat la salvare, am sunat apoi și la poliție. Corpul era rece ca gheața ceea ce însemna că zăcea de ore bune acolo. Încercasem să o dau jos, suindu-mă pe scaunul de la bucătărie, care era căzut pe jos lângă ea, cel pe care, probabil, îl folosise ca să se lege de lustră. Nu reușeam, probabil, pentru că inima mea era în pragul colapsului. Nu puteam să mă țin pe picioare. Tremuram din tot corpul. Nici nu știu când a venit ambulanța și când au venit cei de la parchet. O procuroare, de cam patruzeci de ani, a venit și s-a uitat prin casă. Cei de la medico-legal, care veniseră de fapt, că nu erau de la salvare, au luat-o. Procuroarea a venit la mine cu o hârtie și m-a întrebat fără să pară că îi păsa de starea mea.

   –  Acesta este scrisul soției dumneavoastră?

M-am uitat. Era un bilet. Îmi era adresat.

         –  Da el e, e scrisul ei, e o scrisoare, ce este?

         –  Vă las să-l citiți, dar e o probă. O să vi-l dau înapoi în câteva zile. Citiți-l acum, dacă vreți, și mi-l dați înapoi.

Mi-am pus ochelarii cu mare efort din cauza tremurului din mâinii. Noroc că ochelarii îi țineam întotdeauna în buzunarul de la piept. Am citit:

Dragă Dane,

Anii petrecuți cu tine au fost un adevărat chin. Știu că tu nu ai avut idee despre acest lucru, că nu ai știut că mi-a fost permanent silă de tine și că am trăit încontinuu acești ani într-o scârbă imensă. Știu că nu e vina ta, dar eu am fost obligată să mă mărit cu tine. Acum, pentru că nu mai am puterea să lupt, prefer să mor decât să mai stau un singur moment cu tine sub același acoperiș. Îmi pare nespus de rău că am greșit cândva și a trebuit să plătesc astfel. Mai bine făceam pușcărie, dar acum este prea târziu să mai schimb ceva.

Nu căuta să mă înțelegi! Pur și simplu nu te-am putut suferi niciodată, dar am fost obligată să joc teatru. Cât am avut puterea, am făcut-o. Nu știi ce fericită mă simt acum că am reușit să mă eliberez.

Mult succes în viață, Magda

Nu puteam crede! M-am prăbușit în fotoliu. Am recitit de douăzeci de ori biletul. Nu puteam să cred! Ce îi venise? Vorbisem și râsesem în dimineața aia! Cum era posibil să fie adevărat măcar un rând din ce era scris acolo? Încercam să mă conving că biletul era scris de altcineva, dar nu avea cine să scrie acel bilet. Îi cunoșteam scrisul, eram sigur că era al ei. Cum putea fi adevărat însă? Cum putea să fi existat atâta ură și scârbă, atâția ani? Cum reușise și de ce jucase comedia sincerității și a dragostei ani de zile?

Procuroarea mi-a luat în cele din urmă biletul. Eu am rămas în fotoliul acela unde am stat nemișcat două zile.

*****

5

De înmormântare s-au ocupat copiii Magdei. Eu nu am ieșit din casă decât în ziua înmormântării. Nu am vorbit cu copiii. Deși ei nu știau nimic de bilet, păreau să înțeleagă. Nu am vorbit cu ei nici în zilele următoare. Doar la o săptămână m-a rugat nora Magdei să dau o declarație, cum că nu am pretenții pe casa lor. Teoretic eu aveam jumătate din apartamentul Magdei. Am dat declarația la un notar și am încheiat acest capitol. Biletul nu mi l-au mai dat înapoi, așa cum promiseseră. Sincer nici nu-l voiam. Doar la vreo două săptămâni m-au chemat la parchet să dau o declarație. Am dat-o și pe aia și acest capitol s-a încheiat în acest mod sinistru.

Nu înțelegeam absolut nimic din ce se întâmplase. Mi se părea totul de un grotesc inimaginabil. Cum de reușise Magda să joace teatru? Dar, mai ales, de ce o făcuse? Nu îmi venea să cred că se întâmplaseră acele lucruri atât de stranii. Nu puteam scăpa de aceste întrebări. Eram mai mereu dus cu gândul la perioadele, multe, în care eu crezusem că totul era perfect, la clipele, atât de numeroase, în care ea zâmbea fericită. Apoi îi vedeam corpul inert atârnând de lustră ori de câte ori intram în camera în care o găsisem și îmi venea în minte biletul ei pentru mine.

După o vreme am decis să mă mut, dar am descoperit că era multă alergătură deoarece eu cumpărasem apartamentul, la îndemnul Magdei, iar schimb de locuințe, ca pe vremuri, nu prea mai exista. Trebuia să-l vând și să cumpăr altul. Nu eram pregătit pentru asta, așa că am amânat totul. M-am decis, însă, să plec la casa de la țară pentru o vreme. Casa era în Dragomirești, nu departe de Târgoviște. De fapt, casa era în afara localității, destul de izolată. Nu avea canalizare și descoperisem repede, după ce o cumpărasem, că nu avea nici apă potabilă. Mai exact avea un puț cu apă maronie, care nu avea cum să fie bună nici măcar de spălat. M-am hotărât să pun casa la punct, așa că am băgat ceva bani în aranjarea ei, inclusiv în construirea unui nou puț. Am dat o bună parte din economiile mele pe aceste amenajări. Dar ce aveam altceva de făcut cu economiile? Eram decis să mă mut cu totul în Dragomirești. Era o lumea așa de liniștită acolo, departe de toate urâțeniile orașului.

M-am mutat la Dragomirești de cum au fost gata toate amenajările. Costase o căruță de bani, dar arăta foarte bine. Am stat acolo aproape trei luni fără să trec deloc pe la București. Dădusem niște bani administratorului meu de la bloc și o copie după buletinul meu ca să poată să se ocupe el de toate chestiunile administrative de la București, întreținere, impozite, telefon și mai știu eu ce alte nimicuri din astea, de care înainte se ocupase, oricum, Magda.

Sincer, nu îmi plăcea din cale afară noua mea viață de la Dragomirești, dar barem rupsesem cumva din viața mea filele acelea urâte din martie. Mă plictiseam de moarte în noua mea locuință, mai ales că nu avusesem nicio intenție să mă fac țăran neaoș și să cresc animale. Adoptasem un câine vagabond și atâta tot. Îmi cultivasem în curte câteva plante, dar neavând habar cum trebuia să mă ocup de ele nu aveam vreun folos real de pe urma lor.

Vara aia a trecut anost și mai ales ucigător de greu. Îmi dădeam tot mai mult și mai des seama că acel loc nu era unul care să îmi fie aproape, că nu era locul meu, că nu mi se potrivea deloc, dar mă încăpățânam să stau acolo ca un copil care refuză să recunoască atunci când face o prostie. Prin octombrie, o furtună groaznică a reușit să îmi doboare jumătate de acoperiș. Casa era veche și dădea semne serioase de oboseală. Când am aflat cât mă costă să îmi repar acoperișul m-am gândit prima dată, după atâtea luni, să mă mut totuși înapoi la București. Am vorbit în ziua următoare cu primarul, un băiat cumsecade, să îmi găsească un cumpărător pentru casă. Eram decis nici să nu o mai repar. Cumpărasem casa când eram deja cu Magda. Poate că trebuia să renunț și la casa aia. Începusem că mă conving singur că ideea cu mutatul la țară fusese, de fapt, ideea ei.

Locul meu era la București și oricât de rău îmi fusese, trebuia să o iau de la capăt tot acolo. În definitiv, în cazul Magdei eu nu greșisem cu nimic sau cel puțin nu știam despre așa ceva. Poate că Magda fusese dezechilibrată, poate fusese bolnavă, ce rost avea să mă mai gândesc acum la acele lucruri? Totul trecuse și nu puteau să mai revină vreodată, câtuși de puțin, acele momente frumoase pe care le trăisem. Ele fuseseră îngropate o dată cu ea, la fel și misterul care o făcuse să se sinucidă.

L-am sunat pe domnul Iancu, administratorul meu, pe telefonul mobil, apăruseră și chestii din astea și i-am zis că mă întorc la București în două-trei luni. Omul mi-a zis că eram la zi cu întreținerea și cu impozitele și că dacă îmi fac curat o zi, două, în apartament totul va fi perfect. Eu mai mersesem doar de două ori în București, prin iulie sau august, ca să îi mai dau omului bani pentru întreținere, pentru impozit și pentru tot felul de reparații care trebuiau făcute la bloc. Întoarcerea mea triumfală sau doar logică la București era deci pregătită.

Pe la sfârșitul lui octombrie primarul mi-a spus că a găsit pe cineva să cumpere casa. Era chiar el. Voia să cumpere casa și terenul. O cumpăra pentru băiatul lui, care împlinea anul următor optsprezece ani. Mi-a oferit cinci mii de dolari, eu dădusem doar trei și jumătate pe ea, așa că mi s- a părut un preț bun. Oricum, nu prea erau mulți amatori pentru o casă amărâtă în Dragomirești. Într-o duminică a venit la mine omul și mi-a dat toți banii odată, am semnat actele, că venise și cu vărul lui, care era notar. A rămas că într-o lună trebuia să mă mut.

Lunea următoare, pe cinci noiembrie, am plecat la București la apartament. Pe drum mă gândeam că acest intermezzo fusese totuși util. Mă separasem de București aproape un an și asta îmi făcuse bine. Mă obișnuisem cu ideea că sunt singur, că nu mai există nimeni în trecutul meu care să îmi aline singurătatea, dar nici care să îmi tulbure zilele, câte or mai fi rămas.

Bucureștiul era mohorât. Era urât afară, foarte frig și umed. Nu ploua, dar o umezeală istovitoare plutea peste tot în atmosferă. Am ajuns la blocul meu și pe undeva mă simțeam deja mai bine. Orașul era mult mai apetisant pentru mine, chiar și în zilele lui cele mai mohorâte. Am urcat la apartamentul meu unde am constatat cu stupoare că îmi uitasem cheile acasă. Luasem probabil o altă legătură de chei pentru că nu erau cele bune. M-am dus la administrator, care avea și el o cheie, dar nu era nimeni acasă. „Ce porcăria dracului! Ce neatent sunt! Cum am putut să încurc cheile?” M-am învârtit pe lângă bloc o jumătate de oră până mi- am amintit de cârciuma de lângă stația de autobuz. M-am dus și am băut o bere. De fapt, am și mâncat, pentru că mă decisesem să nu mă întorc în seara aia și să stau la apartament, unde evident că nu aveam mâncare. Pe la patru m-am întors la apartament. Am încercat din nou, nu știu de ce, pentru că nu aveam alte chei. M-am dus la administrator, dar nu era nici acum acasă.

Am plecat să mă plimb. Nu aveam nimic de făcut și, într-un fel mi se părea o înfrângere să mă întorc cu coada între picioare la Dragomirești. Și asta pentru niște amărâte de chei. Mă gândeam că pe seară o să-l găsesc totuși pe Iancu. În prostia mea uitasem și numărul lui de telefon pe agenda de lângă telefonul de acasă, de la Dragomirești.

Îmi fusese dor de oraș. Am mers pe străzi mai bine de două ore. Ba am intrat și prin magazine și mi se păreau, habar nu aveam de ce, mult mai drăguțe decât în urmă cu șapte, opt luni. Era doar o chestiune personală, desigur. Până la urmă, pe la șapte, m-am întors. Același rezultat. La administrator era lumina stinsă. Abia atunci m-am gândit că era posibil ca omul să fie plecat câteva zile. Știam că avea un frate, undeva la țară, și mai mergea câteodată la el. Speriat de gândul că bănănăisem absolut inutil ore în șir am sunat la ușa unui vecin de palier cu administratorul. Nu știam cum îl chema, dar era un pensionar pe care îl știam din vedere.

       –  A domnul Leba, vai nu v-am văzut de un car de ani! Omul ieșise într-un trening și după mâinile murdare, cred că repara ceva prin casă.

          –  Vă salut, ce mai faceți?

          –  Ei, bine, cum s-ar zice, repar mașina de spălat a nevestei-mi, o Albalux puturoasă care are aproape vârsta mea. Nu știu ce are la motor că hârâie ca dracu și nu mai învârte rufele cum trebuie.

Omul avea chef de vorbă despre măiestria lui inginerească, dar eu mă cam grăbeam.

          –  Nu știți, domnul Iancu este plecat la țară, sau vine până la urmă mai târziu?

          –  Iancu? m-a întrebat omul destul de surprins.

          –  Iancu, administratorul…

         –  A, nenorocitul de Iancu, jigodia dracului, vai ce pătimim din cauza lui, nu mai locuiește aici, a vândut apartamentul la niște libanezi nenorociți. A plecat nenorocitul cu toți banii de întreținere și trebuie să dăm din nou banii de întreținere pe un an de zile cred. Eu nu am de gând să dau niciun ban, am zis că trebuie să chemăm poliția, că nu suntem noi proștii lui. Dar ce treabă aveați cu el?

În momentul acela mi-am dat seama că la fel ca și vecinii mei, care spre deosebire de mine, chiar stătuseră acolo, tot timpul, eram și eu păgubit. Prostul de mine îi dădusem bani ori de câte ori îmi ceruse, ba chiar și pentru repararea acoperișului. Unde mai pui că îi mai dădusem bani să îmi plătească și telefonul și impozitul. La dracu aveam de plată întreținerea pentru aproape opt luni, dacă nu și mai mult. Telefonul, probabil, că era de mult desființat.

Am îngânat ceva și am plecat. Nu mai aveam ce face. Trebuia să mă întorc la Dragomirești să caut cheile bune și să mă întorc a doua zi. Eram groaznic de nervos. Bucuria de a mă plimba prin București se risipise într-un singur minut. „Paștele mă-sii de treabă și puteam dracului să fiu mai atent, să iau cheile la mine!”

Ajuns în stradă am plecat val-vârtej spre autobuz. Am alergat și l-am prins. Dacă luam un tren de opt și un sfert ajungeam pe la zece în Târgoviște și de acolo doar cu o ocazie mai ajungeam acasă la ora aia. Dar ajungeam eu cumva. Autobuzul era gol. Mi-am compostat un bilet și m-am așezat pe un scaun. Mă uitam în urmă, la blocul meu, gândindu-mă la aventura penibilă și absurdă din acea zi.

Ochii mi s-au oprit cutremurați și tot încercam să îi frec pentru a vedea mai bine. Da! Părea absolut real! De la stradă se puteau vedea geamurile de la apartamentul meu. Era lumină. Cum dracului de era lumină? Boul de administrator lăsase luni de zile lumina aprinsă? Să vezi factura de curent!

Mi-a trecut prin minte că era mult prea târziu ca să mă întorc să văd despre ce era vorba, dar curiozitatea mă rodea mult prea tare. La prima stație am coborât. Am alergat aproape înapoi. Am ajuns gâfâind. Am urcat. În fața ușii eram puțin încurcat. Nu avea rost să mai încerc cheile și mă întrebam de ce dracului mai venisem atunci. Din instinct, am sunat. Spre stupoarea mea, ușa s-a deschis și un bărbat cam la treizeci de ani m-a întrebat pe cine caut.

          –  Nu vă supărați, dar ce căutați în acest apartament?

          –  Ce caut aici?

          –  Da, ce căutați în apartamentul meu?

         –  Tataie, ai băut și ai greșit adresa. Vezi că tu cauți un alt bloc sau o altă scară.

         –  Nu, îmi pare rău, dar eu aici stau, dumneavoastră cum ați ajuns în acest apartament?

         –  Simplu, l-am cumpărat!

         –  Cum să cumpărați apartamentul meu? Nu vă simțiți bine, de unde și până unde ați cumpărat? Când l-ați cumpărat?

         –  Acum o lună, o lună și ceva.

          –  Îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar ați fost înșelat, domnul Iancu de la care ați cumpărat apartamentul nu era proprietar, eu sunt proprietarul și îmi pare rău că trebuie să vă dau această veste tristă.

Bărbatul se uita la mine consternat. Nu părea, însă, atât de speriat de vestea că fusese înșelat.

              –  Și mie îmi pare rău domnule că trebuie să vă spun că nu am cumpărat apartamentul de la nici un Iancu.

