8539

Capitolul 3

1

Trecuseră câteva zile de la incidentul de la Ferma Roșie. Michi plecase chiar în seara aceea la București, cu gândul de a nu se întoarce mai devreme de o săptămână. În București a alergat câteva zile pentru a face rost de concediu medical. Nu a reușit însă. Nu era același lucru cu o simplă scutire medicală.

A încercat să se întâlnească și cu câțiva din prietenii mai vechi, dar ca un făcut nimeni nu a fost de găsit. Avusese chiar sentimentul straniu că se fereau de el. Nu a reușit să meargă decât la o petrecere dată de o fostă colegă de facultate, undeva în cămin la Măgurele. Fata era mai mică decât el și nu o știa foarte bine. Fusese însă bucuros că reușise să iasă puțin din atmosfera apăsătoare a ultimelor zile. Sperase ca la petrecere să întâlnească ceva cunoscuți. Din păcate nu a fost așa.

Când s-a întors acasă, în dimineața de după petrecere, mătușa sa era plecată, însă îi lăsase un bilet mare de tot pe frigiderul din hol:

Vezi că te-au căutat de la școală, că cică trebuie să te duci urgent acolo. Le-am spus că ești bolnav, dar eu zic mamă să te duci repede, că eu cred că e ceva tare important.

După ce a citit rândurile scrise neglijent pe o foaie dintr-o agendă, bruma de bună dispoziție cu care se întorsese acasă a dispărut subit. Și-a luat câteva lucruri în grabă și a plecat spre Videle. Era încă buimac. Pe drum și-a dat seama că nu are nici un tren la ora aia. Nu avea însă stare pentru a mai aștepta. Simțea că dacă se întoarce mai repede în Videle va sparge cumva “buba” și se va elibera. Îi era tot mai clar că nu avea nici o șansă să evite consecințele. Dacă inițial fugise, parcă încercând cumva să dea timpul înapoi, acum simțea că poate trece peste probleme doar dacă accelerează timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu s-a mai dus la gară, ci direct la autostop.

L-a luat un țăran cu un ARO. Spre norocul lui a stat în spate și astfel nu a fost obligat să facă conversație. Tot drumul a încercat să își facă strategii pentru posibilele reacții de la școală. Nu prea găsea însă. Se culcase cu o elevă, nici nu știa câți ani o fi avut, sigur însă era minoră și, deși nu știa el legile, îi era destul de limpede că nu era normal. Asta măcar pentru că era profesorul ei. Cu colegii o să încerce să nu discute, dar dacă vor veni părinții fetei la școală? Și dacă vor veni părinții altor elevi? Ce ar putea să facă? Totul era public, cum dracu să se poată ascunde? Ce ar putea să-i facă totuși? “O să mă dea afară din învățământ? Nu, nu cred! Ba bine că nu, e foarte posibil“.

Dintr-o dată realiză că totul era mult mai grav. “La dracu, nici nu am apucat să predau! Nu o să apuc probabil să mai predau vreodată, că nu mă mai primesc ăștia pe nicăieri! S-a cam dus dracului cariera de profesor!” Gândurile negre începuseră să își facă vizibilă prezența pe chipul său. O femeie la vreo cinzeci de ani, care stătea chiar lângă el, fusese gata să îi facă semn șoferului să oprească. Michi nu a înțeles ce schița femeia și s-a întors aproape cu totul spre fereastra mașinii.

“O să îmi fie trecută chestia asta în toate dosarele. O să fiu urmărit permanent de acest episod. Și ce dracu o să fac fără serviciu? Ce pot să fac dacă nu am unde să mai muncesc?” Deodată se lumină. Femeia din stânga îl privea fix. El se schimbase brusc la față. Zâmbea radiind o bucurie suspectă. “Dumnezeule, dar la noi oricine este obligat să muncească! O, dar îmi vor da chiar ei un serviciu. A, poate nu o să îmi convină, dar nu o să mă lase pe drumuri!”.

Michi vedea dintr-o dată totul într-o altă perspectivă. Înțelegea acum că dacă îl dau afară nu vor face altceva decât să îi dea o negație. Adică va reuși să se angajeze până la urmă, pe undeva prin București. Desigur, nu în învățământ, dar la urma urmei el nici nu dorise neapărat să fie profesor. “Tot răul spre bine. Ba poate că așa ajung chiar să lucrez undeva unde să îmi convină mai mult!”. Un torent de gânduri scăpate de sub control s-au năpustit asupra lui. Începuse să-și imagineze zeci de locuri de muncă în care ar fi putut lucra. Aproape toate în imaginația sa erau mult mai bune decât al unui profesoraș de provincie.

Pentru prima dată în ultimele zile simți o ușurare în sufletul său. Se simțea bine. Începu chiar să moțăie în căldura din mașină.

***

2

A ajuns totuși târziu și cum nu mai era nimeni la școală s-a dus direct la Olga. Spre surprinderea lui extrem de plăcută, femeia nu se comporta ca și cum ar fi știut ceva. Atmosfera de ușoară bună dispoziție pe care și-o crease în mașină spori astfel. “Poate nu o fi dracu chiar așa de negru. În definitiv nu cred eu că o-i fi singurul”. Evident nu era singurul, dar nici prea mulți nu erau în situația lui.

A doua zi s-a dus la școală foarte devreme. Voia să evite pe ceilalți profesori. Spre norocul lui o găsi doar pe Tanța.

– Ce faci măi Michișor, că te caut de trei zile de nebună, îl luă tare de la ușă, în loc de bună ziua.

– Am fost bo… foarte bolnav.

Mai mult decât fals, Michi tuși de câteva ori.

– Mă, ai făcut-o lată, continuă Tanța fără a arăta vreo compasiune pentru presupusa boală.

Michi gândi în sinea sa, într-o fracțiune de secundă, că Tanța nu îi spune un lucru prea nou. Încercă să bâiguie ceva nedescifrat.

– Nu știu… nu știu ce mi-a venit. Nu știu cum s-a întâmplat că…..

– Bă Michi, ai feștelit-o rău. Nu știu cum o să scapi. De ce ai plecat și nu ai venit chiar luni aici?

Nu știa cum ar trebui să răspundă. Se încălzise. Chiar transpirase. Era roșu și nu mai avea chef să continue. Își căută nervos țigările. Mototolea rău de tot o țigară în ideea că o aranja, timp în care secretara îl privea contrariată.

– Michi, lasă dracu fumatul și prezintă-te imediat la inspectorat la domnul inspector general.

Se liniștii. Răul fusese rostit. Așteptarea se încheiase. Îi era clar, începea să alunece pe tobogan și simțea că nu se mai poate opri. Pe undeva nici el nu dorea să se oprească până nu se termina totul.

La inspectorat a ajuns pe la prânz, oricum mult mai repede decât ar fi dorit. A așteptat minute bune. Într-un final secretara l-a băgat la inspectorul general. Era un profesor de matematică, Postelnicu, parcă Nicolae.

– Luați loc, tovarășe Fumărel.

Michi se așeză și începu nervos să își privească și să își aranjeze pantalonii, ca și cum ar fi fost șifonați sau murdăriți.

– Tovarășe Fumărel, de când ești la noi în oraș?

– De câteva săptămâni, din 15 septembrie de fapt….

– Și cum merge cu practica, te descurci?

– Da, este drăguț… Este bine, cred că fac față, îmi pare rău că nu am venit mai devreme, știți, eu nu lipsesc, dar am fost bolnav, nici acum nu mă simt chiar așa de …

– Tovarășe Fumărel, a ridicat glasul inspectorul, unde ați fost sâmbăta trecută?

            Nu mai era cale de întors. Încercase să se uite în ochii inspectorului câteva secunde la început, însă acum nu mai putea să privească în altă parte decât în pământ. Vorbea parcă cu proprii pantofi.

─ A, știți, îmi dau seama că a fost un lucru grav, dar nu pot să îmi explic nici eu ce s-a întâmplat. Știți, s-a întâmplat pur și simplu.

Inspectorul era vizibil iritat. Rigoarea sa de matematician nu îl făcea să tolereze răspunsuri la alte întrebări decât cele puse de el.

– Te-am întrebat tovarășe profesor, unde ai fost.

– La Ferma Roșie, știți eu nu știam unde este și nu trebuia să merg eu, dar tovarășul profesor Dan, care trebuia să meargă, nu putea să meargă și astfel a trebuit să merg eu, dar eu nu am vrut ca să se întâmple cu fata aia ….

Inspectorul încercase inițial să îl urmărească, dar imediat realizase că nu are sens și începu să își noteze ceva într-un carnețel.

– Și ce trebuia tovarășe profesor să faci cu elevii la Ferma Roșie?

– Să culegem gogoșari tovarășe inspector, știți, eu nu știam….

– Și ce ai făcut dumneata?

Michi nu mai putea răspunde la fel de repede. Nu știa cum să o facă. Ar fi preferat să fie certat și să asculte un rechizitoriu. Nu avea puterea să declare, să povestească toată nebunia pe care el o generase. Trebuia totuși să spună ceva.

– Știți, îmi dau seama că nu e bine. Nu era normal ceea ce am făcut, însă să știți că eu nu știam de autobuz, că dacă știam atunci nu mai stăteam acolo și…își dădu seama că spune o prostie…. Știți nu pot să îmi dau seama cum, dar s-a întâmplat și să știți că o să suport toate consecințele pentru că sunt vinovat și merit.

Michi se gândea că dacă își recunoaște vina o să scape de calvar. “În fond, fie ce o fi, ce se mai poate face acum?” Inspectorul își lăsase ochelarii jos, pe carnețel și îl privea glacial.

– Tovarășe Fumărel, rupse tăcerea inspectorul după câteva secunde bune, statul nostru socialist are nevoie de oameni capabili, numai că partidul și statul nostru are nevoie nu doar de oameni capabili, ci și de oameni de caracter. Înțelegi, tovarășe? Profesorul trebuie să fie un model de comportament și pentru elevi, dar și pentru societate. Ori dumneata profesore, trebuie să te comporți, sau mă rog, trebuia să te comporți ca un om serios, cu responsabilități, nu ca un delincvent. Trebuie să faci ceea ce partidul cere și nu să faci cum te taie pe tine capul, înțelegi?

Michi accepta cu stoicism critica. Chiar era mulțumit că nu i se mai puneau întrebări. Asta însă doar pentru câteva secunde.

– Ce ai căutat tovarășe cu elevii la casa de oaspeți?

Michi, înnebunit de ultima parte a întâmplărilor de la Ferma Roșie, uitase de episodul de început. Uitase și de femeia dezbrăcată, care îi zisese să se ducă luni la nu știu ce cameră. Întâmplarea cu prim-secretarul era și ea importantă, dar i se păruse tot timpul că nu avea cum să fie mai importantă decât povestea cu fata, unde era vinovat, și încă chiar foarte vinovat.

Se gândi, revenindu-i într-o fracțiune de secundă totul în minte, că inspectorul vrea să îl ia pe departe.

– Din greșeală, tovarășe inspector.

– Și de aia te-ai purtat ca un huligan, tovarășe profesor?

– Să știți că nu am știut unde sunt, am crezut că aia era ferma. Nu știam cine sunt bărbatul și femeia, atunci cel puțin, că după aia…..

Inspectorul păru surprins.

– Femeia? Care femeie?

– Păi femeia mai tânără care era cu bărbatul.

Inspectorul rămase mut câteva secunde, după care continuă pe un ton mai puțin glacial.

– Tovarășe profesor, să știi că am primit un raport despre dumneata de la județeana de partid și trebuie să știi că s-a propus să fii dat afară din învățământ. Cred că o să fii anchetat chiar de către miliție. Culmea însă, acum când îl amenința direct, inspectorul nu mai ținea morțiș să fie atât de aspru.

Michi simțea că profețiile sale se adeveriseră. Chiar cele mai puțin optimiste. Se gândea că acum inspectorul va începe să discute despre episodul care ar putea să-l distrugă cu adevărat, cel cu fata. Era încordat ca un arc și aștepta semnalul. Inspectorul însă închise carnețelul și îi spuse sec:

– Tovarășe Fumărel, te rog să te duci la școală și să aștepți decizia noastră.

– Gata? întrebă fără voia sa.

– Ce ai mai vrea să fie tovarășe?

– Pentru problema cu casa de oaspeți m-ați chemat? și preciză, chiar mai apăsat, doar pentru această problemă?

– Dar pentru ce voiai?  Ce, ți se pare tovarășe, că nu a meritat efortul?  Să știi că este extrem de grav și nu cred că dumneata vei mai călca vreodată în învățământ.

Nu mai zise nimic, însă paradoxal, deși situația nu era mai bună decât înainte, el se simțea mai bine. Îl căutaseră doar pentru chestia cu primul secretar. El o și uitase. Nu își dădea însă seama dacă inspectorul știa sau nu de a doua poveste. Nu, nu știa, că i-ar fi spus. Se mai încețoșă când realiză că poate fi chemat din nou, oricând.

