8539

Capitolul 6

1

Michi stătea lungit în pat. Salonul era destul de mare. Mai avea încă cinci paturi. Pentru el era o scădere de confort, dar avea avantajul că era printre oameni sănătoși, mă rog un fel de a spune, oricum nu printre nebuni.

Partea proastă a lucrurilor era că el se gândea tot mai serios, dacă nu cumva era totuși nebun. Crezuse, până nu de mult, multe lucruri în legătură cu trecutul său, însă i se părea tot mai clar că cele mai multe dintre acestea nu stăteau în picioare la un examen al realității. Nu mai putea fi sigur de mare lucru. Începuse chiar să creadă în visele și fanteziile sale. Simțea că nu mai poate guverna distincția dintre vis și realitate. Cu o noapte înainte de vizita la Municipal visase o groază de lucruri aiurite despre doctorul Scărlătescu, despre o poveste din trecut, visase și scene care se întâmplaseră doar a doua zi. Dimineața își adusese aminte visul în cele mai mici detalii. Primul gând fusese să nu-l povestească nimănui. Și așa nu putea fi luat în serios. Numai că pe drumul până la spitalul doctorului Scărlătescu s-a răzgândit. Turbase de nervi după aproape două ore de mers în amărâta de Dacie a spitalului. Sentimentul grețos că toți își bat joc de el și că nu este altceva decât un cobai tocmai bun de experimente îi revenise în minte. Se simțea mai rău decât în pușcărie. Acolo era liber! Era el! Asta dacă fusese în pușcărie! Sigur îi confirmaseră și doctorii acest lucru, dar dacă doar doreau să îi cânte în strună?

Supărat teribil de călătoria în sauna cu roți se hotărâse să facă orice pentru a încurca jocurile medicilor. Inițial nu dorise să își bată joc decât de medicul tinerel, cel care îl supusese la atâtea investigații. Nu avea nici o idee de cum putea să reacționeze pentru a încurca jocurile celor doi medici, oricum de pocnit nu mai putea fi vorba.

Înainte de a intra în cabinetul lui Scărlătescu, îi venise însă ideea să meargă la risc și să mizeze pe visul său. Spre surprinderea sa totul mersese perfect. Culmea culmilor fusese faptul că doctorul intrase în joc. Acel vis nebunesc păruse cât se poate de real, oricum, dacă nu real, cel puțin suficient de puternic pentru a pune lucrurile în mișcare.

În dimineața respectivă avusese senzația că visase tot ce avea nevoie pentru a putea să înțeleagă ce se întâmpla cu el. Era cu siguranță imposibil, dar senzația lui era puternică și nu putea să scape de ea. Era convins că trăise într-un vis, care putea să fie cheia angoaselor lui. Habar nu avea însă ce se explicase sau putea fi înțeles din acel vis.

Acum stătea lungit, izolat prin puterea gândurilor de zgomotul colegilor de salon. Era bucuros că reușise să-l pună pe jar pe doctorul Scărlătescu și că nebunia sa putea să fie atât de puternică încât să creeze o realitate terifiantă pentru cei din jur. Încă din ziua în care îl pocnise, știa că medicul Scărlătescu este important pentru el, dar nu putea găsi ceva rațional în această idee. Era bucuros, dar se simțea tot mai mult chinuit și de un alt gând. Unul periculos. Dacă nimic din ce crezuse că i se întâmplase nu i se întâmplase și fusese doar un vis? Poate un fel un coșmar? Culmea ar fi fost ca tot ce visase să fie adevărat.

“Dar dacă intrase cumva prin boala lui în visele altora? Oare era vindecat sau era un bolnav, care credea că este sănătos? Oare faptul că își punea atâtea întrebări nu era o garanție a faptului că era sănătos?” Tresări. Închise ochii parcă amețit. Sesizase că începuse să vorbească despre el la persoana a doua. Nu putea opri însă avalanșa gândurilor.

“Daʾ, ce, nebunii nu își pun întrebări? Poate chiar prea multe! De fapt, prin ce se disting nebunii între ei, dar și prin ce se disting ei pentru oamenii sănătoși? Dacă oamenii sănătoși au alte criterii, și un nebun nu le cunoaște, acesta ar putea să știe dacă e sănătos sau nu?”

Se chinuia cu astfel de întrebări fără să poată găsi măcar un singur răspuns. Simțea nevoia de liniște, de aer curat, simțea nevoia de a se plimba. Regreta că nu este la Bălăceanca. “Oare astea sunt nevoi ale nebunilor?”

Simți brusc că nu are suficient aer în salon. Atmosfera era prea apăsătoare. A ieșit să se plimbe pe hol. Aici era și mai mare balamucul, așa că a încercat să caute un etaj mai liniștit. S-a trezit până la urmă undeva la subsol. A văzut niște scaune aruncate lângă un perete și s-a așezat. Ar fi fumat o țigară, dar de unde să ia? Nu avea bani. Oricum nu prea se pricepea la banii ăștia de acum.

Privea în gol la pereții scrijeliți și se întreba cum poate să fi trecut atât timp fără ca ceva să-l marcheze. Doisprezece ani erau totuși prea mult. Îi trecu brusc prin minte că poate, cumva, cu gândul, a mers în timp și că de fapt el acum visează, sau are un coșmar după un chef nebun cu Mircea și Dan. “Sau poate că nici nu a ajuns la Videl… mă rog unde dracu o fi fost. Poate că cheful a fost cu Emil și cu Teo, sau poate nici nu a existat repartiția, poate că este chiar în noaptea dinaintea repartiției. A, sau poate nici măcar…”

Câteva zgomote înfundate, undeva pe un hol paralel, i-au rupt șirul întrebărilor. Privea din nou cu atenție în jurul său. Visa? Ce argumente să aibă că nu visează? Monede de 100 de lei? Revoluție în România? Ceaușescu împușcat? Chiar, ce dracu avuseseră cu omul ăla?

Îi trecu prin minte că ar trebui să verifice cumva dacă doarme sau este treaz. Se ciupi de obraz, dar imediat se întrebă dacă nu cumva poate visa și că îl doare. Își dădu o palmă, dar nu era suficient. Se ridică și dădu puternic cu capul de un perete. Îl duru groaznic “Doamne parcă aș fi nebun uite cum mă lovesc! … “

“Și dacă sunt?”

Nu, soluția asta nu era bună! Ce putea să facă? Să vadă dacă ceilalți sunt reali? Cum, că nu era nimeni pe acolo? O luă înapoi pe drumul pe care venise, bineînțeles încurcându-l. Se trezi în fața unei uși mari, care probabil dădea afară pentru că dincolo de ea se auzeau zgomote citadine. O deschise.

Da, a reușit să iasă din spital. O curte drăguță cu mulți pomi se vedea la mică distanță. Era după-amiază. “Ce, mi-ar strica o plimbare?”

O luă prin parc. Se simțea dintr-o dată mult mai bine. Era cu adevărat în libertate. Asta dacă nu visa cumva. Se îndreptă spre ieșirea din parc. O stație de autobuz se afla la câțiva pași. Un autobuz tocmai oprise. “Ce drăguț este! Ia uite ce s-au modernizat domne’! Vai, dar sunt lângă medicină! Sunt la douăzeci de minute de mătuși-mea! Oare o mai trăi?” Instantaneu ochii i se împăienjeniseră de lacrimi. După atâția ani era atât de aproape de locurile copilăriei sale. O luă fără să se gândească spre Operă pentru a merge apoi spre Uranus. “Ce o face oare mătuși-mea? Da’ oare am avut vreodată mătușă?”

Mergea iute, înfierbântat de avalanșa unor gânduri care nu mai puteau fi stăpânite. Se încurcau cu vise, cu amintiri, cu sentimente și nostalgii. O luă pe străduțele pe care le cunoștea atât de bine, pentru a scurta drumul. A ajuns în fine la Stadionul Republicii….. Dar nu era nici un stadion. “La dracu ia uite că am încurcat drumul”. Se învârti vreo zece minute pe străduțele alea convins fiind că s-a rătăcit. “Dar dacă nu am copilărit pe aici, nu ar fi normal atunci să mă rătăcesc?” Gândul acesta îl îngrozi. Până la urmă o luă de-a lungul unei străzi pentru a vedea pur și simplu unde iese.

“La dracu! Nu mai sunt în România!” O clădire imensa, fantastic de frumoasă, stătea în fața sa. “Doamne ce, naiba e asta! Să o fi construit ăștia acum? Mai daʾ mare este! Doamne pe aici pe undeva, sigur stăteam eu. Nu mai sunt tramvaie, nu mai este nimic”.

Se uită în jur. “Da, ăsta este institutul ăla cu telefoanele sau ce dracu o fi, ăsta e sigur, iar vis a vis era stadionul Republicii. Nu mai e! Doamne și ce palat imens au făcut ăștia.”

Un băiețel alerga pe stradă cu niște sticle ciudate, chiar pe lângă el.

– Puștiule, știi cumva…

Nu putea să mai zică altceva. I se părea un lucru incredibil ceea ce vedea. Puștiul avea un fel de sifoane în mâna, dar din plastic și unul dintre ele avea pe el o etichetă pe care scria Coca Cola. “Doamne, ce o mai fi și asta?”

Puștiul în schimb se speriase și o luase repejor înainte. El o luă după băiat, că nu avea oricum vreo direcție anume de urmat. Văzu o tarabă ca în piață, chiar la colțul unei străzi. “Vai ce chestie? Au făcut ăștia piață aici! Da, daʾ numai o tarabă? Ce prostie totuși!”

Pe tarabă se aflau o droaie de obiecte poleite, toate cu etichete frumos colorate. Din nou îi trecu prin minte că nu mai este în România. Pe toate produsele alea scria în altă limbă.

– Hai, mișcă de aici că nu am nimic să îți dau!

Se uită curios la femeia care vindea la tarabă și care tocmai îl repezise.

– Pardon doamnă, dar nu vreau nimic. Sunt profesor, nu cerșetor! Simțise brusc nevoia de a se prezenta.

– Hai, dă-te naibii de aici că ai scăpat de la Bălăceanca!

– Vai doamnă, dar de unde știți?

Michi devenise chiar curios. Rămăsese însă lângă tarabă privind insistent niște pachețele de biscuiți.

– Pleacă mă de aici, hai șterge-o că nu am nimic să îți dau.

– Dar nu vreau nimic doamnă! Era supărat de ideea fixă a femeii. Plecă, însă gândul îi rămase la acea tarabă cu pachețele colorate. “Auzi, ce idee pe nebuna aia că aș fi vrut ceva! Poate că nu sunt îmbrăcat cum trebuie dar…

Michi îngălbeni. Deși nu era nimeni pe stradă care să-l vadă în acel moment, îi venea să leșine de rușine. Își dăduse seama cum era îmbrăcat. Era în pijama. Așa cum fusese adus la spital. “Doamne, sunt în pijama în plin centrul orașului”. I se părea însă foarte curios că nimeni nu îi zisese ceva. Trecuse chiar pe lângă un milițian în stația de autobuz, remarcase că acum au uniforme mult mai frumoase. Nici ăla nu îi spusese nimic. Îi era rușine de moarte. O luă înapoi pe străduțe, aproape alergând. Nu mai nimerea drumul.

După câteva minute a ajuns la o intersecție. Mai multe mașini așteptau la semafor. Pentru un moment uită de faptul că este în pijama și se trezi vorbind singur.

– Vai, ce mașini frumoase. Domne’ nu mai avem Dacii sau așa să fie Daciile acum?

Toate erau străine. “Dumnezeule, ce drăguțe sunt”. Semaforul era verde, dar el se oprise ca prostul să se uite la mașini. Unul de la o mașină de lângă el coborî geamul și îi făcu semn cu mâna. “L-oi cunoaște de undeva?” Se duse la el, iar bărbatul îi puse în mâna o hârtie, după care ambală mașina și plecă. Se uită la hârtie. Era maronie. Pe ea scria una mie lei. Doamne, o bancnota de o mie de lei. Era mai șocat decât atunci când descoperise moneda de o sută. “Cum naiba să ai o mie de lei pe o singură hârtie?” I se părea incredibil!

Stătea ca prostul nemișcat pe șosea, iar mașinile îl claxonau de zor făcându-și loc pe lângă el. S-a pus până la urmă din nou roșu pentru mașini. Altele, la fel de frumoase s-au înșirat imediat. O femeie foarte drăguță se uita lung la el. Și asta a coborât geamul și i-a întins ceva. Era un alt tip de hârtie. Pe asta scria cinci sute de lei. Michi era năucit. Câștigase în câteva minute aproape cât ultimul său salariu. “Este cert că lucrurile s-au schimbat în bine”.

– Futu-ți morții mă-tii de moș nenorocit! Nu vezi bă că aici este zona mea? Am aici puradeii, moșul dracului! Nu vezi mă că ăsta e sector de parbrize?

Un țigan de vreo douăzeci, treizeci de ani îl luase de gulerul pijamalei.

– Parbrize? Ce parbrize?

– Boșorog ordinar, aici oamenii mei spală parbrize!

Bărbatul îi arătă cu cealaltă mână câțiva copii cu sticle… vai, tot de plastic, care aveau niște bețe ciudate în mâna și care, într-adevăr, spălau parbrizele unor mașini. “Doamne, ce meserii noi au apărut în România!”

– Mă scuzați, dar nu am știut. Sunteți de la primărie?

– De unde mă-ta în cur să fiu?

Bărbatul îi trase fulgerător o palmă. Michi rămăsese neclintit. Încălcase teritoriu cuiva, probabil făcuse o prostie. Merita palma!

– Ia să vedem ce ai strâns tu aici pe teritoriul meu? Bărbatul negricios îi smulse într-o clipă din mână cele două hârtii.

Asta însă era prea de tot! Probabil greșise că stătuse acolo și luase banii, dar nu i se părea normal ca un nenorocit să-i ia atâta bănet. Era prea mult! Nu putea accepta să i se fure salariul pe o lună.

Cumplit de liniștit s-a întors, s-a aplecat, a luat un pietroi mare pe care îl văzuse lângă el și cu puterea nebunească a omului căruia tocmai i se furase chenzina, l-a lovit pe țigan chiar în tâmplă. Bărbatul a dus mâna la cap, a spus un “măăăă”, iar apoi a căzut fără să se mai miște. La fel de calm Michi s-a aplecat, a descleștat mâna țiganului și și-a luat banii. A plecat apoi foarte liniștit, ca și cum nu se întâmplase nimic.

Noroc că spitalul era înalt și se vedea în depărtare. A pornit plin de gânduri spre el. “Ce porcărie să-mi fure țiganul atâta bănet! I-am tras-o. O să stea o săptămână în spital!” Era teribil de bucuros. Se descurcase cu hoțul. S-a gândit imediat că avea în fine bani de țigări. “Dar or fi suficienți?” Dintr-un motiv ciudat se uită la ei încă o dată. Văzuse parcă o hârtie veche de o sută. Adică una albastra. Da, era albastra, dar nu era de o sută, ci de cinci mii de lei. Doamne erau chiar două hârtii de astea și una mai mare un pic, de zece mii. “Cum dracu banii ăștia se schimbă? Iar visez?”

“Nu, că sunt și hârtiile mele, de cinci sute, de o mie, dar…”. Doamne, am jefuit pe țigan! Ăla a pus banii mei alături de alții, sau îi număra, dracu știe”. Cert este că acum avea nu mai puțin de 23 de mii de lei. “Aproape jumate de mașină!” Grăbi pasul să ajungă repede la spital, să își ascundă banii!

A ajuns la o altă intersecție. Aici era târg probabil! Erau o mie de tarabe! Tot felul de mici magazine unul lângă altul! Doamne, și acolo erau o sumedenie de lucruri. S-a răzgândit. Era curios să vadă tot spectacolul așa că o lăsă mai moale cu spitalul. Oricum era devreme, încă nu se înserase.

“Vai ce lucruri ciudate! Dumnezeule, câte produse!” La o tonetă se vindeau ziare. “Da, iată România Liberă…. Adevărul? Cum dracu, parcă era un ziar din timpul războiului ăsta? Acum iar nu mai știu unde sunt! Ia te te Evenimentul Zilei. Ce dracu ziare or fi și astea?!”.

Fără să vrea se înroși până în vârful urechilor. Pe ultimul ziar era poza unei femei dezbrăcate. “Dumnezeule mare, într-un ziar să arăți așa ceva!” Era total derutat. Se uita în jur, mirat de faptul că în afară de el nimeni nu era șocat. Iar femeia aia de la tarabă le vindea cu nonșalanță. Se uită la ea și zâmbi. Femeia era stană de piatră. “La dracu, iau și eu un ziar din ăsta!”

– Cât costa ziarul?

– Cinci sute!

– Cinci sute de ce?

Femeia se uită ciudat la el

– De lei tataie, de ce altceva.

– Cinci sute de lei un ziar? Mănânc o lună cu banii ăștia! Ești nebună?