         –  Cum, nu ați cumpărat de la administrator?

          –  Dumneata cumperi un apartament de la administrator? Îmi pare rău, dar am cumpărat de la… S-a întors în acel moment și a întrebat pe cineva din casă, Mariano, de la cine am cumpărat noi apartamentul?

Undeva din bucătărie am auzit o voce de femeie care a spus ceva de genul doamna Stoicescu sau Zoicescu ori Stănescu, nu am auzit bine. Oricum, era vorba de un nume care nu avea nici în clin nici în mânecă cu administratorul. Prin ușa pe care o deschisese mai larg bărbatul am putut să observ cu stupoare că mobila mea dispăruse.

          –  Mobila…  mobila mea, ce ați făcut cu ea?

         –  Tataie, ia vezi-ți de treabă și lasă-mă în pace. Omul mi-a trântit ușa și eu am rămas stană de piatră. Am sunat încă o dată. Nu putea fi adevărat! Omul a ieșit din nou și m-a amenințat că va chema poliția. Eu i-am zis că nu plec și că o aștept. Probabil că abia atunci a înțeles disperarea mea, că m-a rugat să aștept, după care a închis din nou ușa. Nu am așteptat și am sunat din nou. După un minut ușa s-a deschis și omul mi-a fluturat un buletin. Pe el mi-a arătat adresa. Era buletinul lui probabil, dar adresa era a mea.

Iancu era un mare escroc. Cumva îmi vânduse casa.

Am plecat după un timp spre gară, dar nu mai aveam nici un tren la ora aia. Am mers la autostop, dar nu am găsit nimic. M-am întors și m-am cazat la un hotel pe lângă gară. Oricum, a doua zi, trebuia să mă duc să reclam totul la poliție.

A doua zi la șapte fix eram la poliție, la secția de care aparțineam. De acolo m-au trimis la o altă secție și apoi la poliția capitalei. Am dat o declarație, dar după cum se mișcau ăia de acolo nu păreau să fie multe șanse să rezolv lucrurile într-o lună. Atât aveam la dispoziție. Băiatul de la poliție, un subofițer, mi-a recomandat să mă duc la un avocat, că mă poate ajuta mai mult.

M-am dus la tribunal și am întrebat pe unul de la poartă de un avocat. Mi-a arătat peste drum o firmă de avocatură. Am ajuns, în fine, și acolo. Am așteptat aproape o oră, după care un bătrânel de vreo șaizeci de ani m-a ascultat, s-a uitat la acte, m-a mai întrebat câte ceva și apoi mi-a zis destul de impasibil.

         –  Domnule Leba, ce să vă zic. Hoțul de administrator v-a vândut casa cu o simplă copie după buletin. E o întreagă mafie, nu sunteți primul, deși știu că nu vă încălzește chestia asta. Ca să vă spun sincer, nu prea aveți șanse, că locatarul actual nu a cumpărat direct de la Iancu acesta al dumitale. De regulă, rotesc actele de două, trei ori, iar cel care cumpără ultimul are acte în regulă. Legal, el a fost de bună credință și este greu să dovediți că nu ați vândut dumneavoastră mai acum câteva luni, sau că nu ați dat o procură cuiva. Vă dați seama că există undeva niște acte false cu plastografia semnăturii dumneavoastră.

Am sărit ca ars. Mi se părea incredibil.

           –  Stați puțin, spuneți că nu sunt șanse să îmi recuperez casa?

           –  Vreți să fiu sincer sau să vă iau și eu banii? Nu prea aveți șanse că sunteți și în vârstă.

           –  Cum adică sunt în vârstă, ce are asta cu casa?

           –  Păi vedeți, undeva, cineva, va spune că dumneavoastră, din cauza vârstei, ați uitat că ați vândut, oricum nu o să mai găsească nimeni pe Iancu, deși sunt sigur că nu pe numele lui a făcut inițial actele și bănuiesc, în același timp, că nu i-ați dat sau nu aveți un act cum că i-ați dat cheile sau actele casei. Prin urmare omul nu o să poată păți nimic, chiar și în situația improbabilă că dați de el. Cine știe pe numele cui o fi făcută procura, persoană care foarte probabil nu va fi nicicând de găsit. Eu am procese de acest tip, pe case mai mari și mai scumpe, vile, apartamente în centru. Cu unele sunt în proces de ani de zile. Nu am câștigat niciodată pentru că e foarte greu de dovedit că nu ați vândut chiar dumneavoastră.

           –  Dar nu am vândut eu, asta e bună, vă rog să mă credeți!

           –  Eu vă cred, dar vă e de folos? Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile în ziua de azi. Eu zic să mergeți să vă gândiți până mâine și putem, dacă doriți, să deschidem proces omului acesta de stă acum în casă, dar vă spun de acum că va dura.

Am plecat. Nu îmi venea să cred ochilor. Perspectiva să fi pierdut casa definitiv era una serioasă și tragică. Nu doar că nu se rezolva într-o lună, dar părea că nu voi rezolva vreodată.

*****

6

La Dragomirești, am încercat să vorbesc cu primarul, să îi dau banii înapoi, dar nu a vrut să audă. Făcusem actele, omul nu voia banii, voia casa și terenul. Ba mai mult, răzgânditul meu îl convinsese că terenul valora mai mult. Era convins că eu găsisem pe cineva care oferea mai mult, nu crezuse o iotă despre problema mea cu apartamentul din București.

Zilele următoare am tot încercat să găsesc o soluție pe la poliție, dar în același timp am încercat să caut o casă de cumpărat. Nu prea găseam însă cu banii pe care îi avem. Cu toți banii pe care îi mai aveam puteam cumpăra, cel mult o garsonieră, prin Militari sau prin Berceni. Ferentariul sau Rahova ieșeau din discuție, deși, alea erau singurele zone unde aș fi putut cumpăra chiar un apartament, confort doi, eventual. Mie nu îmi venea să caut casă pentru că eu, totuși, încă mai speram să îmi iau înapoi vechiul apartament.

La sfârșitul lui noiembrie a trebuit însă să cumpăr o garsonieră, undeva la capătul Militariului, pe lângă autogară. Era o garsonieră mare, dar din păcate nu avea decât o singură cameră, iar eu resimțeam din plin reducerea drastică a confortului. Mai era și la dracu în praznic! Mă alinam când și când cu ideea că, oricum, primisem de pomană casa furată de administrator. Nu mă mulțumea însă prea mult acest tip de argument pentru că trăiam o schimbare prea dramatică. Trecusem, în mai puțin de un an, de la confortul, dar, mai ales, prosperitatea extraordinară de pe vremea când lucram, la o condiție mult sub ceea ce putea fi numit modest. Am adus o parte din mobila, și ea foarte veche, de la Dragomirești, pe care o dusesem acolo cândva tocmai ca să nu o arunc. A trebuit să mai cumpăr una alta de restul de bani și pe la începutul lui decembrie m-am mutat. Era mult mai rău, firesc, decât vechiul apartament, dar era mai rău și decât casa aia de țară de la Dragomirești.

Mă hotărâsem, din cauza tuturor acestor dezastre din viața mea, să nu mai fac nici un fel de schimbări, să nu mai fac nimic din ceea ce ar fi putut însemna greșeli fatale. Era însă mult prea târziu pentru astfel de opțiuni cruciale.

*****

Mă apropiam de revelion. Avea să fie pentru acel an unul aproape funebru. Mă gândeam cât era ziua de mare că în urmă doar cu un an trăiam extraordinar și nu aveam nici cea mai mică idee despre ce avea să mi se întâmple. Mă gândeam cu groază la tot ce se petrecuse în acel an și simțeam că îmi pierdusem orice speranță. Ce rost mai avea, în definitiv, viața mizeră pe care o duceam? Mă chinuiam inutil fără să mai am pe nimeni lângă mine. Începuse să îmi pară rău că pierdusem cu totul până și acele contacte angoasante ale anilor din urmă. Aveam senzația că trăiam un capăt de drum, că viața mea devenise inutilă, asta dacă ea chiar fusese vreodată utilă. Stăteam adeseori seara și mă gândeam că toată viața mea fusese o aventură într-o lume pe care nu o guvernasem și nici măcar nu reușisem să o înțeleg.

Începusem să beau. Aproape în fiecare seară rădeam câte o sticlă de vin, eu care nu mă omorâsem niciodată după licoarea lui Bachus. Câteodată, exageram și adormeam îmbrăcat cu capul pe masa din bucătărie. Era îngrijorător, dar nu îmi mai păsa tare mult.

Încercasem de multe ori să mă gândesc la universul ciudat pe care-l cunoscusem, la acele lucruri nemaipomenite care mi se întâmplaseră în trecut. Speram într-un fel să se mai abată un val de nebunie peste mine, ceva care să schimbe acea stare groaznică în care mă aflam. Nu prea mai existau însă șanse să se mai întâmple ceva. Nu reușeam nici măcar să visez. Nu mi se mai întâmpla nimic. Absolut nimic. Oare de ce trebuia să mă chinui în continuare?

Oare asta se întreba și Magda înainte să se sinucidă? Gândul acesta începuse să mă preocupe excesiv.

*****

7

Pe 31 decembrie m-am sculat cu o licărire de speranță. Nu știu de ce, dar credeam că dacă era să se schimbe ceva, acea schimbare trebuia să se întâmple tot pe 31 decembrie, ca în urmă cu șase ani. „Ce tânăr eram atunci! Ce ofilit sunt astăzi!”

Cu speranța că voi trăi ceva fenomenal în acea zi predestinată m-am plimbat până spre prânz pe străzile din centru. Ba m-am dus și pe Dacia, la fostul apartament al Saftei. Acolo, acum, apartamentul era locuit, dar numele unei firme, postat pe ușă, m-a descurajat să mai încerc. De fapt, firma era de mult acolo. Mai trecusem cu ceva vreme înainte pe acolo și tot aceeași firmă era la adresa lui Eusebiu. Atunci trecusem însă cu mașina de la minister și nu oprisem. Rugasem șoferul să încetinească doar.

Am mers pe străzi ore în șir cu speranța că cineva mă va striga, își va aduce aminte de mine. Nu se întâmpla însă nimic. Absolut nimic. Toți oamenii treceau pe lângă mine grăbiți la treburile lor. Toți aveau un soi de sclipire în priviri pentru că așteptau probabil cu bucurie revelionul din acea noapte. Eu nu așteptam nimic. Eu eram trist, groaznic de trist, dar mai ales, față de ei, eu nu aveam nicio treabă. Eram tot mai dezolat. Îmi era clar că mă agățasem inutil de un balon de săpun care se spărsese la prima adiere de vânt.

Chiar bătea vântul și cam înghețasem. Mă dusesem până și în Floreasca chiar, la casa lui madam Stoian sau cum o chema, însă cu același rezultat. Nimic nu aducea vreo schimbare. Mi se făcuse cumplit de frig și de foame. Am luat-o pe jos spre Gara de Nord, de unde puteam să iau metroul spre Militari. Mă îngrozea teribil gândul că mă întorceam acasă fără să se fi întâmplat ceva, mai ales că în acea seară era și revelionul. Sperasem până în ultimul moment să mă întâlnesc barem cu cineva de la minister. Ba îmi trecuse prin cap chiar să mă duc pe acolo, dar îmi dădusem seama la timp că pe 31 chiar nu avea cine să fie în minister.

Mă simțeam învins. Mica mea speranță că se va întâmpla, până la urmă, ceva în viața mea se spulberase definitiv. Cel puțin acesta era sentimentul meu cel mai adânc. Eram groaznic de dezolat. Când încercam să trec strada pe Bulevardul Grivița, eram atât de îngândurat și îngrozit de perspectiva întoarcerii la casa mea pustie, că un microbuz era să dea peste mine. S-a oprit la jumătate de metru de pieptul meu. Șoferul mă înjura ca la ușa cortului, dar eram deja obișnuit, unii din distinșii mei vecini făceau același lucru aproape în fiecare seară, doar era un bloc select! Nu îmi păsa. Mi-am cerut scuze. Șoferul m-a privit mai bine, trecându-și probabil sperietura, și cred că arătam atât de jalnic că m-a lăsat în pace. Era un microbuz de călători, iar alături de șofer mă mai înjurau, deși nu auzeam, și alți câțiva călători speriați de frâna șoferului. M-am uitat mai atent la pancarta din parbriz „București – Buzău – Râmnicu Sărat – Focșani – Bacău.

„Ce porcărie a ajuns și țara asta! Să mergi sute de kilometri cu un microbuz în înghesuială! Cine dracu merge acum, și pe 31 decembrie, la dracu în praznic, în provincie? Tocmai în…”

„Cum cine? Eu!”

M-am decis pe loc să plec la Focșani. Dacă nu mi se întâmpla nimic nebunesc în București, de ce să nu caut eu nebunia, în provincie, acolo unde începuse totul! Ce aveam de făcut? Nu mă aștepta nimeni acasă, iar eu nu voiam în mod sigur să mă prindă revelionul în acea garsonieră.

M-am decis să merg la Focșani. Mai mult, mă decisesem să merg, de fapt, la Năruja. În definitiv, de aproape zece ani ar fi trebuit să mă întorc acolo. Venise vremea! Am făcut semn microbuzului, spre disperarea șoferului, tocmai când voia să plece din nou. Am urcat și am cerut un bilet până la Focșani.

Eram fericit. Simțeam că îmi venise o idee extraordinară. Totul devenise mai frumos. Chiar și vremea aceea groaznică.

*****

La cinci și jumătate eram în Focșani. De la aceeași Autogară, am găsit în jumătate de oră un alt microbuz spre Năruja. Totul părea ca uns. Pe la șapte și un sfert eram în comună. Mă așteptasem să recunosc ceva, dar era mult prea întuneric la ora aia, iar iluminatul lăsa mult de dorit pe acolo. Nici pe acolo nu mi se părea că se întâmplase ceva deosebit după ’89. O dată ajuns mi-am pus întrebarea cea mai simplă pe care puteam să mi-o pun: Ce aveam să fac eu acolo? M-am liniștit imediat, pentru că mi-am dat răspunsul, la fel de repede și de simplu. Era singurul pe care îl aveam: „Nu aveam nici o idee!”. Nu mă îngrijora deloc chestia asta. Aveam sentimentul că toate aveau să se lege cumva.

„Unde să merg? Trebuie să merg undeva, că nu oi sta în stația de autobuz!” Nu m-am putut gândi decât la școală, așa că am întrebat de ea. Un bărbat încărcat ca Moș Crăciun m-a întrebat imediat dacă e vorba de aia din centru. În felul acesta descopeream că erau probabil două, dacă nu mai multe. Mi s-a părut absolut normal să consider că era vorba de cea din centru. M-am gândit fără să vreau că nici măcar faptul că erau mai multe școli nu îl știusem până atunci. „Chiar, să fi existat și atunci mai multe școli în comună?”

Școala era la o sută sau două de metri față de stația de autobuz. Am ajuns în câteva minute. Am recunoscut-o. Era școala bună. Evident, era pustiu. Nu era nimeni acolo la ora aia, în ajunul anului nou. Nici nu avea cum să fie. M-am învârtit prin fața ei un timp după care m-am hotărât să fac ceva, orice. Nu puteam să întreb decât de director, deși, după zece ani, probabil că nu mai era de mult director, mai ales că nu părea nici atunci așa de tinerel. Gândul că putea deja să se fi pensionat mă îngrozi un pic. Îmi dăduse pentru o fracțiune de secundă revelația timpului uriaș scurs de atunci. Directorul nu era chiar atât de în vârstă în ’89, dar asta fusese singura idee care îmi trecuse prin cap. Problema era oricum alta. Nici măcar nu știam unde locuia și nici numele nu mi-l aminteam, așa că m-am gândit automat și la a doua persoană pe care o cunoscusem acolo. Era foarte probabil ca tanti Ionica să stea în aceeași casă. La ea se punea, însă, o întrebare mult mai simplă „Oare mai trăia?” Am oprit un copil, mai de clasa a șaptea, a opta, care trecea pe lângă mine cu niște pungi mari, pline cu sticle de bere, pe care abia le căra.

– Nu știi, pe aici pe lângă școală, de tanti Ionica, rudă cu… pe aici pe lângă școală?