În ziua aia nu s-a dus la câmp. Pierduse mașinile. Simțea însă că explodează dacă nu vorbește cu cineva. A plecat acasă și s-a întors spre după-amiază pe la școală, în speranța că îl va găsi pe Dan pentru a-i cere textul pe care i-l luase. Era doar un pretext pentru a ieși la o bere cu cineva și a-și vărsa năduful.

A ajuns însă târziu la școală, autobuzele veniseră cu o jumătate de oră mai devreme. S-a învârtit minute bune prin jurul clădirii, dar nu a mai dat de nimeni. A luat-o alene înapoi spre casă, dar când să intre pe strada Olgăi, la o sifonărie, chiar pe colț, stătea la coadă Mircea.

– Salut Mircea, ce faci? îi atrase atenția, destul de temător, neștiind cum va reacționa.

– O! Ce face domnul Michi, nu prea ne-ai mai vizitat în ultimele zile.

– Am fost bolnav și am avut și probleme.

– Ia zi domne, te-au luat ăia la partid tare?

În timp ce vorbeau, Mircea ajunsese în față. O femeie cât toate zilele îi umplu foarte repede sifoanele.

– Nu am fost la partid, ci doar la inspectorat.

– La Postelnicu? Zău? Și ce ți-a zis, că nu-i frumos? Să știi că e cam nasol, că am înțeles că te-ai pus rău cu partidul și eu ți-am zis: totul până la partid. Mircea umpluse sifoanele și stătea acum de vorbă cu Michi în fața sifonăriei. După câteva replici realiză că era incomod. El avea patru sifoane în mână.

– Michi, dacă nu ai vreo treabă urgentă, hai pe la mine să bem un vin.

Încercă formal să zică că nu vrea să deranjeze, dar ochii săi îi trădau bucuria. Au mers vreo zece minute, dar în partea opusă față de casa Olgăi. Au ajuns foarte repede. A intrat după Mircea într-o curte mare și, destul de curios, cimentată toată. În mijloc era un fel de cocoloi din ciment, aproape fără nici o formă, care avea o țeavă mică, din care țâșnea apă.

– Îți place fântâna mea arteziană? rosti Mircea, încântat de faptul că Michi îi privea bijuteria gospodăriei.

Michi răspunse protocolar și mimă perfect interesul față de acel obiect, desigur grotesc.

– Ionico, adu, te rog, niște pahare și o sticlă de vin, că sunt cu Michi Fumărel de la școală.

Abia atunci realiză că Mircea nu putea fi singur acasă la ora aceea. Nu dorea, mai ales cu întâmplările din sâmbăta neagră, să fie o femeie de față. Nu putea însă să mai dea înapoi.

Ionica părea o femeie mai tânără decât Mircea, uscățivă și cu părul lins, destul de puțin îngrijit însă. Era îmbrăcată într-un capot de o culoare al naibii de ciudată, un violet foarte aprins. Femeia îl salută din treacăt și puse pe masă o sticlă de țuică și mai multe pahare. Pe rând, femeia aduse niște farfurioare cu brânză și cu salam. Apoi și o cană mare de vin. Ciocni un pahar cu cei doi bărbați, însă plecă imediat. Se scuză, că plânge ăla micu’, deși era evident că avea altă treabă.

– Am doi copii. Tu nu ai, nu? Parcă nu ești însurat? Eu am o fată de șapte ani și mai am și un băiețel mic, de șapte luni. Fata e acum la bunici la țară.

Lui Michi i se părea amuzant să pleci din acel loc la țară. Chiar nu își putea imagina cum ar arăta altfel decât acolo, acea “țară”.

Discuția continuă astfel mai mult timp. Michi nu știa cum să înceapă. Simțea că Mircea, om în toată firea și de atâția ani în învățământ, poate să îi dea un sfat. Atunci când au trecut la vin, după aproape o oră, reuși să spargă gheața:

– Mirceo, am o rugăminte mare la tine, vorbea dintr-o dată în șoaptă, de-a trebuit ca Mircea să se aplece spre el să înțeleagă ce spune.

– Scuză-mă, dar am, după cum știi, o mare problemă și nu știu ce să fac. Nu știu cum să mă descurc.

Mircea a devenit brusc serios. A turnat cu calm vin în pahare și apoi foarte tacticos și-a aprins o țigară.

– Ia zi băiete, să vedem ce e de făcut. Își luase foarte în serios rolul de consilier.

Michi îi povesti succint ziua de sâmbătă. Când ajunse la episodul cu fata nu mai știa cum să îl prezinte și nu a reușit să spună decât un “cred că ai auzit și tu ce s-a întâmplat”.

– Ce să aud? întrebă însă curios Mircea.

– E, ce să auzi, chestia cu fata?

– Care fată?

– Cu fata, cu autobuzul, cu ceața?

– Ce ceață? băi Michi, hai că te-ai îmbătat.

– Cu mine și cu fata cu care am făcut…. mă rog, ne-au văzut toți.

– A, te referi la gagica aia de i-ai tras-o în pădure? Acum am înțeles. De ce dracu nu spui ca lumea ce ai de spus. Da, mă rog, ia zi și ce-i cu fata?

– Cum ce e? Nu știu ce să fac!

– Păi ce ai vrea să faci?

– Nu știu, tocmai asta este, că nu știu cum să reacționez, cum să contracarez.

Mircea era încă o dată bulversat. Deschisese ochii mari, mirat de replică.

– Ce mama dracului să contracarezi? Te-a căutat mă-sa la școală? Ce s-a întâmplat?

– Nu m-a căutat nimeni, dar …

– Dar ce, Mircea chiar se enervă, zi dracului odată, că nu înțeleg.

– Păi nu știu cum să fac față situației, cum să reacționez dacă mă cheamă la vreo ședință, la partid, știu eu….

– Băi Michi, tu ai luat-o razna. Te-a chemat cineva pentru chestia asta? Ce dracu ai, că nu înțeleg? E fata gravidă? Nu ai de unde să știi, că la dracu, au trecut doar câteva zile. Fă-mă să înțeleg, că nu știu ce vrei de la mine.

– Păi un sfat, asta vreau, răspunse de data asta ușor enervat. În legătură cu fata bineînțeles!

– Și ce vrei, că nu înțeleg, o iubești pe fată, vrei să te însori?

– E pe dracu, nici nu mai știu cum o cheamă.

Michi realiză brusc că, deși în realitate își aducea aminte că o chema Amalia, nu știa de fapt nimic altceva despre fată.

– Bun, și atunci ce vrei? Da’ concentrează-te și zi în limba română.

– Păi Mircea, ție ți se pare normal ca un profesor să aibă o relație așa aiurea în pădure cu o elevă și în văzul atâtor elevi?

– Măi Michi, nu e normal, mai ales în pădure și pe ploaie, dar nu înțeleg de ce faci tu un capăt de țară din chestia asta?

 – Păi Mircea, ai mai auzit tu de vreun profesor care să se culce cu o elevă într-o astfel de situație?

Pusese întrebarea parcă bucuros de succesul unui raționament, dar dincolo de asta era parcă vizibil și un fel de orgoliu. Mircea răspunse însă uluitor de calm.

– Da, sigur că da. 

Michi rămase perplex. Nu era desigur naiv să creadă că nu ar mai fi existat asemenea relații, dar i se părea destul de greu de crezut ca ele să fie de domeniul public.

– Măi Michi, sigur că nu este o regulă și nici nu este cazul să consideri că este normal, dar nici tu, iubitule, nu trebuie să te crezi Făt Frumos sau don Juan, că sunt alții pe meleagurile noastre mult mai tari.

Nu știa ce să zică, așa că bău o gură de vin și preferă să aștepte ca Mircea să continue.

– Măi, tu ai auzit de profesorul Stoian de la liceul 2? Este îndrumătorul lor de UTC, e de matematică, un bărbat bine și cu o nevastă al dracului, dar al dracului de frumoasă, rosti mai încet finalul replicii, realizând că ar putea să îl audă nevastă-sa. Ei, închipuie-ți că Sandu Stoian pleacă la munte, cel puțin o dată pe lună cu câte o elevă, mai de-a douășpea, mai de-a unșpea. Recordul a fost cu una fâșneață de a noua.

Michi își aprinsese o țigară. Îl privea pe Mircea în ochi ca un copil cucerit de firul unei povești uluitoare. Nu putea să își dea seama dacă Mircea îl încuraja sau dacă vorbea serios. Era în orice caz fascinat.

– Apoi Scarlat, de la construcții, păi ce scandal a fost cu socră-su, că s-au certat, s-au bătut, că ăsta a plecat de acasă și a trăit pe la mă-sa la țară cu o fătucă de la el din clasă. Da’ ce se întâmplă prin taberele astea de îndrumători de UTC, nu îți mai spun. Păi numai vara trecuta am fost la tabăra la …..

Nu continuă însă. Ionica apăruse în curte ducând o oală, probabil cu mâncare pentru animale.

Mircea schimbă vorba:

            ─ A, dar pe Minodora o știi? De la noi de la școală….

            ─ Ce e cu ea? Întrebă fără să vrea. Devenise foarte curios, dar și un pic mai liniștit.

– Păi să vezi ce a pățit fata. Ea dă meditații la română, știi că e de română, nu? E, acum vreo doi ani, a dat fata meditații la un băiat de-a zecea, care se pregătea pentru treaptă. Băi, și mergea fata la băiat acasă să dea meditații, că ea stă destul de aiurea, cu mă-sa, care e cam nebună, iar ea nu are cum să facă meditații decât pe la elevi pe acasă. Apropo, să știi că nici ea nu e foarte sănătoasă, dar ca profesoară, pe bune, e foarte bună.

Cei doi bărbați păreau să se simtă foarte bine. Tot aerul acela grav de la început se risipise undeva în eter. Mircea uitase complet de tonul grav cu care începuse.

– Domne, și cum ea are ore mai ales la generala de lângă noi, după-amiezele, se ducea femeia la băiat dimineața. Ei și să vezi drăcie! Mama băiatului, într-o dimineață, uită domnele, nu-știu-ce acasă, sau i-a fost rău, nu mai știu, și se întoarce femeia pe nepusă masa acasă, și ce să vezi: Minodora, doar în chiloți, în pat cu flăcăul. Băi, mămica băiatului nu a apucat decât să țipe și să întrebe “Ce faceți aici?”, mă și Minodora ce crezi că a răspuns, de-a vuit orașul două luni?

Mircea se opri câteva secunde și își pițigăi vocea, ca și cum ar fi imitat-o pe Minodora.

– “Vai doamnă, mă scuzați, dar mi-a fost tare frig și m-am băgat în pat. Să știți că fiul dumneavoastră merge mult mai bine la română”. Auzi, Michi tată!” Poftim replică! Domne, mămica a făcut un pui de infarct, puștiul n-a mai făcut meditații și Minodora a ajuns celebră pentru replica aia cu frigul.

Amândoi erau ușor amețiți. Michi se simțea însă excelent. Îi încolțise în minte convingerea că o parte din problemele sale dispăruseră. De fapt, una dintre probleme, culmea cea pe care o considerase tot timpul cea mai periculoasă, descoperise acum că nu era chiar atât de importantă.

Mircea deveni pentru câteva momente mai serios:

– Michi, vezi că eu de treaba cu partidul am înțeles că e nasoală. Te-ai certat cu unul de la partid, ce dracu ai făcut?

– Cu prim-secretarul.

– Ce, cu prim-secretarul?

– M-am certat cu prim-secretarul. Mă rog, nu prea ne-am certat, l-am bătut.

– Ce ai făcut?

Mircea îl privea absolut perplex. Rămăsese cu cana de vin în mână fără să o mai poată duce la gură.

– L-am bătut măr pe prim-secretar. Michi răspunsese chiar vesel și cu o mândrie pe care numai adolescența putea să o aibă în situația aia.

– Băi Michi, ești nebun? Îți arde de râs? Eu stau să mă întreb dacă e bine că te-am adus acasă la mine și tu râzi?

Mircea avea un ton neutru, iar el nu realiza dacă juca teatru sau era chiar foarte serios.

– Bă Mirceo, nu am știut că era prim-secretar. Era în chiloți și a sărit să mă pocnească. M-am apărat.

– Și te-a văzut cineva, are martori?

– Păi eram cu toată clasa de elevi.

– Ce ai făcut? Erai cu elevii? Bă, ai cam dat-o dracu. Și inspectorul ce ți-a zis astăzi?

Nu apucă însă să răspundă, că Ionica îl strigă pe Mircea de undeva de la poartă. Venise nu știu ce cumnat să îl ia, să facă nu știu ce. A înțeles imediat că nu mai putea sta și atunci se ridică odată cu el și o luă spre poartă. O salută pe Ionica și stabili cu Mircea că or să discute neapărat a doua zi.