Plecă nervos, bombănind. “Era prea de tot, cinci sute de lei! Mai bine mănânc sau beau ceva!” Îi veni poftă de o bere. Numai băuse de atâția ani. Se uită în jur dar nu văzu vreun restaurant. Chiar lângă el însă un tip vindea băuturi răcoritoare. I se făcu brusc sete. “Să iau un cico. Ia ce chestie, acum la Cico îi zice Fanta?”

– Cât costă Cico?

-1200, ce nu știi să citești?

“Aoleo alea erau preturile?” El crezuse că sunt niște numere ceva, vreo serie de fabricație. Își aduse aminte că văzuse pe unul care vindea niște tricouri și acolo scria 25000.

Nu putea să dea atâția bani pe un Cico amărât. Plecă supărat și contrariat. “Ce s-o fi întâmplat doamne cu țara asta?”

Nu avea nici un chef să se întoarcă în salon așa că se așeză pe o bancă. Zări chiar în fața lui un ziar aruncat pe jos. Îl luă cu grijă, uitându-se jenat în jur. Era însă prea curios pentru a refuza ocazia. Începu să îl răsfoiască.

Plăcerea lecturii ziarului a fost însă de scurtă durată. Nu reușise să se liniștească, dimpotrivă. “Doamne, ce se întâmplă în țară acum? “O soție a dat foc soțului pentru că nu îi cumpărase murături”. “Viol în grup pe drumul național 9”. “După ce l-a omorât pe concubin, Elena Pătrașcu din Iași, l-a ciopârțit și l-a dat la câini”. I s-a făcut brusc frică. Numai știa dacă el era nebun sau dacă nu cumva doar el rămăsese sănătos, iar toți ceilalți înnebuniseră. Regreta mai mult ca niciodată liniștea și siguranța penitenciarului. “Așa ceva nu s-ar fi întâmplat acolo!”

Simțea nevoia disperată să fumeze. S-a întors înapoi la chioșcuri și și-a luat un pachet de țigări. 3000 a dat pe el. Dar avea un pachet întreg! Se convinsese singur că e bine să îl ia, oricum banii nu îi câștigase cinstit, așa că nu avea de ce să îi pară așa de rău.

***

2

S-a întors în salon fără mari probleme. Se înserase de-a binelea. Unii pacienți deja se culcaseră. “M-or fi dat ăștia dispărut? Să anunț naibii că m-am întors”. S-a dus la o asistentă care părea șefă pe acolo:

– Știți, m-am întors!

– Și?

– Adică am fost puțin pe afară și m-am întors!

– Și ce-i cu asta? Foarte bine! Ce, crezi că stau să vă număr?

“Ce spital de nebuni e și ăsta!” Michi mai fusese internat o dată, asta dacă facem excepție de ultimii 12 ani, cândva prin liceu, pentru o operație de apendicită. Atunci încercase să iasă din spital să își ia un suc, iar ăia erau cât pe ce să îl externeze. Acum se pare că nu mai era așa. “Cine știe, poate e mai bine!”.

Fața i se lumină într-o clipă ca unui copil care vede pomul de Crăciun.

“Operație de apendicită! Oare am făcut-o? Ar trebui să am semnul, nu?” Se dezbrăcă în două secunde și se uită după semnul operației. Se cerceta cu atenție.

“Da, iată-l!” Era fericit. Avea în fine o confirmare a ceva.

            ─ Și i-am zis dragă lui Geta să nu îmi aducă pe nebun în salonul ăsta, zise nervoasă, dar și speriată una dintre ele celeilalte, care părea chiar îngrozită.

În acel moment Michi observă că în salon erau două asistente lângă unul dintre bolnavi. Îl priveau suficient de acru.

Cu pantalonii în vine, Michi începu să se scuze, dându-și seama de gestul său idiot.

– Mă scuzați, dar am vrut să văd dacă am făcut operația de apendicită.

Se înroși. Situația în care se afla îl excitase dintr-o dată. Își trase imediat pantalonii, rușinat până peste urechi. Cele două femei au ieșit foarte repede, fără să-i zică ceva. El s-a băgat în pat, încercând să se ferească de ochii iscoditori din jurul său. După câteva minute a venit un bătrânel și l-a rugat să se dea un pic mai în margine. Michi nu înțelegea. Bărbatul i-a spus că aveau amândoi același pat.

– Cum să stăm în același pat?

“Ăsta e vreun moș sclerozat? Ce dracu o fi pățit?” Plecă imediat după asistenta șefă. Nu o găsi, însă o altă duduie în halat alb îi explică că era cât se poate de adevărat și că nu erau ei singurii care dormeau așa. Nu îi venea să creadă!

“Cum dracu să dormi în același pat cu un alt bolnav?” S-a dus pe hol, undeva în capăt, lângă un geam. Și-a aprins o țigară. Avea nevoie! Stătea și se gândea la tot ce i se întâmplase într-o singură după amiază.

Dorise atât de mult să fie liber, însă acum nu mai era deloc convins de acest lucru. Lumea din afară părea mai nebună decât el. “Sau poate așa li se pare nebunilor?” Oricum, tentația evadării dispăruse definitiv.

***

Fuma gânditor la capătul culoarului, lângă fereastra deschisă. Aerul rece al serii îi făcea bine. Era singurul lucru plăcut după o zi întreagă. Poate țigările să mai fi însemnat ceva. Își luase LM. Erau țigări bune, știa el! Numai că nu erau chiar așa de bune ca Snagoavele din pușcărie. Acum regreta că nu luase niște țigări de ale noastre.

Stătea liniștit. Nimeni nu îl băga în seamă. Îi convenea grozav acest lucru. Era probabil foarte târziu. Agitația din spital se stinsese de tot. Tot mai puțini oameni treceau pe culoare. Fumase, datorită nebuniei în care intrase în ultimele ore, mai bine de zece țigări. Începuse să tușească sacadat la câteva minute, semn că țigările erau totuși proaste. Era decis să le lase naibii, că și a doua zi mai avea să treacă probabil prin tot soiuri de șocuri. Se hotărî însă să își aprindă o ultimă țigară.

Fuma tacticos și se întreba din nou dacă era sau nu era nebun. Era mult mai liniștit. Începuse să creadă că și dacă era nebun, nu era un lucru tocmai rău pentru el. Nu avea nimic de făcut! Putea să își permită orice. Putea să stea să trândăvească toată ziua în spital la el.

Se așeză pe pervaz și începu să privească pe geam la luminile orașului. Erau mult mai multe acum. Se împăca ușor, ușor cu întrebările și cu angoasele. Întunericul nopții făcea parcă problemele mai puțin importante.

Într-un fel se amăgea, dar până atunci zeci de mistere legate de viața lui trecuseră peste el, iar el nu reușise niciodată să le facă față. Ce ar putea să mai facă atunci? Să stea resemnat, dar și liniștit într-un loc uitat de lume. Acesta nu putea fi decât un spital ca Bălăceanca. Sigur, nu era raiul, dar nu era nici foarte rău. Lumea asta a lui 1996 îl convinsese că nu era nici ea prea normală, așa că nu era chiar atât de greu să optezi.

Mai avea puțin din țigară. Două trei fumuri, dar nu a fost să mai fie. A simțit o palmă energică peste mână. Țigara a zburat cât colo direct pe fereastra deschisă.

– Nu îți e rușine să fumezi în spital? Să îți fie rușine că aici sunt oameni bolnavi! Dacă nu îți este de sănătatea ta, măcar să îți fie de a celorlalți. Țigările omoară tataie!

Se făcu negru de mânie. Dăduse atâta bănet pe țigările alea și venea un nebun să îi dea peste mână. S-a întors furios pentru a-l pocni pe intrus. S-a oprit însă paralizat. Nu era un bărbat, așa cum crezuse în mintea sa în clipa în care fusese pocnit peste mână, ci o femeie. Era tânără, la vreo douăzeci și ceva, poate treizeci de ani. Arăta chiar bine, cochetă, nu foarte frumoasă. Nu mai știa cum să reacționeze.

– Nu îți e rușine domnule? Ce, ai venit la discotecă? Ai venit la cafenea? La ceilalți nu te gândești?

Femeia se uita lung la el. După aceste replici tăioase se oprise, parcă pentru a căuta ceva. Se uita lung la el, cu ochii ieșiți din orbite. Ziceai că vede în față o stafie care își lua micul dejun în pat.

– Michi? Michi? Michi Fumărel?

El nu putea răspunde. Era cu mult mai surprins decât femeia. “Cine putea să îl cunoască în acel spital nenorocit? Mai ales o femeie atât de tânără…”

Femeia i-a sărit de gât și a început să îl sărute

– Ce este cu tine aici? Ești bolnav?

– Da… de fapt nu sunt chiar bolnav, adică pentru acest spital… cum să spun eu…Dar, de unde mă cunoști? De unde știi cum mă cheamă?

– Michi, nu îți aduci aminte de mine? Din cauza ta sunt aici. Tu ești cel căruia îi datorez totul! Doamne ce surpriză colosală! Am simțit eu că se va întâmpla ceva extraordinar în seara asta!

Michi fixa cu privirea tânăra femeie și se gândea că poate cine știe, cândva, printr-un spital o cunoscuse. Era îmbrăcată în halat alb. Era asistentă, poate chiar doctoriță, judecând după stetoscopul atârnat la gât.

– Nu mă mai știi ? Ai uitat o fată frumoasă ca mine? Ți-ai uitat elevele pe care le-ai meditat? Sunt Ioana. Fata Olgăi!

– Ioana?!!

***

3

Michi avea ochii umezi. Era copleșit de emoții. Ioana, puștoaica din Videle! O meditase câteva luni. “Doamne nu putea fi adevărat! Fătuca aia micuță, copilul ăla, devenise ditamai femeia.” Era fascinat, dar și foarte fericit.

– Ei, ți-ai adus aminte? Ar trebui să te pedepsesc, să știi, pentru că nu m-ai ținut minte!

– Scuzați-mă…scuză-mă, dar arăți atât de schimbată…. atât de … nu știu cum să spun….

– Hai Michi, ce vrei să spui, că sunt babă?

– Vai, nu, ești atât de cum să spun… atât de femeie. Nu știu ce să mai spun, este cea mai mare surpriză din ultimii ani. Dar ce faci aici?

– Cum ce fac? Nu îți dai seama? Sunt medic. Doar pentru asta m-ai meditat nu?

– A, ai reușit până la urmă?

– Cum adică ai reușit până la urmă? Nu erai convins?

            Michi realiză gafa și încercă să-și dreagă glasul subțiat de emoție.

– Ba da, sigur că da, dar mi se pare, nu știu cum să spun… este extraordinar.

– Michi ești mare măgar, tu nu credeai că voi intra la medicină. Nu e așa? … Și eu care am crezut orbește în tot ce mi-ai spus. Erai pe atunci atât de sigur de reușita mea!

            Femeia făcea pe supărata deși era evident că nu pusese la suflet replicile lui.

– Sigur că eram, dar știi… șocul. Cum să spun…

– Hai las-o așa cum a căzut. Ia zi ce faci aici în spital? Ești bolnav, la ce doctor ești? Zi, poate te ajut cu ceva.

Dintr-o dată i s-a făcut rușine. Ioana probabil știa, de fapt, trebuia să știe, desigur, că a făcut pușcărie, însă era absurd să îi spună așa, direct, că era nebun, că el era doar în vizita acolo și că domiciliul lui stabil era la Bălăceanca. Începu să-și aranjeze involuntar pijamaua, ca și cum ar fi avut o întâlnire importantă.

– Sunt un pic bolnav, de fapt am venit pentru niște analize. La medicul Scărlătescu… E un medic foarte bun!

– A, la profesor. Da domneʾ, ești pe mâini bune!

– Ioana zi-mi te rog ce mai faci, cum o duci? Ce face mama ta?

Sărise disperat la un alt subiect. Ioana părea însă să nu-i sesizeze drama.

– Cum să o duc? Sunt rezidentă aici. Termin anul acesta rezidențiatul și în toamnă o să văd ce o să fac. Maică-mea, ce să facă, este bine și ea. O să se bucure când o să audă că te-am întâlnit!

Îi trecu prin minte să mai întrebe despre școală, despre Videle, dar își dădu seama că ar fi suspect să o întrebe în ce oraș o cunoscuse și o meditase.

– Domnișoară Ioana sunteți chemată la camera de gardă, aveți o urgență.

Undeva în capătul opus al holului o asistentă îi făcea semn cu un dosar pe care îl avea în mână.

– Scuză-mă, sunt de gardă și văd că sunt chemată pe metereze. Hai că mai vorbim mâine. Eu ies dimineață din gardă. Te caut eu.

Ioana a plecat cu un mers de gazelă, iar Michi a rămas încremenit uitându-se după silueta care se depărta. Și-a mai aprins o țigara. Era mult prea zguduit de această întâlnire pentru a mai putea merge la culcare.

“Va să zică am fost totuși profesor! Am dat meditații! Olga a existat și poate și Videle”. Îl enerva exasperant faptul că nu a întrebat-o totuși în ce oraș se petrecuseră toate acestea. Oricum era mulțumit. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar atât de prost.

S-a dus în cele din urmă la culcare. S-a așezat însă pe un scaun și a moțăit până dimineață. Nu putea dormi. Era poate și puțin excitat, amintirile legate de această puștoaică îl scoseseră din minți.

***

4

A doua zi dimineață a apărut un tânăr asistent trimis de medicul Florescu pentru a-l lua înapoi la Bălăceanca. El era chior de somn. A vrut să mai amâne cumva, dar nu a fost posibil. Se gândea la Ioana. Ar fi vrut să o vadă încă o dată. “Poate totuși este mai bine să nu mă vadă în ipostaza asta jenantă”. De data asta au mers cu o Dacie cu geamuri normale, nu opace ca atunci când venise. Bucureștiul era cu totul altfel decât îl lăsase el. Erau probabil de zece ori mai multe mașini. Au luat-o pe la Piața Unirii că șoferul trebuia să lase ceva lui mă-sa undeva pe la Restaurantul Budapesta.

Au trecut iarăși pe lângă castelul ăla mare.

– Dar s-a construit mult după ce nu a mai fost Ceaușescu, s-a trezit Michi făcând conversație cu tânărul asistent, cu care mai vorbise de altfel de câteva ori și la Bălăceanca.

– De ce zici asta Fumărel?

– Cum de ce? Uite de construcție imensă!

– Nu Fumărel, aia a făcut-o Ceaușescu. A început-o înainte de a te îmbolnăvi tu. Tot el a și terminat-o, că altfel nu o mai vedeai tu întreagă. Uite aici trebuia să fie în dreapta biblioteca națională și așa a rămas că nu a apucat săracul să o termine.

Își aduse fără să vrea aminte de o dimineața din urmă cu treisprezece ani în care un inginer constructor îi spusese că acolo va fi biroul lui Ceaușescu. “Doamne chestia asta începuseră să o construiască!”

– Deci Ceaușescu a făcut-o?

– Da Fumărel, cam tot ce vezi e făcut pe vremea lui Ceaușescu. Mă rog, buticurile astea multe sunt ale noului regim. Ce e mare și solid a fost făcut însă de comuniști.

– Comuniști? Cum adică comuniști? Păi acum cine conduce?

– Păi ăștia nu mai sunt comuniști mă Fumărel, că noi am desființat comunismul.

Michi avea un ușor tremurat. Era speriat de moarte.

– Ce ați făcut?

– A căzut comunismul Fumărel! S-a dus!

– Cum s-a dus? Cum, nu mai conduce PCR-ul?

– PCR-ul nici nu mai există, Fumărel!

– Cum nu mai există? Michi era de-a dreptul alarmat. “Dumnezeule și făcusem cerere și urma să intru în partid!”

– Cum, și chiar nu mai există deloc?

– Nu Fumărel, acum avem pedeseriști, pediști, avem și țărăniști, liberali.

Nu mai putea zice nimic. Se simțea iarăși groaznic. “Ce avuseseră ăștia cu comuniștii?” Îi părea sincer rău. “Cum dracu să nu mai fie deloc? Asta era culmea!” În scurt timp au ajuns pe Bulevardul Marelui Stadion și apoi pe Socului, pentru a putea să o ia în cele din urmă pe Pantelimon, ca să meargă spre Bălăceanca. Undeva pe Socului și-a adus aminte de zonă și a recunoscut blocurile. Pe acolo avusese o prietenă în studenție. Un zâmbet firav i se ivi pe față. Era o fată minionă, plină de viață. “Acum o avea copii la liceu. Doamne ce de timp a trecut!”.

Se uita curios pe geam. Era bucuros ori de câte ori recunoștea ceva ce îi stârnea amintirile. Era pe acolo o casă de sănătate unde mergea cu fătuca aia să își facă tot soiul de tratamente cosmetice. “A, iat-o e tot acolo!” Se bucură sincer că a recunoscut… Numai că acum scria mare pe clădire “Cazino”.

– Cazinou? Se trezi din nou gândind cu voce tare.

– Da, Michi acum avem și Cazinouri.

– Cine, noi?

– Da, Fumărel avem și cazinouri și baruri de noapte și prostituate și tot ce vrei!

– Păi aici era o casă de sănătate.