– A, tanti Ionica, aia bătrână rău?

– Da, am replicat eu, cu vădită emoție.

– E, uite bre, aici pe ulița asta în jos, cam a cincea sau a șasea casă pe partea stânga. Cam pe unde este podețul acela care se vede după Dacia aia crem.

Am plecat în direcția în care mă trimisese băiatul. Nu recunoșteam nimic. Eram convins că era pe undeva o confuzie. La urma urmei, câte Ionici nu or fi într-un sat!

La un moment dat, am ajuns la o poartă mare din fier. Îmi părea cunoscută. Gardul părea reparat de curând, dar casa, casa era sigur a lui tanti Ionica. Țineam minte acea verandă unde băusem cu Nica în acea noapte. Vai, atunci când începuse totul.

„Oare atunci începuse totul sau cu mult timp înainte?”

*****

8

Am strigat, dar nu răspundea nimeni. Era lumină în spatele curții în bucătărioara în care bătrâna își făcea veacul. Câine nu părea să mai aibă. Se auzeau niște lătraturi, dar prin vecini. Din curtea femeii nu se auzea nici un zgomot. Am prins curaj, văzând că nu avea câine și am încercat poarta. Era deschisă. Am intrat. Am strigat, dar nu am primit nici un răspuns. Am făcut câțiva pași și m-am oprit. Nu știam ce să mai fac. Mi se părea un gest cam ne la locul lui să caut prin curtea femeii pe întuneric. În spatele curții nu se auzea nicio mișcare. Era doar o lumină vagă. Era foarte probabil ca un simplu bec să fi fost lăsat aprins. Dacă bătrâna trăia, cu siguranță era foarte bătrână acum și cel mai probabil se culcase deja. În definitiv, bătrânii se culcă odată cu găinile. Era chiar aiurea să o trezesc, ca să nu mai spun că femeia nu avea cum să mă recunoască. M-am gândit că era mai bine dacă întrebam de director, cât mai era lume pe străzi. M-am decis să plec. Când am ajuns la poartă am auzit zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut un strigoi.

În spatele meu o mogâldeață neagră, aproape rotundă se mișca unduindu-se. M-am speriat de moarte. De la casa de alături, care era împodobită ca o sorcovă în multe lumini colorate, mogâldeața, luminată din lateral, părea sinistră. Inima îmi bătea cu putere și nu puteam să mă liniștesc.

         –  Vai, ce surpriză plăcută, mamă! Nu mă așteptam domnule inspector să veniți să îmi călcați casa acum, chiar că e zi de sărbătoare.

Bătrâna cred că era senilă sau doar mă confunda! Nu avea cum să își aducă aminte de mine, după zece ani, mai ales când, chiar și atunci, mă văzuse doar o singură zi. Cu siguranță, directorul mai cazase pe acolo tot felul de inspectori și femeia, la vârsta ei, probabil ușor dusă pe alte meleaguri, le zicea la toți inspectori.

          –  Da, mamaie, am simțit nevoia să zic totuși ceva, da, uite, eram în trecere și mi-am adus aminte de mata. Nu stau mult, sper că nu deranjez!

         –  Vai de mine mamă, să nu îmi spui că te grăbești și că vrei să pleci, când nici nu ai venit bine! Hai, stai măcar astă-seară că e sărbătoare, e păcat să pleci tocmai azi. Mâine poți să îți vezi de drum, dar ar fi păcat, că uite ce frumos e afară. Mâine o să fie zăpadă.

Abia atunci am văzut că începuse să fulguiască ușor. Era prima zăpadă din anul acela, cel puțin prima pe care eu o vedeam. I-am spus femeii că nu vreau să deranjez, deși eram fericit că aveam unde să stau în noaptea aia.

Femeia m-a poftit în camera bună din față, cea în care stătuse Nica cu zece ani în urmă. Era foarte frumos aranjată. Față de camera în care stătusem eu, era chiar mult mai mobilată. „Al dracului Nica, ce bine stătuse el. O fi avut bătrâna mobila asta și atunci?” Era destul de clară treaba asta, dat fiind că mobila era mult prea veche. Arăta, însă, foarte bine, era îngrijită. O masă mare trona în mijlocul încăperii, un pat îngust plin de tot felul de cuverturi, bogat colorate, se afla lângă peretele cu soba, cumva spre camera mea, mă rog, camera de alături.

M-am așezat la masă. Femeia s-a scuzat că trebuia să meargă la bucătărie și a plecat. Am continuat să inspectez camera. Pe peretele de la stradă, chiar sub fereastră, se afla o măsuță plină de icoane și de cărți, probabil și ele de rugăciuni. Pe peretele opus sobei trona un dulap de haine. Arăta bine, mai ales pentru că avea tot felul de decorațiuni pe el. Avea niște modele încrustate în lemn, niște forme geometrice regulate, care mai păstrau urmele unor vopseluri. Fusese cândva foarte interesant, eram sigur de treaba asta. Alături, chiar lângă ușă, un cufăr mare cu capac frumos ornamentat părea nemișcat de acolo de o sută de ani. Avea aceleași tipuri de desene sculptate în lemn ca și dulapul. Nu mai văzusem un cufăr veritabil de multe decenii. Mă gândeam la norocosul de Nica. Până și acolo stătuse mult mai bine decât mine.

*****

După o vreme am ieșit pe verandă. Afară începuse să se pună zăpada pe jos. În cele câteva minute cât stătusem în casă decorul se schimbase grandios, ca la o piesă de teatru. Acum totul era alb. Curtea părea mult mai luminată. Ningea însă și mai puternic. Vedeam mai bine curtea, care, îmi dădeam seama că era, de fapt, la fel ca în urmă cu zece ani. Nu era prea îngrijită și era plină, ca și atunci, de tot felul de acareturi, pe care nu avea nimeni să le folosească vreodată.

          –  Hai mamă în casă, că am adus de ale gurii că de, ar trebui să ne cinstim și noi, că doar e sărbătoare.

Am intrat. Femeia adusese, naiba știe cum reușise, vreo trei platouri pline ochi cu tot felul de bunătăți. Mirosul lor mi-a trezit stomacul la viață. Bătrâna înghesuise acolo multă slană, niște șorici, pastramă, mai multe feluri de cârnăciori, brânză și câteva cepe. A scos din dulap, care nu era de haine, cel puțin într-o jumătate a lui, niște farfurii și niște pahare. Adusese cu ea și o sticlă, probabil de țuică, după cum arăta.

          –  Hai, turnați matale în pahare, că doar sunteți bărbat!

Am ciocnit paharele, am spus sărbători fericite amândoi și am băut. Era bună țuica, al dracului de bună. Simțeam nevoia să fac conversație cu bătrâna, așa mi se părea normal, că doar fusese atât de amabilă.

         –  Este tare bine să ai de sărbătoare un pahar de țuică, să ai ce ciocni.

         –  Da maică, dar românii au mereu, au avut mereu de sărbători niște băutură în casă, ca să aibă ce ciocni, oricât de greu ar fi dus-o.

          –  Da, așa e mamaie, dar să știi că așa e frumos, de sărbătoare să ciocnești un pahar.

         –  Ba chiar două, spuse bătrâna și-și puse paharul cu forță, aproape trântindu-l, pe masă.

I-am mai turnat un pahar, mai mi-am pus și eu unul. Țuica nu era așa de tare așa că mergeau două, chiar trei pahare. Am continuat discuția de florile mărului pe care era frumos și chiar mi se părea normal să o port. Doar mă găzduia femeia.

         –  Mamaie, dar cred că ți-e greu să petreci sărbătorile astea importante, singură aici în odaia dumitale?

          –  De mamă, ce putem face? Uneori ai pe cineva, alteori ești singur.

Nu poți tu decide treaba asta. Uite acum ai venit matale.

          –  Da, mamaie, așa e, câtă dreptate ai. Și eu am avut noroc că te-am găsit, că de, puteam să nu mai găsesc casa și petreceam singur. Ar fi fost păcat, că de, e Revelionul, e totuși ceas de sărbătoare în care e bine să fi împreună cu alții.

          –  Revelionul? mă întrebă sincer mirată femeia.

          –  Păi da, revelionul, nu e azi revelionul, anul nou?

         –  A, da? Băiete, azi e revelionul? Ce chestie mamă! Uite că uitasem! M-am gândit că femeia chiar era senilă. În mod cert nu știa cine sunt, dar nu conta. Stăteam acolo, la căldurică, în noaptea aia. Asta era important. Între timp, bătrâna dăduse pe gât și al treilea pahar de țuică. 

M-a pus imediat să îi mai torn unul. În timpul acesta mă privi cu un aer curios și mă întrebă din senin:

         –  Auzi maică, dar ce, voi considerați la oraș că revelionul e sărbătoare?

          –  Păi, cam da. Dar chiar și matale, mai devreme, nu ai spus că azi e sărbătoare!

          –  Păi da, este, dar asta pentru că e ziua spartului dinților lui Ioan Gură de Aur.

          –  Ce zi mai e și asta?

          –  Cum mamă? E mare sărbătoare, e ziua când i-au spart dinții lui Ioan. L-au bătut și i-au spart dinții și și-a pus dinți de aur.

Mă bufnea râsul, dar m-am abținut cu multă dificultate însă.

            –  Mamaie, pe vremea aia nu se puneau dinți, nici de aur și nici de altceva și cred că era Gură de Aur pentru că vorbea frumos sau cu har sau că făcea minuni.

            –  Zău? Cum nu se puneau dinți? Păi ce Hristos nu a transformat apa în vin, ce asta cum se putea?

           –  Păi, asta după biserică e o minune.

           –  Zău, și pusul dinților de ce, atunci, e ceva imposibil? Ce, nu poate să fie o minune?

Nu puteam să mă pun cu bătrâna și nici nu aveam de ce. Dar discuția mi se părea amuzantă.

           –  Mamaie și cine i-a spart dinții lui Ioan?

           –  Cum cine? maică, Hristos.

           –  Păi de ce, cu ce-i greșise?

           –  Cine să greșească?

           –  Păi, Ioan Gură de Aur.

            –  A, maică, dar nu a greșit. L-a bătut ca să facă minunea. Ca să-i pună dinți de aur. Înțelegi? Se dădea și el mare, ca orice bărbat.

           –  Păi, mamaie, Hristos e ca orice bărbat?

           –  Păi, de ce să nu fie? Că dacă Dumnezeu voia fată, își făcea o fată!

           –  Poate că nu a putut!

           –  Păi, nu îi spune atotputernic? Păi, dacă nu poate hotărî sexul unui copil, ce fel de atotputernic este? Nu maică, a vrut băiat, pentru că și el era bărbat.

           –  Dumnezeu este bărbat?

           –  Păi ce să fie maică, că doar s-a culcat cu o femeie?

           –  Ei, nu s-a culcat propriu-zis, că ea, dacă îmi aduc aminte, a rămas virgină.

           – Ei, virgină pe dracu! Uite cum mă faci să vorbesc și se uită crunt la mine pentru o clipă, după care la fel de răstit continuă:

           –  Cum dracului să rămână virgină? Și cine a controlat-o? A fost la moașă, la doftor? Nu, maică. Dumnezeu nu i-a făcut felul, așa normal, ca oamenii, adică cum fac bărbații în putere, că el e foarte bătrân așa că s-a slobozit în ea altfel.

            –  Cum drac… M-am oprit. Ajunsesem să intru serios în dialog cu bătrâna și să mă ambalez de-a binelea.

           –  Cum adică, tanti Ionica, altfel?

           –  Ei cum? Parcă nu știi mata, că ești om bătrân, mă faci să vorbesc eu de astea necuviincioase. Cum? Cum? Cum făcea, Dumnezeu să-l ierte, și bătrânul Ioachim, cel care a fost morar la noi, aici, pe vremuri. Le dădea la femei să bea o țâră vin cu ceai de mac, de le adormea, după care profita de ele.

Am zâmbit la auzul comparației între morar și Dumnezeu. Nu voiam să opresc însă discuția:

          –  Dar morarul se culca cu ele totuși.

         –  Nu, nu se culca cu ele, așa cum e normal, că el doar voia să le lase grele, așa că se slobozea singur și punea sămânța în ele cu o trestie.

          –  Cu o ce?

          –  Cu o trestie maică. O usca și o golea pe dinăuntru și lua de sufla sămânța lui în ele.

Mă uitam curios la bătrână. Era convinsă că Dumnezeu procedase la fel cu mama lui Hristos. Femeia a continuat:

         –  Dacă ai știi maică câte virgine nu au avut copii din flori la noi în sat până a murit Ioachim.

              –  Și nu s-a prins nimeni de ce făcea Ioachim acesta al vostru?

         –  Ba lumea a bănuit cam de la început, ba la un moment dat, odată, când s-a îmbătat, chiar s-a lăudat cu treaba asta.

          –  Păi, și nu a pățit nimic?

          –  Păi, ce să pățească? Doar era morar!

          –  Păi, și ce dracului, ce dacă era morar?

          –  Păi, cum să te iei de morar? La urma urmei era nerușinarea lor, a fetelor, că doar călcaseră strâmb.

M-am enervat. Chiar intrasem în joc de-adevăratelea.

          –  Cum naiba erau ele vinovate că doar fuseseră adormite?

          –  Păi, era normal să bea ele cu morarul? Unele chiar cred că voiau să pățească chestia asta!

          –  Ei, asta nu o mai cred. Și cu Ioachim ăsta ce s-a întâmplat? Nu i-a făcut nimeni felul?

         –  Nu, nu i-a făcut nimeni nimic, dar a murit până la urmă în război. Pe aici nu a fost război, dar într-o zi au trecut niște avioane, asta spre sfârșit, când au venit rușii, și au aruncat niște bombe. Doar una a căzut pe o casă, pe moara lui Ioachim. A murit săracul.

          –  L-a pedepsit Dumnezeu, am zis eu așa, ca să închid subiectul.

         – Da, l-a pedepsit pentru că l-a imitat, a continuat femeia. Nu e frumos să îl imiți pe Dumnezeu și să mai și râzi de el că nu poate să o rezolve pe o muiere ca lumea.

Era fascinantă tanti Ionica. Marea minune a nașterii lui Hristos era definită de ea într-un mod pervers, cel al unui obsedat sexual. Nu eram deloc religios, deși mă împăcasem cu religia în anii de după ’89, dar nu întâlnisem nici la ateiști o asemenea viziune. Nu știu de ce, dar dintr-odată aveam chef să mai discut cu bătrâna.

           –  Dar vezi mamaie că Dumnezeu, indiferent cum, a slobozit, cum zici matele, doar o femeie, pe fecioara Maria.

           –  Dragă inspectore, dar ești chiar naiv! Crezi că un bărbat care face așa ceva, o face o singură dată? Cum poți să spui o asemenea enormitate? Pe de altă parte, crezi că o femeie măritată mai e virgină? Ce dracului, uite iar spun numele necuratului! Cum maică să fie virgină? Să știi că pe vremea aia și unele femei măritate din sat de la noi se duceau, dacă nu aveau copii, după un an doi de la nuntă, la moară. Ioachim le rezolva. Pe toate le-a rezolvat.

           –  Dar mata de unde știi toate lucrurile astea? Chiar a povestit Ioachim cum le rezolva pe fetele alea?

            –  Nu, nu a spus niciodată. Că el atunci când s-a îmbătat, doar s-a lăudat că face copii oricărei femei din sat. Nu a spus mai mult. Nu a fost prost să spună cum, dar lumea, de atunci s-a speriat de el și a făcut legătura cu faptul că multe muieri în sat aveau copii așa tam-nisam. Nimeni nu a știut, pe când trăia el, cum de făcea treaba de le lăsa grele.

           –  Dar, atunci, matale cum ai aflat?

           –  Păi, ani de zile la rând, cine l-a ajutat, nu eu?

           –  Poftim? eram stupefiat! Mi se părea incredibil. Devenea fascinantă povestea bătrânei abia în acel moment.

            –  Păi, eram copil atunci, dar îmi plăcea cum le făcea pe toate acele femei. Uneori chiar câte două într-o lună.

           –  Păi, ai fost și matale victima lui, sau cum?

           –  Cine? Eu? Doamne ferește, dar cum să facă el una ca asta! Doar eram fiica lui.

