8539

Capitolul 8

1

­­

Era un ger cumplit. Ninsese mult, dar acum era frumos. Soarele strălucea și dădea reflexii plăcute la atingerea câmpului de zăpadă. Michi și doctorul Scărlătescu se aflau într-un compartiment de tren. Era un tren personal. Îl luaseră la întâmplare și nici unul din ei nu avea habar unde mergea. Trecuseră aproape două ore. Nu schimbaseră nici un cuvânt. Stăteau față în față pe locurile de la geam. Nu mai era altcineva în compartiment. Cei doi bărbați se uitau afară la albul imens care se căsca în fața lor. Aveau amândoi un sentiment de ușurare. Mai aveau puțin și ajungeau la capătul liniei. Unul din ei era disperat. La bătrânețe pierduse tot ceea ce crezuse că reprezenta viața și bucuria de a trai. Celălalt era fericit că nebunia încetează. Amândoi urmau să iasă din scenă. Unul glorios, iar altul urât.

Doctorul rupse tăcerea.

– Fumărel, de ce ai ținut să te însori cu fata aia? Ce ți-a venit să te însori?

– Doctore, era păcat să nu o ajut pe fată. Stătea acolo fără nici un Dumnezeu. Așa poate moșteni o casă, niște lucruri. Pe de altă parte, este și simpatică. Are imaginea unei dulci naivități. Este imaginea perfectă a oamenilor fericiți.

– Și nu crezi că va suferi?

– Nu, o să plângă un pic când va vedea că nu mă voi întoarce acasă. În rest, de ce să sufere? E prea pură pentru a suferi.

– Pură?

Doctorul strâmbase ușor din nas, dar Michi nu-l luase în seamă.

– Da, Doctore, oamenii corecți nu suferă. Ei cred până în pânzele albe în ceva. Nu, ei nu au cum să sufere. Din fericire, cei mai mulți dintre noi nu sunt corecți, nu sunt cinstiți, nu sunt morali. Ei consideră că trebuie să aibă totul. Cei care vor să aibă totul nu pot fi fericiți.

– Fumărel….

– Michi, domnule doctor.

– Bine, Michi, Dar de ce nu ai acceptat propunerea lui Jean? Puteai avea putere, puteai să suprimi, să curmi, toate evenimentele negative care au marcat viața ta. Ar fi fost poate bine și pentru Sanda. Poate și pentru Carmen. În primul rând însă pentru tine.

– Doctore aveam impresia că ai început să mă cunoști.

Michi ridicase teatral un pic glasul, dar rămăsese la fel de liniștit. Îl privea pe doctor chiar în ochi.

– Cum dracu să accept așa ceva? Eu am luptat toată viața să îmi guvernez propriul destin. Nu am reușit decât rare ori și nici atunci cine știe cât. Când am putut să fac câte ceva cu viața mea a fost doar atunci când am fost liber și am utilizat legea celor puternici. În lumea asta, în care legile apără infractorii, apără corupția și lașitatea, apără prostia și mizeria, nu, în această lume nu pot să fac mare lucru.

S-a oprit brusc lăsând impresia că ar mai urma ceva, dar s-a întors liniștit cu fața la geam. În compartiment era destul de cald. Amândoi rămăseseră îmbrăcați, iar acum fețele lor aveau un roșu aprins. Medicul începuse să transpire. Michi nu părea deloc a se sinchisi. Continuă să vorbească, uluitor de liniștit, după câteva momente.

– Doctore, crezi că un doctor care nu poate să se vindece singur poate vindeca pe cineva? Doctore, crezi că un învățător care nu își poate educa copilul poate să educe pe alții? Doctore, un moralist care nu poate să trăiască după o morală anume, oricare ar fi ea, poate să îi ajute pe alții? Nu doctore! Eu nu am putut să îmi conduc viața, cum aș putea să o conduc pe a altora?

– Michi, acum tu ești naiv! Tu chiar crezi că toți politicienii gândesc așa? Mai corect, crezi că vreun politician gândește așa?