Plecă spre casă. Se simțea și bine și rău. Era lumea mult mai puțin neagră decât dimineață, dar parcă se și murdărise într-un alt loc. Problema cu partidul era în mod clar mai gravă decât o gândise. Nu fusese și nici nu avea cum să rămână doar o problemă rezolvabilă între bărbați.

***

3

A doua zi la câmp a fost infernal. Avea impresia că toți elevii, mai ales fetele, se uitau numai la el. A încercat să evite privirile și să stea cât mai departe de toți. Profesorii nu s-au comportat altfel decât în mod obișnuit. Multe dintre eleve însă aveau gesturi ciudate. Unele căutau parcă să se ferească de nu știu ce agresiune, în timp ce câteva îi zâmbeau ca proastele, în permanență. S-a întors acasă stors. Nu a mai trecut pe nicăieri, nici măcar nu a mai ieșit din casă. S-a dus direct să se culce și a dormit până a doua zi. 

În ziua următoare însă, când dădea să se urce în autobuz, auzi în spate vocea Tanței.

– Băi Michi, nu te mai sui, că te sui degeaba.

Îngheță. Vocea Tanței nu era deloc zâmbăreață, dimpotrivă.

– Michi, vezi că am primit un telefon și trebuie să te duci la județeana de partid. De  fapt la județeana de UTC, la tov Nicolcea.

Avea șansa de a evita calvarul de la câmp. Era însă sigur că nici la partid nu avea o perspectivă prea frumoasă. Plecă spre UTC, deși nu prea vedea de ce ar fi putut fi invitat acolo și nu direct la județeana de partid.

Clădirea de culoare gri, destul de arătoasă, în care se afla partidul, adăpostea într-o aripă mai mică județeana UTC. Clădirea fusese cândva muzeu și mai păstra ceva din sobrietatea unui asemenea lăcaș.

Intră în aripa “tinerilor” fără să-l oprească cineva, ceea ce îl surprinse plăcut, pentru că în București nici la administrația ITB-ului, niște amărâți care se ocupau de transportul public în București, nu ai fi putut intra așa, ca Vodă prin lobodă. Întrebă o femeie de servici de tov Nicolcea și i se indică o ușă. Intră într-un birou improvizat, care fusese până nu demult doar un fel de hol de trecere și era doar parțial amenajat. Arăta penibil. O parte din birou era zugrăvită cu un fond verde pe un gen de calciu, iar celălalt colț era rozaliu și fără calciu. O sobă nou construită, din teracotă, se afla în colțul roz și contrasta cu tot ce era acolo. O femeie, destul de în vârstă pentru o organizație UTC, cel puțin așa gândea el, stătea la un birou mare și citea o revistă străină. I se păruse că e “Burda”.

– Am fost chemat la dumneavoastră, rupse el tăcerea cu destul de mult tupeu, pentru că bătrânica respectivă nu părea chiar așa de fioroasă.

– Cine ești dumneata?

– Mihai Fumărel, sunt profesor la …

– A da știu, așteaptă, te rog.

Michi dădu să se așeze pe un scaun, dar i se păru că femeia se uita urât la el și rămase în picioare.

Din camera în care se afla se mai putea da într-o alta, printr-o ușă mare capitonată, care se deschise chiar în acel moment.

– Tovarășe, te ia mama dracului dacă aud că mai merge în halul ăsta căminul pe care îl conduci. Băi Simionescule, să știi că dau cu tine de pământ de te pupă mă-ta la C.A.P.-ul de unde te-am luat. Să nu mai aud că se plâng tinerii că nu au program sau că nu le dai muzică bună la discotecă. Ai înțeles? Un glas de femeie se auzea țipând în spatele ușii, iar Michi avu presimțirea terifiantă că ăla e biroul unde trebuia să intre. Dar cine era femeia dinăuntru și ce treabă avea ea cu el, dar mai ales el, cu UTC-ul? Vocea femeii se auzea în continuu:

– Ieși afară și să nu aud decât că ți-ai îndeplinit sarcina pe care partidul ți-a trasat-o!

I se păruse la un moment dat că vocea îi era cunoscută. Parcă o colegă de la facultate vorbea așa. Secretara îi făcu semn să intre, după ce un bărbat de două ori cât el ieșise rapid cu fața în pământ.

Intră temător. Camera era foarte lungă, cu o masă mare dreptunghiulară, cu multe scaune. Masa era goală, iar în partea opusă a camerei se afla un birou, destul de mare și el. Acolo stătea impunătoare o femeie, cam plinuță, îmbrăcată într-un taior albastru și coafată cu un coc foarte mare. Trona la birou și părea că ascultă ceva la un radio foarte mare aflat pe o măsuță în spatele ei, chiar sub fereastră.

– Aaaa, tovarășe Fumărel, ia loc te rog!

Michi se uita derutat la femeie, că nu știa cine este, dar ea avea aerul că îl știe foarte bine. Avea o ușoară senzație de “deja vú”, dar nu putea să se concentreze deloc în acel moment. Se așeză și continuă să se uite ca prostul la femeia din fața sa. Aceasta făcu intenționat o pauză de câteva secunde, simțind deruta lui, după care se lăsă pe spate și pe un ton autoritar îi spuse:

– Tovarășe, când te uiți la o femeie, nu vezi decât țâțe?

Michi nu se așteptase la o asemenea întrebare, mai ales că nu o privise câtuși de puțin provocator. Nu știa ce să răspundă, așa că a șoptit un fel de „nu”.

– Zău? Și știi cine sunt eu?

O cortină invizibilă i se ridică în acel moment. Era femeia de la Ferma Roșie.

– Mă scuzați, dar nu mă așteptam să fiți aici… Nu m-am gândit.

– Daʾ unde voiai să fiu, mă?

– Păi nu credeam că nevasta tovarășului prim lucrează aici, adică…

– Ce ai cu nevasta tovarășului Prim? O cunoști? Ce, te pomenești că vrei să o pocnești și pe ea?

Michi își dădu seama că făcuse o nouă boacănă. Femeia nu era nevasta primului secretar, dar cine era totuși? Se trezi întrebând:

– Și dumneavoastră cine sunteți?

Femeia se cam enervă. De data asta ea nu se așteptase la un asemenea tupeu.

– Bă tovarășe, tu știi unde ai venit? Tu, profesorașe, știi să citești pe o ușă când intri?

– Mă iertați, dar chiar nu știu, nu am fost atent, mă scuzați.

– Băi, ești în biroul principesei Ioana!

Femeia își aprinse o țigară, era un Kent. Radia plină de satisfacție! Chiar adoptase pentru câteva secunde o atitudine ușor prietenoasă.

– Servești o țigară?

Michi luă și el un Kent și și-l aprinse. Se uita la femeie și nu știa dacă trebuia să râdă sau să fie serios. Avea deja senzația că poate era mai bine să o fi refuzat.

– Băi Fumărel, dacă vrei să fii profesor într-o localitate cu tradiții ca a noastră și cu atestare de atâtea sute de ani, trebuie să treci să studiezi, măi băiatule, istoria locală, tradițiile și obiceiurile locuitorilor, să citești o monografie. Înțelegi, profesore? Degeaba faceți facultăți, că nimic nu învățați acolo! Asta a fost casa boierilor Șuțu, bă, aici pe la noi au fost foarte mari. Ăsta a fost conac și l-au luat comuniștii și l-au dat la popor.

Michi nu prea înțelegea de ce acum acea casă era a poporului și mai ales nu înțelegea de ce femeia vorbea de comuniști ca despre alții. Ce, ea nu era comunistă?

– Băi, acum este biroul meu, iar eu sunt prim-secretara consiliului județean UTC.

Michi fu trăsnit de această replică. Nu îi ajunsese chestia cu prim-secretarul, acum realiza că mai fusese martor și la o relație necuvioasă între UTC și PCR.

– Mă iertați, dar nu știam că….. adică, știți, nu….. eu nu am vrut.

– Hai gura, că nu îmi plac bărbații care miaună așa. Ești bărbat, ce mama dracului! Schimbă brusc tonul:

– Uite de ce te-am chemat. Tov prim a rămas cu o amintire neplăcută și cu două cucuie după întâlnirea cu tine și este decis să te facă praf. Eu cred că ești suficient de inteligent să-ți dai seama, că eu am o oarecare influență asupra lui. Sunt singura ta salvare.

Femeia făcu o pauză și îl privi direct în ochi:

– Înțelegi, scumpe tovarășe? Eu, adică tovarășa prim, sunt singura, da’ singura ta salvare! Așa că te-am chemat ca să te cunosc mai bine.

Michi stătea înghețat pe scaun. Totul i se părea groaznic și amenințător. Nu știa cam ce ar putea să facă sau să spună.

– Ia zi, de ce nu ai venit luni cum ți-am zis?

– Am uitat…

Michi fusese cinstit în primul moment, dar era clar că nu avea nici un motiv să dezvolte un asemenea argument, așa că reveni.

– Adică am fost bolnav, n-am fost în oraș.

– E, nu zău? Chiar așa? Mă profesore, tu știi că dacă dau telefon acum la județeana de miliție, rezolv imediat problema. Aflu imediat totul despre tine.

– N-am fost în oraș să știți, am fost la București, reveni și mai speriat.

– Auzi măi durule, și așa obișnuiești tu să intri în casele oamenilor și să îi iei la bătaie?

Michi dădu să răspundă însă femeia continuă.

– Mă, dacă nu erau elevele alea cu tine te pomenești că aveai de gând să mă și violezi?

– Vai nu, nu pe dumneavoastră, răspunse speriat Michi.

Femeia nu a fost deloc plăcut surprinsă de răspuns, ba dimpotrivă.

– E numai spune, de ce mă, nu eram de nasul tău? Sau le-o trăsese-i deja la fătucele alea în pădure?

Michi nu mai răspunse deoarece îl bântui dintr-o dată gândul că femeia știa de episodul cu Amalia. Mormăi aiurea ceva ce nici el nu înțelegea.

– Zău?! Ia zi, fetele alea, toate erau de la tine din clasă? Așa umbli cu haremul după tine de obicei? Care era fătuca aia de i-ai tras-o?

Îngheță. Nu sperase să îi fie împlinite atât de rapid temerile.

– Știți eu nu am vrut. Adică câteodată se întâmplă accidente.

Nu a putut să continue că femeia a izbucnit într-un râs teribil de zgomotos. După câteva secunde însă se opri brusc.

– Hai sictir, ce eu sunt mă-ta să ascult inepțiile astea? Drept cine mă iei? Mă tovarășe Fumărel, tu știi că nu e chiar normal ceea ce ai făcut matale? Că nu e normal să te dai în bărci așa de nebun în văzul lumii? Să știi că asta îți complică situația!

– Știu și nu mai pot schimba nimic. O să accept consecințele. Dacă va trebui să fiu anchetat o să accept și gata. Îmi pare rău, dar nu pot schimba nimic. Ce aș putea să fac?

Michi își formulase pledoaria finală, iar acum se oprise. Aștepta verdictul. Era chiar bucuros că buba, în fine, se spărsese. Femeia se ridică în picioare și se aplecă peste birou. Pentru cineva din afară ar fi părut că urma să-l pocnească.

– Băi tovarășe Fumărel, tu ai fost la Ferma Roșie sâmbătă?

Michi se uită lung la femeie. Dădu din cap mai mult a da, decât a nu.

– Ai fost la casa de oaspeți a partidului?

Michi nu știa cum să dea din cap.

– Ai fost, mă? Ia zi te-ai bătut cu cineva?! Cum dracu să te bați, dacă nici nu ai fost acolo? Tu ai cules gogoșari. Ai cules gogoșari, nu e așa?

– Da, tovarășă prim, răspunse fără a înțelege foarte bine jocul, dar cu un sentiment că lucrurile merg spre bine.

– Măi tovarășe, îți acord o șansă, dar bagă-ți mințile în cap. Îmi ești dator vândut. Este clar? Să nu aud că ai fost la Ferma Roșie. Mă, îți este clar?

Michi dădea bucuros, dar și foarte hotărât din cap.

– Și uite, ca să știi că de azi îmi ești dator vândut, că depinzi absolut total de mine, te-am făcut director adjunct cu UTC-ul la tine la grupul școlar. În felul ăsta o să fiu permanent cu ochii pe tine și o să ne și întâlnim suficient de des. Crede-mă o să înțelegi al dracului de repede ce dator îmi ești!

Michi nu mai putea să dea din cap pentru că rămase pironit cu ochii la tovarășa prim. Nu înțelegea nimic, dar chiar nimic. Credea că va fi dat afară, ba că riscă chiar pușcăria, iar ăștia îl făceau director. Încercă să zică ceva, să mulțumească într-un fel, deși nici el nu credea că ar putea fi adevărat. Femeia îi spuse însă autoritar să plece, că are treabă.