Nu am mai putut să vorbesc. Eram blocat dar și cumva înfiorat de această turnură grozavă a poveștii lui tanti Ionica.

*****

9

           –  Ei au fost alte vremuri pe atunci, a rupt tăcerea după câteva minute tot bătrâna.

           –  Da, erau alte vremuri, foarte, foarte diferite de cele de astăzi. Nu știam ce să mai zic fiind încă sub impresia poveștii bătrânei.

           –  Da maică, acum s-a suit totul cu fundul în sus. Numai stă nimica la locul lui, nu se mai știe de nicio rânduială, de nimic.

Femeia a umplut, de data asta ea, paharele și a luat o îmbucătură de mâncare. Am profitat și am început și eu să mănânc. După alte câteva minute femeia a reînceput să vorbească ca și cum doar cu o secundă înainte se oprise.

          –  Lucrurile merg tare rău astăzi, tare rău, nu mai știe românul ce este frica, nu mai ne e frică de Dumnezeu, de nimic. Uite că îmi pare rău acum că nu am un televizor, sau un radio măcar, să mai auziți și să vă mai uitați și dumneavoastră la ceva vesel. Eu una nu mă uit, nu m-am dus în viața mea decât la cinema, aici la noi la Focșani. Asta pe vremuri! Tare frumos era. De două ori pe an mergeam la o verișoară acolo. Vara și iarna, de sărbători. Ani de zile am mers. Uneori vedeam și câte două sau trei filme într-o singură vacanță. Tare frumos era! Cu televizorul, cu geamul acela mic al lui, nu m-am înțeles niciodată. Să știți că am fost odată la televizor, la o vecină, acum câțiva ani și asta chiar acum, în vremurile astea noi, dar tare urât a fost. Nu i-am zis nimic femeii, că mi- a fost tare rușine să-i spun, dar tare urât a fost, arătau tot felul de crime, de orori și de grozăvii de ziceai că e sfârșitul lumii.

          –  Da, tanti Ionica, așa e lumea astăzi, e mai rea, e mai urâtă, azi întâlnești multe jafuri și tâlhării, chiar și crime.

          –  A, uite, vezi, pe noi aici ne-a ferit Dumnezeu. Aici poți lăsa casa descuiată că nu te pradă nimeni, nu-i ca la oraș, unde te fură cu tine în casă. Despre crime ce să mai spun la noi nu au cum să aibă loc că sunt oamenii tare cumsecade.

Replica bătrânei îmi trezise brusc amintiri.

           –  Da, mamaie, dar ai uitat tanti Ionica de copilul mort de acum câțiva ani, mai exact vreo zece?

           –  Ce copil mort?

           –  Păi, copilul mort de la școală?

           –  A murit un copilaș la școală, ce, s-a bătut cu altul? Ce a pățit?

Începusem să regret că întrebasem. Femeia era pe jumătate senilă.

           –  Nu, tanti Ionica, nu acum, în urmă cu zece ani a fost o crimă aici în comună, nu de aia venisem eu atunci?

           –  De aia ziceți ca ați venit? Pentru o crimă? Curios maică, dar eu nu știu să fi murit cineva, mai ales un copil.

            –  Am înțeles că după aia a murit și un bărbat. Nu am putut să mă abțin pentru că îmi amintisem de milițianul din Sovata.

           –  A, da maică, da, asta da. A murit chiar acum două luni ăl bătrân al lui Ciocan, om de treabă, dar așa se duc ăștia bătrânii!

            –  Nu mamaie, atunci a murit un bărbat, nu acum, recent, mă rog… lasă că nu contează.

Mă oprisem. Îmi dădeam seama că era complet aiurea să continui. Femeia nu mai avea noțiunea timpului și amesteca prezentul cu trecutul fără nicio problemă. Tocmai mă pregăteam să schimb subiectul și să vorbim despre altceva, mai la îndemână, când femeia l-a schimbat chiar ea singură:

           –  Auzi maică, dar domnul celălalt, băiatul mai tânăr, de ce nu a venit?

Am rămas paf! Vorbea de Nica? Își aducea aminte de el sau făcea o confuzie și era totul o simplă coincidență?

           –  Care tânăr? am întrebat cu o ușoară surprindere în glas.

            –  Păi, atunci nu ați venit cu un băiat tânăr? Tot inspector era. Nu mai țin minte dar parcă îl chema Nica.

Eram paralizat. Nu mă așteptasem nici măcar o secundă la o astfel de precizie a memoriei femeii. Mi se părea incredibil că ținuse minte până și numele lui Nica. Trebuia să îmi revizuiesc serios părerea despre senilitatea bătrânei.

           –  Da, Nica, este adevărat, nu, nu mai lucrăm împreună, dar știu că aveți memorie nu glumă!

           –  E maică, măcar memorie să ai, dacă nu mai ai putere.

Bătrâna s-a ridicat în timp ce îmi spunea toate astea și a ieșit din cameră fără să mai spună altceva. S-a întors după vreo zece minute cu o sticlă de un litru plină cu ceva care părea gălbui.

           –  Iaca, dacă e sărbătoare e mai bine să bem ceva deosebit! Uite, am aici o țuică de prune de zece ani vechime. O țin de atât amar de ani în pivniță. Băiatul acela de la București mi-a dat-o cadou și mi-a zis să o beau într-o zi de mare sărbătoare.

           –  Care băiat, despre cine vorbiți?

           –  Cum care, colegul lui matale, Nica.

           –  Nica v-a făcut cadou sticla asta de țuică?

           –  Da, sigur că da.

Femeia era chiar supărată că îi puneam memoria la îndoială. Mie mi se părea mult prea ciudat. În seara aia eu cu Nica băusem tot ce avusesem, iar după aceea plecasem amândoi la culcare. Mai degrabă eu, că el adormise cu capul pe masă. De unde, dar mai ales când să-i dea el femeii o sticlă de țuică?

           –  Dar când v-a dat-o? Că atunci noi am plecat repede și Nica știu că nu avea bagaj la el.

           –  A! Păi nu atunci mi-a dat-o, altădată mi-a dat-o, nu când a venit prima dată cu dumneavoastră.

           –  Păi ce, Nica a mai venit și după aceea? Mă gândeam că nu era chiar imposibil și eu mai fusesem încă o dată, dar e drept nu la tanti Ionica. Poate omul își uitase ceva pe acolo cine știe. „Chiar, probabil și eu îmi pierdusem portofelul, tot la ea!” am continuat întrebarea.

             –  Deci Nica a mai venit o dată și v-a dat sticla de țuică atunci? pusesem mai mult pentru mine întrebarea.

Femeia a băut o gură din țuica veche și eu am făcut la fel, după care senină mi-a spus aproape triumfătoare.

           –  Nu!

           –  Cum adică nu. Nu a mai venit, deci?

           –  Nu, nu a venit doar o dată! A venit de multe ori. Până acum câțiva ani a venit în fiecare vară. Stătea două, trei săptămâni de fiecare dată.

Nu mai puteam spune nimic. Eram aproape electrocutat. Cum dracului Nica continuase să meargă la Năruja? Își făcea concediile în prăpăditul ăla de sat? Ce dracului găsise acolo? Nu îmi venea totuși să cred. Mi se părea suspect, aiurea, terifiant!

           –  Adică băiatul tânăr cu care am venit atunci s-a întors aici de mai multe ori?

           –  Da, sigur că da, nu asta v-am spus adineauri?

De data asta bătrâna chiar se supărase. Eu eram la fel de bulversat. Nu putem să mai spun altceva. Tanti Ionica s-a mai îmbunat după un nou gât de țuică și a vorbit mai departe.

           –  Dar e bună, să știi, domnule. A știut Nica mânca-l-ar mama, a știut el că e bună. Am așteptat atâția ani să beau din ea, dar a meritat!

           –  Păi, de ce ați așteptat atâția ani, că doar sărbători au mai fost?

Nu aveam chef să mai discut ceva cu bătrâna, dar mi se păruse anormal ca femeia să aștepte zece ani ca să deschidă o sticlă primită cadou de la cineva care o vizitase într-o vară.

           –  Păi, domn Nica mi-a spus să n-o desfac, să aștept o zi mare, ziua când vă veți întoarce aici la noi dumneavoastră și doar atunci să o desfac.

           –  Cum? Nica a spus chestia asta? Adică că o să mă întorc eu aici la matale și doar atunci să deschizi sticla?

           –  Păi da mamă, nu asta am spus adineauri? Da ce e atât de ciudat?

Nu ai venit? Iată-te, în carne și oase! A avut dreptate băiatul!

Nu știam ce puteam să mai zic. Speram din tot sufletul să fie pe undeva o confuzie, o coincidență uriașă. Am încercat să aflu mai multe, deși aveam stomacul cât o boabă de mazăre.

           –  Dar ce făcea Nica aici atâta timp?

           –  Nu știu maică, că doar nu stăteam, femeie serioasă, după curul lui. El își vedea de-ale lui, eu îi dădeam un blid de mâncare seara, că dimineața nu voia decât o cană de lapte, în rest nu știu ce făcea.

           –  Dar când a venit ultima dată?

            –  Ei, asta nu îmi aduc aminte bine, dar cred că prin ’95 sau ’96. Oricum după ’89 a venit în fiecare an cel puțin o dată, dacă nu și de două ori. Asta vreme de câțiva ani. Dar de ce întrebi, ce matale nu ai mai discutat cu el?

          –  Nu, nu am ținut legătura că am lucrat la servicii diferite după ’89. În momentul acela am avut o revelație care m-a înseninat. Deși nu înțelegeam o iotă din ce se întâmplase, eram totuși bucuros. Meritase să fac atâta drum. Se întâmplase în fine ceva. Era ceva ciudat acolo, ceva care merita măcar contemplat.

Mai mult timp, nici eu și nici femeia, nu am mai spus nimic. Am mâncat și am băut mai multe pahare. Aproape jumătate din noua sticlă, cea specială, am dat-o gata în mai puțin de o oră. Mă cam amețisem. Am ieșit afară să fumez o țigară. Femeia între timp se apucase să strângă masa.

Pe veranda femeii era tare plăcut. Afară ningea cu fulgi mari și se pusese bine de tot zăpada. Era multă lumină din cauza asta. Era destul de cald pentru cum arăta decorul. Am fumat vreo două țigări. Mă tot gândeam la Nica și la aventura lui în Năruja. Mă obseda ideea că el revenise de atâtea ori acolo. Căutase ceva? Oare găsise până la urmă acel ceva și încetase să mai vină? Ori pur și simplu îi plăcuse satul ăla și venea doar în vacanță? Oare venea singur? Uite că asta uitasem să întreb.

*****

10

Femeia se dusese la bucătărie și părea să nu se mai întoarcă. Am mai stat afară un timp, m-am plimbat chiar prin curte, prin zăpada moale și pufoasă, cu bucuria lăuntrică a copilului care redescoperă iarna în fiecare an. Mă simțeam bine. Nu aveam un motiv special. Dar parcă totul mergea altfel. Când au început să-mi înghețe picioarele am intrat totuși în casă. Sticla rămăsese pe masă. Am mai băut un pahar, deși cam depășisem limita. După o vreme a venit și bătrâna cu niște așternuturi.

          –  Maică îți fac patul aici în camera asta, nu în ailaltă, ca să nu mai fac focul și acolo. Oricum chiar dacă îl fac acum, poți fi sigur că nu se încălzește vreme de două ceasuri.

I-am mulțumit bătrânei și am ajutat-o să facă patul. Mă simțeam atât de bine! Nu înțelegeam nimic, dar absolut nimic, dar nu mai îmi păsa. Mai bine spus, întreaga poveste ajunsese să mă amuze. Alcoolul, în mod sigur, avea rolul lui. Când femeia a terminat de făcut patul m-a întrebat cu o vădită îngrijorare în glas:

         – Dar, domn inspector, cum să vă zic, sper să stați măcar câteva zile aici la noi. Ar fi păcat să plecați, că mâine este altă sărbătoare mare și ar fi tare plăcut să am și eu pe cineva în casă. Nici nu știți ce bucurie mi-ați face dacă mai stați câteva zile.

I-am mulțumit femeii pentru ospitalitate și i-am promis că mai stau o zi, două. În sinea mea eram mai mult decât entuziasmat. Chiar aveam nevoie, trebuia să stau acolo câteva zile poate, cine știe, aveam să descopăr până la urmă un tâlc în toată nebunia.

Bătrâna mi-a urat noapte bună și a plecat. În pragul ușii am oprit-o și cu un fler pe care parcă îl căpătasem datorită acelor locuri, am întrebat-o.

          –  Dar mâine ce sărbătoare este? E vorba de Sfântul Vasile, nu?

         –  A, nu, maică, prostii de astea serbăm noi acilea? De astea, de le-o inventat popii ca să ne jupoaie de bani! Nu maică, și femeia mi-a zis aproape în șoaptă, ducând mâna la gură ca să nu audă vreun personaj imaginar care în mintea ei se putea afla în cameră.

          –  Nu, maică! Mâine e mare sărbătoare, e ziua coaielor tăiate!

Am vrut să mai întreb ceva, dar nu am mai apucat, că femeia a ieșit imediat. Sigur aveam ce discuta a doua zi cu bătrâna asta atât de… nu îmi găseam cuvintele, ciudată nu.. specială, da, era o bătrânică tare specială.

*****

Am dormit ca un prunc în noaptea aia. Nu am visat nimic sau poate că a fost un vis frumos, primul după atâta timp, dar eu nu mi l-am amintit. A doua zi, în bucătărie, după ce tanti Ionica mi-a pus o farfurie cu niște mămăligă rece și două ochiuri galben-aurii, am pus întrebarea care mă frământase cu o seară înainte.

          –  Deci, tanti Ionica, ce sărbătoare zici că este astăzi?

          –  Vai mamă, dar chiar nu știi? Voi la oraș nu știți nimic, dar chiar nimica! Azi e ziua coaielor tăiate, e mare sărbătoare mamă!

         – Îmi pare rău, dar nu am auzit niciodată de sărbătoarea asta! Probabil că e de pe aici din zonă!

         –  Ei cum să nu fi auzit? Nu se poate să nu fi auzit de asemenea mare sărbătoare!

         –  Nu, eu nu știam pe întâi ianuarie decât de sfântul Vasile, ori Ion nu mai știu care e primul.

          –  Dar n-are legătură cu sfântul Vasile sau Ion sau cu întâi! Păi, ce treabă să aibă sărbătorile vechi cu un calendar nou cum este al nostru?

         –  Ei nu e chiar așa de nou, calendarul nostru e de câteva sute de ani!

          –  Păi bine zici, de sute de ani, dar sărbătorile adevărate sunt de mii de ani, deci sunt mult mai vechi, nu? De unde și până unde o sărbătoare anume, cade într-o zi de întâi sau șapte? Ce vrei să spui că atunci, cu mii de ani în urmă, era o zi de șapte sau de întâi sau de douăzeci și șase? Sau că era neapărat o duminică? Romanii sau grecii nici nu aveau duminici, nu așa cum știm noi!

Bătrâna mă uimea încă o dată. Vorbea de romani, iar eu o bănuisem că nu știa nici măcar județele țării.

          –  Da, tanti Ionica, ai dreptate, am încercat să ies din zona discuției sterile legate de calendar. Dar sărbătoarea asta, spre exemplu, pentru cea de astăzi vorbesc, cum de știi mata atunci că e azi, că nu e în altă zi?

          –  Păi, nu e simplu? mă întrebă ea cu un firesc care m-a lăsat paf.

          –  Păi, nu e deloc simplu! Nu văd de ce ar fi simplu, că nu e!

         –  Păi, e simplu! Nu a nins ieri prima dată în această iarnă? A doua zi nu e normal să fie ziua coaielor tăiate?

          –  Adică, tanti Ionica, dacă nu ningea, nu era sărbătoare azi?

          –  Desigur, cum să mai fie sărbătoare?

          –  Păi, și dacă într-un an să spunem că nu ninge deloc, înseamnă că în anul acela nu mai se serbează ziua asta?

          –  Normal, vezi ce simplu este?

          –  Sincer, nu mi se pare normal ca o sărbătoare să fie legată de un fenomen natural și întâmplător, fie el și ninsoarea.