– Și cei cu asta, acum nu mai este.

– S-a mutat?

– Nu, pur și simplu s-a desființat.

Michi gândea că ăsta era vreun test al asistentului, vreo glumă proastă. “Nu putea fi adevărat!”

Șoferul puse frână brusc. Un grup de copii treceau aiurea strada.

– Fir-ați ai dracului de măgari! Ați început școala și umblați brambura.

Șoferul, un tip negricios cu mustață, conducea teribil de nervos. Țipase la niște copii care evident nu aveau cum să-l audă.

– Dar nu cred că merg la școală, spuse Michi cu un aer atotștiutor.

– Dar de unde știi tu Fumărel că nu merg la școală? Întrebă asistentul mai mult dintr-o datorie profesională.

– Păi, e simplu și cred că foarte evident.

– Zău Fumărel? Ia zi!

– E simplu, nu sunt în uniforme, nu au cravate de pionieri, nu au ghiozdane. Simplu nu?

– Fumărel, dar tu nu vezi că au rucsacuri, mape, genți și tot felul de acareturi

– Și?

– Cum și? Păi nu e nevoie să meargă cu ghiozdane. Și, oricum, trebuie să știi că nu se mai poartă uniforme de la Revoluție.

– Cum nu se mai poartă uniforme? Da’ ce se poartă?

– Nimic, ce să se poarte? Merg cu haine obișnuite.

– Cum adică, merg cu haine obișnuite? Cum adică să nu aibă uniforme?

– Nu mai au pur și simplu și oricum cravate de pionieri nu au cum să mai aibă că nu mai există nici pionieri.

            Asistentul jubilase cu aceste replici. Nu se știe de ce, dar păreau să-i facă plăcere.

– Cum nu mai există pionieri? Ce ați făcut cu ei?

            Michi stătea pe scaunul din spate al Daciei fără să poată fi văzut de asistent care stătea lângă șofer. Își strânsese puternic pumnii. Abia își potolea furia.

– Nu mai există pionieri Mihai. Nu mai există case ale pionierilor, nu mai există uteciști. Înțelegi? S-au desființat.

– Cum adică s-au desființat? Dar ce există acum?

Tânărul asistent se uita curios cu un aer ușor profesional, întorcându-se de-a binelea cu fața spre bancheta din spate. Nu înțelesese întrebarea.

– Cum adică, ce există acum?

– Păi ce exista în locul lor?

– Păi… în locul pionierilor vrei să spui?

– Da! Al pionierilor, al caselor de pionieri, al uteciștilor…

– Păi… ce să existe, nu mai există nimic. Le-am desființat la Revoluție.

– Cum nu mai există nimic? Dar ce v-au făcut mă pionierii sau uteciștii? Hai cu Ceaușescu am înțeles, deși nu mi se pare normal să îl împușcați, dar pionierii ce v-au făcut mă? Ăștia cu ce v-au deranjat?

Michi bombănea nervos și totodată disperat. Avea senzația că lumea pe care o știa și pe care o iubise, se dărâmase peste noapte, iar el nu fusese chemat măcar la înmormântare. Asistentul simțindu-i tensiunea crescută evită să mai spună ceva. I se citea pe față regretul că deschisese discuția. Șoferul mustăcios, lângă el, îl privea urât înjurându-l în șoaptă că se pusese cu nebunul.

– Auzi mă, se adresă Michi direct tânărului asistent fără menajamente. Auzi tată, dar voi ăștia de după Revoluție sau cum îi spuneți, ați fost în stare mă să și construiți ceva sau doar să desființați?

Asistentul ar fi vrut să îi dea un răspuns, dar nu prea știa cum să îl formuleze. Nici măcar nu știa dacă ar putea să îi dea un răspuns.

***

5

Cum a ajuns în spital Michi l-a căutat pe Florescu să îi spună că nu mai avea de gând să participe la toate inepțiile pe care le gândea el sau colegii lui de breaslă. Medicul Florescu era însă liber. Se pare că îi murise o rudă, așa că Michi se dezumflă. Era dezamăgit pentru că era convins că atunci ar fi fost cel mai bine să spargă buba.

Surpriza cu adevărat proastă a fost aceea că îi fusese ocupată camera. I s-a spus că va sta în alt salon, împreună cu mai mulți bolnavi. “Pesemne că acum sunt considerat mai sănătos sau mai puțin periculos. Ce porcărie să existe aceeași regulă și aici. Ar fi trebuit să fac pe nebunul! Sau poate să nu mai fac pe sănătosul?”

Noul salon era foarte mare, să fi avut vreo cincisprezece paturi. Cei mai mulți dintre noii lui colegi erau duși rău cu pluta. Se îngrijoră. Știa din închisoare care era schema. Trebuia să facă iar pe nebunul. “Mă rog, dacă se poate spune așa într-un astfel de spital”. Îi era însă frică că or să îi facă tot felul de injecții și or să bage în el o droaie de medicamente. Nu avea chef să devină o legumă. Își recăpătase conștiința de sine și parcă nu ar fi vrut să o piardă atât de ușor. Se gândi că trebuia să mai reflecteze la chestia asta, așa că amână orice inițiativă.

S-a dus seara la camera de gardă unde se afla o femeie de treabă cu care mai vorbise de vreo două trei ori. O văzuse o dată citind un ziar. Fusese buimac atunci și nu realizase prea bine, dar intuiția îi spunea că ziar trebuie să fi fost. A avut dreptate. Femeia amabilă l-a lăsat să citească ziarul. Ea și-l cumpăra în fiecare dimineață. I l-a făcut cadou, că ea îl citise deja. Michi era bucuros de noua lui preocupare. Era ziarul ăla cu femei goale. Și acum aveau una!

“Ce chestie domneʾ și cu ziarele astea din ziua de azi!” Începuse să îl răsfoiască și să citească la întâmplare. Peste tot însă numai calamități, crime, violuri, dispariții de persoane, arestări pentru… droguri? Michi citi rapid. “La Giurgiu a fost prins un traficant columbian cu peste un kilogram de opium. El era destinat pieței bucureștene. Ei asta e! Cum? În Grozăvești și Regie se vând droguri?” Citi tot articolul. Se îngrozi o dată în plus.

Răsfoi mai departe. “Un tată își ucide copilul în bătaie pentru că acesta luase un șapte la franceză”. “Ce barbarie doamne!”

“Mafia țigănească – mafie???” citi mai departe, “mafia țigănească lovește din nou. Ieri, în plină zi, în Piața Operei un țigan din clanul Șeuleanu a fost asasinat cu sânge rece. Tuturor le este frică să vorbească. Poliția nu a putut găsi nici un martor. Bărbatul a stat într-o baltă de sânge mai bine de jumătate de oră până la sosirea salvării. Și asta la două sute de metri de spitalul municipal.”

“Ia uite are și poza aici. Daʾ urât mai ești mă! …. Cu cine seamănă ăsta? A știu cu băiatul ăla care… Ba nu, seamănă cu țiganul de ieri… Lângă Municipal? Piața Operei?”

A rămas interzis. Părea că mafia țigănească era chiar el. “A murit deci țiganul?”

A stat câteva secunde nemișcat. Și-a aprins apoi o țigară. După ce a tras în piept primul fum a început să râdă. Stătea singur pe bancă și râdea. Mulți pacienți treceau pe lângă el, dar parcă totul era firesc. Nici unul nu era contrariat. Probabil doar acolo intrase în normalitate.

“Ia uite domne că am mai omorât pe unu! Și eu îi luasem pe ăștia în serios, dar acum m-am convins și de ziarele lor. Doamne ce tâmpiți! Și miliția aia, sau cum îi zice acuma atât de handicapată este? Auzi mafie țigănească?”

Era dintr-o dată liniștit. Nu putea să mai fie șocat de asemenea întâmplări. Probabil că toate erau aiureli. Erau amuzante totuși. Într-un fel chiar se simțea bine. I se confirma cumva că ceea ce știa el că făcuse sau se întâmplase, se petrecuse cu adevărat. Se certase cu un țigan. Părăsise câteva ore spitalul, deci nu inventase sau visase.

Faza cu țiganul îl înviorase. Nu îi suportase niciodată, iar acum i se părea chiar un lucru bun că l-a omorât pe urâtul ăla. “Dacă toți românii ar face ca mine cu siguranță că țara asta ar duce-o mult mai bine!” Michi nu văzuse prea multe, dar se convinsese că nu se trăia mai bine decât înainte sau, oricum, nu mult mai bine.

A citit până la urmă tot ziarul. Aflase niște lucruri extraordinare. Nu prea le mai credea el ca la început, dar îl pasionaseră. S-a dus totuși înapoi să îi dea ziarul femeii. A procedat bine că femeia a fost amabilă și i-a mai dat unul. Tot unul din ăsta nou, ”Adevărul”.

S-a întors pe bancă și a început să îl citească. Și aici erau o sumedenie de grozăvii. Pe una din pagini se vorbea doar de politică “Deci se mai face totuși!” Era excitat de fereastra spre noua lume pe care paginile din mâinile sale i-o deschideau. Simțea nevoia să se exteriorizeze, așa că fără să își dea seama a început să vorbească singur.

“Ce râde ăsta ca idiotul? s-a uitat Michi curios la o poză. A, ăsta e Iliescu, Președintele? Ia ce chestie! Hai că e simpăticuț! Ăsta e urât de-a binelea. Ce barbă de țap are! Michi silabisi: Candidat pentru președinție… Ia te te mă! Fac ăștia alegeri! Da, dar ăsta e urât. Ete, pe ăsta îl cheamă ca pe Păunescu. Ce urât e și asta! Aoleo! Ăsta e chiar Păunescu. Doamne are barbă! Dumnezeule, nebunul candidează la președinție! Ia uite un alt poet. A ăsta e ăla care a început să facă emisiuni despre nea Nicu după Păunescu. Vadim Tudor. Hei pe dracu, are partid! Domnule, dar ce urât e și ăsta… Mudava. Ce scrie aici? “Voi da bioenergie și voi trata întreaga populație cu câmpul meu energetic”.

Michi se opri din citit. Era pentru a câta oara zdruncinat. “Ce țară de nebuni am ajuns doamne!!” Nu îi venea să creadă. Citi în continuare. “Ilie Năstase, fostul candidat PDSR la primăria capitalei. Tenismenul? Dumnezeule nu e adevărat!” Nu putea să mai continue. A trebuit să se oprească. Era prea mult. A fumat ultima țigară din pachet. S-a căutat apoi de bani și s-a dus și a mai luat un alt pachet. S-a dus apoi să mănânce. Mai avea jumate de ziar de citit, lăsă lectura lui după masa de seară.

***

A doua zi de dimineață s-a dus glonț la camera de gardă și a rugat-o pe Magda, așa o chema pe femeie, să îi împrumute ziarele. S-a apucat iar de lectură.

S-a așezat pe bancă, dar a dat să se întoarcă de cum a deschis primul ziar. Avea impresia că femeia îi dăduse din greșeală, sau pentru simplul fapt că îl considera nebun, ziarele din ziua precedentă. Aveau aproape aceleași titluri. Și-a dat seama până la urmă că erau totuși altele. A reluat poveștile din fiecare ziar. A citit din nou tot ce era legat de grozăviile din țară. Din păcate despre crima abominabilă de la Operă nu mai scriau nimic. A fost un pic dezamăgit. La pagina politică s-a mai înviorat însă. A descoperit că exista un partid al automobiliștilor, un altul al pensionarilor. “Auzi domneʾ nu le-a plăcut de PCR și uite ce au înființat ei!”

La un moment dat, când să dea pagina de politic, de care se cam plictisise, îi atrase atenția o fotografie. În ea era un bărbat negricios, uscățiv, alături de alții. Deasupra pozei era un titlu mare, “candidatul Ion Petculescu a promis că va asigura peste zece mii de noi locuri de muncă în capitală.” Michi se trezi din nou vorbind singur:

– Doamne ăsta este Jean! Doamne, Jean e politician! Cum? Mireasa lui Lotcă a devenit bărbat politic! Nu mai era deloc vesel. Zâmbetul îi dispăru de pe față ca prin minune.

I s-a făcut chiar rău. Se simțea groaznic. A lăsat ziarul pe bancă și s-a dus să vomite.

***

6

Nu a mai fost om în ziua aia. Cel mai absurd era faptul că nu putea să înțeleagă de ce el era la nebuni, iar restul românilor umblau liberi pe străzi. El cunoscuse o dată un tip care fusese prim-secretar și care avea doar patru clase și pentru că nu a mai vrut sau nu a mai putut să facă școală fusese dat afară. “Și ăla era totuși om dintr-o bucată! Acum se pare că toți borfașii ar putea să facă politică.” Este drept că și el fusese închis cu cei doi, dar parcă nu era normal ca acum să conducă asemenea oameni. “Așa or fi toți? Ăla pe care l-am omorât eu la Gherla ar fi ajuns președinte acum, cu siguranță! Cât de escroc era, dumnezeule! Bine că l-am omorât la timp. Uite și pe Jean era să îl termin o dată când mă enervase cu niște țigări. Scăpam țara de netrebnici! Sigur, nu este târziu!”

***

Se înserase bine. S-a întors în salon. Inițial se gândise să suporte cu stoicism atmosfera groaznică din noul salon, dar devenea tot mai dificil. Unii erau chiar bolnavi rău. Țipau toată noaptea, se sculau și vorbeau singuri în pat. Era mai mult decât stresant. Abia aștepta să apară medicul Florescu să îl convingă cumva să îl bage din nou într-un salon special. Dacă nu, trebuia să ia el măsuri.

A încercat să se întindă, dar era prea mult vacarm. A ieșit să se plimbe câteva minute. Afară era însă cam rece. A reușit să se învârtă prin curte vreo douăzeci de minute, după care s-a întors. Când a ajuns, o îngrijitoare a țipat la el.

– Fumărel, vezi că te caută o doamnă. Du-te până la poartă.

Cine dracu să îl caute? “O fi Magda! Vrea ziarele înapoi!” A luat ziarele de sub saltea, acolo le ascundea, și s-a dus spre poartă. Aleile erau pustii. În depărtare se vedea poarta, însă nu părea să-l aștepte cineva. La un moment dat s-a auzit strigat, așa cum nimeni nu îl striga acolo.

– Michi! Michi, aici, aici pe bancă.

S-a întors. O femeie fuma în întuneric la marginea aleii, lângă o bancă. Se apropie, însă femeia o luă pe lângă niște pomi în spatele băncii. O urmă, nu fără emoții însă. “Cu nebunii ăștia trebuie să fi pregătit de orice!” Femeia a ajuns în spatele unor tufișuri, destul de departe de orice alee. El s-a oprit. Nu știa ce să creadă? “Ce naiba, să fie Magda? Daʾ ce, a înnebunit și asta? Pe urma, ea nu îmi spune Michi.”

– Michi, hai o dată că mă grăbesc!

Era o voce cunoscută. Urmă glasul femeii. Se apropie. La lumina roșiatică a țigării reuși să descopere misterul. Era Ioana.

– Hai o dată că plătesc de îmi sar capacele!

– Ce plătești Ioana?

Michi era stânjenit. Nu ar fi vrut să fie descoperit de cineva din trecutul sau, mai ales de Ioana, în spitalul de nebuni.

– Hai Michi uite aici în geantă ai niște pantaloni, o cămașă și o geacă. Uite și niște espadrile.

– Ce ?

– Espadrile, niște pantofi din pânză.

– Pantofi din pânză? Ca pentru morți?

– Pentru numele lui Dumnezeu, hai o dată că mă taxează taxiul ăla de mă usucă.

– Dar ce vrei să faci? Întrebă Michi candid, probând totuși hainele aduse de Ioana.

– Cum ce vreau să fac? Nu vezi? Te scot de aici. Hai să nu ne prindă tembelii ăștia.

Michi nu mai spunea nimic. Se îmbrăcă în liniște fără a înțelege foarte exact ce se întâmpla. Când a fost gata, Ioana i-a spus că o ia înainte, iar el trebuia să sară gardul undeva spre colțul curții. Ea avea să îl aștepte acolo cu o mașină. Voia să spună și el ceva, de pildă că nu voia să plece din spital, dar Ioana plecase deja.

Nu voia însă să rateze încă o dată șansa să discute cu Ioana, așa că se gândi că o plimbare nu îi strică. O luă pe lângă gard până la colțul spitalului. Sări ușor gardul. Nu se vedea însă nici o mașină. Își aprinse o țigară. Două faruri s-au arătat la orizont în câteva minute. Era un taxi. “Ia uite agramații nici nu știu să scrie taxi”. Pe mașină era scris taxi, dar cu k și s. S-a deschis portiera, iar capul Ioanei a apărut cu o mină veselă. A urcat și au plecat în beznă.

***

Cât au mers cu taxiul nu au scos nici un cuvânt. Amândoi se gândeau probabil că nu era bine ca taximetristul să știe foarte multe. La capul lui 14, la intrarea în București, au lăsat taxiul și au luat tramvaiul. Ioana stătea undeva în Colentina. Până la apartamentul ei au schimbat câteva vorbe, despre vreme, despre faptul că e aglomerație mare în București, despre tramvaie, că merg totuși prost. În fața blocului Ioana l-a tras de o parte și a intrat tare în el.