Părăsi clădirea cu mult mai șocat decât venise. Nu știa ce să creadă. Nu înțelegea nimic. Se petrecuse totul mult prea repede. Îi trecuse prin minte că ar putea fi arestat chiar acolo, în birou, iar el era acum numit director.

După câteva minute se gândi că totul e o farsă. Poate femeia nici ne era ce spunea. “Da, dar ce căuta acolo? Și totuși, directorii sunt puși așa peste noapte?”

***

4

Pe drum s-a oprit să bea o votcă mică la Sile. Trebuia să își revină. Nu putea să-și adune gândurile. Simțea că are nevoie de puțin timp înainte de a ajunge la școală. Nu a putut însă să stea jos să își bea votca în liniște. Nu avea stare. Simțea nevoia să meargă, chiar să alerge. La un moment dat s-a ciupit de mână. Cine știe poate visa! Dacă, ajuns la școală, mirajul acelui vis nebunesc se destrăma? 

A ajuns până la urmă și la școală. Evident, toți erau la câmp. A intrat totuși. Se gândea că ar putea găsi pe cineva cu care să schimbe câteva vorbe.

Când îl văzu, Tanța îi sări de gât și îl pupă cu un entuziasm care îl sperie.

– Felicitări, tovarășe director. Vai, ce mă bucur, că avem și noi un director tânăr și capabil. Vai, să știți că am plâns de bucurie!

Deși ușor paralizat, încercă să se ciupească din nou. Aproape reușise. Se gândea că nu poate fi adevărat, iar pe față i se putea citi ușor acest lucru. “Cum dracu de aflase Tanța așa de repede. Sau poate știuse dinainte?” Tanța îi ghici gândurile.

– Acum m-a sunat zăpăcita aia de Kati de la inspectorat și mi-a zis de decizie. Vai ce mă bucur!

Dacă nu ar fi cunoscut-o pe Tanța, ar fi putut crede că era adevărat tot ce-i ce zicea.

– Vai Michi, vrei o cafea? Uite că am gata aici… Tovarășe Fumărel, sper că nu te superi dacă îți spun în continuare Michi? A, numai când nu sunt alții de față, că știm protocolul.

El o privea în continuare stupefiat. Încă nu știa ce să spună. Prefera să zâmbească și să dea când și când din cap.

Din senin Tanța se lovi dramatic cu mâna peste frunte:

– A, am să pun fetele să facă curat la tine în birou. Știi că ai un birou pentru UTC, la etaj? E un fel de depozit de vechituri acolo, dar îl facem lună în două zile.

Michi refuză cafeaua. Simțea că are mult mai multă nevoie de aer. Ieși în stradă și își trase peste față o palmă puternică. Nu. Nu visa! Reuși să își dea sângele pe nas.

Acasă istoria se repetă. Tanța o sunase pe Olga. A trebuit astfel să-i răspundă la întrebări și ei. Ca să scape de întrebările iscoditoare ale femeii a inventat o poveste aiurea, cum că ar fi ceva rudă cu prim-secretarul.

A doua zi la școală toți colegii, unii cu care nu legase decât câteva cuvinte, se simțiră datori să-l felicite. Realiză însă repede că-și făcuse uluitor de mulți dușmani. Cumva aiurea, i s-a părut că l-a felicitat sincer doar o singură persoană, Mircea. Adică tocmai cel căruia el îi luase postul.

Într-un  moment în care l-a surprins singur, s-a dus la el cu o mutră spășită:

– Mircea, te rog să mă scuzi, dar eu am crezut că o să mă dea afară și ei m-au făcut director.

– Stai Michi liniștit, că eu voiam să scap de pacostea asta de doi ani de zile. Și pe mine m-au pus cu japca, că trebuia un bărbat și nu puteam refuza, că aveam dosar să intru în partid. Acum, că am intrat, sunt bun chiar de cinste că am scăpat cu doi ani înainte de termen.

Se uita la Mircea care râdea în timp ce-i vorbea și nu putea știi dacă râdea sincer sau era doar o grimasă forțată.

– Dar fii atent că tovarășa prim cred că a pus ochii pe tine. Fi atent că are bucurii la tine și nu e ușor să i le îndeplinești.

Acum Mircea sigur râdea. Râdea foarte sincer.

La câmp se simțise din nou bine. Părea că lucrurile intraseră în normal. Cu siguranță, nu era nimic normal, dar lui îi mergea în mod cert mai bine. Poate chiar extrem de bine. La plecare, chiar înainte de a se sui în autobuze, a venit la el Minodora.

– E, Michi, felicitări! Dar știu că ești mare. Tembelii ăștia așteptau de ani de zile și le-ai suflat postul. În doi ani te vedem și director plin, nu e așa?

Michi nu știa cum să se eschiveze, deși pentru câteva secunde ochii săi trădară plăcerea unei asemenea ipostaze. Minodora continuă:

– Dacă ai știi ce mult îmi place că avem și noi un director, chiar adjunct, bărbat adevărat, nu niște boșorogi și epave ca ăștia. O să moară prietenele mele de la Construcții, să știi că sunt vreo două acolo care sunt în limbă după tine. E, nu că nu te-ar plăcea și colege de la tine din școală, cine știe, poate chiar mai mult. Apropo, să știi că trebuie să sărbătorești evenimentul.

– Sigur, sigur, răspunse în dodii, frapat de schimbarea de atitudine a Minodorei, fata căreia îi era frig în chiloți.

Michi mai încercase să vorbească cu ea, tot la câmp, cu o săptămână, două în urmă, dar nu-l prea băgase în seamă. Acum lucrurile luaseră o turnură radical diferită.

– Michi, poate bem o cafea într-o după-amiază. Minodora îl privea drept în ochi ca și cum ar fi vrut să se înțeleagă cu totul altceva.

Nu apucă să spună ceva pentru că Minodora continuă:

– Din păcate stau cu maică-mea, dar aș putea să trec eu pe la tine, dacă vrei să fie mai comod.

– Sigur, abia aștept, răspunse în cele din urmă, încurcat de insistența Minodorei.

Se întoarse imediat și țipă autoritar la un grup de elevi care se jucau pe lângă un tractor aruncând cu roșii într-un stâlp. Alergă spre ei și pocni imediat pe doi vlăjgani, care erau mult mai solizi decât el. Gestul său a fost însă atât de rapid, că cei doi s-au întors speriați fără să scoată vreun sunet. Scena îngrozise probabil și pe ceilalți. Brusc, în jurul său se făcu liniște. Toți elevii se apucaseră să lucreze sârguincios. Doar era director, nu?

***

5

Trecuseră astfel mai multe zile. Nu mai plecase la București. A mers zilnic la câmp. Din proprie inițiativă. Până și duminica. La școală cam toată lumea își schimbase serios atitudinea. Culmea, unii veniseră să îl roage să îi ajute, că voiau și ei niște aprobări. Auziseră că era rudă cu primul secretar, cică nepot. Tâmpenia cu care o păcălise pe Olga dăduse roade. Toți știau acum povestea și o considerau, prin forța lucrurilor, ca fiind adevărată.

Timp de vreo două trei săptămâni lucrurile au mers perfect. Vremea se răcise bine, dar nu erau semne că s-ar intra la școală. Se stătea mai puțin pe câmp, de strâns nu prea mai era mare lucru, că roșiile se cam stricaseră, dar ei culegeau resturile. Într-o dimineață directorul l-a chemat înainte de plecarea la câmp:

-Fumărel, știi ceva de Carmen?

Abia atunci își dădu seama că lui îi ieșise complet din minte.

– Nu, nu știu nimic, de ce ar trebui să știu?

Directorul păru mirat de replică.

– Păi nu tu ai venit să ne spui că mă roagă să o învoiesc, că nu știu ce problemă are, și că lipsește o săptămână, două?

– A, da, sigur că da, m-a rugat să îi spun Tanței și ea să vorbească cu dumneavoastră, așa e.

Michi îl privea însă pe director la fel de senin.

– Fumărel, au trecut aproape patru săptămâni. Mă rog, peste câteva zile. Eu mai învoiesc lumea, mai ales femeile, că au probleme, au gospodării, copii, familii, da’ e cam mult. Hai o săptămână, două, dar au trecut mai bine de trei. Mi se urcă țațele astea în cap. Nici nu știu ce să spun! O fi bolnavă? O avea concediu? Dacă nu? Ea ne apare în condică ca prezentă. Tanța i-a ridicat și salariul. Nu știi chiar nimic? Nu ți-a spus unde pleacă, de ce, cum să dăm de ea?

Michi nu avea răspuns. Carmen era enigmatică, dar el era convins că putea să își poarte singură de grijă. Probabil plecase cu bărba-su pe undeva, îi spusese parcă Mircea sau Minodora că mai făcea chestii din astea.

Fără să își dea seama îi încolți în minte un cu totul alt gând. Acum îi era director! “Nu o să mai facă pe nebuna! Acum o să mai joace și după cum vreau eu”. Un zâmbet ciudat îi apăru pe față făcându-l pe director să se uite curios la el. Mai ales că el era supărat, iar Michi părea foarte bine dispus. Fără voie, replicile din reveria sa prinseseră un dram de viață. Zâmbea bine de tot. Directorului i se păru chiar că aude câteva șoapte “E, acum să vedem dacă mai face pe nebuna. Că nu pot, că nu e cazul, că altădată. E, acum cred că o să aibă chef”.

            Plecă spre autobuz fără să mai spună nimic. Directorul se uită chiorâș după el. “De ce dracu să aibă chef Carmen?”

În ultimele săptămâni Michi devenise destul de sigur pe el. Totul mergea bine. Reluase meditațiile cu Ioana. Luase primul său salariu. Își cumpărase și niște haine. Fusese chiar chemat la inspectorat și i se spusese că e pe lista de case. Urma să primească o garsonieră în două, trei luni. Absolut totul mergea neașteptat de bine. Avea planuri mari și era pe punctul de a le pune în practică. Abia aștepta să înceapă școala, să înceapă orele, să planifice tot felul de activități. Era sigur că putea și va și realiza multe lucruri ca director, chiar dacă doar adjunct. Era fericit, pentru că totul ieșise până la urmă uluitor de bine.

Din nefericire nu putea ști în acel moment că visele lui nu aveau niciodată să fie îndeplinite și că acelea erau ultimele zile fericite din viața sa.

***

6

Era deja sfârșitul lui octombrie. Era chiar frig, mai ales diminețile. Nu mai mergeau la câmp decât de dimineață și numai după opt jumătate, nouă. Pentru sfârșitul lui octombrie vremea era însă plăcută. Se îmbrăcau mai gros, dar copiii erau la fel de bucuroși și plini de energie. Știau că fiecare zi cu soare este încă o zi de vacanță. La câmp nu prea mai aveau mare lucru de făcut. Mergeau totuși pentru că până la brumă nu se putea lua decizia de intrare la ore. Nici cei de la Județ nu aveau curajul să decidă altfel. 

Nu trecuse mult de la numirea sa, dar se simțea pe deplin confortabil în noul rol. Într-una din zile, înainte de a pleca autobuzele, directorul îl chemă la el:

– Măi Michi, te rugasem să duci niște roșii și niște gogoșari lui Georgescu! Ce mama dracului ai făcut, că l-am lăsat pe omul ăsta cu fundul în baltă!

Michi își aduse aminte de episodul de la Ferma Roșie. Uitase total de Georgescu. Crezuse că puștanii se duseseră direct la bătrânul profesor cu sacoșele. În zilele alea numai de Georgescu nu-i stătuse capul. Încercă să spună ceva, dar își dădu seama că dacă amână un pic va reuși să scape de explicații. Avea dreptate. Directorul continuă imediat:

– Măi Michi, te rog mult, am vorbit cu Dan să aranjeze cu niște băieți, însă nu mai vine până la școală când se întoarce, că el coboară la barieră. Te rog să te duci acum la ședință, la Liceul 2, că e un instructaj cu directorii de UTC, dar te rog să te întorci la prânz și să aștepți băieții lui Dan. O să te rog să te duci tu cu ei la Georgescu. Uite adresa lui. Iei un băiat și mergi cu el, că altfel singur nu mai ajunge. Directorul scrise ceva pe o hârtie de caiet și i-o dădu. Continuă imediat:

– Vezi că eu dau o fugă la București, că am de cumpărat ceva. Dacă întreabă de mine careva sunt la câmp.

Ultima replică directorul o spusese ieșind, tam-nesam, pe ușă. Era de așteptat, s-a întors în câteva secunde:

– Michi, să te îmbraci frumos dacă mergi la Georgescu.

Plecă, iar ușa nu se mai deschise. Michi rămase totuși derutat. Adică de ce să se îmbrace frumos? Nici nu avea de ce să se mai întrebe, deoarece se hotărâse pe loc să nici nu meargă. Dădea biletul băiatului și gata. “Ce atâta nebunie cu Georgescu ăsta!”