– Nu știu doctore, dar lumea asta de azi mă scârbește. Cândva, în pușcărie, am crezut că voi putea afară să mă descurc ca niciodată în trecut. Doamne cât mă înșelam! Lumea de afară este prea mizerabilă. Eu eram acolo într-un incubator doctore. Nu mă pregăteam pentru lumea reală, ci pentru una care avea alte reguli. Și va avea întotdeauna alte reguli.

            Michi părea un pic trist. Replicile sale însemnau mai mult decât realitatea pe care o povestea. Doctorul simțise starea lui și schimbă subiectul.

– Fumă…Michi, dar tu ce crezi, de ce toată nebunia asta? De unde a început? Cum s-a întâmplat totul într-o singura zi? De ce totul a început dintr-o dată?

– Pentru că totul trebuie să înceapă dintr-o bună zi doctore. Dar nu uita! Asta și pentru că suntem naivi. Ignoram semnele, care sunt pretutindeni în jurul nostru.

– Dar semnele sunt creațiile noastre. Sunt ale noastre Michi. Cum pot ele să anunțe ceva care e dincolo de noi?

– Ai dreptate doctore! Numai că exista oameni care au puterea. Sunt oameni însemnați. Oameni care transformă semnele în realități. Sunt oameni care își transpun gândurile în gânduri ale altora, în fapte și evenimente. Exista bărbați care depășesc timpul lor. Există bărbați care trec dincolo de reguli. Există bărbați care nu respectă regulile, ei le creează. Există bărbați care nu doar schimbă înțelesuri, ci chiar le creează. Când și când există chiar oameni care nu doar că pot crea semne, ei pot crea chiar realitatea acelor semne.

Un om învățat poate să îți spună de la nașterea unui copil dacă e însemnat sau nu. Profanii, caută alunițe, pete pe piele, sau știu eu ce alte prostii. Și eu am căutat, să știi, asemenea semne. Nu, semnele sunt altceva. Ele stau în modul de a fi al copilului, în modul lui de a vorbi, în modul în care se joacă, în ceea ce face și mai ales în ceea ce i se întâmplă. Există uluitor de multe semne doctore. Tu chiar crezi că bolnavii tăi au semnele bolii doar atunci când vin la tine? Când vin cu dureri de cap sau palpitații? Nu doctore! Ei au semnele bolii încă de mult timp, de foarte mult timp doctore. Înțelegi acum?

            – Și ce este cu oamenii însemnați? Ei sunt cei buni, cei care trebuie să ne conducă?

– Vai doctore, nicidecum. Ei sunt doar altfel. Sunt pur și simplu altfel. Nu trebuie să conducă. Ei pot fi savanți, sportivi, conducători, dar la fel de bine și criminali, oameni plini de ură, malefici, diabolici. Nu contează decât un singur lucru. Ei sunt altfel. Ei nu sunt comuni, ca cei mai mulți dintre noi. Ei au un nume comun căruia îi dau o altă semnificație. Nu sunt anonimi doctore.

– Bine Michi, dar de ce crezi că este vorba de semne, de însemnări. Poate că este vorba pur și simplu de muncă, de pasiune, de efort.

– Asta te-au învățat la școală doctore? Că și tu poți dacă vrei? Ei află că poți să îți faci datoria, dar nu să faci ceva, care să te facă cu adevărat mare. Nu, nu poți dacă nu ești însemnat.

– Michi asta este doar o teorie a predestinării. Cine crezi că însemnează acești oameni, Dumnezeu?

– Mă faci să râd doctore. Dumnezeu este pentru cei mici, pentru marii anonimi, care au nevoie de o scuză pentru marile lor nerealizări. Orice religie nu este nimic altceva. Orice religie este pentru cei mici, doctore. A, sigur, există și oameni însemnați care creează religii. Dar acesta nu este decât instrumentul pentru a conduce pe cei mulți și anonimi.

            Scărlătescu îl urmărise cu mare atenție. Nu știa însă ce ar putea să îi răspundă. Ripostă cu primul gând care îi venise în minte.

– Ei, uite, Michi, că cei mulți și anonimi au făcut o revoluție în România și au dărâmat oameni însemnați.