– De ce nu mi-ai zis ce ai pățit? A trebuit să aflu eu și asta mai mult din întâmplare! Se poate? Cum eram să te las acolo Dumnezeule? Acolo și cei sănătoși se tâmpesc. Promite-mi că de acum îmi spui totul! Ai înțeles aiuritule?

Michi murmură ceva în sens de da. Fusese luat prea tare pentru a răspunde tranșant. Urcară. La opt! Au intrat. Înăuntru lumina era aprinsă.

– Uite, ți-o prezint pe Ileana, colega mea de apartament. Este o fostă colegă de facultate. Împărțim un apartament pentru că, dragul meu, chiriile nu mai sunt ca pe vremea ta.

O tânără potrivit de înaltă, cu un păr castaniu deschis, un pic mai înaltă decât Ioana, se prezentă. El era surprins. Nu se așteptase să mai fie cineva în apartamentul Ioanei.

– Tu ești celebrul Michi!! Mi-a împuiat fata asta capul cu tine. Sunt de-a dreptul geloasă să știi!

Ileana îi zâmbise și îi făcuse cu ochiul ca și cum ar fi fost la a nu știu câta întâlnire. Gestul îi trecu prin șira spinării, iar el simți imediat un ușor tremurat în mâini.

O salută pe tânără fără a spune nimic. Nici nu știa ce ar fi putut să zică. “Că tocmai a evadat de la Bălăceanca?”. Poate Ioana îi spusese cine știe ce poveste. Din păcate Ioana l-a lăsat baltă.

– Vrei o cafea? Hai că mă duc să îți fac, că trebuie să fi obosit. Sau poate că îți e foame? Hai, stai aici cu Ileana până mă duc eu să pregătesc ceva.

A urmat și cu Ileana o discuție aiuristică. După ce au vorbit despre cât de rece se făcuse, despre mașini, ziare și altele, Ioana a venit și l-a chemat la masă. Ele mâncaseră devreme. Au băut apoi cafeaua împreună.

– Ia zi Michi, cum ai ajuns la Bălăceanca, îți aduci aminte?

Se simțea ușurat. Nu trebuie să mintă. Le-a povestit celor două fete destul de grăbit, cam tot ce fusese mai important pentru el în ultimele săptămâni.

– Daʾ de închisoare îți aduci aminte, de ce s-a întâmplat acolo? Ioana nu a așteptat un răspuns, ci s-a întors spre Ileana și a continuat:

– Știi, Michi a fost condamnat pentru crimă, cred că ți-am spus.

– Nu am omorât pe nimeni în Videle…

Se uita curios la Ioana. Se oprise la timp, dar fata nu îl contrazicea. Asta era bine, extrem de bine.

– A, păi știu, că l-au prins până la urmă pe asasinul gemenelor!

– Ce?… Cum?…

Michi nu se așteptase la o asemenea replică. Avea ochii cât cepele. Rămăsese cutremurat. “Cum dracu? Am stat în închisoare de tâmpit?”

Ioana continua însă fără să fi observat că Michi se schimbase la față.

– A, nu mai știu, dar atunci la puțin timp după ce te condamnaseră pe tine, la un an, doi.

– Păi și mie de ce nu mi-a zis nimeni nimic? Era ușor nervos. Se înroșise la față.

– A, nu știu, că și procesul ăluia a durat o groază, probabil că între timp te îmbolnăviseși, dar să știi că teoretic tu ești eliberat din închisoare doar pe motive medicale. De aia am și procedat așa, că nu puteam să te scot de acolo decât cu ordin judecătoresc, ceea ce nu e așa de simplu.

Michi gândi că este un evadat. Nu era rău să adauge și asta la activ.

– Da’ cine era asasinul?

– A, nu mai știu exact. Cred că un fost profesor, pare-mi-se chiar fost director la școala ta. Nu mai știu exact. Ionuț trebuie să știe, că el a fost pasionat de cazurile astea. A, îți aduci aminte de frate-miu, Ionuț? E la Automatică în ultimul an, a crescut nu?

“Chiar, ce trecuse timpul! Avea dovada în fața sa!”

Au continuat să povestească o sumedenie de lucruri. Michi a aflat că nu se întâmplase nimic spectaculos în fosta lui școală după așa zisa Revoluție. Mircea se apucase de afaceri și avea un butic, Dan ajunsese director. Cam atât. În schimb el se simți dator să le povestească tot felul de grozăvii de prin închisoare. Povestea bine, iar fetele erau fascinate de o lume care pentru ele era de a dreptul exotică. La un moment dat Ioana l-a oprit.

– Michi uite ce e, mai continuăm și mâine, că noi avem serviciu, așa că mergem la culcare. Tu o să dormi aici în sufragerie, iar noi ne culcăm în dormitor. O să îți fac patul și continuăm mâine.

– Nu vreți să dormiți împreună? Rupse liniștea Ileana.

Michi, altfel destul de obosit s-a trezit brusc. Simțea că trebuie să spună ceva, însă preferă să tușească, parcă înecându-se.

– Nu, că e pedepsit, m-a mai refuzat o dată și ce prospătură eram atunci! Dar Ileana, poate că el vrea să se culce cu tine?

Michi era groaznic de încurcat așa că preferă să râdă ambiguu. “Ce tâmpit sunt, parcă nu am mai văzut femei de o sută de … Mă rog poate nici nu am mai văzut de vreo…“

Groaza i se putea citi ușor din arcuirea bruscă a sprâncenelor. Fetele nu observaseră însă schimbarea chipului său.

– De ce, poate vrea să se culce cu noi dincolo? Economisim și un așternut, că tot nu avem. Mă rog, descurcați-vă că eu mă duc să îmi fac un duș.

Ileana dispăru.

– Ce nebune sunteți!

Se simțise dator să spună, în fine, ceva, însă imediat realizase că de fapt el era cel care venea de la Bălăceanca, așa că încercă să schimbe subiectul.

– Ioana, nu aș vrea să te deranjez. Știi, eu nici nu știu dacă mi-am revenit de a binelea. Poate că ar fi mai bine să….

– Să ce?? Să te întorci la balamuc? Michi, între nebuni nu poți să îți revii. De altfel nu cred că mai ai ceva. Mie îmi pari destul de normal. Am înțeles chiar că ți-ai revenit. O să discutăm asta mâine. Fă-ți și tu un duș și culcă-te! Mai vorbim.

Ioana se apucase să-i facă patul în sufragerie. El se ridicase și se uita la pozele înrămate aranjate frumos în bibliotecă fără să mai spună nimic. Erau câteva fotografii ale fetelor. În una era Ioana de acum zece poate cincisprezece ani. Era Ioana aceea pe care el o cunoscuse. “Dumnezeule, arată exact ca în ziua în care am cunoscut-o. Ia uite în spate este casa și banca…”

Între timp Ileana ieșise din baie. Michi simți că se trezește de a binelea. Senzația duioasă a nostalgiei a fost spulberată de forța unui taifun. Ileana nu avea pe ea decât un maiou scurtuț rău și foarte transparent. A intrat în sufragerie, a luat un feon dintr-un dulap și s-a dus la bucătărie.

Michi s-a dus și el la baie. Nu mai făcuse o baie de adevăratelea de vreo 13 ani. “Oi mai ști să folosesc o cadă?”

Nici nu se culcase probabil cu vreo femeie cam tot de atâta timp. “Chiar, ce-oi fi făcut din punctul ăsta de vedere în ăștia 12 ani? “Nu avea nici o idee. A hotărât că trebuie să își facă un duș ceva mai rece. Când a intrat în cadă a deschis doar robinetul de apă rece. I se părea tocmai bună.

– Cum poți să faci duș cu apa asta rece?

În spatele său se auzise vocea Ilenei. Intrase peste el să lase un pieptăn sau ceva de genul ăsta.

– Ioana! Michi a înnebunit, face baie cu apa rece.

El se întorsese într-o parte, încurcat de teribilismul ei. Era rușinat ca un adolescent de faptul că se excitase în ultimul hal. Ileana a ieșit imediat, dar a intrat Ioana. Nu zicea nimic. O auzea în spatele său, dar nu avea curajul să se întoarcă. Știa că este acolo și bănuia că până la urmă va ieși din baie. Era cu spatele și nu o vedea și nici nu o mai auzea. “Ei o să mă întorc și gata, nu o să stau de nebun așa așa…” Chiar în ceafă a auzit-o însă pe Ioana.

– Michi, dacă nu dai drumul la apă caldă nu mă bag lângă tine la duș.

A închis ochii. Simțea cum o căldură imensă îi invadează fiecare bucățică a corpului. Simțea un tremurat în stomac. Avea ochii închiși, dar simțea cu toată ființa lui un corp cald și catifelat, ca și cum era al lui. Era lipit de el. “Doamne era adevărat tot ce se întâmpla sau era una din fanteziile din penitenciar? Era oare fantezia sa cea care învingea, probabil definitiv? Va mai fi normal? Ori poate imaginația îi invadase realitatea și o sufocase?”.

Intuiția îi spunea că este o fantezie. Nu putea fi adevărat! Era aiurea! Era7 absurd! Nu putea fi real. Era cu totul imposibil ca toate acestea să se întâmple. Încercă să se opună, dar constată îngrozit că nici o parte a corpului său nu mai răspundea la comenzi. Nu mai putea controla nimic. Stătea undeva departe și admira și deopotrivă se temea de o realitate, sau de o fantezie. Nici măcar acest lucru nu-l putea ști.

***

7

Spre surprinderea lui dimineața s-a trezit tot în apartamentul Ioanei. “Dumnezeule să fi fost totul real?”. S-a dat jos din pat foarte greu. În cele din urmă s-a dus la baie, însă nu știa unde sunt ținute prosoapele. Nu avea nici halat, nici haine. Ioana plecase probabil și nu apucase să îi spună unde-i pusese hainele. La baie unde le lăsase nu mai erau.

A renunțat să le mai caute. I se păruse destul de nepoliticos să caute prin dulapurile fetelor. După o asemenea noapte îi era o foame de lup, așa că s-a dus la bucătărie. În prag s-a oprit. Ileana fuma în fața aragazului și amesteca ceva într-o tigaie. Era tot în maioul ăla scurt. El însă era gol pușcă.

– Intră dacă nu ești rușinos! Oricum, să știi că nu știu unde ți-a pus Ioana hainele. Cred însă mai degrabă că le-a dus, că erau împrumutate. Îți dai seama că noi nu avem haine bărbătești aici! Dacă e așa, va trebui să te obișnuiești cu îmbrăcămintea lui Adam pentru o vreme. Ar fi bine să îți aduci aminte că noi suntem doctorițe și că am mai văzut și noi una alta.

În timpul acesta ea se uitase la el pentru câteva secunde arătând din priviri spre ceea ce ele au mai văzut. Simțea că fata se juca cu el. Probabil chiar se amuza pe seama lui. Ar fi trebuit să se simtă supărat, dar nu putea. Intră în bucătărie și se așeză rapid la masă. Era jenat. Se excitase din nou. Ileana se făcea însă că nu observă. Deși orice gest al ei sugera că știa și era mândră de acest lucru. Vorbea cu el atât de normal încât orice replică părea obscenă în acele condiții. Cel puțin așa simțea el. Pentru ea probabil era un simplu joc.

După ce au mâncat omleta, Ileana a pus cafeaua în două căni, s-a ridicat de la masă, l-a luat de mâna și i-a zis nonșalantă să meargă să bea cafeaua în sufragerie.

Nu putea refuza. Un gând sumbru îi trecu însă prin minte. “M-am sculat tot în apartamentul Ioanei și am crezut că totul a fost real pentru simplul motiv că încă nu m-am sculat. Visez în continuare și o să mă trezesc lângă cine știe ce boșorog din salon”. A închis ochii și s-a mușcat puternic de limbă. Avea lacrimi de durere. A deschis ochii. În fața sa era tot Ileana.

– Credeam că Ioana, toată noaptea, a reușit să te consume, dar văd bine că nu? Mai am jumate de oră și trebuie să plec la serviciu.

Ileana îl privea fix. Avea o față rigidă. Nu râdea, nu era încruntată, nu exprima nimic. Rămăsese în picioare. Căuta ceva din priviri. Se îndreptă și se aplecă spre el.

El își simțea inima în urechi. A dus instinctiv mâna la ureche pentru a nu scăpa ceva pe acolo. Ileana a luat pur și simplu ceva din spatele lui. Era o pereche de bikini. Apoi nonșalantă și-a dat jos maioul, ca și cum ar fi dat jos un tricou pe o plajă pustie. Așa cum bănuise, nu avea nimic pe dedesubt. Nu se grăbea însă să își pună bikinii.

– Michi ar fi de datoria mea, ca gazdă, să te fac o partidă de sex, nu de alta, dar ar trecui să te liniștesc. Totuși trebuie să mă pregătesc să plec la serviciu. Asta e, îmi pare rău. Ileana foarte tacticoasă, dar și teribil de stăpână pe ea, a început să se îmbrace.

– Ce ar zice Ioana dacă ar afla că te-ai culca cu mine? Rupse el tăcerea.

– Ce să zică ? Nimic, ce ar putea să zică? Suntem moderne Michi! Am mai schimbat partenerii până acum. Oricum, de regulă, nu acceptăm un bărbat la noi în apartament dacă nu ne place la amândouă. E cred normal! Ar fi aiurea de tot să vin acasă și să văd un nesuferit în apartament. Nu crezi??

– Și eu cum sunt? Întrebă ușor amuzat de situația în care se afla.

– Să îți spun sincer? Chiar sincer?

            Pentru o fracțiune de secundă îi pieri zâmbetul de pe față. Noroc că ea continuă imediat

– Păi ești interesant și cu totul inedit. Îmi placi la fel de mult ca și Ioana, oricum pentru o relație cu un bărbat mi se pare o idee extrem de atractivă. Așa că poți să stai liniștit.

“Pentru o relație cu un bărbat. Ce dracu a vrut să spună?”

Ileana se îmbrăcase destul de sexy pentru cineva care se duce la serviciu. El stătea în continuare pe canapea, la fel de dezbrăcat și de excitat. Îi zâmbea, dar nu știa dacă era bine să încerce să se aproprie de ea. Experiența și intuiția îi spuneau că ea nu doar că ar fi stăpânit situația, dar l-ar fi pus probabil într-o situație penibilă. O simțea pe puștoaica aia mult mai tare decât el. Culmea îi plăcea la nebunie această situație.

– Cred totuși că nu te pot lăsa așa în suferință și o să te ajut un pic, așa ca un preambul. Hotărî Ileana hodoronc tronc după ce se îmbrăcase deja.

În câteva secunde se așeză în genunchi în fața lui și începu să îl mângâie. Nici nu se uita la el. Părea dintr-o dată un copil care a descoperit o jucărie pe care o crezuse pierdută.

El era însă cu adevărat pierdut. Plutea. Acum era cu adevărat convins că plecase de tot în tărâmul celor care și-au pierdut mintea. Simțea niște buze fierbinți pe o piele mai încinsă decât un cuptor. A deschis ochii, dar ei refuzau să vadă. Se gândea că dacă și asta era real, atunci însemna că toate fanteziile sale au fost mereu doar niște simple și banale prostii. Nu simțea nimic pentru că era pe altă lume. Nu știa ce se întâmplase și se întâmpla cu el.

De fapt, nu știa lucrul acesta de peste 12 ani.

Ileana termină repede. Se șterse cu o batistă din poșetă, îl sărută pe obraz și plecă, ca și cum totul ar fi fost culmea firescului. În timp ce își punea sandalele îi strigă de pe hol.

– Să nu ieși din casă că nu e frumos să te plimbi prin cartier în curul gol. Vezi că Ioana vine pe la cinci. Ai mâncare în frigider.

Căpătase un aer mai mămos decât al bătrânei sale mătuși.

Când să iasă pe ușă l-a chemat în hol.

– Să îi spui Ioanei cum mi-am luat la revedere, ca să o provoci să intre în competiție, că aseară a punctat ea. Spune-i că am egalat-o, sau dacă ți se pare, spune-i că am un ușor avans.

“Dumnezeule ce nebune sunt femeile astea!”

Era bulversat. Avea sentimentul că trăise în cele câteva zile de când își revenise mai mult decât trăise în cei doisprezece ani de absență. Desigur, se simțea al naibii de bine. Îi era însă frică că această aventură avea să se termine extrem de repede. A vrut să se întindă un pic în pat, să se odihnească și să se gândească la ale lui. Îi era frică că ar putea adormi. Îi era teamă să nu adoarmă și să se scoale naibii la Bălăceanca sau la pușcărie. Sau poate cine știe pe unde.

***

8

În dimineața în care am primit scrisoarea eram singur acasă. Nevastă-mea era pe la piață. Probabil plecase cu mult înainte să mă scol eu.