          –  Păi de ce nu, măi băiete? Spune-mi dacă într-un an nu se fac cireșele, că a dat piatră sau că a fost îngheț primăvara, tu mai mănânci cireșe în anul ăla? Mai culegi vreuna?

          –  Nu, evident că nu, dar…

          –  Păi, nu vezi ce simplu e? Mai poți serba atunci ziua cireșelor?

          –  Dar ce, există și o serbare a cireșelor?

         –  Este, desigur, că sunt fructe roșii, alea au toate sărbători. Dar vezi tu băiete că noi vorbim de ani, de luni și de zile doar pentru că ne-am obișnuit așa, dar înțelegi tu, sărbătorile sunt legate de natură, de oameni, de evenimente, de anotimpuri.

         –  Bun, e interesant ce zici matale, dar spune-mi ziua de ieri de ce era legată, ziua cu spartul dinților lui Ioan Gură de Aur? Bănuiesc că nu era legată de ultima zi a anului, dar nici de vreme.

          –  A nu, aia nu era legată de vreme, era legată de tine.

          –  De mine? Asta chiar e prea de tot. Gândeam iarăși cu voce tare.

          –  Da, desigur, deoarece sărbătoarea asta e legată de ziua în care îți vine un om de peste timp în casă, un om însemnat. Atunci trebuie să pocnești o vietate, pe vremuri chiar și un copil mai era pocnit într-o zi ca asta. Dacă era de șapte, opt ani îi scoteai astfel un dinte de lapte. Era mare noroc dacă reușeai lucrul ăsta!

Mă înfiorau replicile bătrânei, dar țineam morțiș să merg mai departe:

           –  Dar de ce trebuie pocnită o vietate, că nu înțeleg care e rostul?

           –  Cum de ce? Femeia era contrariată de naivitatea mea. Ca să învingi temerea de dușmani și de străini! Ca să se poată întâmpla minunea, ca în vremea lui Hristos. Întotdeauna trebuie să faci un sacrificiu ca să poți merge mai departe.

           –  Păi și mata ai pocnit pe cineva ieri?

           –  Sigur că da, băiete. Păi cum să nu respecți datina? Se poate? Păi, de ce crezi că aseară nu am răspuns când m-ai strigat prima dată? Te-am văzut încă de când te opriseși la gard ca vițelul la, știi cum se zice, poartă nouă. Nu știu de ce te chiorai la ea, la poartă vreau să spun, dar eu te-am recunoscut, așa că m-am dus repede în spate și am pocnit câinele cu o lopată peste bot. Oricum, era bătrân, a murit pe loc.

Mi se făcuse dintr-o dată frică. Femeia era diabolică. Își omorâse câinele! Povestea cu o naturalețe de parcă spălase vasele. Mi se părea de-a dreptul sinistru.

            –  Chiar ați omorât câinele? Adică l-ați omorât de-adevăratelea?

            –  Da cum mamă, poți să omori și de ne-adevăratelea?

            –  Nu știu, dar mi se pare incredibil, chiar foarte crud!

            –  Păi de ce, el nu e vietate? La urma urmei, era bătrân, nu mai lătra, că nu mai auzea săracul, așa că am așteptat o sărbătoare ca asta să îi fac felul. Mai bine moare o vietate în sacrificiu decât ca proasta de bătrânețe, nu?

            –  Nu știu, mie nu mi se pare deloc normal să omori un animal!

            –  Păi, tocmai mâncași unul, ce nu ți se pare normal? M-a trecut un fior pe șira spinării. Am sărit ca ars.

            –  Cum am mâncat un animal? Dumnezeule mare! Cum adică am mâncat un animal? Mă gândeam la câine, nebuna probabil că-l gătise! Dar eu nu mâncasem carne în dimineața aia! Da, dar cu o seară în urmă? Doar nu era slana aia de la…? Îmi venea brusc să vărs.

            –  Dar ce sări așa băiete? Nu ai mâncat mai devreme ouă? Adică ele nu sunt puii care trebuiau să se nască? Adică dacă o vietate e mică nu mai e nicio problemă?

Mă mai liniștisem, dar oricum am întrebat.

            –  Dar câinele? ce ați făcut cu el? cu cadavrul lui vreau să zic?

            –  L-am îngropat azi-noapte după ce te-ai dus matale la culcare, ce era să fac cu el?

            –  Mă rog, nu știu, am întrebat și eu. Eram puțin încurcat de atitudinea dură a bătrânei.

             –  Dar spune-mi, de ce crezi tu că e așa de anormal să sacrifici o vietate? Acum îmi aduc aminte că aseară te-ai bucurat că ai mâncat slană și șunculiță de porc. Ce? El nu era o vietate? L-am crescut mai bine de un an de zile. I-am vorbit în fiecare zi, am chemat doftorul când a fost bolnav, m-am jucat cu el, l-am scărpinat de două ori pe zi, dar când i-a sosit vremea l-am tăiat. Acesta e tot un sacrificiu, ce are rău în el?

            –  Cum să vă spun, porcul e porc, adică e altceva!

            –  Păi, nu e tot animal? De ce e altceva?

            –  E normal să fie altceva că sunt animale pe care noi le mâncăm, de aia le și creștem, ca să le omorâm! Nu știu cum de spusesem replica asta, dar chiar și mie îmi sunase rău în urechi.

            –  Adică, crima e altceva dacă omorâm un animal ca să-l mâncăm? Adică ce, animalul nu mai moare sau cum?

            –  Nu, dar suntem obișnuiți cu aceste animale și nu mai este același lucru.

            –  Nu știu băiete, tu ești de la oraș, dar mie nu mi se pare vreo diferență. Ce, musca, când o strivesc cu dosul palmei, nu e animal? Nu e și ea o vietate? Da ce, dacă omor șarpele în bătătură, sau uliul care să dă la găini, ce alea nu sunt vietăți? Ce au unele și nu au altele, pentru ca unele să fie normal să le omori și pe altele nu?

            –  Nu știu, ideea de sacrificiu mi se pare destul de ne la locul ei. Asta pentru că un câine e un câine, nu e un porc, ca să spui că îl sacrifici de sărbători!

            –  Păi, câinele nu e porc, dar nici curcan sau mai știu eu ce. Sacrificiul nu înseamnă, însă, câtuși de puțin să mănânci hoitul unui animal!

            –  Hoitul?

Dintr-odată, ideea în sine, a afirmației bătrânei, mi-a întors stomacul pe dos. Nu am apucat să mai ripostez.

        –  Domn inspector, sacrificiul adevărat este tocmai atunci când nu folosești vietatea sacrificată. Acela e un sacrificiu. Adică o renunțare, o jertfă, un tribut. E la fel ca un ajutor. Nu poți spune că dai unui sărac un ajutor dându-i ceva ce tu aruncai. Sacrificiu este o renunțare la ceva. Este o plată. Dacă mănânci porcul nu prea e un sacrificiu, decât poate pentru țăranul care l-a crescut și care s-a atașat de el și care, desigur, e trist că se desparte de un prieten pe care a trebuit să-l omoare. Pentru ceilalți, care nu l-au cunoscut, pe porc vreau să spun, el nu e decât o masă bogată sau un chef. Dar să știi că ideal este, întotdeauna, să nu mănânci sau doar să guști din vietatea sacrificată. Dacă vrei să fie un sacrificiu! Apropo, știi matale domnule inspector de ce peste tot oamenii fac, au făcut și vor face sacrificii?

Nu mă așteptasem deloc la o asemenea întrebare complicată de la bătrâna atât de simplă din fața mea. Era a doua oară când mi se părea mult mai înțeleaptă decât crezusem eu.

           –  Nu știu, tanti Ionica, de ce? Mă mai liniștisem un pic. Chiar merita să continui discuția.

           –  Pentru că oamenii simt nevoia să plătească, să ofere un preț pentru orice ei consideră că este o realizare. Trebuie să plătești pentru tot ce înfăptuiești! Asta pentru ca minunea creației tale să reziste. Vezi tu, pe la toate popoarele creația este, cum să spun, treaba zeilor, nu a oamenilor. În mare măsură, oamenii, în istorie, au fost mai creativi decât zeii, dar s-au simțit amenințați mereu de furia acestora și atunci, pentru că au cutezat mereu să-i concureze, oamenii s-au simțit datori să plătească cumva, să își arate lipsa lor de putere, pentru că nu pot, fără să sufere, să creeze ceva. De asta suferința e legată de creație, de aia femeia, care e cel mai mare creator, că ea dă viață, suferă cumplit la naștere. Așa și trebuie! Suferința este cheia pentru creație pentru progresul nostru, iar sacrificiul este necesar. Sacrificiul este cheia înțelegerii creației. Nu există creație fără sacrificiu, iar în spatele oricărei jertfe se află un creator.

           –  Da, tanti Ionica, dar la creștini, că de alții chiar nu știu. Vezi mata, eu cred că Dumnezeu nu suferă și de, după cei religioși, El e cel mai mare creator.

           –  Ba și la creștini există suferință. Păi nu și-a sacrificat El fiul? Nu l-a trimis să pătimească. Nu s-a umilit El în ultimul hal să-l facă pe Hristos cu o pământeancă oarecare pe care nu a reușit să o satisfacă ca un bărbat adevărat? Adică nu îți dai seama că Dumnezeu l-a imitat pe Ioachim? Dar Ioachim era el oare sănătos cu capul? Dacă era un bărbat adevărat crezi că avea nevoie de bețișoare și de tot felul de poțiuni?

Această răsturnare completă a lucrurilor în mintea bătrânei mă fascina. Dumnezeu îl imitase pe Ioachim, un bătrân din Năruja!

           –  Dar tanti Ionica, chiar așa? Dumnezeu e un imitator?

           –  Nu, nu zic că a imitat pe cineva anume, dar vezi tu, Dumnezeul creștin a apărut la creștini, nu?

           –  Da, ce să zic, e corect, dar ce vrei să spui?

            –  Păi înaintea creștinilor au fost mii de popoare cu alte religii și cu alți zei. Adică, cu alte cuvinte, înaintea Dumnezeului creștin au fost alții. Dar cert este că au fost și mulți Ioachim, care au încercat să își facă menirea ca bărbați prin vicleșuguri. Deci Dumnezeu a furat cândva ideea de la cineva. Că-l chema tot Ioachim nu știu!

Era greu de contraargumentat o astfel de logică. Simțeam că nu pot să mai discut despre o problemă din care nu puteam să ies până la urmă. De fapt, nu doream deloc să intru în polemică cu bătrâna, așa că am schimbat subiectul.

             –  Ai dreptate, tanti Ionica, dar spune-mi sărbătoarea de astăzi ce înseamnă ea?

            –  A, ziua coaielor tăiate? Păi, ce să însemne că se taie coaiele!

Din nou mă simțeam în nesiguranță. Un gând negru îmi trecu prin cap. Femeia era în stare! Era în stare de orice, doar își omorâse câinele, nu? Să fi pus ceva în mâncare, sau în ceaiul pe care îl băusem și care avusese un gust sălciu? Doar era fata lui Ioachim! Aveam un cumplit sentiment de teamă. Probabil mă albisem la față.

           –  Dar ce ai maică, ți-e rău? Te-ai colorat ciudat la față!

            –  Nu, îmi e bine, probabil că de la căldură. Dogorește soba matale. Încercam să mă țin tare pentru că nu știam, oricum, ce aș fi putut face altceva. Mi-am adunat puterile și am încercat să par sigur pe mine:

           –  Dar spune-mi, de ce să tai coaiele și cui?

        –  Cum adică… cui? Cui are, bineînțeles! Femeia era de-a dreptul veselă de întrebare. Chiar zâmbise ușor la auzul ei. A continuat fără să mă lase să mă explic.

           –  Dar de ce, întrebi matale? Păi, ca să faci ordine în viață, în rânduiala gospodăriei. Vezi tu inspectore, că ești om cu carte, trebuie să știi că numele de Vasile, de care vorbeai tu mai devreme, vine de la greci unde însemna rege, stăpân. Vezi tu, regele e cel care are bojoci, înțelegi, de aia și creștinismul a serbat pe sfântul Vasile în miez de iarnă. Dar vezi tu, el e mare și e rege, are o țară pe care poate să o controleze, pentru că le taie coițele la ceilalți. Adică în viață trebuie să alegi doar pe unii. Altfel spus, doar unii sunt lăsați să aibă bijuteriile, mă înțelegi? Restul, trebuie să fie oamenii ăia mulți, obișnuiți, care să muncească pentru rege. Înțelept este să le tai la ăștia coițele la început de iarnă.

Eu rămăsesem cu o față mirată prinsă cumva într-o fotografie sepia dintr-un album uitat într-un pod. Nu schițam nici măcar o grimasă. Mă uitam la femeie cum construia cu atâta convingere o întreagă teorie și sincer nu știam ce să cred în momentul acela. Ea mă privea impasibilă, ca și cum orice aș fi făcut, sau aș fi spus, nu ar fi contat. Nu se oprea din argumentațiile ei.

           –  Oare țăranul, dragă inspectore, nu face la fel în gospodăria lui? Nu ia purcelușul și-l taie acolo jos ca să nu ajungă vier? Păstrează unul sau doi de prăsilă, dar atât! Nu faci același lucru cu orice animale, ca să păstrezi ordinea în turmă?

            –  Da, dar nu cred că semnificația lui Sfântul Vasile este chiar asta.

– Nu mă pricep, dar sigur este altceva la mijloc.

          –  Dar eu nu ți-am vorbit de creștini, am trecut de ei, dincolo cu mult, că ți-am vorbit de greci, ăștia au fost mai înainte. Creștinii au preluat însă ideea și au adaptat-o cum au știut ei mai bine.

           –  Tanti Ionica, dar știu că știi ceva istorie!

            –  Ei asta e bună maică, normal că știu, nu am fost profesoară de istorie patruzeci de ani!

*****

11

Mă simțeam penibil. Eram de-a dreptul prost! Ce însemna bătrânețea! Faptul că vezi un bătrân amărât, ori o bătrână gârbovită, ruptă parcă din timp și din spațiu, mai ales într-un loc uitat de lume ca Năruja, te face să te gândești că acea persoană este înapoiată, incultă, săracă cu duhul. Cât greșisem în această apreciere! Femeia fusese profesoară și, cel mai probabil, una mai bună decât fusesem eu. Dintr-o dată, îmi era mult mai rușine să îmi dau cu părerea și mai ales să o contrazic.

În minutele care au urmat acestei mărturisiri femeia mi-a povestit, cu multă dezinvoltură, că avea 81 de ani, că fusese învățătoare, mai întâi prin timpul războiului, apoi făcuse facultatea de istorie prin cinzeci, după care predase la Focșani vreo zece ani, unde fusese scurt timp căsătorită, iar prin anii ’60 se întorsese acasă și predase la școala din centru, acolo unde un nepot de-al ei avea să ajungă, mult mai târziu, director.

Mi se părea evident că fusesem victima unor aparențe, a unor prejudecăți. În sinea mea râsesem la multe din explicațiile bătrânei profesoare, iar pentru cele mai multe dintre ele nici nu considerasem că meritau o dispută. Acum îmi părea rău. Marea întrebare îmi stătea undeva în minte, parcă așteptând ocazia să se elibereze. Oare cât de mult mă înșelasem, în general? Oare cât de mult mă luasem după aparențe în tot acest timp? Oare ce era adevărat și ce nu?

Bătrâna profesoară își crease un univers al ei. Ea interpreta totul altfel. De ce trebuia să cred că varianta ei era greșită și a mea bună? Ce nu fusese logic sau rațional în ce îmi spusese? Îmi era greu să argumentez. Îmi era greu pentru că, probabil, mă depășeau anumite lucruri. Am terminat de mâncat, am mai fumat câteva țigări, dar nu am mai discutat decât nimicuri, despre vreme, despre sat, despre cum s-a dezvoltat el pe vremuri și despre cum astăzi doar se fură și nu se mai face nimic, ca și alte subiecte atât de comune în zilele noastre. După vreo două ceasuri am plecat să mă plimb prin sat, fără nici un alt obiectiv.