După câteva minute a plecat și el spre liceul 2. Pe drum s-a tot întrebat de ce orașul avea un liceu cu numărul 2, dar nu și unul cu numărul 1. Sau poate nu auzise el de un asemenea liceu? A ajuns mai târziu. S-a strecurat în cancelarie și s-a așezat pe un scaun lângă ușă.

– Tovarășe Fumărel, te rog, vino mai în față, nu sta acolo. Și aș vrea să știi că la aceste ședințe trebuie să vii la timp.

Bărbatul care i se adresase era destul de grăsuț, la vreo treizeci și ceva de ani. Curios, avea părul cam mare pentru un profesor. Părea un poet sau un scriitor. Continuă:

– Să știi tinere că noi punem mare preț pe seriozitate, pe buna cuviință, pe morală, drăguță. Să știi drăguță că noi aici suntem punctuali!

Michi suporta cu stoicism. Îl enerva însă acel “drăguță” repetat. Avusese chiar intenția de a reacționa, dar se lăsă păgubaș. I se părea oricum exagerat să i se facă atâta scandal pentru că întârziase zece-cincisprezece minute. Bărbatul exagera cu siguranță, iar el nu știa de ce.

– Antoaneta, te rog să stai un pic de vorbă cu tovarășul Fumărel după ședință.

Bărbatul se adresase cuiva din spate, apoi se întoarse din nou spre el:

– Ia spune tovarășe Fumărel, cum merge grupul școlar. Ați realizat planul? Poți să prezinți raportul?

– Ce? îi scăpă o replică aiurea.

Aflase de ședință în dimineața aia și habar nu avea despre ce era vorba. Crezuse că trebuia să ia niște notițe, să asculte indicații, de unde era să scoată un raport? Ce voiau să afle despre școala lui?

– Tovarășe Fumărel, vrei să ne prezinți materialul pe care l-ai pregătit? Continuă bărbatul ușor răstit.

“Haida-de! Ce material? Ăștia sunt tâmpiți?” Se ridică încet. Și începu să se bâlbâie:

– Da, sigur că… noi mergem la câmp….. și lucrurile merg bine la noi… Își dădu însă seama de ridicolul situației și pe un ton mai firesc reveni:

– Știți, din păcate eu abia am fost numit și astăzi de dimineață am aflat de această ședință.

– Păi e normal, dacă nu ați dorit să participați până acum, replică tăios bărbatul.

Făcu câteva secunde pauză, cât să creadă Michi că a scăpat, dar reveni:

– Tov. Fumărel, să știi că un tânăr comunist trebuie să fie un tip vertical și să aibă un caracter ireproșabil. Nu ești absolvit de responsabilități dacă te dai la fund și te ascunzi de sarcini. Au mai fost două ședințe la care nu ai catadicsit să participi, scumpe tovarășe.

Intră în pământ de rușine. Ce putea să zică? Încercă să se scuze, dar nu știa cum să o facă. Urmă un moment de mare penibilitate. Nu mai avea nimic de zis, însă nu știa dacă era normal să se așeze la loc pe scaun. După câteva secunde de tăcere și de așteptare, dădu să se așeze. În acel moment bărbatul, care parcă așteptase acest moment, strigă suficient de tare:

– Bravo!!!

            Michi se sperie. Vocea bărbatului spărsese clipele de tăcere. Instinctiv reveni la poziția de drepți, ca un elev speriat. Bărbatul îl umilise, iar Michi avea acum senzația că aceasta fusese de fapt intenția.

– Ce-ai rămas în picioare? Am înțeles. Este clar. Ia loc tovarășe și pune mâna și notează.

            Michi s-a umplut de nervi. Inițial i se păruse, acum era convins. Bărbatul avea ceva cu el. Îi era foarte clar că făcuse totul înadins. Nu mai era deloc atent la ce se întâmpla acolo și se certa singur că venise la ședință. “Cum dracu să fi fost două ședințe în câteva zile? Și cine dracu mai e și ăsta? Al dracului politruc!”

            După un timp se hotărî să noteze câte ceva, pentru că politrucul se apucase să spună tot felul de lucruri ce păreau importante. Toți notau. Începu și el să scrie câte ceva din ce auzea. Nota cuvinte disparate, din automatism, pentru că nu era atent.

După mai multe minute însă, reflexul de student l-a făcut să noteze cursiv. Tot instinctiv, la un moment dat, pierzând șirul, a încercat să se uite peste umăr la o profesoară de lângă el.

Îl bufni râsul. Femeia, care la prima vedere părea foarte serioasă, desenase pe o pagină întreagă tot felul de caricaturi obscene. Toate semănau cu politrucul. Erau desene asemănătoare cu cele din veceurile băieților, numai că femeia le adăuga tot felul de floricele. Nu se așteptase la așa ceva. Fusese convins că femeia, conștiincioasă, scria tot ce se dicta. Simțea că nu poate să își mai stăvilească hohotele, care doreau să erupă ca dintr-un vulcan. Pentru a nu fi iarăși centrul atenției își aruncă pixul sub masă și se aplecă imediat să-l ridice. Un chicot suspect se auzi de sub masă. Ieși doar după ce reuși să se liniștească. După ce reveni, femeia se întoarse spre el și îi șopti:

– Ce zici, seamănă? O are cu siguranță mai mică, de aia i-am pus câteva floricele. Îmi pare rău, dar de regulă floricelele nu îmi ies atât de bine.

Femeia nu era prea tânără. Probabil avea în jur de patruzeci de ani. Era urâțică, dar pe undeva totuși simpatică. El era cucerit. I se părea un gest extraordinar, ca la o anume vârstă, să te mai ocupi de prostioare adolescentine. Se aplecă spre femeie și o întrebă în șoaptă:

            –  Ai talent cu carul, dar floricelele ce sunt, ochiul boului?

            –  Ar vrea ăsta, dar sunt doar lăcrămioare. Îți dai seama că sunt de patru ori mai mari decât instrumentul?

– Ești rea, poate că nu e așa de grav!

Michi zâmbea. Era vizibil satisfăcut. După câteva secunde, încercând să salveze conversația care se înfiripa, continuă

            –  Auzi, cine este ăsta și ce dracu se întâmplă acum aici, că eu nici nu știu ce caut?

Femeia, foarte sigură pe ea, ca și cum se aștepta de cel puțin două ore la acea întrebare, îi răspunse.

– Aici este România, o țară socialistă, aflată pe drumul făuririi socialismului multilateral dezvoltat. Tu nu știu de ce ești aici, probabil că ai ajuns din greșeală. Băiatul cu puța este celebrul profesor, mare îndrumător de tineri și tinere comuniste, tovul Stoian.

Michi se uită la bărbat consternat. Își aduse aminte de poveștile lui Mircea. “Ia te uită cine îi dădea lui lecții!” Devenise însă și foarte curios. “Ce dracu or vedea fetele alea la ăsta?” Era supărat în continuare, dar parcă și mai mult era intrigat.

Femeia continua să deseneze fără să se sinchisească. Dădea chiar paginile. El devenise mult mai relaxat. Renunțase să mai scrie. Politrucul era un profesor ca și el. Ce infect părea acum tipul! Începu să se uite pe fereastră și să se gândească la cu totul alte lucruri.

La un moment dat simți un zumzet. Ședința se terminase și toți își strângeau lucrurile. Dădu să plece, dar a fost oprit imediat de Antoaneta. O tânără insipidă, care ținea morțiș să îi arate niște tabele pe care el trebuia să le completeze. Erau niște prostii fără margini în legătură cu numărul de borcane, de sticle și de hârtie, pe clase, pe ani, pe școală, pe dracu mai știe ce. Erau aberații pe care fătuca le explica de ziceai că era vorba de teoria relativității. În cele din urmă îl lăsă în pace. Din păcate, femeia de lângă el, pe care se decisese să o invite la o cafea, dispăruse.

Se întoarse pe jos la școală. În dreptul intrării profesorilor văzu un bărbat care tocmai ieșea și care i se păru cunoscut. Era căpitanul de miliție, care îl chemase la el cu câteva săptămâni în urmă. Era îmbrăcat în civil.

– Ce faceți tov profesor, pe dumneavoastră vă căutam.

Michi se uită circumspect. Salută difuz.

– Tov Fumărel, am avut drum pe aici și am zis să vă caut, că voiam să vă întreb ceva.

– Poftiți înăuntru, reuși să își revină destul de repede după șocul revederii, redevenind suficient de autoritar.

– A, nu, nu e nevoie tov Fumărel, știți, tot cu fetele alea. Spuneți-mi, chiar nu le-ați cunoscut deloc?

– Nu, sigur că nu! Michi răspunse sincer. Episoadele respective îi ieșiseră de altfel din minte și chiar nu prea mai era șocat de acele experiențe.

– Dom’ profesor, dar dumneavoastră ați vrut să le cunoașteți cumva?

De data aceasta simți un fior pe șira spinării. Milițianul reușise până la urmă să îi retrezească angoase mai vechi. Negă însă din nou cu hotărâre.

– Dom’ profesor, vă mulțumesc mult, erau doar niște prostii care mă chinuiau. Am plecat, vă salut. Milițianul se îndepărtă, dar se întoarse după câțiva pași.

– Aoleu, era să uit. Tov Fumărel, ați fost cumva vreodată la bariera de la linia veche?

– Nu, nu cred, nici nu știu unde e, și de mers, am mers doar pe aici prin zonă.

Mințise destul de bine dar, după ce milițianul plecă, intră în panică. Căpitanul îi stricase ziua. Își aprinse o țigară. Un elev îl strigă însă imediat. Un băiat, mic de statură, îl aștepta în holul de la intrare cu două sacoșe imense. Era omul lui Dan. Primul gând a fost acela de a-i da biletul și de a-l trimite la bătrânul profesor. S-a răzgândit însă. Simțea că, pentru a ieși din indispoziția creată de milițian, ar fi util să nu se ducă pentru moment acasă, ci să se ia cu altceva. Nu avea în fond nimic de pierdut dacă mergea la Georgescu.

***

7

            Profesorul Georgescu stătea destul de departe. A ajuns pe strada Răsăritului după aproape jumătate de oră. I se părea anormal ca un fost profesor al grupului școlar să stea atât de departe de școală. A încercat să-l întrebe câte ceva despre Georgescu pe elevul lui Dan. Acesta nu auzise niciodată de el. Pe semne era prea mic. Nu l-a mai întrebat altceva. Nu avea chef de discuții. Mai mult, i se păruse aiurea să îl țină de vorbă, băiatul abia căra cele două sacoșe imense. Se gândise la un moment dat să care și el o plasă. Nu avea însă nici un chef să facă pe hamalul pentru profesorul care, în subconștientul său, era cumva asociat cu evenimentele din sâmbăta neagră.

Pe de altă parte, îl rodea povestea cu milițianul. Răscolise un capitol care păruse epuizat. Cel puțin el îl crezuse un episod încheiat de la sine. Fusese convins că criminalul trebuia să fi fost prins deja. Căpitanul se lăudase doar că într-o săptămână va finaliza cazul. Trecuseră deja multe săptămâni.

Alergând prin multele sale gânduri nu realiză că strada se sfârșise fără ca numărul 89 să mai apară. Băiatul se oprise și se uita la el curios. Drumul continua însă nu și casele. Nu mai erau decât niște terenuri, care fuseseră probabil cândva cultivate, numai că acum deveniseră spații virane.

Se uită în urmă cu un aer ușor disperat. Poate trecuse de casa lui Georgescu fără să știe. Era decis să se întoarcă, însă băiatul îi arătă un grup de case în zare. Erau cu siguranță în afara orașului, dar trebuia să meargă până acolo, să vadă despre ce era vorba.

Când se apropiară își dădu seama că nu era decât o casă, foarte mică, cu două camere, eventual o bucătărie. Mai existau două maghernițe în aceeași curte. Una era sigur un grajd, iar alta probabil o magazie. Exista și un fel de gard. Mai degrabă niște scânduri rupte, care aminteau de faptul că, probabil cu destul de mult timp în urmă, fusese acolo o casă civilizată. Nu exista nici o poartă. Michi ezită un moment neștiind pe unde să intre. Până la urmă sări peste niște scânduri rupte.

– E la dracu, în ce hal stă și profesorul ăsta, simți nevoia să-și rostească cu glas tare gândurile.

– Dom’ profesor, eu am plecat, că trebuie să am grijă de sor-mea, că pleacă mama la servici.

            Băiatul lăsă plasele jos și o zbughi pe drum. Michi nu apucă să zică nimic. Se trezi cu plasele la picioare și cu un fior pe șira spinării. “Dacă nu este asta casa lui Georgescu? Ce fac cu plasele astea uriașe?” Îl strigă pe băiat, dar era prea târziu pentru ca acesta să mai răspundă. Îl strigă apoi și mai speriat, pe profesor. I se adevereau temerile. Nu răspundea nimeni. Încercă din nou însă nu obținu un alt efect. Se apropie de casă. Ușa era întredeschisă. Intră. Nu era nimeni în cameră.