Mă pregăteam să îmi beau cafeaua, pe care reușisem să o dau în foc, lucru care îmi displace teribil pentru că nu mai are același gust. Așteptam cu nerăbdare poștărița. Pentru o sumă modestă am aranjat cu ea să îmi aducă sus, la ușă, corespondența și ziarele de dimineață. Probabil îl moștenesc pe bunicul, care în fiecare zi, dis de dimineață își rezolva corespondența, iar apoi citea ziarele bându-și nelipsitul său ceai. După ce afla ce s-a întâmplat în lume, ieșea din casă. Acest tabiet l-am păstrat atât cât am putut. Din păcate nu am atâta timp, așa că prefer să citesc scrisorile pe care le primesc, dacă primesc, să frunzăresc un ziar, iar de răspuns pot răspunde la scrisori doar seara, întotdeauna în aceeași zi. Pe undeva este mai bine pentru că poți să mai reflectezi peste zi cum anume să răspunzi, ce să spui, sau pur și simplu dacă să răspunzi sau nu.

În dimineața respectivă primisem o singură scrisoare. Arăta foarte prost, semn că toți funcționarii de la poștă călcaseră pe ea. O fi un obicei mai nou acum! Am vrut să o deschid, dar am observat un lucru ciudat. Pe plic nu exista nici un timbru. Am dedus pe de altă parte că scrisoarea trebuia să fie a unei persoane în vârsta, pentru că plicul era un model de ăla cu poză pe el, de pe la Mamaia, cum erau plicurile acum vreo zece ani.

L-am întors, însă la expeditor nu era trecut nici un nume. Am deschis plicul. Pagina pe care era scrisă era cu mult mai veche decât plicul. Era de un galben cenușiu. Pe ea se vedea totuși un scris deosebit, cu o caligrafie foarte frumoasă. O fi vreo glumă a cuiva? Parcă recunoșteam scrisul. Am început să citesc.

Draga Eugen, ăsta este prenumele meu, o să te surprindă să citești aceste rânduri, dar consideră că acesta este un lucru foarte important…

Eram prea curios. Am întors pagina să văd dacă exista o semnătură. Exista. Scrisoarea era semnată de bunica. Acum îmi dădeam seama. Indiscutabil scrisul era al ei. Dar ea era moartă de atâtea decenii.

***

M-am grăbit să citesc scrisoarea, dar ochii mi se împăienjeniseră. “Cum dracu să ajungă după atâția ani?” Era chiar datată. 22 septembrie 1954. Cu câteva luni înainte de moartea ei. În plic am mai găsit un bilețel scris pe o pagină de caiet dictando. Era de la cel care îmi trimisese de fapt scrisoarea bunicii. Nu erau decât câteva rânduri:

Domnule Scărlătescu, buna mea prietenă, care este minunata dumneavoastră bunică m-a rugat cu limbă de moarte să îi îndeplinesc acest serviciu. Acum, la douăzeci de ani de la moartea ei…

Am stat o clipă. “Cum douăzeci de ani? Sunt peste patruzeci! Cincizeci și patru, da, șaptezeci și patru. Ori au mai trecut încă douăzeci și doi de atunci. Mă rog asta e”

Nu aveam stare să meditez atâta. Am citit mai departe:

Acum, la douăzeci de ani de la moartea ei trebuie să vă transmit această scrisoare. Ea a dorit acest lucru, pentru că erați prea tânăr atunci și ea nici nu a vrut să va spună în față toate acestea. Acum trebuie să fiți un bărbat matur și este bine să fiți pregătit pentru tot ce ar putea urma pentru dumneavoastră.

“Matur? Cam foarte matur sunt acum cucoană. Sunt în pragul pensionării, ce naiba o mai putea urma?”

Am citit în continuare:

 Am păstrat cu grijă scrisoarea până astăzi. Ar trebui să v-o trimit luna viitoare, adică exact pe 22 septembrie, însă eu trebuie să fac o operație zilele astea și, doamne ferește, vreau să mă asigur că o primiți. Am rugat-o pe fiica mea să v-o aducă.

Lory Marcovici

26 August 1974

1974? Da, prin urmare a întârziat douăzeci și doi de ani. Am întors biletul și am mai găsit câteva rânduri nesemnate, dar cu un alt scris:

Domnule Scărlătescu, sunt nepoata doamnei Marcovici. Din păcate ea a murit în urma acelei operații, iar mama mea a rătăcit biletul. În urmă cu două luni a murit și mama și făcând ordine prin niște acte vechi am găsit această scrisoare. Din păcate foarte târziu și cu câteva pagini lipsă. Găsesc însă de cuviință să v-o trimit.

Mi-am aprins o țigară. Am sorbit o gură de cafea și m-am apucat să citesc scrisoarea.

Draga Eugen îmi pare rău că trebuie să îți spun câteva lucruri foarte importante doar în această manieră. Lory a fost cea mai bună prietenă a mea. E cu mult mai tânără ca mine și am gândit că ea va putea să ducă această misiune la îndeplinire. Te rog să mă crezi că nu puteam proceda altfel. Acum când îți scriu ești mult prea tânăr și mai mult ca sigur nu ai lua în serios ceea ce vreau să îți spun. Peste douăzeci de ani va fi numai bine.

Ți-am spus deja zilele trecute că eu, ca și amuzament, am început să cotrobăi prin hârtiile lui bunică-tu și cu prietenele am început să mă distrez făcând tot felul de farmece și descântece.

Din păcate trebuie să îți spun că nu este chiar așa. Cu asta m-am ocupat toată viața. De fapt m-am măritat cu bunicul tău doar pentru că el se ocupa de așa ceva. Nu l-am iubit niciodată, dar l-am respectat pentru că era un om integru. Era însă un mare naiv. Am vegheat patruzeci de ani ca el să nu facă vreo prostie. Până la urmă a făcut și a fost pedepsit. Și eu am făcut multe greșeli, însă una m-a urmărit până în mormânt.

Nu știu dacă îți amintești, dar prin 40 sau 41 te-am luat cu mine la o familie. Am făcut ceva ce nu aveam voie. Am fost silită să o fac. Am săvârșit un ritual pe care doar un bărbat avea voie să-l facă. Am fost orgolioasă. Am crezut că am suficientă putere. Din păcate am înțeles câțiva ani mai târziu că am săvârșit un mare păcat. Nu am cum să dau timpul înapoi sau înainte. Eu nu am această putere. Un om fusese ales, iar eu i-am schimbat destinul fără să am puterea de a realiza acest lucru până la capăt. Copilul acelui băiețel însemnat, dacă va fi tot băiat, va fi și el însemnat. Tu ai stat în camera de alături, iar eu nu am știut ani buni că voi, tu și Miranda, fata gazdei, ați imitat ritualul. Nu știu cum, dar tatăl acelui băiat nu a preluat povara așa cum ar fi trebuit, iar ea a trecut asupra acelei fete. Tu ai devenit prin urmare tatăl spiritului copilului ce avea să se nască. Va trebui să veghezi la apariția semnelor copilului sau nepotului. Pe tată îl chema Ion Fumărel. În mod sigur te vei întâlni cu copilul sau nepotul lui. Dacă semnele au apărut deja, ele apar după cel puțin trei patru ani de la botez, alteori mult mai târziu, atunci va trebui să săvârșești ritualul.

În caietul primit de la bunicul tău ai trecute toate regulile pe care trebuie să le urmezi. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun că eu ți-am ascuns caietul. Nu aveai voie să ai așa ceva asupra ta, fiind atât de tânăr. Odată cu această scrisoare îți înapoiez și acest caiet.

Caietul? Ce caiet, nu am primit nici un caiet! Mai erau câteva rânduri, dar nu mai puteam rezista. M-am sculat și m-am dus glonț la cutia de scrisori, deși era aiurea în tramvai, că doar scrisoarea mi-o adusese poștărița personal. Mă gândisem pe moment că poate un plic mai mare l-a pus din greșeală la cutie. Evident, nu era. M-am uitat cu nesimțire și la celelalte 15 cutii ale apartamentelor din bloc. Atunci însă am realizat că nepoata doamnei Lory pusese probabil plicul în ușă, din acest motiv poștărița când îmi dăduse ziarul îmi spusese “ăsta era deja”.

Am revenit în casă și am continuat să citesc.

Dacă doamne ferește se întâmplă ceva cu caietul nu mai ai decât două soluții.

Prima și cea mai simplă este să îl omori. Dacă nu o faci, tot răul care s-a adunat în acea ființă se va revărsa asupra ta. Din momentul în care îl întâlnești vei avea extrem de puțin timp. Reține că aceasta este cea mai bună soluție dacă nu poți face ritualul sau dacă nu ai puterea, harul de a-l face. Eu l-am avut și sper să îl ai și tu.

A doua soluție pe care o mai ai în cazul în care ….

“La dracu!” Ultima pagină sau ultimele pagini lipseau. Acele rânduri mă captivaseră, însă bunica mea se înșelase atunci când crezuse că voi fi mai cu capul pe umeri peste douăzeci de ani. Iată că și după patruzeci și ceva de ani nu puteam să iau în serios nebuniile ei. Este drept, aveam un sentiment ciudat. Era o scrisoare de la bunica, care sosise totuși după atâta amar de ani. Era vorba de bunicii mei și trebuia să am respect față de ceea ce ei credeau că este atât de important.

Am mai aprins o țigară și deși rațiunea îmi spunea că totul este o inepție, nu puteam să nu mă întreb dacă Fumărel ăla de la Bălăceanca nu o fi de adevăratelea rudă cu celălaltul.

Am fost trezit din gândurile mele de sonerie. Am crezut că se întorsese nevastă-mea. Am deschis ușa, însă în prag se afla un vecin din blocul de alături. Era roșu la față și gâfâia îngrozitor.

– Domnule doctor, domnule doctor, îmi pare rău, dar …

Își trăgea sufletul, dar totodată parcă se codea să vorbească.

– Domnule doctor nevasta dumneavoastră, soția dumneavoastră a avut un accident. Aici la intersecție la piață…. O mașină …un troleibuz de fapt. Am alergat într-un suflet, cred că au luat-o deja la urgență.

***

9

Trecuse deja o săptămână de când locuia împreună cu cele două fete. După câteva zile de viață în trei uitase complet de toate problemele. Alesese să trăiască din plin clipa, refuzând întrebările, angoasele și nesiguranța. Și la urma urmei, chiar dacă nimic nu ar fi adevărat, dacă totul ar fi o fantezie, de ce să și-o refuze? Se simțea bine, trăia momente pe care le pierduse ani de zile, sau de care poate nu își aducea aminte. Și dacă într-o zi avea să se schimbe ceva, ce mai conta dacă trăia cu toată puterea momentul? Nu era fericit, pentru că nu avea un scop, nu avea țeluri, nu avea ceva de realizat, nu se gândea deloc la ziua de mâine, nici măcar la ceea ce ar fi trebuit să facă în ora următoare. Trăia pur și simplu.

Ioana îi făcuse rost de haine și putea să iasă din casă, să se miște liber pe străzile noii lumi în care aterizase, să simtă din plin atmosfera libertății. Devenise foarte casnic, poate unde nu avusese vreodată ocazia unor bucurii atât de simple. Făcea piața, făcea curățenie, cât se pricepea el, pregătea chiar și masa. Devenise peste noapte un om obișnuit, însă îi plăcea la culme. Este drept, devenise și poligam pentru că încă din a doua noapte dormea în același pat cu cele două fete.

Simțea că după atâta suferință și atâtea întâmplări nefericite merita să trăiască astfel de clipe. Fetele concurau teribil la acest confort, jucând bucuroase rolul magnific al teribilismului și al nebuniei. Mai mult ca sigur, aceasta era cea mai fascinantă perioadă din viața sa. Fetele erau la rândul lor cucerite, nu se știe pentru cât timp, dar pe el nu îl interesa viitorul. Se obișnuise cu o idee uluitor de simplă: în realitate nu există decât prezent. Viitorul și trecutul sunt doar în mintea noastră și prin urmare pot fi manipulate așa cum dorim noi. Dacă prezentul este bun, ce mai contează atunci trecutul sau viitorul?

Descoperise pe de altă parte, în săptămâna fericirii sale casnice, televizorul. Ce erau ziarele, dar ce era acum televiziunea! Stătea ore în șir la televizor, parcă încercând să acumuleze miile de ore pe care le pierduse. Era cu siguranță mai puțin șocat decât în primele zile, dar tot nu putea înțelege mare lucru din ceea ce vedea. Când și când avea revelații. Noua societate i le oferea din plin. Cele mai multe erau proaste, dar ceva îl fascina totuși în această lume. Era o lume pe care nu o plăcea, dar cu toate astea, era o lume care îl făcea să se gândească că întoarcerea în spital nu era o idee bună pentru moment. Dacă nu ar fi existat cele două fete poate că ar fi acceptat reîntoarcerea la nebuni. “Cine știe, dacă se strică relațiile poate că o să mă întorc, altfel de ce să mă gândesc acum la asta?”. Era singura lui idee mai serioasă despre situația în are se afla.

Într-o dimineață însă mirajul s-a sfârșit brusc. Vocația rațională a fetelor a învins teribilismul și nebunia. Înainte de a pleca de acasă Ioana i-a pus o problemă esențială:

– Michi nu putem să o ducem așa la nesfârșit.

El simți un fior pe șira spinării. Știa că totul are un sfârșit, dar parcă era prea repede. Deși fata nu spusese nimic amenințător, el era convins că acesta avea să fie sfârșitul. O asculta calm ca un condamnat care s-a împăcat cu sentința.

– Michi ar trebui să îți facem rost de niște acte, nu o să poți sta la nesfârșit fără nimic la mână care să ateste faptul că exiști. Tu nu ai păstrat un buletin, un certificat ceva?

Avea dintr-o dată revelația unui lucru extraordinar. Pentru societate el nu exista! Nu avea nici cea mai mică idee pe unde ar putea fi actele sale. Poate la pușcărie, poate la spital. Poate că nici nu mai avea acte.

– În mod normal ar trebui să fie la spital, nu? Întrebă mai mult pentru sine.

– Și ce facem, asediem spitalul? Intră Ileana în vorbă, sincer amuzată de idee.

– Păi ce altă soluție am avea? Îi răspunse Ioana transformându-l într-un spectator al dezbaterilor despre soarta sa.

– Dar de ce îmi trebuie neapărat? Interveni el, destul de contrariat de faptul că absența actelor devenise peste noapte o așa mare problemă.

– Michi într-o buna zi te întreabă careva de sănătate!

Ioana se gândi imediat că poate nu e chiar bine spus.

– Mă rog te verifică careva. Uite, te pârăște baba aia nebună… se corectă iar, tâmpita de la patru și ne trezim cu sectoristul! Nu e o problemă că stai aici, că doare în cur acum chestia asta, dar trebuie să ai un act. Odată și odată tot vei avea nevoie.

– Păi hai să mituim pe cineva de la Bălăceanca să scoatem buletinul de acolo, interveni Ileana.

Continuă însă tot ea cu aerul că se certa singură.

– Da, dacă nu găsim pe omul care trebuie și dăm de bănuit? Ce treabă am avea noi cu buletinul lui? Pentru ce să îl cerem?

Cele două fete au început să poarte un dialog energic pe această temă, însă Michi nu le mai urmărea. Înțelegea foarte clar că starea în care se afla nu era decât tranzitorie. Știa acest lucru, dar acum trăia acel moment. Nu putea să stea acolo la nesfârșit fără să facă nimic! Ar fi trebuit să se apuce să facă ceva, să intre în rândul oamenilor normali.

Avea de ales. Ori la balamuc, ori la munca. “Eu abia rezist în lumea asta nebună stând degeaba, da’ păi ce ar fi să și muncesc undeva?” Știa însă că era obligat totuși să facă această alegere mai devreme sau mai târziu. Pe de altă parte, nu prea avea chef să se întoarcă în spital, cel puțin nu pentru moment.

Între timp fetele lăsaseră discuția pentru altă dată. Erau pregătite de plecare. El a ieșit pe balcon la aer curat și și-a aprins o țigară. Pe undeva fetele aveau dreptate. Trebuia din nou să facă ceva. Nu putea să le lase pe ele să îi rezolve problemele. Nu era firesc și cu siguranță nu era nici corect. El trebuia să rezolve lucrurile și nu altcineva. Ce ar fi putut face însă? Să caute de lucru? Probabil că i-ar fi cerut acte. Să meargă la miliție să spună că le-a pierdut? Chiar pe toate? Dacă îl verifica, ce va face?

Nu mai avea astâmpăr. Discuția reușise să-l întoarcă pe dos. Se uita cu coada ochiului la fete. Abia aștepta ca acestea să plece. Simțea nevoia să iasă să se plimbe și să reflecteze în liniște. Era sigur că va rezolva cumva problema chiar în ziua aia. “Îmi vine ceva în minte până la urmă, că nu e dracul așa de negru”.

După ce fetele au plecat, a luat un rând de chei și la câteva minute a ieșit și el în oraș.