– Zău, doctore? Chiar așa?

Trenul mergea de mai mult timp fără să se fi oprit în vreo stație. Acum încetinise și în cele din urmă se oprise în plin câmp. S-au uitat amândoi pe geam pentru câteva secunde, apoi doctorul a reluat discuția.

– Michi, femeile pot să fie însemnate, sau numai bărbații?

– E o întrebare de o mie de puncte doctore. Habar nu am. Nu am aflat. Pur și simplu nu știu.

– Păi după teoria ta, Michi, sunt totuși puține cazuri. Femeile sunt mai anonime.

– M-am exprimat greșit, doctore. Opusul anonimatului nu este faima. Faimă poate să aibă și un amărât de portar, care a oprit un individ suspect, ce s-a dovedit mai apoi criminal. România poate să fie faimoasă prin copiii handicapați sau prin Dracula. Cei însemnați nu trebuie să aibă faimă neapărat. Ei doar au puterea de a crea realitatea potrivit gândurilor lor. Doar atât! Ei pot, desigur, să influențeze destinul unor popoare, al unor întregi societăți, dar sunt la fel de puternici și dacă influențează doar realitatea din jurul lor. Nu expansiunea contează doctore, ci prezența sau absența puterii. Doar atât.

– Dacă cei însemnați sunt atât de puțin vizibili, cum de poți să îi mai identifici, Michi? Nu este cam greu?

– Și cine a zis că este ușor? Nu, nu este ușor, doctore. Recunoașterea lor se face după fapte și evenimente. Ei sunt legați de neobișnuit, de imposibil, de nemaiîntâlnit.

– Și femeile până la urmă pot fi însemnate?

– Ți-am zis că nu știu. Probabil că frumusețea poate fi un semn, cine știe?

– Michi, frumusețea se pierde.

– Totul în natură, doctore, se pierde. Oricum, sunt și femei care nu își pierd frumusețea. Nu mă refer la cea fizică.

Au mai trecut câteva minute bune în care nici unul nu a mai zis nimic. După ce trenul a fost pus din nou în mișcare, doctorul a spart din nou gheața.

– Michi, fă-mă să înțeleg. De ce mi-ai scris mereu? De ce mi-ai zis că eu pot să înțeleg mai multe și că de-aia îmi scrii? Văd că tu ai propriile idei. Știi în orice caz mai multe decât mine. Atunci, de ce?

– Pentru că eu nu voi putea lăsa nimic după mine, doctore. Tu poți. Pe de altă parte, tu ești legat de mine și trebuie să mă urmezi. De-asta, doctore. Nu știu de ce ești legat de mine și de ce eu am putere asupra ta. Poate că tu știi, dar, sincer, nu mă interesează. În orice caz, eu m-am născut cu un blestem asupra mea. Tatăl meu a fost un om însemnat. Părinții lui au făcut totul să îi scoată acele semne. Au vrut un om simplu ca ei. Numai că destinul s-a răzbunat. Semnele s-au abătut asupra mea. Și nu la naștere, ci probabil mult mai târziu. Eu nu am fost pregătit. Eu m-am împotrivit. Am procedat ca un om obișnuit, așa cum fusesem la urma urmei educat. Puterea mea, pe de altă parte, a fost necizelată, nefinisată, întrucâtva chiar irosită. Înțelegi, doctore? Există și oameni însemnați care se pot rata. Probabil că nu puțini. De-aia e important ca cineva să vadă stofa unui tânăr. La mine nimeni nu a văzut nimic. Cam asta e!

– Michi, dar de ce ai fost de acord să mă urmezi? De ce vrei să mă ajuți? Nu ai nici o obligație, chiar puteai foarte bine să mă eviți.

– Nu, doctore, nu puteam să te evit. Tu m-ai secondat atâta timp. Este normal să te ajut. La urma urmei tu nu ești foarte vinovat. Ai plătit totul pentru că ai fost curios, cândva, în copilăria ta. Cine nu a fost însă curios în copilărie? Nu puteam să fac altfel doctore! Pe de altă parte, oricum trebuia să ies din scenă. De ce să nu îți dau ocazia de a o salva pe Francesca? Pentru ea o faci, nu?