I se păru curios, dar era o cameră în care se intra direct de afară. Nu exista nici un fel de hol sau de antreu. În dreapta era o măsuță cu un scaun și într-un colț un pat foarte îngust. Se uită în stânga, după ușă, și își dădu seama că de fapt intrase într-o bucătărie. Pe peretele din stânga se afla o plită, pe care se afla un ceaun în care fierbea ceva. “Unde dracu o fi profesorul Georgescu?” Avea o presimțire sumbră. Ar fi culmea să mai aibă încă o problemă în plus. Îi trecu prin minte că ar putea să îl găsească mort pe moș. Nu avea curaj să intre în cealaltă cameră. “Ce tâmpenii pot să îmi treacă prin cap!”

Așa cum văzuse el în atâtea filme, își scoase batista și cu ea apucă clanța de la ușa din față. Evident nu putea să își alunge presimțirile sumbre din cap. Ar fi trebuit să dea într-o altă încăpere. Era într-adevăr o altă cameră, la fel de mică, tot cu un pat în dreapta, cu o mică fereastră în față și o masă sub ea. În stânga trona o sobă mare de teracotă, iar alături un șifonier din lemn, vopsit foarte urât, în verde. Pe jos erau un fel de cârpe, iar prin alte locuri era plastic din ăla care se pune la sere. Nu i se părea deloc posibil ca aceea să fi fost casa unui profesor. “O fi fost de sport”, gândi amuzându-se pentru câteva secunde. În stânga, între șifonier și sobă mai era o ușă. Michi reluă schema cu batista și o deschise și pe aceasta. Era o cameră cam la fel de mare…

Îngheță de spaimă.

În mijlocul camerei zăcea un om încovoiat. Nu mișca și stătea într-o poziție nefirească. Alergă la omul căzut, însă nu avea curajul să îl atingă.

“E la dracu, asta îmi lipsea”. Michi se gândise în primul moment să fugă, dar venise cu elevul ăla și era limpede că s-ar fi aflat foarte repede că fusese acolo. “Cum dracu să dovedesc că ăsta era deja mort când am venit aici?”, gândi cu voce tare fără să vrea.

– Drăcuiești cam mult profesore!

– Ce?…

Michi era consternat, dar și nervos. Se speriase destul de rău. Omul, un bătrânel cu părul lung și complet alb, nu era deloc mort. Făcea un fel de mătănii. Acum se ridicase și părea chiar vioi.

– Ai observat ce mult drăcui și ce puțin rostești numele domnului?

Michi nu știa dacă să răspundă. Pe de altă parte se întrebă de unde știa bătrânul că era profesor.

– Sunteți profesorul Georgescu?

– Iar dumneavoastră sunteți profesorul Fumărel, nu-i așa?

Încuviință dând din cap. Nu prea era însă în apele lui.

Bătrânul părea că vine din altă lume. Era îmbrăcat, și chiar arăta, ca un bătrân de la Muzeul Satului. Asta era imaginea care-i venise în minte. Cu câțiva ani în urmă mersese la Muzeul Satului cu o fătucă ce ținea morțiș să ajungă acolo, iar el bineînțeles nu o putuse refuza.

Bătrânul stătea vesel în fața lui și îl privea cu o ușoară admirație. Avea o barbă albă foarte mare și un păr extrem de bogat, care acum stătea vâlvoi. Era îmbrăcat într-un fel de cămașă albă, foarte lungă și niște pantaloni, probabil din lână, care aveau o culoare destul de aiurea, un alb murdar.

– De ce te uiți așa la mine? Ești contrariat pentru că nu sunt mort, sau pentru că știu cum te cheamă?

Bătrânul nu așteptă însă ca Michi să spună ceva. Continuă:

– În primul rând, directorul tău mi-a transmis cum te cheamă și că o să vii la mine. Știi, nu vine practic nimeni aici, așa că nu exista o probabilitate mai mare de unu la o mie să fi fost altcineva.

Michi îl privea și mai consternat. Nu i-ar fi trecut prin cap vreun moment că acel bărbat arhaic să vorbească de probabilități. Îi veni însă imediat în minte gândul că bătrânul fusese totuși profesor și nu era un țăran.

– Pe de altă parte, să știi că meditam și nu eram nici măcar leșinat. Acum ia loc, te rog. Nu am decât acest scaun, așa că eu o să stau pe lădiță.

Michi se uită în jur mai atent. Și această cameră era sărăcăcioasă, ca și celelalte, numai că era diferită. Nu avea decât un scaun, un birou și lădița pe care stătea acum profesorul. În rest, era plină de rafturi pe toți pereții. Acestea erau pline cu cărți. Toate păreau foarte vechi.

– Vă plac cărțile vechi? continuă bătrânul profesor, parcă ghicindu-i gândurile.

Michi încuviință, mai mult din politețe, însă profesorul continuă parcă neținând cont de acest lucru.

– Sunteți profesor de fizică?… Am aici prima ediție a teoriei relativității, am însă și o ediție, din secolul XVIII, a lucrării “Principiile matematice ale filosofiei naturale” …

Bătrânul îl privi din nou cu atenție și zâmbi.

– A, tot directorul mi-a spus că sunteți stagiar și că predați fizica, ținu bătrânul să-l liniștească.

– Știți, tot directorul m-a rugat să vă aduc câte ceva de la câmp. Am lăsat plasele în bucătărie, replică și el, mai mult pentru a zice ceva, dar cu un aer ușor ofensat.

– Dacă îți este cu voie, bătrânul îl întrerupse din nou, parcă fără să țină cont de replica lui, te superi dacă te rog să mai stai câteva minute pe aici, cred că nu ești însurat și deci, nu te așteaptă nimeni. Știi, vorbesc foarte rar cu oamenii. Tu cred că ești al doilea, sau al treilea om care a intrat aici anul acesta.

– De unde știți că nu sunt însurat? Și asta v-a spus-o directorul?

– A nu, dar vezi, am observat un lucru simplu. Nu ai verighetă și știam că ești stagiar. Prin urmare, dacă directorul te-a trimis tocmai aici, înseamnă că nu ești navetist, deci în cursul săptămânii stai aici, în oraș. Șansa să ai o prietenă cu care să ai o relație de durată, aici, la noi în oraș, și care să te aștepte, este extrem de mică. Vezi, tu ai ajuns în Videle doar de câteva săptămâni. Pe de altă parte, dacă aveai o prietenă, care tocmai ți-ai fi făcut-o aici, și care să te aștepte, cu siguranță, ai fi fost prea înfierbântat de dorința de a o întâlni pentru a accepta acest comision. Vezi, e destul de simplu!

Michi intră în joc. Era impresionat de logica bătrânului. Se lăsă mai relaxat pe spătarul scaunului, dar se îndreptă imediat pentru că acesta trosnise serios.

– Dar de unde știți că nu m-ar aștepta altcineva, nu neapărat o prietenă?

– A, asta era?

Profesorul făcu o pauză, deși inițial păruse că va da din nou replica imediat. Își freca ușor barba cu degetele, vizibil satisfăcut de faptul că Michi intrase în joc.

– Păi vezi tu, continuă în fine după câteva secunde, eu mai știu că ești din București. Asta înseamnă că nu dai prea mulți bani pe noi ăștia provincialii. Prin urmare este greu de crezut că o persoană precum gazda, un coleg, sau un copil la meditații să însemne prea mult pentru tine. Pe de altă parte, pari destul de abătut și cred că cineva te-a pus pe gânduri serios, pentru că ți-ai pierdut reacțiile.

Michi îl privi fix ca și cum ar fi vrut să afle un secret teribil. “Cum adică cineva l-a pus pe gânduri. De unde dracu să știe?… Chiar, ce des rostesc expresia asta? … De unde putea afla profesorul de milițian?” Nu mai era contrariat, devenise chiar ușor speriat.

– De unde mai știți și chestia asta? Hai, că e prea de tot. Pe asta ați inventat-o.

Bătrânul îl privi în ochi cu un aer de om ușor ofensat, continuând să se joace cu barba sa albă.

– Eu nu inventez nimic, dragă tinere profesor.

Michi așteptă o explicație, dar ea nu veni. Bătrânul continuă aparent fără nici o legătură.

– Ai auzit de Kant, de filosoful german?

Michi simți brusc că îl ia cu nădușeli. Era prea de tot! Chiar nu mai avea chef să audă de Kant, de matematică, de tot ce spera din tot sufletul să fi fost o prostie peste care trecuse. “De unde naiba i-a venit și chestia cu Kant?”

Bătrânul părea că i-ar citi gândurile:

– Dragul meu, nu e nimic extraordinar. Vezi tu, te-am întrebat de Kant pentru că el a fost un om teribil de ciudat. Era poate cel mai informat om al vremii sale, dar vezi tu, el nu a plecat niciodată din orașul său natal, Königsberg. De fapt, arareori călătorea la țară ca să se plimbe, dar nu a vizitat niciodată în viața sa alte țări, sau alte orașe mari. Și cu toate astea el știa mai bine decât cei mai înverșunați vizitatori ai meleagurilor străine cum arăta Londra, Parisul sau știu eu ce alt oraș european al vremii sale. Avea o minte ascuțită și o memorie fantastică. Ăsta era secretul. Totul este să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău și vei înțelege toate misterele. Nimic nu poate rezista intelectului, pentru că dincolo de el nu există nimic. Înțelegi?

Michi dădu sincer din cap, semn că nu înțelegea nimic. Bătrânul zâmbi cu un aer indulgent. Renunță să se mai joace cu barba, însă se ridică și se duse încet spre unul din pereții cu rafturi. Vorbea acum ușor mai tare, parcă cu mai multă convingere.

– Vezi tu tinere, e destul de simplu. Am auzit când ai venit. Era și altcineva cu tine, un elev probabil. Chiar dacă nu l-aș fi auzit însă, era firesc ca directorul să te trimită cu un copil și nu să te pună pe tine să cari plasele, care sper de altfel să fie foarte voluminoase. Vezi, l-am auzit pe copil când a fugit, probabil speriat de locurile astea. Tu nici nu ai realizat! Ți-au trebuit secunde bune pentru a spune ceva. L-ai strigat, mai precis ai încercat să-l strigi, dar nu ai făcut-o imediat. Mai mult, l-ai strigat cu “băiete”, semn că nici nu știai cum îl cheamă. Ce înseamnă toate astea? Că tu erai în plină visare când ai ajuns aici. Tu ai văzut totul cu alți ochi decât copilul. Tu nu erai speriat ca și el, dar nu erai nici atent. Erai preocupat de alte gânduri, așa că, până să te dumirești, au trebuit să treacă acele secunde.

Bătrânul luase o carte din bibliotecă și o deschisese undeva pe la mijloc continuând să-i vorbească. Părea că ar căuta ceva. Spre surprinderea sa, bătrânul se opri din căutat și puse cartea la loc în bibliotecă. Se întoarse și se așeză la loc pe lădiță. În tot timpul acesta continuase să vorbească.

– Pe de altă parte, drumul până aici, mai ales cu plasele pline, a fost de circa patruzeci de minute. Dacă mergi cu cineva atâta timp fără să îl întrebi cum îl cheamă, sau chiar dacă ți-a spus și ai uitat e același lucru, înseamnă că ai fost preocupat de cu totul altceva. Ce te preocupă profesore?

            Michi era zăpăcit de acuratețea raționamentelor. Dintr-o dată părea că totul poate fi foarte clar și că vălul oricărui mister poate fi dat jos.

– Vorbind cu dumneavoastră chiar că simt cum totul poate să devină fantastic de simplu, recunoscu din nou foarte cinstit. Fără să vrea începuse să se joace și el cu degetele printr-o barbă imaginară. Bătrânul remarcă gestul și zâmbi.

– Nu, Fumărel. Nu totul este simplu. În lume nu sunt lucruri complicate sau simple. Mai degrabă mintea noastră este complicată sau simplă. Mintea noastră face ca lumea să poată fi într-un mod sau altul. Numai mintea noastră. Din acest motiv putem să vedem, sau nu, ceea ce există. Nu putem înțelege însă, decât ceea ce avem.

– Da, interesant, însă nu știu…

– Nu minții, profesore! Nu are cum să fie interesant pentru că nu ai înțeles nimic! Poate să îți placă jocul de cuvinte, dar el nu îți spune nimic. Poate fi o plăcere, dar nu poate fi și interesant.

Michi se simți rușinat. Chiar roși un pic în obraji, ceea ce i se întâmpla foarte rar. Era evident că nu înțelesese mare lucru din disertația bătrânului, așa că schimbă brusc vorba:

– Ați fost profesor de filosofie?

– Nu, de sport!