***

10

Bănănăia aiurea pe străzi. Nu avea un obiectiv anume. Mergea și se gândea la ale lui. Habar nu avea pe unde se află, dar nu se sinchisea. Îl rodea mult faptul că își revenise de aproape două săptămâni și încă nu știa nimic de mătușa sa. Foarte probabil murise, însă îl supăra faptul că nu știa nimic sigur. Din păcate zona unde copilărise se dărmase. Nu avea pe cine să mai întrebe. Era poate simplu să meargă la primărie să vadă unde au fost mutați, sau la miliție, mă rog poliție, să vadă măcar dacă mai trăia. Nu avea nici un fel de acte și probabil că i le-ar fi cerut. Problema actelor devenise, iată, peste noapte, foarte importantă. Pe de altă parte, nici nu știa care era statutul său. Îi trecuse prin minte că legal era posibil să fie încă pușcăriaș. Dacă se însănătoșise poate că ar fi trebuit să se întoarcă la Gherla.

Bănuiala sa nu era prea optimistă. Cel mai probabil nu avea decât două variante legale. Gherla sau Bălăceanca. Fără acte era cam greu să se gândească la altceva. Trebuia să facă rost de niște acte. “Ce ar fi să omor pe unu care seamănă cu mine și să îi iau actele?” Își reveni repede din reveria crimei perfecte pentru că își dădu seama că nu are cum să găsească o asemenea persoană, care să semene cu el și care, în plus, să nu aibă rude care să descopere mârșăvia. “Chiar asta e o mârșăvie! Trebuie să mă gândesc la altceva!”.

Nu era însă atât de simplu. Trecuseră câteva ore bune și el nu găsise nici o soluție. “Ce bine era în pușcărie! Ce repede se putea rezolva totul acolo! Aia era o lume ordonată, era o lume curată și mai ales corectă!”

În lumea de afară nu se putea descurca la fel de bine și era nevoit să recunoască în cele din urmă acest lucru. Pe măsură ce mergea, ajunsese deja prin centru pe la Universitate, era tot mai debusolat.

– Du-te în morții mă-tii că am să îți dau banii când o să vreau eu. Ce crezi bă că trebuie să ți-i dau când vrea mușchii tăi! Nu e nici o grabă mă muie!

Michi se uită contrariat la fata de lângă el. O puștoaică de poate cel mult doisprezece treisprezece ani, care nu era îmbrăcată așa de prost, nu era nici măcar țigancă, se rățoia la un vlăjgan de aproape doi metri. “Ce lume, Dumnezeule! Am fost profesor, dar n-am văzut așa ceva!” Se oprise și privea consternat la cei doi tineri care se depărtau. “Chiar oi fi fost profesor?”

Era cât pe ce să înceapă lungul șir al întrebărilor despre trecutul său, dar replica obscenă a fetei îl făcu să aibă dintr-o dată o revelație. “De ce mama dracului trebuie să rezolv eu chestia asta azi? Ce, cum am stat atâta timp numai pot sta încă o zi, două, trei, șapte? Mă, dar fata asta are dreptate, ce atâta grabă?” I se păru dintr-o dată că are tot timpul din lume.

În câteva minute reuși să se liniștească de-a binelea. Undeva în fața sa, la câteva sute de metri, văzu adunată multă lume. “Dumnezeule, o fi un accident urât!” O luă aproape în pas alergător spre marea de oameni. La balconul unei clădiri, parcă Universitatea era, se aflau câțiva oameni care vorbeau la megafoane. “Ce dracu să fie Dumnezeule?” Nu înțelegea mare lucru, era mult zgomot, iar publicul scanda când și când “moarte comunismului!”.

“De unde atâta ură pe comuniști frate?” Se simțea ca cel care a pierdut o sută cinzeci de episoade dintr-un serial de o sută șaizeci. “Ce naiba or fi făcut comuniștii în anii când eram eu nebun? Desigur, nu trăise nici el colosal, dar de unde și până unde atâta ură?” Se concentră asupra discursului ălora din balcon, “Să nu mai permitem ca poliția minerească…” A auzit bine? Cum dracu poliție minerească? Ce naiba ar putea să fie asta? Întrebă o doamna de lângă el, la vreo patruzeci de ani, foarte bine îmbrăcată, într-un costum taior care inspira un gen de prestanță.

– Nu vă supărați am înțeles eu bine, poliție minerească?

Femeia se uită cruciș la el, dar după câteva secunde îi răspunse:

– Da, futu-le muma în cur de mineri, nespălații dracului! Ar trebui omorâți fir-ar mama lor a dracului, să numai pună piciorul în București neam de neamul lor. Să învețe în morții mă-sii să se poarte civilizat, nu ca animalele…

Michi se sperie. Comuniștii, mă rog, dar ce dracu aveau ăștia cu minerii? O undă de regret că nu se afla la Bălăceanca îi trecu prin minte fulgerător. Se dădu mai la o parte.

Cineva vorbea acum de reforme și de privatizare. “Ce or mai fi și astea?” Cică trebuie să se facă o schimbare în bine, e nevoie de un contract. Trebuie să scăpăm de comuniști și de neocomuniști…

“A deci încă nu i-au omorât pe toți!”

Chestia cu schimbarea îi suna însă bine. “Da, trebuia să se schimbe. Ar fi trebuit să se schimbe tot. Absolut tot! Mă rog, parcă presa nu e așa de rea…”

Nu mai auzea așa de bine pentru că publicul aclama ușor disperat. “Ia mai dă-i dracului pe ăștia, că nu înțeleg nimic. M-am prostit să stau să ascult bazaconiile lor!” Se enervase la culme pentru că nu putea să înțeleagă nici în ruptul capului de unde atâta disperare. Nici măcar când fusese condamnat pe nedrept nu fusese atât de disperat. Ieși din mulțime. Se înserase, așa că se hotărî să plece acasă. Voia însă să se mai plimbe puțin. Se aprinseseră o droaie de lumini și spectacolul era fascinant.

“Ia uite cinematograful Luceafărul. Nu l-au dărmat și pe ăsta. Nu mai sunt cozi ca pe vremuri”, observă imediat. O fi un film rusesc. Se uită pe afiș. Emmanuelle II. Citi mai jos: “film erotic”.

“Cum? Film erotic la noi?” Trebuie să fi fost vreo greșeală cumva. Citi încă o dată. “Da, film erotic”. Plecă îngândurat. După câțiva pași se opri. Se căută în buzunar. Se duse la casă și își luă un bilet. Filmul începuse de vreo zece minute, dar nu conta.

Se uită la film și se excită al naibii. Începu să creadă că societatea asta nouă nu e chiar așa de rea. Erau toate scumpe, dar se găseau de toate. Uite câtă libertate! Uite ce filme, ce ziare! Michi plecă de la cinematograf bulversat de avantajele noii societăți în care trăia. Luă tramvaiul de undeva de la Piața 1848. Căzu în visare. Până spre capătul Colentinei avea mult de mers.

Numai că după aproape jumate de oră, tramvaiul nu dădea semne că ar ajunge la stația unde stăteau fetele. Nici nu avea cum pentru că luase un alt tramvai. Trebuia să-l ia pe 21 și îl luase pe 14.

Ajunsese la capătul liniei. Realizase confuzia, dar nu intrase în panică pentru că, firesc, acel tramvai avea să se întoarcă. Era cam târziu, dar ce altă treabă avea? Se uită pe geam curios. “Cred că nu am fost în viața mea pe aici! Ba nu! Ba nu! Am mai fost!”

Recunoscuse niște blocuri mai ciudate. A, ăsta era drumul spre spital. Se dădu imediat jos. “E dacă am ajuns până aici, voi rezolva chestia cu buletinul în noaptea asta” Întrebă de Bălăceanca și află că pleacă un autobuz în câteva minute. Din păcate era ultimul. Nu avea cu ce să se mai întoarcă.

“Ei și poate nici nu mă mai întorc!”

***

Autobuzul l-a lăsat în apropierea spitalului. Se înnoptase de-a binelea. Era o beznă să o tai cu cuțitul. Luminile alea feerice ale noii societăți nu ajunseseră pe la periferie.

Găsi ușor spitalul. Cu nonșalanță sării gardul, cam pe unde-l sărise și data trecută. Porni direct spre pavilionul central. Bănuia cam pe unde ar fi biroul medicului Florescu. Dacă avea dosarele în cabinet poate o avea și buletinele. Mergea nepăsător pe aleile întunecate. Cumva se simțea mai în siguranță. Acolo nu erau decât niște umili nebuni.

A ajuns la biroul lui Florescu fără nici cea mai mică problemă. Nu a trebuit decât să se împingă ușor cu umărul în ușă. Nu o reparaseră de data trecută. “O fi murit doctorul, ce dracu nu i-au reparat încă ușa?” Căută prin cabinet cu mult calm, dar nici urmă de buletin. De fapt, nu găsise nici un buletin, semn că erau ținute în cu totul altă parte. Își aprinse o țigară. Își căută dosarul. Îl găsi mult mai ușor. Încercă să-l răsfoiască dar era prea puțină lumină. Îl luă și ieși.

Era din nou în curte. Unde dracu să meargă? Unde ar putea fi buletinele? Nu avea nici cea mai vagă idee. Se așeză pe o bancă pentru aș termina țigara. Mai stătu însă pe banca mult timp după aceea. Îi veni prin minte că ar trebui să existe un secretariat, sau ceva de genul ăsta. Intră din nou în clădire. Inspectă toate culoarele vreme de aproape jumătate de oră. Se gândea să renunțe și o luase deja spre ieșire când observă lângă ușa de la intrare, trecuse pe acolo chiar la început, o cameră pe care scria secretariat. Pe sub ușă se vedea lumină. Intră fără să își facă nici cea mai mică problemă.

– Unde aveți buletinele?

– Sunt aici în fișier…

O asistentă între două vârste dormita la birou. Fusese luată atât de repede, că nu știa ce se întâmplase. Își reveni însă imediat.

– Dar cine sunteți dumneavoastră? Ce căutați aici? Cum ați intrat…

Femeia nu apucă să continue. Michi, foarte liniștit o întrerupse.

– Sunt doar un simplu nebun domniță.

Ca din senin, imediat, îi trase un pumn foarte puternic în plină figură. Femeia a căzut lată pe scaunul în care dormitase.

Explodă de bucurie. Buletinele erau ținute în ordine alfabetică. Își găsi buletinul în doar câteva minute. Se așeză pe scaunul din fața biroului. Îl răsfoi. Avea o poză de băiețandru. Era o poză făcută în ultimul an de facultate. Se gândi fără să vrea că are buletinul de pomană că oricum fotografia nu semăna cu el. Era totuși o victorie! Îl băgă în buzunar și plecă. La ușă se întoarse:

– Sărut-mâna domniță și vă mulțumesc foarte mult.

***

11

Nu mai circula nici un autobuz. Se decisese să o ia pe jos. Drumul era însă al naibii de lung. Începuse să picure. Câteva minute grăbi pasul. Când a început să plouă mai tare a realizat că nu avea nici un rost. Era în plină pădure și era deja ud până la piele. Ar fi putut să stea pe sub pomi sau ar fi putut merge mai departe. Nu era obosit așa că nu avea de ce să rămână aiurea în pădure.

După aproape o oră și-a dat seama că ideea de a merge pe jos nu fusese deloc inspirată. Era probabil cel mult la jumătatea drumului și asta numai dacă o luase în direcția bună. Ceva îi spunea însă că era posibil să o fi luat în cu totul altă direcție. Sentimentul că drumul nu era bun îi dădea o serioasă stare de disconfort. La un moment dat s-a oprit pentru a fuma o țigară. Țigările le ținuse în buzunarul de la cămașă și acum erau ude leoarcă. Renunță la fumat și porni mai departe. Era mult prea beznă. Abia zărea drumul, deși dacă exista o șosea nu însemna că e și cea bună. “Oare aici m-au găsit milițienii ăia? Ziceau ceva de o pădure. Probabil că asta, sau poate alta…. Toate pădurile seamănă. Mai ales noaptea. Și eu merg în neștire ca un tâmpit care nu are nici o direcție. Mai exact, am o speranță, în rest nimic” Gândul ăsta îl întristă.

Se opri. Renunțase. Ce rost avea să continue? Pentru ce? Cu ce scop? De fapt de ce grăbise pasul ca un disperat? Avea iluzia că trebuie să ajungă în București, că trebuie să facă nu știu ce. În realitate nu era sigur de nimic. Nu fusese niciodată. Poate un pic, în pușcărie. Cel puțin spre sfârșit reușise să se joace cât de cât cu destinul. În rest, nu reușise niciodată să știe pe ce drum merge, pe ce drum a luat-o, sau când anume a greșit, dacă a greșit intersecția sau nu.

Obosise de tot și de toate. S-a așezat la marginea drumului, la câțiva metri de șosea, rezemat de un butuc. Nu vedea bine și nici nu prea era interesat să afle ce era în jur. Nu avea chef de nimic. Ce rost aveau toate astea? De ce atâta împotrivire la tot ce se întâmpla altfel decât considerase el că trebuia? De ce atâta grijă pentru normal? De fapt, cine dracu definise normalul și îi spunea lui să se sperie de faptul că ceea ce i se întâmpla nu era normal? Privea cerul. Era complet negru. În jur era atât de beznă încât, deși lângă drum, nu putea să îl vadă. “Ce ironie să stai pe drum și să nu îl vezi!” Ar fi fost chiar culmea să pretindă că merge în direcția corectă. El nici măcar nu vedea șoseaua! Poate că era un drum care nu ducea nicăieri. Poate că era bun. Dar de ce trebuia neapărat să mai meargă mai departe?

Michi înțelegea că venise timpul să se oprească. Definitiv. Căutase ani de zile, nici nu știa exact câți, dar mai ales nu știa ce. Dorise să găsească sensuri în lucruri și evenimente. Nu găsise absolut nimic! Nu găsise poate pentru simplu fapt că nici nu existau. Își aduse aminte de bătrânul profesor de sport. Ăla îi spusese parcă că nu există decât ceea ce fiecare crede că există. Ori el nu credea în nimic. Numai credea în absolut nimic. În aceste condiții ce sens avea să mai continue toată nebunia?

Se întinse liniștit pe spate. Stătea cu capul pe un morman de frunze, destul de moale. Găsi locul chiar confortabil. Privea cerul și clipea involuntar la fiecare picătură de ploaie care îl lovea. În joacă își propuse să nu mai clipească. Descoperi că era uluitor de ușor. Ținea ochii larg deschiși. Pe ei cădeau una după alta picăturile de ploaie. Nu mișca nici un mușchi al feței. Așa a adormit, cu ochii larg deschiși spre un cer groaznic de negru.

***

Nu a reușit să doarmă decât două trei ore. Începuse să fulgere și să tune. Negura cerului era acum brăzdată de lumini fantastice. Vântul începuse să bată cu putere. Sunete ciudate se auzeau din pădure. Pentru un om normal era înfiorător. Pentru el era un spectacol ocazional și credea sincer că este o datorie să se bucure. Luminile fulgerelor creau umbre amețitoare la întâlnirea cu copaci înalți de la marginea drumului. Cel mai spectaculos i se părea cerul întunecat, care când și când era tăiat de lumini orbitoare. “De ar ține cât mai mult!”

Era cam frig. Ploaia devenise foarte rece. Conta poate și faptul că se crăpa de ziuă.

“Ce mâna rece am!” Exclamă cu voce tare, sincer surprins de răceala mâini sale. Continuă să vorbească tare.

– Mi-a amorțit, ia uite nici măcar nu o mai simt!

Îl bufni râsul.

– E la dracu, e normal să nu o simt, că nu e mâna mea”. Ridică mâna rece și numără.

Da erau trei mâini. Una nu era a lui.

-A, dar asta e o mână de femeie.

Se ridică într-o rână. Stătuse cu capul pe un morman de frunze, dar sub frunze se afla un corp de femeie. Le dădu ușor cu mâna la o parte. La lumina fulgerelor i se părea că are în față o fată care îi zâmbea. Avea o strălucire interesantă în ochi. Stătea ca și el cu ochii larg deschiși și privea cerul.

– Ești mai tare că mine gagico! Uite, nu clipești deloc.

Puse mâna instinctiv pe fața ei și exclamă:

– Cam trișezi, scumpo. Ești țeapănă! Așa aș fi putut și eu. O privi mai bine. Fata nu avea decât un fel de furou sau maiou pe ea. În jurul gâtului avea un șirag de mărgele închise la culoare. Privi mai bine și se bucură ca un copil. Descoperise foarte repede misterul acelui întunecat colier.

-A, dar e strangulată fata asta. Ce vânătăi urâte are! Asta e, nu poți trăi o mie de ani! Fata asta a ajuns la capătul drumului înaintea mea. Cum se grăbesc unii!

A pus cele câteva frunze la loc, a pus capul din nou pe trupul femeii și s-a așezat la fel ca înainte.

– Oi fi omorât-o și pe asta? Continua să vorbească cu voce tare. Poate că totuși sunt nebun și nu știu ce fac! Cum dracu să se întâmple toate astea doar în preajma mea? Sigur e legat de mine! Probabil că am momente în care nu știu ce fac și omor oameni. Se gândi o clipă. “Mai precis, omor femei!”