Doctorul nu îi răspundea, privea pe geam. Se apropiau de Târgoviște. Trenul avea o întârziere colosală.

Din neliniștea din ochii lui Michi doctorul realiză că el nu luase întâmplător acel tren, așa cum crezuse.

– De ce ai vrut să mergem la Târgoviște? Puteam rezolva totul în București. De unde și până unde Târgoviște?

Michi nu răspunse. Se uita pe fereastră. Doctorul nu îl mai întrebă nimic. După câteva minute Michi se ridică.

– Să mergem doctore, am ajuns.

***

2

Doctorul Scărlătescu coborî după Michi. Acesta se oprise și întrebase ceva mai mulți oameni de pe peron. Doctorului îi era frig și nu se mișca. Michi îi făcu însă semn să vină după el. Au luat un taxi. Michi sparse la rândul lui tăcerea după câteva minute. Stătea în față lângă șofer așa că se întoarse ușor către doctor.

– Doctore, muream de curiozitate să văd unde a fost împușcat Ceaușescu. De aia am ales Târgoviște.

– Mare lucru! De unde și până unde este atât de important?

– Nici nu este doctore. Eram doar curios.

– Mă rog, și unde este unitatea aia militară?

– Habar nu am! Oricum, nu mergem la nici o unitate militară.

– Dar unde mergem, Dumnezeule?

Doctorul a devenit subit mult mai atent. Taxiul ieșise din oraș.

– Michi, unde dracu mergem?

– Nu ți-am zis, doctore?

– Păi pe aici este câmp, câmp și iar câmp.

– Da, doctore.

Michi devenise misterios. Doctorul a preferat să nu mai întrebe nimic. Au mers foarte mult cu taxiul. Asta și din cauza drumului acoperit de zăpadă.

La un moment dat Michi i-a făcut semn șoferului să oprească. S-a întors apoi spre doctor cu o față veselă.

– Gata, am ajuns.

– Unde dracu am ajuns, aici e numai câmp?!

– Este evident acest lucru, doctore!

Cei doi bărbați s-au dat jos. Doctorul a plătit. Costa al dracului de mult!

– Plătește doctore că face banii!

– Face pe dracu. Cum ne întoarcem de aici?

– Nu știu, dragă doctore. Asta este treaba ta. Doar tu te întorci.

Taxiul plecă. Șoferul își făcuse cruce. Nu atât de des avea de-a face cu nebuni. I-a lăsat acolo. Șansa să îi mai ia cineva era mică, mai ales că se înserase.

– Ce zici de locul acesta, doctore?

– Că sunt mai nebun decât tine, Michi. M-am tâmpit să mă iau după tine.

Michi nu îl băga în seamă.

– Uite, acolo sunt celebrele tufișuri.

– Ce sunt celebre, Michi?

– Acolo autoritățile noastre, mă rog ale voastre ca să fiu sincer, au zis că soții Ceaușescu au stat ore în șir în compania a doi subofițeri de la circulație. Îți dai seama? Cu doi milițieni! Ce poate fi mai anonim decât un subofițer de miliție?

– Ce, Michi, vrei să spui că Ceaușescu era însemnat?

– Exact.

– Era pe dracu. De unde știi tu?

– Dar tu de unde știi, muritorule, că nu era?

– Nu știu, dar nu sunt obligat să te cred.

– Nu, nu ești obligat, desigur. Însă problema ta este că nu crezi nimic. Înțelegi doctore, tu nu crezi în nimic.

– De ce, dacă nu crezi într-o bazaconie înseamnă că ești prost, vai de capul tău, că nu ești ales cum zici tu?

– Nu doctore, dacă nu crezi înseamnă că nu crezi și atâta tot. Înseamnă că ești un mare anonim, un om care supraviețuiește, dar nu reușește nimic altceva.

– Zău mă, Michi? Dar tu, ăla însemnatul, ce dracu ai reușit?