Spre deosebire de Dragomirești, unde stătusem mai multe luni în anul din urmă, pe aici toată lumea te saluta, chiar dacă nu te cunoștea. Îmi dădea chestia asta un sentiment plăcut, de ospitalitate și de apartenență la acea lume. Era plăcut să te simți aproape de niște oameni pe care nu îi cunoșteai.

Evident, nu era mare lucru de văzut în Năruja, ceea ce m-a pus din nou pe gânduri în legătură cu desele escapade acolo ale lui Nica. De ce mama dracului se întorsese el de atâtea ori aici? Nu puteam să înțeleg în ruptul capului, de ce un băiețel de oraș, ca Nica, tinerel și cât se poate de străin de lumea satului, să se tot întoarcă și, mai ales, să își facă concediile acolo.

Pe la amiază m-am întors. Tanti Ionica tăiase o găină, deși era sărbătoare pentru ea, iar acum pregătea o ciorbă și o mâncărică, după cum se lăudase.

          –  Tanti Ionica, dar nu e păcat să muncești azi, când e sărbătoare?

          –  Nu e păcat maică niciodată să muncești. E păcat să nu muncești, atunci când e sărbătoare. Dacă ție îți este frică să muncești când e sărbătoare atunci înseamnă că ești un om de nimic, care este doar o slugă amărâtă în fața stăpânilor. Sărbătoarea nu înseamnă nemuncă. Romanii au inventat sclavia aia dură, care te punea cu botul pe labe! Nu că nu ar fi fost oamenii obidiți și la alte popoare înainte, dar vezi tu, romanii au desăvârșit-o și de la ei au luat creștinii ideea. Vezi maică, ca să dai un orizont de speranță și să poți pune șaua mai bine pe oamenii pe care îi storci ca pe niște struguri călcați în picioare, trebuie să le dai niște zile în care să se bucure că tu nu îi mai pui să muncească, adică acele zile de sărbătoare pe care tu le-ai creat pentru ei.

          –  Adică, scopul sărbătorilor e exploatarea?

         –  Cam așa ceva, dar nu e vorba de exploatare, ci doar de supunere și control. Vezi tu, o zi de pauză, care te face să te simți fericit, te face să ajungi să crezi cu tărie în acea religie sau acele credințe, care te eliberează pentru o zi după imens de multe altele de corvoadă. Cum ai putea să te întorci împotriva acelor credințe, care sunt speranța ta, singura ta speranță pentru scurtele momente în care te poți simți bine? De aia marile imperii au cultivat acest mecanism al nemuncii asociat cu ideea de sărbătoare. Munca ar trebui să fie însă o operă de creație, să fie ceva nobil în sine, să fie acel lucru extraordinar care ne face să fim diferiți față de alte vietăți. Dacă e doar o corvoadă atunci e nevoie de sărbători în care să nu muncim. Sărbătoarea, pe de altă parte, trebuie să fie un prilej de cinstire a cuiva, a acelora din jur, a unei divinități, ar trebui să fie, mai degrabă, sacrificiu și nu timp de tăiat frunze la câini!

          –  Da, poate că aveți dreptate, devenisem dintr-odată protocolar cu tanti Ionica. Cred că e foarte interesant ce îmi spuneți. Dar, apropo de chestia asta cu sărbătorile, mâine ce sărbătoare este?

Femeia se uita mirată la mine. Nu înțelegea deloc întrebarea.

         –  Mâine? Ce sărbătoare să fie mâine? De ce să fie o sărbătoare mâine?

          –  Păi știu și eu? Poate s-a întâmplat ceva astăzi, ceva important, care face să fie și mâine o sărbătoare!

          – Măi băiete, dar nu merg lucrurile așa. Nu orice lucru care se întâmplă face să avem o sărbătoare. Așa am avea numai sărbători și dacă fiecare zi ar fi o sărbătoare atunci o zi normală ar deveni o sărbătoare tocmai pentru asta. Nu, doar momentele importante trebuie sărbătorite, oamenii importanți, mă rog, doar ce este semnificativ, ce determină mișcarea și schimbarea trebuie sărbătorit și nu orice lucru.

Am simțit că întrebarea mea fusese chiar naivă. Femeia reușise să mă facă să simt asta. Am lăsat-o să pregătească masa mai departe. M-am întors în camera mea. M-am întins pe pat ca să îmi trag sufletul. Ațipisem deja, când a venit bătrâna profesoară și m-a chemat la masă. S-a scuzat că nu a vrut să mă deranjeze, să pună masa la mine, în camera bună și a aranjat-o în bucătărie. Rămăsese aceeași bătrânică care părea speriată de faptul că nu era la nivelul exigențelor unei gazde perfecte.

Am mâncat. Femeia chiar se pricepea la gătit. Mâncarea era excepțională! Am mâncat de aproape nu mă mai cuprindeau pantalonii. După masă am ieșit să mai fumez o țigară, după care m-am culcat. Un somn la prânz era binevenit. M-am sculat spre seară. Afară era beznă. Era o liniște de mormânt. Am stat în camera mea o vreme. Până la urmă am căutat-o pe bătrâna profesoară. Era la bucătărie. Scria pe un caiet.

          –  Ce faci tanti Ionica?

          –  Ei maică, ce să fac? La bătrânețe mai scrii, ca să nu uiți. Atunci când omul începe să uite este sfârșitul și eu nu vreau să vină, așa că scriu și eu.

          –  Dar ce scrieți, ce aveți de făcut în zilele următoare? Nu știu ce îmi venise să o întreb chestia asta.

Femeia s-a schimbat brusc la față și se uita la mine cu un aer temător. Își încovoiase sprâncenele firave și mă privea parcă cu încrâncenare.

         –  Mă scuzați, nu e treaba mea, am întrebat și eu așa, nu a fost politicos din partea mea.

Am încercat să dreg situația, deși nu mi se părea că spusesem ceva nelalocul lui. Încercam să mă scuz. Mi se părea normal să fac asta, văzând reacția brutală a femeii, chiar dacă mi se părea exagerată.

          –  Domnule inspector, eu nu sunt dintre cei care aparțin secsterilor, eu nu scriu istoria, eu doar am studiat-o. Eu nu fac decât să aștern amintirile pe un caiet. Scriu doar un jurnal. Nu creez o realitate, doar adun rămășițele unor amintiri.

Ideea că cineva scria un jurnal, o bătrână profesoară dintr-o comună de la marginea lumii, mă înfioră din nou. Devenisem foarte sensibil la auzul acestui cuvânt. În orice caz, ideea că bătrâna scria un jurnal era incredibilă.

         –  Poate o să vi se pară o prostie întrebarea mea, dar tot am să o pun. De ce țineți să scrieți un jurnal?

          –  Nu e o întrebare nelalocul ei, chiar deloc. În fond, puțini oameni scriu jurnale. Dar gândește-te dragă că eu am fost profesoară de istorie, deci am povestit elevilor miile de jurnale ale unor oameni mai mari și mai importanți decât mine. Prin urmare e normal să am respect pentru un jurnal.

          –  Da, desigur, aveți dreptate, am răspuns cu jumătate de gură.

Femeia înțelese că eram destul de descurajat de răspuns așa că a continuat, poate din acest motiv, ori poate chiar nu terminase ce avea de spus.

          –  Vezi tu domnule profesor, după mine sunt trei feluri de oameni pe pământ. Unii care nu scriu jurnale, care nu scriu nimic despre ceea ce fac, ce au trăit ei sau alții, care nu au un mare interes pentru trecut sau despre viitor. Ăștia sunt cu siguranță cei mai mulți. Există pe de altă parte, cei care scriu jurnale, cei care își aștern gândurile despre evenimentele și întâmplările pe care le-au trăit ei sau despre care au auzit de la alții. Aceștia se ocupă de istorie, ei adună înțelepciunea generațiilor pentru ca să putem învăța din trecut.

Femeia se oprise ca și cum ar fi terminat tot ce avea de spus. Eu intrasem în jocul argumentelor ei și rămăsesem suspendat undeva la mijloc de drum.

         –  Dar, tanti Ionica, cum adică?… atât? Păi ai zis trei feluri de oameni!

         –  Da maică, da, ai dreptate, mai există unii, foarte puțini, chiar extrem de puțini, cei care sunt cei mai puțin cunoscuți de noi, cei muritori, cei care scriu altfel de jurnale, cei care scriu nu istoria, ci cei care scriu viitorul, sunt cei care nu se uită la trecut, ci la viitor. Ăștia sunt rari și discreți. Nu îi poți întâlni ca pe istorici, dar, mai ales, știința lor nu e o disciplină care să se predea la drumul mare.

Nebunia cu istoria și viitorul o mai întâlnisem la Eusebiu, cu zece ani în urmă. Pe atunci nu înțelesesem mare lucru, dar nici acum nu eram mai dumirit.

          –  Dar stai oleacă, tanti Ionica, cum adică să scrii viitorul?

         –  Păi, așa bine! Înseamnă să-l construiești, să faci o lume, să o pui în mișcare, să transformi realitatea.

         –  Adică, mai exact cum? Pare o treabă simplă, de inginer, ce îmi spui matale.

          –  Nu dragă, inginerul este un simplu constructor, nu e un creator! El face ceva după un plan, că îl are pe hârtie sau în cap e același lucru, el nu face decât să lucreze ceva. Creația este, însă, altceva. Este infinit mai mult. Creatorul este cel ce produce realitatea, nu cel care o reproduce. Ai înțeles?

         –  Nu prea, mă rog, nu pe deplin, am răspuns sincer.

         –  Păi dragul meu, uite cum stă treaba. În toate culturile, oamenii cei mai aleși, cei mai puternici, cei mai importanți, au fost cei care prin diverse mijloace încercau să construiască, să influențeze, să schimbe realitatea, dar nu așa pur și simplu, ci potrivit dorințelor lor. Adică ei voiau să controleze lumea pentru a o transforma așa cum ei doreau. Ei, în istorie, au fost, magi, vraci, doctori sau împărați, chiar și ingineri, dar doar aceia care au inventat mecanismele de a schimba lumea contează în chestia asta. Ei, în istorie, sunt mulți, îți dai seama că pentru orice domeniu putem avea astfel de oameni. Unii sunt mai importanți decât alții, alții au puteri mai mari.

Am dat să mai întreb ceva, dar mi-am dat seama că era mai bine să o las pe femeie să vorbească mai departe.

          –  Dragă Dane, îmi spunea prima dată pe numele mic, era oare acesta un semn? Dragă Dane, vezi tu, există și printre acești oameni unii care sunt mai importanți, de fapt cei mai importanți, cei care trec de puterea unui simplu mag, a unui inventator, a unui vraci sau a unui medic genial. Este vorba de cei care scriu viitorul popoarelor, cei care făuresc istoria adevărată despre care vorbim noi în cărți. Vezi tu, viitorul se poate scrie pentru oricine, de exemplu că Lenuța îl va iubi pe Georgel, sau că-l va naște pe Vasile sau Gelu. Treburile astea nu intră în istorie pentru că oamenii obișnuiți nu sunt importanți. Numai creatorii sunt, de regulă, importanți și numai cei însemnați. Oamenii obișnuiți nu apar în istorie decât ca simple numere. Numere mari de regulă, numere care nu au personalitate, nu au rezonanță, nu au nimic care să le dea real cine știe ce importanță. Istoria este doar a celor aleși, a celor semnificativi. Povestea acestora este scrisă de oamenii despre care eu îți vorbesc.

         –  Adică conducătorii care scriu istoria, asta așa, în sens figurat!

         –  Nu dragă inspectore, nu este vorba de conducători. De altfel, rareori ei fac parte din categoria scriitorilor de istorie. Așa, la figurat poți să spui că Mihai Viteazul, la noi, nu știu ce mare treabă a făcut, dar el nu a creat, nu el a construit ceva, ci cineva din spatele lui, pe care nu-l știm, este cel care a pus lucrurile în mișcare.

         –  Păi, dacă nu-l știm pe acel cineva, de unde naiba știm că el a existat?         – 

– Pentru simplu motiv că ei există neîncetat. Pentru că Mihai a fost doar un instrument în mâna unor astfel de oameni care rareori ies în față.

Nu eram convins, nici nu aveam cum. Nu mi se părea deloc un argument solid.

          –  Să înțeleg că în permanență există în spatele conducătorilor niște minți diabolice care conduc din umbră?

         –  Nu, deloc. Mai întâi, așa cum ți-am spus și conducătorii, este drept rar, pot fi astfel de scriitori de viitor. Pe de altă parte, ei nu sunt diabolici, ei au pur și simplu această putere. Atât, nimic altceva. Ei pot fi și niște persoane gingașe, aiurite, poate chiar boeme.

Acum chiar că nu îmi mai era nimic clar. Încercam cu toate astea să o urmăresc pe bătrâna profesoară.

         –  Uite, trebuie să mai știi că de multe ori acești oameni nici măcar nu știu de forța, de uriașa capacitate pe care o au. Ei pot fi naivi, pot să aibă putere, multă putere, dar pot să nu știe să o folosească, să nu știe nici măcar când o folosesc. Tu nu înțelegi pentru că te încăpățânezi să gândești lucrurile într-o manieră rațională în care oamenii își propun un anumit lucru și apoi îl fac sau îl obțin. Tu crezi că puterea despre care vorbesc eu e una legată de manipularea celorlalți. Nu! Este vorba de putere pur și simplu, adică de acel ceva pe care foarte puțini oameni îl au și care face ca ei să poată schimba real lumea. Nu, și îți repet acest lucru, nu ca un constructor sau ca un zidar ori ca un tâmplar.

Obosisem, la fel ca în urmă cu zece ani, în discuția cu Eusebiu. Nu prea înțelesesem unde voia să ajungă bătrâna. Poate că era totul un nonsens și eu mă chinuiam aiurea, poate că totul avea sens, cine putea știi? I-am dat dreptate și într-un mod foarte amabil am schimbat subiectul spre o lume pământeană.

          –  Dar a nins ceva astăzi. Așa ninge de obicei pe aici?

Femeia mi-a zis un da într-o doară, ca și cum nu merita un răspuns întrebarea mea și și-a căutat de lucru prin dulapurile din bucătărie. Eu nu am mai insistat și am ieșit să fumez. Era atât de frumos afară. Aerul era rece, era deja târziu, dar ningea în continuare atât de frumos încât aveai senzația că erai într-un basm. Într-un târziu m-am decis să mă duc la culcare. I-am spus bătrânei că nu îmi era foame și am plecat. Mă chinuise, însă, un gând toată ziua, așa că m-am întors de la jumătatea curții.

          –  Tanti Ionica, Nica, Nica, atunci când venea, stătea mult în casă?

         –  Da, Dane, da așa e, stătea că se tot uita prin niște cărți și prin niște caiete.

          –  În alea de rugăciuni?

         –  A, nu maică, nu, în altele, nu știu de unde le avea că, de regulă, nu venea cu bagaj, ci așa ca dumneavoastră, cu mâna în fund.

M-am simțit prost. Bătrâna avea dreptate. Venisem la ea și stăteam vorba aia pe casă și mâncare și nu-i adusesem un buchet de flori. Nu știam dacă asta voise să spună, dar m-am decis pe loc că a doua zi trebuia să mă duc să-i cumpăr ceva.

M-am întors în camera mea. M-am dus direct la cufăr. Oare de aici avea Nica cărțile și caietele?

*****

12

Am stins lumina și am stat așa o vreme. Nu voiam ca bătrâna să vadă lumina și să-i dau motiv să vină în camera mea și să mă găsească cotrobăind prin cufărul ei. Când și când mă duceam la geam și mă uitam spre bucătărie să văd dacă stinsese lumina. Era mai sigur să aștept să se culce. Am făcut jocul acesta aproape o oră. Până la urmă m-am decis să mă întind pe pat și să aștept în liniște. Spre nenorocirea mea am adormit. Nu m-am sculat decât a doua zi, pe la nouă. Femeia trebăluia prin curte, dăduse zăpada și făcuse mai multe poteci. Ratasem în mod cert ocazia de a inspecta cufărul. Ajuns la bucătărie, cu mina unui om înfrânt, am băut o cană de ceai, făcută de dimineață de tot, de bătrână. Aș fi băut o cafea, dar femeia nu avea așa ceva pentru că ea nu bea ceva atât de negru.