Îl străfulgeră un gând, parcă declanșat de un tunet, care se auzise la doi pași.

– Oare le-oi regula înainte? Adică cealaltă personalitate a mea? Dacă într-adevăr am ucis eu!

A stat câteva momente și s-a gândit serios la chestia asta. La un moment dat a zâmbit și s-a trezit continuând fără voia sa dialogul cu sine.

– Și de fapt ce contează dacă am omorât-o sau nu? E cam țeapănă și cred că e moartă mai demult. Poate că nu am omorât-o. Dar de ce mai contează acest lucru?

***

12

A stat mult timp fără să se miște, cu capul rezemat de cadavru. Nu se sinchisea. Chiar se amuzase la ideea că are toate șansele să fie arestat din nou. Nu îi trecuse măcar o secundă prin minte să fugă de acolo. Ce rost ar fi avut? Prefera să stea liniștit și să vadă ce se va întâmpla. Era mai simplu.

Nu se întâmpla însă nimic. Dădea să se facă dimineață, dar era încă întuneric de la norii grei, care mai erau pe cer. Nu era deloc interesat de ce va urma. Era însă curios în legătură cu ce se întâmplase. O scenă violentă avusese loc acolo. Dar când și cum se produsese? Ce se întâmplase? Cine era făptașul și cine era victima?

Închise ochii. Devenise brusc foarte curios. Se concentră. Încercă ceea ce mai reușise de câteva ori. Atunci mersese cumva în trecut printre amintirile lui. Poate că ar fi putut merge și prin amintirile altora! Se lăsă dus de gânduri. Nu părea însă să ajungă undeva. Auzea un geamăt ușor. Simțea o ușoară arcuire a pământului de sub el. Era întuneric și simți în nări un miros închis care îl invada. Deschise ochii și văzu un bărbat peste el, care îl săruta.

Sări ca ars. Deschise ochii de-a binelea. Era un pic de lumină afară. Nu era nici dracu pe acolo. Doar femeia moartă. Se liniști. Se uită la cadavrul fetei.

– Aha, scumpo, deci erau ochii tăi!

“Ciudat, ce aiurea arată un bărbat peste o femeie dacă privești de jos. Chiar grotesc!” Închise la loc ochii. Nu îi trebui decât câteva minute pentru a retrezi imaginea pierdută. Se uita la bărbatul de deasupra sa. Era hidos. “Ăla să fi fost asasinul?”

Simțea, nu știa cum, că tânăra îl sărută de zor. “Ce scârbos! Vai ce urât face ăsta!” Michi începu să râdă. Bărbatul de deasupra sa era groaznic de caraghios. Făcea că toți dracii!

Bărbatul se oprise brusc. Michi vedea acum tavanul. Își aminti de un banc legat de ce zice o soție în timp ce face dragoste. “Vai dragă, ia uite, trebuie să zugrăvim anul ăsta!”

Între timp bărbatul se ridicase, iar Michi îl vedea cum fuma uitându-se la televizor. Stătea cu spatele. El privea din nou tavanul. Era plin de pânze de păianjeni. Nu fusese zugrăvit de foarte mult timp! Bărbatul se ridicase și își luase o bere din frigider.

Ba nu, se îmbrăca.

A plecat.

Un țârâit infernal îi invadă timpanele. Fără să vrea deschise ochii. Un cerc uriaș în care se vedeau două brațe negre, gigantice, îi săriră în ochi. Era un ceas deșteptător. Văzu apoi lumina dimineții. Se auzea un glas de undeva dintr-o altă cameră. Era un radio. Se văzu apoi în oglindă. Nu arăta rău. Îi plăcu imaginea. Poate sânii un pic mai tari… Ce rochiță transparentă! Ba nu, a schimbat-o. Și asta este drăguță.

O sută de fețe îi năpădiră gândurile. Visul parcă se scurtcircuitase. A stat câteva minute fără să se gândească la absolut nimic. Imaginile i s-au limpezit până la urmă. Era într-un autobuz. Lumea se dădea jos. Era cap de linie sau poate se stricase autobuzul. Mergea alături de mai mulți oameni. Mergea pe jos pe lângă o fabrică. La un moment dat s-a trezit din nou în autobuz. Era înghesuială. Era foarte cald și mirosea oribil. Simți o mâna pe fundul său. Privi în spate. Era un puștan. Retrăsese mâna speriat și se uita ca tontul în altă parte, teribil de serios. După câteva minute a început din nou. Acum se auzeau mai multe voci. Mult prea multe. Parcă numai era în mașină. Era într-o sală mare. Parcă o mai văzuse. O groază de lume stătea acolo și vorbea. Ziceau ceva, sau cântau. La un moment dat au dispărut toți. Numai era decât un bărbat cu barbă. Era îmbrăcat tărcat și avea o cruce la piept. Îl asculta, dar el nu știa ce spunea. Afară era foarte frumos. Era un parc parcă. O grămadă de bărbați apăreau în față. “Ce dracu pământul e plin de bărbați”, gândi supărat Michi.

Fata mergea acum pe stradă, iar el realiza foarte clar acest lucru. Habar nu avea însă pe unde. O droaie de oameni. Aproape toți bărbații se uitau la ea, sau la Michi, în acel moment. Avea chiar un sentiment de disconfort. “Ce comportament jalnic să te uiți ca prostul în târg după cineva și să te mai și schimonosești în halul ăsta. Uite noroc că mai există și câteva femei.”

“Hei pe asta o cunosc. O știu! O știu! O știu! De unde?” Ochii fetei și ai lui Michi trecuseră pe lângă o femeie. Era îmbrăcată prost, dar recunoscuse privirea aia vicleană și…

Deschise ochii de-a binelea. Tremura și inima îi bătea cu putere.

Era Carmen.

***

13

Michi se ridicase ca un arc. Între timp se luminase de-a binelea. Începuseră chiar să treacă mașini pe șosea. Abia acum își dădea seama că nu se alfa la marginea drumului, așa cum crezuse, ci la aproape cincisprezece, poate douăzeci de metri. În fața sa erau niște tufe mult prea mari pentru ca un șofer grăbit să-l remarce.

Se uită la cadavru.

– Pe unde dracu ai umblat acum două zile domnișoară? De unde dracu să aflu eu acum unde ai văzut-o pe fata aia? Fată pe dracu că trebuie să fie și ea babă de acum!

Gândul ăsta îl întristă din nou. Își reveni însă repede. Avea o misiune de îndeplinit. Era convins că trebuie să-l caute pe criminalul acelei fete. Trebuia să ajungă la sfârșit. La scena tragică a pierderii. Încercă să reintre în starea aia specială, numai de el știută, dar nu mai reușea. Încercarea îi luase minute bune, dar fără nici cel mai mic rezultat. Șocul imaginii lui Carmen îl zăpăcise. Nu putea să se mai concentreze. Nu vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simțea nimic.

Nu avea de ce să mai stea acolo. Se ridică. Se mai uită o dată lung la femeie. Nu avea chiloți pe ea, iar rochia, că rochie era, era ruptă în ultimul hal. Îi încolți o întrebare în minte. “De unde dracu mi-a venit ideea mai devreme că totul s-a petrecut acum două zile și nu ieri?” Femeia era într-adevăr îmbrăcată altfel decât în reveria sa. “Mă rog asta este!”

– La revedere domnișoară. Îmi pare rău de ce ai pățit, dar unii trebuie să și piardă. Dacă am timp vreodată am să încerc să îl cunosc pe asasinul tău.

Plecă liniștit. Pe drum reuși până la urmă, cu multă greutate, să își aprindă o țigară.

Într-o jumătate de oră era la intrarea în București.

***

A luat o mașină până în centru. Nu avea chef să se întoarcă la fete. “Probabil că nici nu sunt acasă”. Chiar dacă avea cheie nu avea de ce să meargă la apartament la ora aia. Porni să se plimbe fără vreun rost pe undeva pe Magheru. “Oare s-o chema tot Magheru?” Michi observase că nebunii ăștia de acum schimbaseră numele la străzi de parcă în asta stătea schimbarea aia de o trâmbițau într-una. Descoperise că lui 6 Martie îi zicea altfel, la fel însă și multe alte străzi aveau acum alte nume și el nu fusese capabil să țină minte vreunul. Își aducea aminte că în copilărie râdea de toate babele din cartier, care foloseau numele vechi ale străzilor și parcurilor. În loc de Libertății spuneau parcul Carol. Nebunia cea mare era că acum auzise că i se spunea din nou Carol. “O mai fi oare Gheorghiu Dej la mausoleu? Ori poate nu o mai fi nici mausoleul? Uite ar merita să mă duc într-o zi pe acolo.”

Era destul de nemulțumit de schimbările pe care le observase. Nu le înțelegea, iar unele păreau chiar absurde. Îi plăcea însă tare mult un lucru. Era multă agitație, erau foarte multe magazine, multe tonete. Mustea de viață peste tot. Ăsta era un lucru bun, indiscutabil! Pe de alta parte, mai erau mașinile. Erau acum o droaie de mașini. Cam multe chiar, însă important era faptul că erau tare frumoase. Majoritatea noi. Vedea zeci de mărci de care nici nu auzise. Iar cele de care auzise arătau cu totul altfel decât știa el.

Undeva la o intersecție de pe Magheru văzu o mașină roșie decapotabilă. Un individ ciudat, cu cercel în ureche, asculta radioul din mașină alături de o blondă de te îmbolnăvea. “Cu ce puradei se învârte și gagica asta! De fapt, cu o așa mașină ce mai contează altceva!” Remarca un lucru interesant. Mașina avea un număr de înmatriculare curios. B 23 NCD. “E pe dracu uite sunt o groază de mașini cu numere din astea. Ăștia au schimbat numerele. Ia uite ce tâmpenie de numere cu litere există acum!”.

Fără să vrea începuse să se uite după numerele mașinilor. Se întreba ca un adolescentin cu mustăcioară dacă or exista numere cu COI sau FUT. Remarcă oprită la stop o mașină neagră foarte drăguță, care avea un număr cu SEN, nu știu cât. “De unde or avea ăștia bani să își ia așa ceva?” se întrebă aproape cu voce tare, iar o bătrânică se opri lângă el crezând că ei i se adresează.

Se uită prin geamul portierei cu destulă nesimțire. “Ia uite ăsta e mai bătrânel. Al dracu ce țanțoș e! Ia uite și seamănă cu Jean al meu!”.

Se duse glonț la mașină și bătu în geam.

– Deschide portiera Jeane!

Ușa se deschise imediat. Un tip uscățiv, alb că varul, îl privea perplex.

– Michi? Michi Fumărel? Dumnezeule!

Nu se știe dacă bărbatul chiar voia să îl invite în mașină, însă Michi relaxat l-a împins și și-a făcut loc.

***

14

Pe drum nu au schimbat decât replici de conveniență. Jean era mai mult decât încurcat de această întâlnire. Nu a avut nici un moment curajul să-l întrebe de unde vine sau ce făcuse toți acei ani. Au ajuns după vreun sfert de oră într-o clădire pe care Jean o numise sediu.

– Bună-dimineața domnule Petculescu.

Michi privi curios. O femeie foarte prezentabilă i se adresase nenorocitului de Jean. “Auzi domnul Petculescu”. Îi veni să râdă.

– Hai să mergem în biroul meu.

– Unde?

Bufnii până la urmă în râs. “Auzi domne! Birou! Jean are birou!”.

După ce intrară, Jean scoase imediat dintr-un bar niște pahare și o sticlă de whisky. Îl servi.

-A, știi, e și Lotcă pe aici. Nu îl știe nimeni de Lotcă însă … Toți știu că îl cheamă…

Jean vorbea de nebun. Michi nu îl asculta. Era fascinat de luxul acelui birou. Se învârtea fără nici un rost prin camera uluitor de spațioasă.

– Ia zi Michi, ca între vechi camarazi, zi cu ce pot să te ajut.

Michi nu spunea însă nimic. Era cucerit de jaluzelele din aluminiu.

– Michi, fără probleme, mă dau peste cap și rezolv, doar mă știi, spune doar ce dorești.

Michi se holba la el fără să pară a fi înțeles întrebarea. Îi răspunse până la urmă în doi peri.

– Aș vrea să mă ajuți să pot guverna timpul.

– Ce să faci?

Jean îl privea suspect. După câteva clipe se lumină. Zâmbi larg, plin de subînțeles.

– Să poți guverna timpul. Mă ce ai scos-o, o să o folosesc că e mișto.

Reveni la subiectul său însă:

– Hai Michi, că suntem între prieteni, zi ce vrei.

– Nu ai auzit ce vreau?

– Hai, fi serios băiatule. Vrei să îți aranjez ceva, o aprobare pe undeva, zi-mi doar!

Michi continua să-l privească curios. Îi era foarte clar că Jean nu se așteptase la o asemenea întâlnire și mai ales nu dorea să aibă de a face cu el.

– Michi sper că nu ai povestit pe la cineva de anii de acolo…

– De ce Jeane? Ce, nu le-ai zis la colegi că ai fost la mititica? Ce mă ți-a fost rușine?

– Nu, Michi, știu toți, dar ….cum să îți spun….însă ….

– Ce mă Jeane, te pomenești că nu le-ai spus de ce ai fost acolo.

– Ba da Michi, numai că am zis că am fost politic.

– Ce dracu ai fost?

– Politic Michi, că se poartă acum chestia asta. Am zis că mi-au făcut o înscenare, că am vorbit urât de nea Nicu, chestii din astea… Da, te rog mult să nu spui la cineva altceva.

Michi se uită lung la el și îi spuse un “da” destul de evaziv, care avea darul mai degrabă să-l îngrijoreze pe Jean.

– Auzi daʾ bărbată-tu, Lotcă, ce e cu el, a ieșit de la mititica?

-A, sigur că da, nu ți-am zis mai devreme. Păi azi au ieșit aproape toți. E aici. L-am luat lângă mine. Mă ajută tare mult cu fundația.

Michi se uită curios, dar și un pic urât la Jean.

– Cu ce te ajută?

– Cu Fundația, păi are fundație. E președintele fundației noastre, a partidului. Trebuie să îl vezi acum! E un domn!

– Zău mă, și ți-o mai trage?

– Hai mă Michi, doar te-am rugat, ce mama naibii!

– Zi mă, ți-o mai trage, sau să îi întreb pe ăștia pe aici.

Michi schimbase glasul și Jean se speriase de-a binelea. Mâna începuse să-i tremure ușor pe paharul de whisky. Încerca însă să facă față.

– E, acum eu i-o trag lui, că am mai schimbat și noi. Jean încercase să zâmbească, dar avea o față acră ca după o operație nereușită.

– Bine Jeane, asta este bine.

Michi se ridică să plece pentru că un sentiment de greață pusese stăpânire pe el și nu avea chef să-l pocnească pe Jean.

Un tânăr foarte prezentabil intră însă în birou.

– Domnule Petculescu, mă iertați, dar vizita din Prahova nu mai poate avea loc mâine. Mâine trebuie să mergem la întâlnirea cu primarii de la Constanța. O să mergem ….

Bărbatul nu apucă să termine că Jean izbucni:

– Nenorociților, nu sunteți în stare de nimic. Degeaba vă plătesc și vă dau de toate. Proștii dracului! V-am zis că în Prahova este vital să mergem să vorbim cu țăranii. Ei sunt talpa țării! Înțelegi mă mucosule! Ce îmi faceți voi mie program? Am zis Prahova, rămâne Prahova. Primarii să mai aștepte.

            Tânărul încerca totuși să se facă înțeles.

– Dar sunt deja la Constanța. Cât să aștepte, că poimâine…

– Ieși afară boule! Ești un nesimțit! Fir-ar mă-ta a dracului de prost.

Băiatul ieși repede din cabinet. Jean ieși în prag după el și îi strigă:

– Te tai după toate listele să știi. Atât îți trebuie să mai miști în front!

Michi era surprins de comportamentul lui Jean. Nici în pușcărie nu îl văzuse cu atâta vigoare în el. Devenise pentru câteva clipe foarte curios.

– De unde îl tai?

– După liste, după lista pe București că am trecut și câțiva mucoși că dau bine. Da, dacă nu știu să pupe în fund îi tai imediat.

Michi chiar nu înțelegea. Jean sesiză.

– Lista Michi! Lista electorală.

Michi spuse un “ă” prelungit deși nu reușea decât să intuiască vag despre ce ar fi vorba.

– Ei Michi, tu ai ceva, un buletin la tine?

Fără să se gândească la nimic scoase buletinul aproape automat, fiind pe undeva bucuros că cineva, neașteptat de repede, i-l cere. Doar muncise ceva să îl recupereze!

Spre surprinderea sa, Jean i l-a luat fără să se uite deloc la el și a ieșit. S-a întors după câteva minute bune.

– Gata, durează foarte puțin. E la Vivi, secretara mea.

– Vivi? Nu așa o chema pe aia de o violaseși tu?

– Ba da, o cheamă la fel.