– Eu am făcut această lume, doctore.

– Michi, ai momente de paranoia. Știi foarte bine că spui bazaconii.

– Dar tu, doctore, de unde știi atât de bine că sunt bazaconii?

– Pentru că… Hai, Michi, că nu ține, nu voi intra în jocul ăsta tâmpit al tău.

Doctorul îi întoarse spatele, dar regretă imediat acest lucru. O pustietate de un alb dezolant se întindea pretutindeni. Nu mai era așa de frig. Vântul se oprise pentru câteva clipe. Ningea însă foarte ușor. Îl auzi pe Michi în spatele său:

– Doctore, te-ai gândit ce pățesc oamenii însemnați în această țară?

– Asta îmi mai lipsea să mă omoare grija țării la ora asta. Hai, că am înghețat.

– Doctore, în țara asta majoritatea oamenilor însemnați sunt omorâți de cei mulți și anonimi. Cred că suntem campioni în a ne stârpi oamenii însemnați.

– De ce zici asta Michi? Pentru că l-am împușcat pe Ceaușescu?

– Nu pe el, ci pe ceilalți nouăzeci la sută din conducătorii importanți din istoria noastră. Desigur, nu neapărat împușcați, schingiuiți, arestați, otrăviți. Dar nu e vorba numai de conducători. Nu ți se pare?

– Nu, dragă Michi, cred doar că exagerezi. Probabil ai avut o simpatie pentru Ceaușescu și atâta tot.

– Dimpotrivă, l-am urât ca orice român. Ce, nu crezi că sunt și eu român?

– Și mă rog, de unde ai tras tu concluzia că Ceaușescu a murit aici? Știi, tu erai internat, dar noi, o țară întreagă, am văzut altceva cu ochii noștri.

– Mă amuzi, doctore. Ce siguranță ai! Chiar crezi că asta ai văzut?

– Ba bine că nu!

– Doctore, nu ai văzut decât ceea ce alții au vrut să vezi. Nici nu cred că ai putut tu singur să vezi ceva vreodată.

– Filosofia ta Michi mă depășește la ora asta și mai ales în frigul ăsta. Hai să plecăm dracului de aici și să discutăm în altă parte.

– Cred că frigul mai degrabă te ajută, profesore.

Michi și-a aprins o țigară și s-a întins pe o moviliță. Pentru el parcă nu exista gerul care căzuse o dată cu seara.

– Eu cred că am ajuns la capătul liniei. Doctore, să fim operativi că tu trebuie să ajungi înapoi în București. Poftim un bisturiu. Sper că ști să îl folosești.

– Păi ce vrei să fac cu el?

– Hai că te-ai senilizat, doctore. Ai uitat de ce am plecat în această călătorie? Nu trebuia să mă omori? Nu de asta m-ai căutat?

– Da, dar… Cum să îți zic, Michi… Poate că nu este bine! Poate că ar fi bine să mai vedem….  Poate altă dată.

Michi se ridică în picioare și îl pocni fulgerător pe profesor.

– Idiotule, nu ești în stare de un singur gest bărbătesc în viață? Ești un laș ordinar!

– Nu pot, Michi! Nu pot și basta! Doctorul avea lacrimi în ochi. O dâră de sânge de la palma lui Michi i se prelingea din una din nări.

– Nu poți pe dracu! De ce să nu poți? Pentru că vezi moartea cu ochii tăi? Știi tu câți ai omorât cu medicamentele pe care le-ai prescris aiurea? Ce, te-a durut vreodată de faptul că medicamentele tale poate nu făceau ceea ce gândeai tu? Acolo nu există riscuri și nici responsabilități, nu?

Michi îi puse cu forța bisturiul în mână.

– Nu îți dai seama că poți să te salvezi? Este șansa ta! Ești numai tu aici și numai tu ești cel care poți să îți rezolvi problemele. Trebuie să o faci acum, cât mai ai o brumă de bărbăție în tine. Alternativa nu este decât aceea de a putrezi pe picioare.