Tanti Ionica părea să aibă mult de muncă, așa că am plecat în oraș. Hotărâsem în ziua precedentă să-i cumpăr ceva. Din păcate magazinele din centru, vreo două, erau închise. M-am întors așa cum plecasem, cu mâna în fund. Când m-am întors, pe la 12, femeia nu era acasă. Nu îmi lăsase nici un bilet. Nu aveam idee unde era. Mă gândeam că era un moment bun pentru cufăr, dar îmi era totuși frică că putea să vină în orice moment. Poate că era doar pe la o vecină. M-am învârtit pe afară vreo jumătate de oră. Pe măsură ce trecea timpul regretam tot mai mult că nu deschisesem cufărul.

După aproape o oră, în care fumasem cam toate țigările pe care le mai aveam, m-am decis să-l deschid. Am intrat în cameră și am dat ștergarul de pe el la o parte și am încercat să-l deschid. Era încuiat. Nu avea nici un lacăt, nicio încuietoare. La dracu! Stătusem ca prostul minute în șir și nici măcar nu încercasem! Probabil că avea vreo cheie secretă pe undeva.

         –  Nu se deschide maică și Nica a încercat. Nu l-am deschis de cincizeci de ani. E moștenire de la măicuța, Dumnezeu să o ierte!

Am intrat în pământ de rușine. Când Dumnezeului venise oare? Femeia era în pragul ușii și se uita la mine. Era îmbrăcată într-un cojoc și avea o căciulă bărbătească pe cap.

          –  Eram curios să văd cum se deschide, am îngânat cu jumătate de gură, mai mult pentru mine. Bătrâna nu s-a omorât să-mi răspundă și a continuat ca și cum nici nu spusesem ceva.

         –  Uite că am cumpărat niște cafea, că știu că vouă, acolo la București, vă place! Eu una nu beau, cum ți-am spus.

Îmi era și mai rușine. Unde dracului găsise ea deschis, că eu umblasem toată comuna?

          –  Da’ unde ai găsit tanti deschis, că și eu am fost pe la magazine și era închis peste tot.

         –  Păi, trebuia să strigi în spate, în curte, că venea Lenuța să te servească.

          –  Lenuța?

          –  A da, Lenuța, fata de la magazinul din colț. Eu am intrat un pic la ea și am mai stat de vorbă, dar să știi că e tare cumsecade. Te servește și noaptea dacă ai avea nevoie de ceva.

          –  Dacă mă duc acum și o strig mă servește și pe mine?

          –  Dapă-i cum nu, Doamne iartă-mă! Cum să nu te servească?

M-am îmbrăcat și am plecat spre magazin ca din pușcă. Voiam să scap de momentul jenant pe care îl trăisem. Nu a fost nevoie să strig pe nimeni pentru că magazinul de la colț era acum deschis. Am intrat. Nu aveam mare lucru de cumpărat. Mi-am luat țigări și am cumpărat două sticle de vin roșu. Am vrut să iau și niște bomboane, dar femeia de la tejghea mi-a spus sec.

          –  Nu luați, că tanti Ionica nu mănâncă așa ceva.

          –  Dar văd că știți că stau la tanti Ionica.

          –  Păi, așa e pe la noi pe la țară, aflăm repede tot. Și domnul celălalt să știți venea tot la mine la magazin, că am din ’90 magazinul, de cum s-a dat voie.

Devenisem interesat. În magazin mai era un bărbat care stătea la o măsuță mică. Bea o bere. Abia atunci observasem că magazinul servea și ca cârciumă. Era mult spus cârciumă. Avea două mese într-un colț alături de multe baxuri de apă și suc.

          –  Dați-mi și mie o bere, dacă vreți, de aia verde de sus.

Femeia m-a servit, a deschis capacul cu un briceag și s-a scuzat că nu are pahare.

          –  Dar, despre ce domn vorbeați?

          –  Păi, domnu Nicu, sau Nica parcă îi spunea. Venea des pe la tanti Ionica cu ani în urmă. Și la mine venea de fiecare dată, numai de la mine cumpăra. Eu îi aduceam de la Focșani tot ce avea nevoie, că noi pe aici nu avem orice acareturi.

Eram sincer mirat. Ce dracului voia ăla de la Focșani?

–  Dar de ce avea nevoie de la Focșani?

–  De ceară, de ceară de aia de epilat.

Mă uitam lung la Lenuța. Femeia să fi avut vreo patruzeci de ani. Părea serioasă și la locul ei. Nu părea genul care să facă glume cu clienții. Ea se uita la mine cu niște ochi mari, căprui, destul de spălăciți. Înțelesese că eram curios.

         –  A, da să știți că nu știu ce făcea cu ea și mai ales de ce nu venea cu ea de la București. De, curiozitățile oamenilor! Mie îmi prindea bine că îmi făcea vânzare.

În magazin intrase o fată de vreo cincisprezece ani. Lenuța se întorsese spre ea și începuse să vorbească cu fata despre ai ei. Eu m-am așezat la o masă. „Ceară de epilat! La dracu chestia asta cu Nica devine tot mai curioasă!”

Am terminat berea în câteva minute. Era prea frig și urât acolo ca să o lungesc. Am dat să plec, dar femeia de la magazin m-a strigat.

          –  Alo, domnul Dan, nu vreți totuși și niște lămâi?

          –  Lămâi, ce să fac cu ele?

          –  Nu știu, dar domnul Nica cumpăra mereu. Ceară și lămâi.

Am ajuns imediat acasă. Bătrâna era în curte. M-am dus direct la ea.

   –  Tanti Ionica, lămâile înseamnă ceva?

         –  Ce să însemne? Că sunt ceva acru de se pune în ceai. Ce naiba să însemne?

         –  Dar ceara? Ceara de epilat?

         –  Ceară de ce?

         –  Pentru epilat tanti.

         –  Băiete nu știu despre ce vorbești, dar ceara așa în general e tare bună dacă ai în casă.

*****

13

În seara aia am mers la culcare mai devreme. Tanti Ionica făcuse o cafea tare pe care o băusem pe nerăsuflate, așa că îmi pierise somnul. Ba chiar băusem o cană mare și cu gândul să nu mai adorm ca prostul. Am așteptat ca bătrâna să se culce. Pe la miezul nopții am mers tiptil prin cameră și la lumina unei lumânări, pe care o furasem mai devreme din bucătărie, am început să caut o modalitate de a deschide cufărul. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum, dar eram sigur că Nica reușise să deschidă acel cufăr.

Vreme de aproape trei ore m-am chinuit fără a reuși să găsesc nicio gaură, cât de mică, de la vreo broască sau vreun sistem de închidere. La un moment dat am fost convins că e doar un decor și că nu există nici un mod de a-l deschide. Desigur, era greu de crezut așa ceva, dar nu aveam nicio altă soluție. M-am enervat cumplit și după ce s-a topit lumânarea am aprins lumina convins că bătrâna nu avea cum să mai vină la ora aia în cameră.

Eram sigur că acel cufăr avea un mecanism secret de deschidere, dar nu puteam să îmi dau seama deloc care era. Îl inspectasem centimetru cu centimetru de mai multe ori. Încercasem chiar să-l răstorn, dar era cumplit de greu și mă temusem că nu o să pot să-l mai pun la loc. Spre dimineață am renunțat. M-am recunoscut învins. M-am băgat în pat. Era cinci.

Din păcate pe la opt m-a sculat bătrâna, că-i era rău unei vecine și mă ruga să mă descurc singur, dar mai ales să aștept pe poștăriță că trebuie să îi aducă nu știu ce. Nu am înțeles ce, că eram buimac și ușor enervat că mă sculase cu noaptea în cap. M-am culcat la loc după ce a plecat, dar la câteva minute după ce am auzit poarta mi-am dat seama că era o oportunitate să caut din nou o soluție ca să deschid cufărul. M-am îmbrăcat și m-am dus să îmi fac mai întâi o cafea. Am luat și o gură de brânză cu pâine și m-am întors în cameră. De fumat nu aveam chef pentru că afară era mult mai urât decât în zilele precedente. Nu doar că era foarte frig, dar era și o vreme cețoasă de îți venea să stai doar sub plapumă.

M-am apucat iar de cufăr. Cu același succes. Acum însă eram și mai obosit. Era parcă și mai greu să-l deschid, cel puțin nu vedeam în acel moment cum aș fi putut face acest lucru. Am ieșit până la urmă pe verandă, cu aerul omului învins, ca să fumez o țigară liniștitoare. Chiar mă gândeam că fumam mult mai mult în ultima vreme. Chiar atunci când am aprins țigara în curte și-a făcut apariția o femeie la vreo treizeci de ani, înaltă, îmbrăcată într-o canadiană albastră și cu cizme mari, butucănoase, din cauciuc.

          –  Dumneavoastră sunteți domnul inspector de la București, nu? Tușa Ionica unde e?

          –  La o vecină, care e bolnavă, sunteți poștărița?

          –  Nu, vai de mine, ce confuzie puteți face, se poate? eu sunt Ileana Cosânzeana! Femeia era foarte serioasă așa că eu nu am mai spus nimic. Mă gândeam că toată lumea e dusă cu pluta în satul ăla. După câteva secunde femeia a izbucnit în râs.

          –  Dar nu faceți spirite de glumă pe la București pe acolo, nu? Cum să fiu Ileana Cosânzeana? Ce aia are canadiană mișto ca a mea?

Am zâmbit protocolar, ca și cum eram satisfăcut pe deplin de glumele femeii. Ea mi-a dat un plic, că poștărița era, să i-l dau bătrânei. A plecat apoi fără să zică nimic altceva. Am luat plicul și l-am dus la bucătărie fără să mă uit pe el. L-am pus pe masă și m-am întors în camera mea. Când am intrat la mine am avut o străfulgerare. Pe plic văzusem ceva care nu trebuia să fie acolo. Fără să mă uit cu atenție la el, ochii mei înregistraseră totuși ceva, dar ce? M-am întors la bucătărie. Spre stupefacția mea plicul nu mai era pe masă, acolo unde îl pusesem. În casă nu era, însă, nimeni.

*****

Am căutat în bucătărie peste tot. M-am întors în cameră, ca și cum aș fi luat cu mine plicul, deși știam exact unde îl pusesem. Am căutat afară prin zăpadă ca un disperat. Nu era nicăieri. Totul se petrecuse în cinci minute. Eram enervat și teribil de contrariat. Îmi pierise cheful de cufăr, de orice. Pentru o clipă m-am gândit că am vreo boală, vreo amnezie și nu mai știu ce fac. Am fumat vreo zece țigări cred, într-o oră cât m-am plimbat prin curte, precum un nebun care nu își aduce aminte cum îl cheamă.

Pe la amiază a venit și bătrâna. M-a întrebat dacă am mâncat și i-am spus că nu îmi era foame și bineînțeles că m-a întrebat, după alte câteva replici fără prea multă noimă, de poștăriță. I-am spus că a venit și că am lăsat plicul pe masă. Nu i-am spus și restul pentru că nu știam cum puteam să-i explic absența plicului. Am intrat imediat în casă, ca să evit șirul întrebărilor care trebuiau să vină după ce avea să constate că scrisoarea nu era de găsit.

Stăteam în casă cu inima mică așteptând din moment în moment să se deschidă ușa și să mă întrebe de plic. Nu găsisem nici un fel de explicație logică pentru absența scrisorii. Chiar nu aveam idee despre ce puteam să-i spun. Am tot stat așa destul de mult, dar bătrâna nu a venit. „La naiba e bătrână și ea și o fi uitat să-l mai caute! Cu atât mai bine!”

Am rămas prizonier în cameră. Stăteam și mă uitam la cufăr, că nu aveam nimic altceva de făcut. Mă uitam la toate semnele alea complicate pe care cufărul le avea ornate pe el. Erau tot felul de pătrate și de cercuri, de dreptunghiuri și de triunghiuri, care erau sculptate în lemn și peste care cândva, urmele o arătau, fusese și o vopsea. Arăta la fel ca și dulapul, numai că vopseaua de pe cufăr era mult mai ștearsă. Exista o armonie a celor figuri geometrice. Semnele se repetau în același mod. Era fascinant cât de multe erau și cât se chinuise cineva să le facă atât de precise. Culmea era că, deși erau făcute manual, evident, cel ce le meșterise reușise să le facă exact la fel. Doar în două, trei locuri formele nu erau identice.

Mi-a trecut o idee năstrușnică prin cap. M-am dus la cufăr și m-am uitat la acele câteva figuri mai puțin reușite. Prima era chiar la marginea capacului. Un cerc era mai mult un oval. De fapt, era destul de bine făcut, dar rămăsese în interiorul lui mai multă vopsea într-o parte și din acest motiv părea așa. A doua figură, un pătrat, chiar era făcut un pic disproporționat, pentru că ieșise până la urmă un dreptunghi. Am dus instinctiv mâna la el, dar era pur și simplu la fel ca toate formele din jurul său. Nu s-a întâmplat, evident, nimic.

Am început să caut și alte imperfecțiuni. Până la urmă am mai găsit o formă ciudată. Chiar deasupra unei bande de lemn pe care cufărul o avea la bază, jos, într-un rând de semne se afla unul care era mai complicat. Inițial crezusem că era de la vopsea. Când m-am uitat mai bine mi-am dat seama că ciudățenia era dată de faptul că nu era o singură figură în același desen, ci trei. Era sculptat un pătrat care avea înăuntrul lui un cerc, iar acesta un triunghi. Nu știu de ce, am simțit un pumnal în stomac în acel moment. Mi-a trecut în secunda următoare, la fel cum venise, fără să apuc să fac vreun gest. Am pus mâna, la fel ca mai devreme, pe acel semn și spre surprinderea mea, deși doar îl atinsesem ușor, triunghiul a ieșit în afară. Avea probabil un arc în spate. M-am bucurat ca un copil, ceva se întâmplase după atâtea eforturi! Nu știam, însă, ce să fac. Nu voiam să-l apăs înapoi, că mă gândeam că a doua oară poate nu mai ieșea. Am răsucit de el. În acel moment am auzit un clinchet. M-am uitat cu atenție, se auzise din interior, dar nu se întâmplase în rest nimic. Am încercat capacul, dar nu se clintea. Era clar ca lumina zilei că eram pe drumul cel bun, dar ce trebuia oare să mai fac?

Exact atunci am auzit strigătul bătrânei care mă chema la masă. Am ieșit imediat afară, de frică să nu intre peste mine. Uitasem complet de plic și de faptul că bătrâna mă putea lua la rost pentru că nu găsise scrisoarea. Eram speriat în acel moment doar de ideea că femeia putea să mă găsească umblând la cufăr. Nu am mai zis că nu mi-e foame, tocmai ca să nu mă trezesc cu ea acolo. Am mers repede la bucătărie. Femeia pregătise masa. M-am așezat cu gândul că urma până la urmă să ascult întrebările legate de plic. Ele, în mod tare surprinzător, nu au venit. Am început să mănânc și am și terminat destul de repede, că mă grăbeam. Curios era faptul că bătrâna nu întreba nimic legat de scrisoare. Chestia asta mi se părea la fel de suspectă ca și dispariția plicului. Bătrâna așteptase cu interes acel plic, de aia mă și sculase cu noaptea în cap, dar de ce mama dracului nu mai întreba de el din moment ce nu-l găsise acolo unde îi spusesem că ar fi? Până la urmă, tot avea să mă întrebe de el, așa că m-am gândit că era mult mai înțelept să fac eu prima mutare.

          –  Tanti Ionica și era de bine scrisoarea aia de ai primit-o?

         –  A da, Dane, era o scrisoare de la o veche prietenă din tinerețe. M-a rugat ceva mai demult și acum mi-a trimis veste că o să vină pe aici.

Mă uitam la ea cu niște ochi mari care ieșiseră imens din orbite. Femeia mi-a văzut privirea și s-a simțit datoare să continue.

          –  A, vai, am și uitat, mersi mult că ai avut grijă, că nu aveam deloc chef să merg la poștă după ea ca să o ridic.

Nu am mai zis altceva. Ce dracului, am înnebunit? Am căutat de dimineață vreo două ore scrisoarea. Unde mama dracului fusese?