I se putea citi din nou în ochi șocul provocat de răspuns. Era însă și mulțumit. Îi trecuse prin minte această idee. I se părea totuși aiurea să aibă în față un profesor de sport. În orice caz pentru el nu așa ar trebui să arate un profesor, sau mă rog, un fost profesor de educație fizică.

– Dragă profesore Fumărel, am fost aproape treizeci de ani profesor de sport. Vezi, am făcut ceva științe la viața mea, chiar și un pic de filosofie, dar asta în regimul ăla, de dinainte de război…

            Bătrânul îi turnă lui Michi într-un pahar niște apă dintr-o sticlă aflată pe masă. Își turnă și lui. Continuă după ce umplu paharele:

– Am trei doctorate, tinere profesor. Îți dai seama însă, că nu au fost recunoscute după ‘48. Visul meu a fost însă mereu acela de a fi profesor, așa că am obținut până la urmă dreptul de a preda, dar numai sportul. Am făcut chiar un institut pedagogic pentru asta.

– Aveți doctorat? întrebă fără să vrea, fascinat de ideea că poate cunoaște un astfel de personaj.

– Da, am un doctorat în matematică, unul în filosofie și altul în teologie.

– Ați făcut trei facultăți?

– Nu, pe vremea aia învățământul era organizat altfel. Am făcut cam tot ce mi-a plăcut și am crezut că îmi este de folos. Un pic de limbi clasice, un pic de științe, astronomie, istorie, drept, mă rog, tot ce am crezut că îmi poate folosi.

– Deci ați făcut facultatea înainte de comuniști?

– Am și profesat timp de zece ani, înainte de comuniști. Am 76 de ani.

            Michi se gândi imediat că bătrânul se ține foarte bine pentru vârsta aia. Era de înțeles de ce elevii nu îl cunoșteau. Se pensionase de mai bine de cincisprezece ani. “Teribil, trei doctorate! Și ce curios alese, matematică, filosofie și teologie” În mintea lui cele trei domenii nu prea puteau să se împace. Nu rezistă și-l întrebă:

– Mă scuzați că vă întreb, dar când am venit mi s-a părut că vă rugați. M-am înșelat?

– Nu, nicidecum. Rosteam o rugăciune.

– Credeți în Dumnezeu, un om atât de învățat?

Bătrânul începu să râdă cu poftă. Michi îl privea fix neștiind ce ar putea spune. Preferă să bea o gură de apă, deși nu-i era sete.

– Dragă, oamenii învățați pot să fie la fel de speriați în fața naturii ca și cei proști. Ba sunt, în general, mai speriați, pentru că au o imaginație mai bogată. Cei care nu se pot speria sunt înțelepții. Credința tinere este necesară însă tuturor. Absolut toți trebuie să credem în ceva. Unii cred în Dumnezeu, alții în lucruri sau oameni, alții în bani, alții în știință. Un înțelept nu poate să creadă în zei, fie chiar în sacralitatea creștină. Religia nu e pentru înțelepți, ci pentru supuși. Înțelepții trebuie să creadă în puterea minții.

Bătrânul dusese degetul arătător la tâmplă, ca pentru a întări argumentația. Michi abia atunci îi remarcă palmele nenatural de mari și de puternice. Prinsese firul argumentației, dar nu prea înțelegea dacă bătrânul credea sau nu în Dumnezeu.

– Deci credeți sau nu credeți în Dumnezeu?

– Sigur că nu, răspunse ușor iritat bătrânul. Sper că ți-ai dat seama că nu pot să mă consider un supus. Eu sunt credincios, dar mă închin doar minții mele și lumii pe care ea o creează pentru mine. Dumnezeu e doar o părticică a acestei lumi. De ce aș crede doar într-o asemenea părticică și nu în forța care a creat-o?

            Michi începuse să înțeleagă câte ceva, dar tot era contrariat.

– Păi v-am văzut totuși rugându-vă, adică, mă rog, făceați niște mătănii, ați spus că spuneați rugăciuni.

            Bătrânul se uită cu un ochi iscoditor spre locul în care fusese găsit de Michi. Părea că ar căuta acolo, pe jos, răspunsul. Se întoarse apoi spre el și, mângâindu-și din nou barba stufoasă aproape fără să o atingă, reluă firul argumentelor suspendate parcă undeva în eter.

– Era un ritual, dragul meu. Puterea oricărei credințe stă în ritual. Fără ritual nu există nimic. Nici credință, nici cunoaștere, nici norme și nici societate. Orice credință, chiar dacă e vorba de credința profană în bani sau obiecte, trăiește doar prin ritual. Ce este schimbul pe o piață, dacă nu un ritual? Ce este venerația față de obiecte? Prin urmare și eu trebuie să mă rog și să spun rugăciuni pentru crezul meu. Eu nu mă închin la Dumnezeu, ci la cel care l-a creat. La intelect, la gândire, la conștiință.

            Michi dădea din cap, dar nu putea spune mare lucru. Simțea nevoia de a-l contrazice pe bătrân, însă nu știa cum să o facă. El era ateu convins, dar nu se gândise niciodată la credință în alți termeni decât cei religioși. Căzuse în plasă. Avea chef să îl contrazică, să contraatace raționamentele ce păreau a nu avea cusur.

– Bun, să zicem că aveți dreptate. Că toți avem nevoie de credință. Dar nu credeți că tocmai știința ne spune că aceste credințe nu au nici o bază? Că sunt simple himere, care au poate un rol pentru cei mulți, cum spuneți, dar nu și pentru cel învățat, sau, mă rog, înțelept?

– Nu, nu e deloc așa, profesore.

Bătrânul sorbi un pic de apă, iar Michi crezu din nou că nu o să îi răspundă la întrebare. Fără să vrea bău și el un pic din pahar. Bătrânul continuă:

– Să luăm spre exemplu, o formulă din fizică. Una arhicunoscută. E=mc2. Este legea transformării energiei, nu e așa? Ce spune ea?

– Face corespondența între energie și masă, adică substanță. Dă o echivalență, răspunse ca la școală.

– Nu, profesore! Nu e decât o formulă care ne ajută să vedem realitatea într-un anume fel. Ea nu este altceva decât o simplă abstracție matematică. Are valoare, cu siguranță, dar asta doar pentru că noi credem în ea. Ea izvorăște însă, chiar din ritualul săvârșirii științei. Ea are valoare în mintea mea, ca fizician, în mintea altor fizicieni, dar nu și în realitate.

Michi sări că ars. Era cât pe ce să se ridice de pe scaun, dar se opri la timp pentru că i se păru deplasat să se plimbe prin camera profesorului.

– Nu e adevărat! Există experimente care au arătat că în realitate există această relație. Toată fizica stelară demonstrează acest lucru.

– Te înșeli. Este vorba de aproximații guvernate de formulă și nu de realitate. Aceasta pentru că toate instrumentele pe care le folosești pentru a proba relația aparțin aceleiași ordini ideale pe care ai creat-o. E vorba de concepte, relații, instrumente de măsurare. Toate funcționează pentru că tu și ceilalți fizicieni credeți în ele. Ele pot să aproximeze realitatea, dar nu o pot cuprinde. Pot fi utile în a crea un model care să ne explice lumea, dar acesta nu este decât un model. Iar singurul tău argument este eficiența. Pentru că spui că, dacă potrivit modelului ceva trebuie să se producă într-un anume fel, și dacă observăm că se și produce, atunci este clar, avem de-a face cu realitatea. Dar și Vechiul Testament este un model, și el oferă o explicație. Tu spui însă că aceasta explicație e proastă și a ta, a fizicii, este bună. Dar uiți dragul meu, că pentru milioane de oameni explicația, sau modelul Vechiului Testament a fost suficient pentru a-i orienta în lume, și chiar pentru a-i îndruma foarte bine, sau, mă rog, eficient.

            În timpul acesta bătrânul se ridicase și se dusese din nou la unul din pereți. Îi arătă cu mâna, dar cu o eleganță ieșită din comun, mai multe rafturi pline cu cărți:

– Aici sunt sute de cărți vechi de istorie. Ele au fost scrise de oameni care au crezut în alte modele decât ale tale. De ce crezi tu că ei toți au greșit și tu ai dreptate? De ce crezi că mâine nu poate veni altcineva, după tine, cu un alt adevăr? De ce crezi că știința, că fizica ta spre exemplu, ca multe alte lucruri inventate de umanitate, nu va muri într-o zi?

Michi se cutremură la modul propriu. În viața sa nu se gândise că știința ar putea muri. Era șocat, nu atât de întrebare, cât de faptul că nu avea nici un argument rațional pentru a contraargumenta. Bătrânul se dusese între timp spre o altă parte a bibliotecii. Se uita la alte cărți și continua să vorbească fără să pară interesat de ochii curioși, ca de copil, care îl priveau în spatele său.

– Dar și un vraci sau un mag care crede în formulele sacre pe care le rostește este exact în poziția ta. El și-a ajutat, exact ca și fizicianul de azi, propria comunitate și asta nu doar pentru un secol, două, trei ca fizicienii modernității, ci pentru multe, foarte multe mii de ani. Înțelegi?

Michi îl privea cu atenție pe profesor. Era învins de raționamente și părea să nu mai poată scăpa. Nu înțelegea însă întregul demers. Mii de idei îi veneau în minte, idei care i se păreau extraordinare, dar pe care nu putea să le formuleze. Nu avea timp să se oprească măcar la una pentru că profesorul vorbea fără încetare.

– Fumărel, tu chiar crezi că toți au fost proști, sau altfel spus ineficienți, până la moderni și că singura formă de cunoaștere, cea științifică, cea autentic modernă, ar fi singura care ar funcționa altfel? Singura care ar fi corectă, iar toate celelalte din istorie ar fi doar formule eronate?

            Michi se simțea ca la examen. Dădea din cap în sens că bătrânul avea dreptate, rămânând tăcut pentru a asculta continuarea argumentației.

– Asta dragul meu profesor, este doar prejudecata modernului, care s-a vrut superior tuturor celorlalți dinaintea sa. În realitate lucrurile nu stau deloc așa. Ateismul tău spre exemplu, nu este decât un refuz al religiei și al credinței. El nu este semn al superiorității, ci al îngâmfării. Ori, vezi tu, în realitate ateismul fără credință, sau ca respingere a credinței, nu este decât un cancer, o boală care conduce sigur la moarte. Ideea nu este să nu fi credincios, ci să nu fi religios. Credința, ritualul sunt necesare în orice condiții. Trebuie să crezi în oamenii care pot să ne conducă, în puterea comunităților, a științei sau chiar a obiectelor. De crezut însă, trebuie să crezi. În afara credinței orice ateism ucide.

            Îi apăru un zâmbet firav pe față. I se părea că, în fine, înțelege șirul raționamentelor bătrânului.

– Sincer, nu știu dacă cred sau nu în ceva, dar totuși am impresia că dramatizați.

Din nou era sincer, dar exact acest lucru îl simțea. Îi era foarte greu să-l contrazică pe profesor, dar simțea că acesta, cumva, exagerează. Se uita acum la bătrân așteptând reacția. Duse instinctiv paharul la gură și sorbi din el. Nu mai avea nici un pic de apă. Nu remarcă însă.

– O, tinere profesor, din păcate lucrurile exact așa stau.

            Michi aștepta ca bătrânul să continue, ceea ce nu se întâmplă însă. Acesta îi citi în ochi nedumerirea și îi răspunse în timp ce îi turna din nou apă în pahar.

– Tinere profesor, eu nu doresc să te conving, nu are rost să te conving, pentru că totul este ca tu să descoperi și, în cele din urmă, să crezi tot ce ți-am spus.

– Dacă ajung să cred chiar și chestia asta, înseamnă că intrăm totuși într-un cerc vicios. Nu credeți?

Bătrânul râse.

– Dacă tu crezi asta, este numai treaba ta.

Nu știa cum ar trebui să ia răspunsul bătrânului. Era replica lui una care îl încurcase sau doar îi dovedise că nu înțelesese nimic?

– Totuși, chiar credeți că un magician, sau o bătrână vrăjitoare fac exact același lucru ca un fizician sau un matematician. Chiar poate fi pus semnul egalității?

– Sigur că nu! Dar asta nu pentru că unul e mai deștept sau mai eficient, ci pentru că există valori complet diferite, care nu pot fi comparate. Vrăjitorul și fizicianul ar putea fi comparați doar dacă ar împărtăși valori comune. Pentru fizician, vrăjitorul este un escroc. Pentru vrăjitor, fizicianul este doar un ignorant, care măsoară și nu înțelege.

Michi era iritat. Nu era satisfăcut de răspuns și se putea citi ușor pe fața lui acest lucru. Nu putea admite argumentele, însă îl enerva faptul că nu avea contraargumente la fel de pertinente. Bătrânul profesor intuia acest lucru ghicindu-i parcă gândurile. Se ridică și luă o carte care se afla pe un raft chiar lângă el. Era foarte mare și foarte groasă, învelită în piele. Părea o carte de anatomie. Începu să o răsfoiască fără a-l privi.