– Să nu îmi spui că ..

– A nu, nu e ea, e fiica ei. Ochii îi trădau o mândrie care dădea în foc. Îl privea pentru prima dată superior pe Michi.

– Cum mă fi-sa? Și ea știe?

– Haida de! Păi Michi nu trebuia să îmi asigur spatele! I-am aranjat lu’ fii-sa un loc călduț, mi-am aranjat și eu un loc călduț în pat. Suntem oameni nu?

– Ce mă ai violat-o și pe fii-sa?

– Vai de mine Michi, se poate? Intră în sarcinile de servici. Acum e democrație, înțelegi?

Michi nu prea înțelegea. Nu înțelegea chiar deloc cum e treaba cu democrația asta nouă. În sinea sa însă zâmbea. Povestea lui Jean reușise să-l scoată din starea apatică în care se afla.

– Michi eu trebuie să plec chiar acum. Tu termină băutura și așteaptă că o să vină Vivi cu buletinul tău. Am o surpriză pentru tine. Ne mai vedem în zilele următoare. Te pup că trebuie să ajung la televiziune.

– Unde să ajungi?

Jean ieșise deja pe ușă. Michi privea în gol. “Doamne, dar țara asta e cu curul în sus. Jean la televiziune!”

Între timp Vivi venise cu buletinul. Era o tânără foarte drăguță, înaltă și cu niște picioare care păreau să fie mai lungi decât ea. Nu avea probabil mai mult de 20 de ani. Se enervă de-a binelea “Cu ce gagici umblă nenorocitul de Jean! La vârsta lui!”

– Domnișoară Vivi, ia loc te rog, se trezi vorbind.

Simțea nevoia să tulbure cumva acele ape, care i se păreau atât de murdare.

– Domnișoară Vivi, făcu o pauză ușor teatrală pentru ca efectul să fie maxim, după care privind-o drept în ochi îi spuse perfect senin.

– Domnișoara aș dori să ți-o trag.

– Sigur că da. Acum? Eu zic că mai bine diseară.

Fata se ridică și se duse la ușă. În prag se întoarse.

– Pe la șapte și un sfert e bine? Vă aștept aici la birou și mergem apoi la mine.

Fata ieși. Michi avea o ușoară pareză. Nu suporta prea bine șocul unui astfel de răspuns. Nici cel mai tare pușcăriaș nu fusese atât de dur cu el!

“Domnule în România nu au mai rămas decât câțiva oameni sănătoși și ăștia au fost internați la Bălăceanca sau prin alte spitale. Acum majoritari sunt nebunii. Va fi tot mai greu pentru țara asta”.

***

15

De la înmormântarea lui nevastă-mea trecuseră deja vreo trei săptămâni. Toată această perioadă a fost de coșmar. Speram în fiecare dimineață să mă scol și să se reia totul de dinaintea dimineții în care primisem scrisoarea de la bunica. Era ceva irațional, care mă tortura în fiecare dimineață, în fiecare amiază și mai ales în fiecare noapte.

Acum eram însă îngrijorat pentru fata mea. Am doi copii, o fată și un băiat, ambii însurați la casele lor. La înmormântare fata, Mioara, a răcit. La început păruse ceva simplu, dar nu a trecut nici după două săptămâni, așa că s-a dus să facă niște analize, la mine la municipal. Azi de dimineață m-a sunat asistenta și mi-a zis că analizele sunt proaste și să vorbesc cu Marinescu, colegul meu. L-am sunat imediat, cu o speranță adâncă că mă va încuraja. După vocea lui am realizat că Mioara avea o afecțiune mai gravă, mult mai gravă decât o simplă gripă.

– Bătrâne, stă prost de tot cu sângele. Nici glicemia nu este bună. De fapt cam toate analizele sunt proaste. Nu vreau să te duc cu preșul. Habar nu am ce ar putea să fie. Nu îmi dau seama de cauză. Pare o anemie extrem de severă, dar mă îndoiesc să fie doar asta. Ar trebui să facem poate o biopsie…

Marinescu, un doctor foarte bun, dar și un prieten deosebit era un om dintr-o bucată. De regulă, era un mare optimist. Azi nu arunca nici măcar o brumă din energia sa obișnuită. Vorbea în continuare, însă eu nu-l mai puteam urmări. Din tonul său înțelesesem că era mult mai grav și decât îmi spunea. Asta mai lipsea! Era prea mult, era prea repede, era mult prea rău.

Fără să vreau, acolo, cu telefonul în mână mi-a zburat din nou gândul la scrisoarea bunicii. Eu nu puteam să cred în așa ceva, nu crezusem niciodată, dar aș fi dorit mai mult decât în toate zilele precedente că acea scrisoare să nu fi existat niciodată. Cine să fie femeia care trimisese scrisoarea? Cum aș putea să aflu din moment ce nu și-a dat adresa? Pe de altă parte, caietul ăla cu farmece, începusem să cochetez cu ideea că măcar psihologic poate m-ar ajuta, caietul acela probabil că s-a pierdut cu adevărat și pentru totdeauna. Ori poate nepoata asta care a trimis scrisoarea l-a păstrat? Dacă l-a păstrat pentru că l-a dorit, atunci cel mai probabil va nega că îl are, chiar dacă aș găsi-o.

Nu aveam nimic de făcut în dimineața aceea. Am stat și am meditat ore în șir căutând o soluție pentru descoperirea nepoatei prietenii bunicii mele. După-amiază m-am dus la serviciu. Intram de gardă. Era prima după scurtul concediu pe care îl primisem pentru înmormântarea soției.

Nu aveam chef de nimic. Nici măcar cazurile interesante nu mă mai stimulau. Am deschis geamul în cabinet și mi-am aprins o țigară, lucru pe care îl făceam acolo foarte rar. Cred că am fumat, însoțit de gândurile mele negre cam jumătate de pachet. Era deja șase. M-am decis să dau un tur prin saloane ca să mă mai iau cu una cu alta.

Am coborât la interne, la Marinescu, să văd dacă găsesc măcar vreo asistentă de-a lui, să îmi dea ceva relații. Era cald, ușile saloanelor erau deschise, dar nici o asistentă nu era de găsit. Undeva în dreapta mea am auzit vocea Mioarei.

Era chiar ea.

– Ce faci aici, Dumnezeule?

– Am venit să fac niște analize și Marinescu mi-a zis să rămân peste noapte să mai fac un set și mâine dimineață la prima oră.

Mioara arăta foarte prost. Poate și unde numai era machiată. Era pământie la față și îmi părea că slăbise foarte mult. Și o văzusem doar cu câteva zile în urmă! Nu aveam curajul să o întreb cum se simte, dar probabil că din ochii mei a înțeles.

– Hai tată, că nu mor eu așa cu una cu alta. Nu mă simt grozav, dar trece. Ia zi mai bine ce s-a mai întâmplat pe aici.

Am discutat cu ea mai bine de o oră. Am vrut să o iau la mine sus în cabinet, dar am realizat că se deplasa greu, sau poate nu voia să o văd în halul ăla. M-a refuzat. Când au venit cu mâncarea a trebuit să o las. Oricum, era bine să se odihnească cât mai mult. Am dat să mă ridic, dar ea m-a prins de mână.

– Tată. Am să te rog ceva, dar să nu te superi! Te rog să nu spui nimic, ci doar să îmi promiți că așa vei face! Te rog să o duci la un doctor pe Francesca. Cred că are aceeași boală ca și mine. Are și ea o tuse seacă, iar uneori are amețeli. Exact așa a început la mine cu două luni în urmă.

            Am explodat. Eram cutremurat de două vești teribile primite în moalele capului. Francesca era singurul ei copil. Un copil nevinovat. Pe de altă parte, două luni era altceva decât știam eu.

– De două luni ai probleme? Mioara se poate de ce tocmai acum …

Mioara mi-a pus mâna la gură.

– Ai promis, da!

Nu am mai zis nimic. Am plecat. Trebuia cumva să o găsesc pe femeia care trimisese scrisoarea. Măcar pentru liniștea mea.

***

Nu era însă ușor să găsești un ac în carul cu fân. Nu știam de unde să încep. Nu știam decât un nume de familie, o chema… Dar dacă nepoata femeii era măritată? Însemna că nu știam absolut nimic.

M-am frământat așa mai multe zile. După o vreme am realizat că era foarte greu de crezut că aveam vreo șansă. Pe de altă parte, diagnosticul Francesăi nu era nici el foarte bun, deși părea aparent o cu totul altă boală. Biopsia Mioarei a ieșit bună, deși starea ei era vizibil mai proastă în fiecare zi.

Fără voia mea îmi venea aproape în fiecare ceas în minte scrisoarea și rugămintea bunicii. În cele din urmă, într-o dimineață, m-am decis. Trebuia să vorbesc din nou, sub un motiv oarecare, cu acest Fumărel. Poate că mă mai linișteam, poate că cine știe, descopeream că legătura cu povestea bunicii nici nu exista. Am sunat la Bălăceanca. Spre surprinderea mea am prins repede spitalul și chiar și pe agitatul medic Florescu.

– Bună-ziua domnule profesor îmi pare rău că nu v-am sunat mai devreme.

Mă trecu un val de căldură. “O fi murit ăsta din nou. De fapt, poate că nu ar fi așa de rău” Am sesizat imediat că sunt macabru. Am continuat ușor afectat.

– Domnule medic Florescu să nu îmi ziceți că iar a murit Fumărel.

– A nu domnule profesor, nu, sigur că nu. Făcu o pauză de câteva secunde. Mă rog, acum să fiu sincer nu știm exact.

Îmi venea să mă urc pe pereți. Abia zugrăvisem însă.

– Cum adică nu știți. Nu știți să identificați un mort?

-O, ba da domn profesor, dar vedeți dumneavoastră Mihai Fumărel nu mai este aici.

– L-ați transferat?

-A, nu, nu, dar nu mai e. A dispărut chiar la câteva zile după ce a fost la dumneavoastră. Vedeți de asta nu aș putea să spun exact. În orice caz săptămâna trecută cred că era bine mersi.

– Săptămâna trecută? Păi ai zis tinere că imediat după vizita de la municipal, adică vreo lună în urmă.

-A, sigur, atunci a dispărut.

Doctorul Florescu nu mai zicea nimic, așa că m-am simțit dator:

– Și?

Florescu realiză în fine că este dator cu o explicație.

– Am zis săptămâna trecută pentru că atunci am primit scrisoarea.

Un fior m-a trecut pe șira spinării.

– Ce scrisoare?

Aveam un tremur în voce, deși țineam cu disperare să fiu tare. Florescu era imperturbabil.

– Cum, ce scrisoare? Scrisoarea de la Fumărel.

– Ce… V-a scris Fumărel?

– Sigur că da. Am primit scrisoarea vinerea trecută.

Florescu răspunse atât de liniștit de parcă era normal ca nebunii fugiți din spitale să trimită scrisori doctorilor lor.

– Mă rog, și ce scria în scrisoare?

– Nu știu, îmi răspunse impasibil doctorașul.

Dacă ar fi fost în fața mea și nu la telefon, sigur îl pocneam. Nimeni nu mă mai scosese vreodată din sărite în halul ăla.

– Cum adică nu știți? Nu știți să citiți doctore?

– O, ba da dom’ profesor. Florescu râdea fiind chiar amuzat de răutățile mele. Știm și noi să citim, dar nu era frumos să o facem.

– Și de ce mă rog?

Florescu parcă așteptase de o oră această replică.

– Pentru că nu îmi era adresată. Înțelegeți? Nu era frumos să o deschid.

Urmă iarăși o pauză, pentru că eu nu mai aveam cuvinte pentru a riposta cumva. Florescu se hotărî să continue, ca și cum mi-ar fi spus o banalitate despre vreme.

– Dumneavoastră vă este adresată. De aceea am zis că voiam să vă caut. Din păcate nu am avut timp zilele trecute.

Nu i-am răspuns. Eram un taur furios. Era inadmisibil ceea ce se întâmpla! Nu cred că i-am spus la revedere. Nu m-am uitat la ceas, m-am suit în mașină și în jumătate de oră am fost la Bălăceanca. Florescu era plecat. Simțeam că înnebunesc. O asistentă drăguță a sesizat și a venit cu un pahar de apă minerală și cu o cafea. Spre surprinderea mea a venit și cu un plic.

– Domnul Florescu mi l-a lăsat pentru dumneavoastră. M-a rugat să vă cer adresa de acasă sau de la spital. Ar fi fost mai simplu să vă trimitem scrisoarea.

Nu am mai băut cafeaua, am plecat val vârtej. Nu am rezistat însă până acasă. M-am oprit cu mașina pe dreapta undeva pe lângă mănăstirea Cernica și m-am apucat să citesc scrisoarea.

Bună Doctore!

Ce mai faci? Sper că bine. Eu nu mă simt însă la fel de bine, dar în cazul meu este de înțeles. Cred că ești supărat că nu ți-am dat un semn de viață. Am fost tare ocupat însă. Să știi că am unde să stau, nu îți face griji. Cred că va trebui să mă găsești. Nu va fi așa de ușor. Doctore eu nu știu cum dracu de suntem noi legați sau de ce. Am realizat însă că tu ești singura persoană cu care pot să comunic. De aceea m-am hotărât să îți scriu. Pe mine nu mă mai pasionează de ceva vreme bună descoperirea înțelesurilor. Ce o fi, o fi!

Pe tine doctore te interesează, așa că am hotărât să îți scriu. Am să îți povestesc tot ce știu și tot ce îmi aduc aminte. O să îți trimit scrisori când și când. Asta este prima. Dacă aflu că ai primit-o, o să încep să îți trimit și altele. Tu știi sigur mai multe și poți să dezlegi misterul. Îți urez succes.

Michi

Scrisoarea era datata: 26 octombrie. Trecuse aproape o săptămână. Din păcate nu știam mai mult și mai ales nu știam cum m-ar putea ajuta această scrisoare. Când am ajuns acasă mă aștepta deja un alt necaz.

***

16

Băiatul cel mare se afla cu nevastă-sa și cu niște valize mari în pragul ușii. Ei nu aveau copii, dar aveau un apartament mare și frumos, așa că de cum i-am văzut m-am cutremurat. În mod normal nu aveau de ce să vină la mine cu atâtea bagaje.

– Dragul meu ce s-a întâmplat?

– Tată trebuie să stau la tine o perioadă.

– Da, sigur că da, cum să nu, dar ce s-a întâmplat?

– E o problemă mai complicata. E în legătură cu împrumutul ăla.

Mi-o zicea de parcă aș fi știut despre ce era vorba.

– Ce împrumut tată?

– Ei, ce împrumut, știi tu ăla de la firmă …

            Habar nu aveam de vreun împrumut și mă încăpățânam să mă uit chiorâș la el

– Nu știu tată despre ce vorbești, serios..

– Ei am contractat un împrumut la firmă.

Eusebiu, așa îl cheamă, are o firmă de calculatoare, dar eu nu știu mai nimic din afacerile lui.

– Am contractat un împrumut ca să cumpărăm piese, dar ne-a tras-o turcul și nu am primit decât niște prostii cu care nu am ce să fac. Am ipotecat casa și acum banca mi-a pus sechestru.

– Ești nebun! Apartamentul din Moșilor? Nu mă putusem stăpânii. Înțelegeam în fine tragedia.

– Tată numai de comentariile tale nu aveam nevoie! Te rog, poți să zici ce vrei, dar crede-mă e mai bine să o faci altă dată.

L-am lăsat în pace. Am luat mașina și am adus restul de lucruri. Toată după amiaza aia am tras ca hoții de cai.

Două zile mai târziu am primit următoarea scrisoare de la Michi.

***

A ajuns până la urmă din nou la cele două fete. În prima zi fetele au fost bucuroase că s-a întors. A doua zi însă Ioana l-a certat. I-a zis că atât timp cât stă cu ele și are și cheie ar trebui să respecte niște reguli. Nu era normal să plece brambura și să vină abia a doua zi și seara. Ele se speriaseră de moarte. Nici măcar nu au putut să întrebe de el la poliție sau pe la spitale. Trebuia să fi spus ceva, să fi lăsat un bilet. Atât timp cât stătea acolo, trebuia să țină cont de ele și de părerea lor. Ileana a asistat la toată discuția și chiar a secondat-o pe Ioana. Pe fete le lovise un soi de sentiment matern. Ioanei, după ce și-a încheiat predica, îi păruse chiar rău că fusese totuși cam dură.

Michi a ascultat însă cu stoicism. Le-a așteptat să termine. Când fetele nu mai aveau nimic de spus, mai mult chiar se pregăteau să-i facă o surpriză, luaseră niște prăjituri, el a pus cheile apartamentului pe măsuța din sufragerie, s-a ridicat și le-a spus doar două cuvinte.

– Aveți dreptate.

Apoi a plecat liniștit.

Ioana a realizat prima și a bufnit-o plânsul. Ileana o urmă mai mult prin contagiune. Încerca totuși să o încurajeze.

Ioana știa însă foarte sigur că Michi plecase definitiv.

***

Sfârșitul capitolului șase