Am mers în cameră, după ce am mai fumat o țigară afară. Când am intrat la cufărul meu am realizat și replica femeii. „Va veni o prietenă de a mea pe aici!” Sincer nu prea aveam chef de străini, dar nu era casa mea. Și eu eram, în definitiv, doar un musafir. Chiar, oare, cât aveam de gând să mai stau?

*****

14

Am încercat vreo oră să tot învârt de acel triunghi, dar el nu a mai făcut nici un zgomot. Dar nici capacul nu se deschidea. După o vreme am aprins lumina că se înserase. Obosisem și mai și transpirasem. Am auzit la un moment dat gălăgie în curte. Ionica trebăluia ceva pe afară. M-am gândit că o să intre pe la mine, cum făcea de obicei, așa că am pus la loc ștergarul pe cufăr. Încercând să-l așez am reușit să-l scap pe partea cealaltă a cufărului, în spatele lui. M-am aplecat să-l iau și în mod firesc m-am sprijinit cu o mână de cufăr. În acel moment am mai auzit un clic și partea laterală din dreapta a cufărului s-a deschis. Cufărului nu i se deschidea capacul, ci una din laturile înguste, cea din dreapta lui. Capacul trebuia apăsat, de fapt, și nu tras în sus.

Învinsesem! Inima îmi bătea cu putere. Cred că eram roșu în obraji ca un rac de bucuria care mă cuprinsese. Eram entuziasmat de performanța mea. Reușisem să dezleg misterul complicat al deschiderii cufărului. Am deschis ușa acestuia cât de larg am putut. Înăuntru erau o groază de borcănașe de plastic. Toate erau la fel. Am scos unul. Ce dracului scrie pe el? Nu înțelegeam, așa că am luat altul. Abia atunci, când încercam să citesc ce scria pe al doilea borcănaș din plastic am văzut că mai erau înăuntru niște mingii închise la culoare, o mulțime. Am luat una. Erau ușoare și aveau o formă ciudată. M-am uitat cu atenție și pe borcănașul scos mai devreme. Descoperisem despre ce era vorba. În cufăr erau borcane de ceară pentru epilat și lămâi uscate. Cufărul era plin. Eu stăteam ca prostul în fața lui. Ce dracului descoperisem în fond? Nica venise să umple cufărul femeii cu ceară de epilat și cu lămâi? Era aberant!

*****

În noaptea aia nu am putut să dorm. Închisesem cufărul la loc cu o mare strângere de inimă, dar asta după ce căutasem în fiecare cotlon al lui. Nu găsisem altceva decât aceleași borcane de ceară și aceleași zeci de lămâi Mă muncisem o groază, fusesem chiar mândru că reușisem să dezleg enigma deschiderii cufărului ca să dau de niște bazaconii! De dimineață m-am sculat devreme pentru că nu mai putusem să dorm. Era deja trei ianuarie și chiar ar fi trebuit să mă gândesc că excursia mea la Năruja ar fi trebuit să se cam termine. Poate că ar fi fost bine chiar în acea zi să fac acest lucru.

Pe la opt m-am dus la bucătărie, la tanti Ionica. Aveam de gând să-i spun chiar în dimineața aia de decizia mea de a pleca la București. Femeia m-a luat de cum am intrat pe ușă.

          –  Auzi maică, dar pe tine te cheamă Leba?

Am rămas în pragul ușii la auzul acestei întrebări. Femeia nu știa cum mă cheamă?

          –  Da, sigur că da, dar ce, nu știați?

          –  Nu maică, nu știam că eu te știam doar de domnul Dan. Nepotul meu așa mi-a spus că te cheamă, iar Nica doar așa vorbea de tine, Dan în sus și Dan în jos!

Brusc m-am simțit vinovat. Vorbisem de atâtea ori cu bătrâna și nu o întrebasem, măcar așa, de formă, odată, de director, de nepotul ei, cel care mă dusese acolo cu ani în urmă.

         –  Chiar, tanti Ionica am vrut să vă întreb din prima zi, mințeam cu mare seninătate, ce mai face domnu’ director? Mă oprisem că îmi dădeam seama că nici eu nu îi știam numele, nici măcar prenumele.

         –  A, vai de mine, dar săracul s-a prăpădit de mult, dacă nu mă înșel chiar de atunci, la vreo câteva săptămâni după ce ați plecat. L-au găsit mort în cancelarie. Au zis că făcuse infarct, dar era vânăt la față, nu prea cred chestia asta, că doar nu avea probleme cu inima. A fost ceva tare suspect. Chiar au venit unii de la București, ca să ancheteze. Au stat pe aici vreo câteva săptămâni bune, poate chiar mai mult.

Femeia mai vorbea, dar eu nu simțeam nevoia să mai insist pe un capitol neplăcut din viața femeii. Nu poate fi plăcut pentru un bătrân să vorbească despre nepoții săi morți. În definitiv, eu nu-l văzusem pe director decât o singură după-amiază. Brusc, însă, mi-a venit în minte prima replică a bătrânei.

          –  Dar, tanti Ionica, ce spuneai mai devreme de Nica, adică ce, el vorbea des de mine?

          –  Cum maică, des? Că nu vorbea de nevastă-sa sau de copii, dacă o fi avut, cât vorbea de tine!

Era ciudat cu totul! Nu îl cunoscusem pe Nica decât atunci, în ziua aia. Băusem cu el doar o singură seară, de ce dracului și, mai ales, ce naiba avea să povestească despre mine?

*****

15

M-am așezat în cele din urmă la masă și am ciugulit niște brânză și niște ”porcării”, preparate de tanti Ionica din rămășițele prietenului ei, porcul, tăiat probabil de Ignat sau de o altă sărbătoare e a ei. Erau reci pentru că le scosese din beci chiar atunci. Nu îmi era însă foarte foame. Am băut și cafeaua pe care mi-o pregătise și tocmai mă pregăteam să-i spun că o să plec mai după-amiază în ziua aia, când mi-a venit în minte, la fel ca mai devreme, din senin, replica femeii despre nepotul mort la câteva săptămâni. Oare acesta era bărbatul mort, cel de care îmi vorbise milițianul la Sovata? Eu crezusem tot timpul că era șoferul, dar acela, în definitiv, murise într-un accident, cel mai probabil, nu în Năruja. Oare de ce veniseră să ancheteze un simplu infarct, dar mai ales de ce de la București?

          –  Tanti Ionica, dar nepotul dumneavoastră, domnul director, a murit la câteva vreme după ce fusese găsit copilul mort, nu e așa? Ia încearcă tanti să îți aduci aminte. Hai, te rog eu mult!

Femeia nu era mirată de întrebarea mea, venită din senin. Părea că tocmai terminase să-mi vorbească de nepot.

         –  Nu, eu nu știu decât de Nelu, de nepotul meu, nu am știut niciodată de altcineva. Nelu, însă, sunt sigură că a fost omorât, de altfel cred că știu și de cine. Dăduse din cap cu subînțeles în timp ce ducea o tigaie la ligheanul cu vase de spălat. Mă uitam la ea cu aceeași consternare, care îmi devenise în acele zile una din fețele obișnuite ale chipului meu.

          –  Cum tanti? Cum adică? De unde știi matale cine a fost?

          –  Ei, uite știu! Fata aia de era învățătoare, cea care a dispărut la scurt timp după aia, ea l-a omorât. De ce trebuia să dispară altfel? A fugit, pentru că nu voia să fie prinsă, după aia a venit și revoluția și s-a dus naibii, nu a mai căutat-o nimeni.

Bătrâna se apucase să strângă masa. Începuse să vorbească mai încet. Mie mi s-a părut că începuse să blesteme. Vorbea doar pentru ea, iar eu am simțit nevoia să o las în pace. La un moment dat, tocmai când arunca ceva din farfurie în găleata cu resturi pentru păsări, am auzit-o:

         –  A, dar știi ce e ciudat? Bătrâna se pocni exact în acel moment tare peste frunte ca și cum nu ar fi fost a ei.

         – Vai ce ciudat! Acum îmi aduc aminte! Pe fată o chema tot Leba, ca pe matale.

               O chema cumva Safta, adică Safta Leba?

          –  A, nu, maică, nu! Dar ce nume urât, Safta! Nu, stai că îți spun, o chema, da, Anastasia, așa o chema.

Să fi fost o cumplită coincidență? Ori chiar descoperisem adevăratul prenume al Saftei? Nu știam cum să iau lucrurile. Ce șansă era să fie o altă fată Leba în Năruja?

          –  Auzi maică, fata e rudă cu tine?

          – A, nu tanti, e o coincidență, dar eu am cunoscut cândva o fată, Safta, Safta Leba, de aia am întrebat. Dar fata asta, Anastasia, era învățătoare la școală?

Femeia nu părea convinsă de explicația mea și mă privea cu un aer supărat. Mi-a răspuns totuși cu un ton înțepat.

          –  Da, era suplinitoare, că abia terminase pedagogicul de câțiva ani. Mă-sa, una Maria, se ținea cu unul de pe aici dintr-un sat de pe lângă noi. Ele veniseră de la oraș, fata făcuse liceul la București.

          –  Păi, poate a plecat înapoi la București.

          –  Bine, bună explicație, dar de ce a rămas maică-sa aici, de ce și-a luat lumea în cap și a șters-o doar fata?

Eram convins deja că Safta mea, cea pe care o cunoscusem acolo, era învățătoarea din Năruja, cea de care povestea acum tanti Ionica. Fusese deci învățătoare acolo, așa cum bănuisem și eu la un moment dat. Oare de ce mă căutase pe mine atunci? Chiar știa cine era copilul? Dar oare nu cumva îl căuta pe Nica și eu am apărut din întâmplare în această poveste?      

         –  Dar tanti Ionica, spune-mi, Nica, Nica s-a întâlnit vreodată cu învățătoarea?

Bătrâna se uita la mine cu niște ochi mari, plini de mirare.

          –  Cu Nica? Păi fata a dispărut cam imediat după ce a murit Nelu. Nepotul meu, așa îl chema, probabil că ai uitat. Adică vreau să spun că Nica, dacă îmi amintesc bine a venit după aceea pe aici. Nu, nu îmi aduc aminte foarte bine să se fi întâlnit cu Anastasia. În orice caz, Nica stătea rar de vorbă cu cei de pe aici, l-a căutat mult timp pe unul Stroe, unul Gabi Stroe. Dar nu știu mai mult.

Terminasem între timp și cafeaua și țigara pe care insistase femeia să o fumez acolo, în bucătărie, că afară era prea urât. M-am ridicat să plec. I-am mulțumit pentru masă și m-am dus la ușă cu gândul că trebuia să mă mai gândesc un pic pentru a mă hotărî dacă plecam în ziua aia sau a doua zi. Eram deja la ușă când am auzit același plescăit violent în spatele meu. M-am întors spre tanti Ionica. Avea fruntea roșie. Se izbise din nou cu putere peste ea.

          –  Vai, dar cum am putut să uit, da măi băiete, uite că ai dreptate, chiar a fost o crimă, una cu un băiețel la noi aici în comună, unul țigănos rău, era ca abanosul. Nu era de la noi din comună. Nici nu am aflat cine era.

          –  Deci îți aduci aminte acum tanti Ionica? am explodat eu la fel de bucuros, de parcă câștigasem la loto.

          –  Da, sigur că da, că doar eram învățătoare, câte explicații a trebuit să dăm.

          –  Cum adică erai învățătoare!?

         –  Păi, treaba cu copilul a fost acum mulți ani, e vorba de ’48 sau ’49.

Eram la începuturi cu toții pe atunci.

         – La începuturi? Eram contrariat cu totul. Mă obișnuisem, însă. Bătrâna era amnezică sau vorbea de un alt caz?

          –  Dar despre ce a fost vorba atunci?

         –  Păi, într-o vară am găsit în veceu un băiețel de șapte, opt ani, mort. Dar mort, mort. Nu părea lovit sau schingiuit, era pur și simplu mort. Nu-l cunoștea nimeni, nu l-a revendicat nimeni. S-a făcut o anchetă, dar abia se înscăunau comuniștii, deci a fost greu să fie luat cazul de cineva în serios. Nu aveau ei cine știe ce cadre la miliție, că erau alte probleme pe vremea aia.

Femeia a ezitat un moment, apoi a continuat:

         –  Dar știi ce e interesant? Interesant e că bunica mea, cea din partea lui tata, îmi povestise de o astfel de întâmplare și mai veche, de pe la începutul secolului, prin nouă sute zece sau doisprezece.

          –  Alt copil? Tot așa mort?

         –  Nu știu, că bunica îmi povestise când eram mică și nu prea ținusem minte. Cred că tot un băiat fusese și în întâmplarea aceea.

Stăteam cu ochii țintuiți la bătrâna care povestea totul ca și cum era o întâmplare oarecare petrecută de mult, în vremuri de mult apuse. Brusc s-a oprit din poveste și m-a întrebat:

          –  Dar de ce întrebi? Ce treabă are chestia asta cu tine?

Nu i-am răspuns decât un „nimic” lipsit de viață. Nu am mai întrebat altceva. Intrasem pe un teritoriu alunecos și simțeam că îmi fugea pământul de sub picioare către o prăpastie fără fund.

Am stat așa ceva vreme, fără să scot un sunet. Era greu de crezut, dar acolo se petrecuseră mai multe crime, la distanțe mari de timp. Nu putea fi un criminal în serie, ca în filmele americane, că nu avea cum să trăiască cineva peste suta de ani. Poate fusese totuși unul care făcuse totul ca Ioachim, tatăl pervers, care îl inspirase pe Dumnezeu? Oare de ce mă gândeam că era vorba de un bărbat? Fuseseră omorâți copii, cine nu poate omorî un copil? De ce nu ar putea fi și o femeie? Să fi descoperit Safta, sau Anastasia cum o fi chemat-o, cine era criminalul? Sau doar știa cine era copilul? Dar cum aterizase acolo un copil al nimănui fără ca lumea să știe? Azi mai sunt mașini, autobuze, dar acum patruzeci de ani era greu de ajuns într-o comună, dapă-i acum o sută de ani? Safta probabil că avea o bănuială, dar de ce se lăsase păgubașă? De ce, când m-a revăzut, după câțiva ani, nu mi-a mai vorbit deloc despre Năruja, despre crima despre care știa ceva? Chiar, poate că ea a evitat acest subiect! Sau poate că nu știa absolut nimic?

La un moment dat, tot gândindu-mă la Safta, fata care purta același nume ca și mine, mi-am adus aminte de prima întrebare a Ionicăi din dimineața aia. Bătrâna nu știuse cum mă cheamă, dar cum aflase?

          –  Tanti Ionica, dacă nu știai cum mă cheamă, de unde ai aflat azi-dimineață că mă cheamă Leba?

          –  A, simplu, din scrisoare. Angela, prietena mea, mi-a zis cum te cheamă.

          –  Angela? M-a trecut un fior în stomac. Oare să fie Angela vecina mea, securista cu tupeu, care m-a anchetat acum zece ani?

          –  Trăiește? am întrebat cu voce tare, fără să îmi dau seama de cinismul întrebării. Desigur, întrebam chiar eu asta, care eram tot o epavă.

         –  Dar de ce să nu trăiască? Bătrâna era mirată din cale afară. Nu se așteptase ca eu să o știu pe Angela. Nu am lăsat-o să mă mai întrebe altceva. Am întrebat-o eu primul:

              –  Și ea o să vină astăzi aici?

         –  A nu, maică, că e bătrână și suferindă, dar nici nu-i place aici la noi la țară! Știi, cocoane de București! Dar o să vină un domn în puteri, un om deosebit, așa mi-a spus, un prieten de-al ei. În scrisoare spune că trebuie neapărat să-l aștepți pentru că veți pleca doar împreună de aici.

          –  Scria de mine, acolo, în scrisoare?

Nu mi-am putut opri nedumerirea izbucnită în mintea mea la auzul replicii bătrânei și aproape că țipasem. Bătrâna era senină și calmă ca de obicei.

         – Da, maică, scrie în scrisoare, cum să nu, scrie, că doar pentru tine vine maică!

Mi-am adus aminte exact în acel moment ce mă frapase la scrisoare! Avea același scris frumos și, mai ales, plicul avea aceeași culoare și formă ciudată, lunguiață, ca aceea a plicului care mă dusese în 22 decembrie ’89 la Eusebiu.

*****

Sfârșitul capitolului șapte