– Fumărel, uite, medicina modernă a ajuns la niște rezultate extraordinare. Lumea a cunoscut însă în istorie medici, vraci, magi și mulți alții, care au făcut minuni la fel de mari ca și știința medicală de azi. Chiar crezi că medicina a început cu noi, modernii? Că adevărata cunoaștere a naturii materiale și spirituale a omului s-a săvârșit doar acum în vremurile noastre?

– Dacă admitem pur și simplu că aveți dreptate, asta înseamnă că nu mai există nici un fel de dezvoltare. Vreți să spuneți că în istoria cunoașterii nu există progres?

– Ba da dragă, există progres. Problema este însă că dumneata consideri că există numai progres. Ori nu poate exista numai progres. Există creștere și scădere pretutindeni și în toate. Există achiziție, dar și pierdere, există naștere și moarte, există suișuri și coborâșuri. Există bine și rău, există întotdeauna extreme. Asta înseamnă că modelul tău este puțin probabil. El asumă faptul că doar o extremă ar exista, cunoașterea științifică fiind singura validă. Ori, în realitate, există multe alte forme. Există virtuți, dar și defecte ale cunoașterii științifice, ca și ale oricărei alte forme de cunoaștere. Magia nu poate face și înțelege totul, nici filosofia, cu siguranță, dar asta este valabil și pentru știința ta.

            Michi se simțea învins. Nu mai avea nici un argument. Rămăsese blocat. Bătrânul observă și îl întrebă fără nici o legătură cu discuția anterioară:

– Spune-mi, tinere profesor, ai o problemă cu celebrul filosof german, Immanuel Kant?

Michi îl privi, a câta oară, consternat. Mai puțin speriat însă. Și de data aceasta, așa cum se aștepta de acum, bătrânul reveni imediat cu o explicație.

– Nu trebuie să fi surprins. Când am rostit mai devreme numele lui Kant tu ai avut o grimasă involuntară, semn că numele filosofului s-a legat de ceva neplăcut pentru tine. Oricum acesta nu este un nume prea uzual pe la noi ca să fie legat de altcineva.

Michi se gândi câteva secunde dacă trebuie să povestească sau nu despre istoria cu biletul. Îi încolți în minte ideea că bătrânul ar putea să descifreze toată tărășenia, așa că foarte pe scurt îi povesti. Din păcate nu mai avea biletul original și nici măcar copia nu o avea la el.

După ce expusese în mare conținutul biletului, fără să spună însă nimic de țigancă, îi ceru bătrânului un sfat. Acesta căzu pe gânduri și câteva minute nu spuse nimic. Se uita în gol, cumva peste el, potrivindu-și barba cu un gest delicat. Era o imagine hilară. Nu ai fi spus că era posibil ca acele mâini foarte puternice ar fi fost în stare de atâta delicatețe.

Bătrânul se ridică, luă o carte dintr-un raft, o ținu în mână câteva momente de data aceasta fără să o deschidă, o puse la loc, luă o alta, dar nici pe aceea nu o deschise. Dintr-o dată fața i se lumină. Se așeză din nou pe lădiță și puse cartea pe masă. Michi nu știa dacă ar trebui să o deschidă el sau nu.

– Dragul meu, ai de-a face cu o trinitate fundamentală. Din păcate tu nu ai cum să o înțelegi, oricât aș încerca eu. Aceasta pentru că tu încă nu poți să crezi nimic din ce ți-am spus. Vezi, într-un fel, într-o formă însă generală, este vorba despre ce ți-am spus eu. În acest mesaj, care este indiscutabil un semn al unei alegeri, este vorba de o trinitate fundamentală a culturii universale.

Lui Michi, ultima replică i se părea însă teribil de dramatică și de ciudată pentru un bilet de la o țigancă.

– Dragul meu, este vorba de știința pură, adică matematica, vezi, numerele „pi” și „e” la asta ne trimit, de filosofia esenței, și aici este vorba de citatul din Kant, din păcate nu îl ai aici și nu avem cum să-l interpretăm. În fine, al treilea element este magia și ea este dată de formula pe care ai încercat să o reproduci. Prin urmare este vorba de formula universală a cunoașterii. Este vorba de forma completă, de cunoașterea absolută. Este însă vorba de persoana ta și nu de cunoașterea abstractă, generală. Adică este vorba de cunoașterea săvârșită de tine și pentru tine.

– Adică, până la urmă, cum trebuie să înțeleg totul?

Michi replicase destul de nervos, pentru că nu prea înțelegea, dar simțea o dorință nebună de a-și clarifica gândurile.

– Fumărel, singurul lucru pe care ți-l pot spune este că trebuie să lași în viața ta absolut totul deoparte și să te ocupi doar de acest lucru. Ăsta este destinul tău! Tu nu te poți ocupa de nimic altceva. Eu pot să îți mai spun că ți se vor întâmpla lucruri mult mai dramatice decât cele prin care ai trecut probabil până acum. Din păcate nu știu exact conținutul biletului și pe de altă parte tu nu mi-ai povestit tot. Nu ți-a trimis un prieten biletul și nu a fost rodul unei întâmplări, ci al unui eveniment crucial pentru destinul tău. Mi se pare însă că tu încă nu ți-ai asumat acest destin. Tu ești ateistul îngâmfat care, deocamdată, refuză realitatea, refuză credința și refuză cunoașterea. Probabil ai fugit permanent și ai încercat să te convingi că nici nu s-ar fi întâmplat ceva. Credința ta se irosește în minciuna propriului sine. Este păcat.

Michi rămăsese blocat. Se gândea că ar fi fost de preferat să povestească bătrânului absolut tot, însă acum i se părea aiurea să reia povestea cu toate detaliile pe care voit le omisese. Se gândi însă că ar putea să vina în altă zi cu biletul. În minte își planifică ca peste câteva zile să vină și să stea pe îndelete de vorbă cu profesorul Georgescu. Avea multe de aflat de la el.

– Fumărel acum ești confuz pentru că tu vezi totul, în acest moment, complet deformat. Cu timpul o să înțelegi că lucrurile le poți vedea și într-o altă lumină. Tu poți să înțelegi astăzi doar știința. Filosofia e departe de tine, chiar te depășește. Magia, religia nu sunt doar străine, ci îți sunt inamice. Nu ai cum prin urmare să înțelegi mai mult în acest moment. O să vina timpul. Nu știu dacă și la timp.

            Michi se simți ușor ofensat, deși era conștient că bătrânul avea perfectă dreptate. Pe de altă parte i se spusese clar că nu putea să mai ceară alte explicații. Căuta o ieșire și nu știa cum să procedeze. Se trezi întrebând:

– Domnule profesor, dumneavoastră practicați filosofia și știința, cel puțin așa am înțeles, dar practicați și magia?

Bătrânul îl privi cu atenție. Chiar un pic admirativ, semn că aprecia în fine un raționament al său.

– Da, dragul meu, evident practic și magia, cum îi spui tu. Nu este însă, așa cum îți imaginezi poate, ceea ce face o țigancă sau o babă, care dă în cărți sau ghicește în palmă.

Bătrânul profesor stătu câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică și îi făcu semn să îl urmeze în camera din față, în bucătărie. Îi arătă patul acela micuț, iar el se așeză. Bătrânul se duse la un dulăpior, luă o cană de pământ și tot felul de borcane. Începu să prepare ceva într-un castronel.

După mai multe minute în care nu îi spuse nimic, nici măcar nu îi răspunse la cele câteva întrebări pe care Michi încercase să i le pună, se întoarse către el cu cana de pământ plină cu un lichid de culoare dubioasă, care nu avea nici un fel de miros.

– Dragă tinere profesor, dacă vrei o dovadă a magiei, bea această fiertură.

Michi luă cana, însă nu părea că ar dori să guste din ea. Bătrânul făcu o pauză mai lungă și continuă:

– Desigur, vorbesc ca pentru tine, pentru că trebuie să înțelegi că magia nu trebuie dovedita, ea este practicată… Dacă bei conținutul acestei căni nu vei înțelege mai mult și nici nu ți se va demonstra ceva. Vei simți însă puterea magiei, care nu este decât puterea unor substanțe de a scoate din tine ceea ce tu singur nu ai puterea să aduci la suprafață vreodată.

            Michi îl privea cu scepticism, fiind mai degrabă atent la conținutul dubios al cănii. Bătrânul se așeză pe pat lângă el. Îl privea în ochi ca un învățător din prima clasă de școală și încerca cu toată puterea să se facă înțeles.

– Fumărel, magia “lucrează” întotdeauna cu spiritul, cu sufletul, cu energia, cu tot ce este nematerial, sau mai corect spus cu tot ce nu este substanță. Pentru aceasta, în mod curios poate, ea apelează cel mai adesea la substanțe ca un suport care să permită accesul la celălalt univers, cel al energiilor, al spiritelor. Magia reușește doar atunci când combinația aceasta, între substanță și ne-substanță, dă roade. Cel care crede cu adevărat, pentru sine, nu are nevoie de substanțe, pentru că cel credincios este stăpânul propriilor energii. Pentru tine însă substanțele pot să ajute, să te facă să descoperi cealaltă față a universului tău. Dacă bei această licoare o să treci într-o altă stare. O să mergi mai întâi în trecut, iar mai apoi în viitor. Nu pot să îți spun mai mult pentru că restul va depinde doar de tine. Restul este descoperirea ta. Ea poate să se producă sau nu, poate fi bine sau poate fi rău, poți să înțelegi, sau dimpotrivă, să afli cine ești.

Bătrânul vorbea cu o voce ciudată, într-un fel sacadată, dar parcă și cu un fel de muzicalitate specială.

– Ai să te trezești, ai să îți revii în final, doar acasă la tine. După asta ai să poți face o opțiune esențială. Ai să poți să crezi tot ce o să visezi, inclusiv tot ce am discutat, astăzi, aici, sau ai să crezi că totul a fost un simplu vis. Trebuie să ții cont de faptul că evenimentele care vor urma nu vor fi influențate de opțiunea ta, ele se vor produce oricum.

            Michi luă cana și o duse la gură pentru a gusta, mai mult din curiozitate. Totul i se părea o nebunie, însă devenise mult prea curios pentru a se mai opri. Ce putea să piardă, în fond? Gustă. Băutura fără de miros nu avea nici gust. Nici măcar gustul apei. Mai luă o gură. Nu simțea nici un efect și sentimentul inițial, de pericol, se risipi până la urmă. Într-o clipă se decise să bea tot conținutul. Înainte de a-l termina auzi replica bătrânului:

– Fumărel, când o să te scoli nu o să îți aduci aminte tot ce vei visa. Va trebui să muncești mult pentru a realiza acest lucru, dar mai ales pentru a înțelege ce vei visa. Acum o să adormi. Totul o să ți se pară plăcut și liniștitor. Nimic nu este însă în vis ceea ce pare! Ține minte acest lucru.

            Michi adormi imediat. I se părea că plutește. Undeva, de departe, privea o lume care se agita. Totul părea încețoșat. Nu existau culori. Erau numai nuanțe cenușii, că într-un film vechi, alb negru.

***

8

            Nu a știut niciodată cum a plecat de la bătrânul profesor și cum a ajuns acasă. S-a trezit abia dimineața în camera sa de la Olga. Își amintea perfect de bătrân, dar nu și despre drumul înapoi. Își aducea aminte că ar fi trebuit să viseze ceva. Știa că a visat, dar nu își aducea aminte mai nimic. Era dezorientat. Nu știa ce să creadă. Afară părea să fie o dimineață destul de urâtă. Se gândi că trebuie să bea o cafea și să fumeze o țigară. Era decis să caute biletul și să iasă la o plimbare. Trebuia să reflecteze la tot, acum când lucrurile erau calde. Trebuia, vorba aceea, să bată fierul cât era cald, trebuia să se miște repede.

            Reuși să bea cafeaua și să fumeze câteva țigări. Nu se simțea așa de bine și nu mai plecă până la urmă la plimbare. Era însă decis ca după-amiază să se ducă din nou la profesorul Georgescu. Nu dorea să mai aștepte câteva zile, așa cum își aducea aminte că se gândise cu o zi înainte. Simțea că are nevoie de o nouă discuție, căută copia după biletul țigăncii și și-o puse cu grijă în buzunar. Acum era pregătit.

Din păcate nu știa că nu avea să-l mai întâlnească vreodată pe profesor. Nu avea nici măcar să se mai plimbe după-amiază, pentru că pe la 12 a fost arestat. Cariera sa de profesor se încheiase înainte de a preda măcar o singură oră. Pentru Michi începea o cu totul altă perioadă.

Totul avea să fie altfel de acum încolo.

***

Sfârșitul capitolului 3