Michi s-a așezat din nou pe movilă. Stătea cu fața în sus nemișcat. Striga în continuare la doctor:

– Nu există altă soluție, crede-mă. Doar în câteva ocazii în viață am avut dreptate. Asta este una dintre ele.

– De unde știi, Michi? De unde știi tu toate astea? De unde știi tu ce este bine pentru mine? Cine îți dă ție dreptul să știi?

Doctorul se înroșise de nervi. Țipa la el. Ochii îi ieșiseră din orbite. Se aplecase mult deasupra lui.

– De unde dracu știi? Spune-mi, de ce? De ce eu? De ce eu trebuie să…    

            Michi îl privea cu ochi largi deschiși. Pentru prima dată părea îngrozit.

– Pentru că tocmai mi-ai…

Doctorul era speriat de moarte. Nu realiza cum, dar îi tăiase gâtul. Cu ochii deschiși, Michi părea că privește cerul. Sângele, de un roșu închis, colorase zăpada pe o suprafață mare în jurul său. Nu se zbătuse deloc. Nu mai mișca. Fața sa nu mai era îngrozită. Părea un copil care privește o lume mirifică, pe care vrea să o cunoască.

– Ăsta este sfârșitul Michi? Crezi că este bine? Eu nu cred că voi știi vreodată! Nu, nu cred că este bine.

            Doctorul Scărlătescu plângea ca un copil. Era noapte. Nu exista nici o lumină pe cer.

***

3

Era septembrie. Afară era un pic răcoare de la ceața deasă a dimineții. Michi mergea liniștit spre casa țigăncii. A ajuns foarte repede. A intrat. Casa era neschimbată. Țiganca blondă stătea într-un capot înflorat, pe marginea patului.

– Ai venit? Crezi că este bine?

– Da, cred că ar trebui să mergem.

– Cum vrei, eu am încercat să fac totul ca să te salvez. Nu știu dacă ar trebui să fac ce îmi zici!

Au ieșit din casă și au luat-o în jos pe Uranus. Ea rămăsese în capot, dar în acel cartier acest lucru era normal.

– Uite, Michi, tramvaiul pe care ai fi putut să îl prinzi. Ai fi luat Teleajănul și ai fi murit oricum în câțiva ani. A fost o explozie acolo.

– Da, știu, am citit la un moment dat într-un ziar. Ce este acolo, peste drum?

– În stânga? Acolo a început Ceaușescu construcția. Vrei să vezi?

– Ce treabă avem? Doar nu ne grăbim!

– Mă rog, nici să întârziem nu ar fi bine. Vezi acolo, în depărtare, agitația aia?

– Da, ce-i acolo?

– Îl așteaptă pe Ceaușescu. Vine aici în fiecare săptămână.

– Zău? Hai să mergem și noi.

– O să întârziem, Michi.

– Și ce dacă? Crezi că este așa grav?

– Ții morțiș să îl întâlnești?

– Da, aș vrea să vorbesc cinci minute cu el.

– Ai să fii dezamăgit.

– De ce?

– Așteaptă aici și el o să vină până la urmă.

– Poate ar fi bine să o iei înainte.

– Crezi că te descurci?

– Ce s-ar putea întâmpla?

– Aproape orice se poate întâmpla, Michi!

Fata o luă în jos pe stradă, iar Michi rămase la marginea șantierului. Ar fi trebuit să apară, dacă fata avea dreptate.

Țiganca nu se înșela. Omulețul apăru în scurt timp însoțit de vreo zece bărbați. Pe strada evacuată deja nu mai era nimeni. Omulețul se uită de departe la Michi. Îl arătă cu mâna unor bărbați vânjoși. Aceștia porniră glonț spre el. La un moment dat au fost strigați. Ceaușescu ridicase mâna în sus. Gestul a fost repetat de Michi.

Bărbații rămăseseră pe loc. Doar omulețul, singur, se îndrepta spre Michi, iar Michi mergea, la rândul lui, spre el.

– Ce faci aici, tinere?

– Încerc să mă descurc.

– Nu pare deloc că și reușești. Tinere, arăți tare prost. Nu ești pe drumul cel bun.

– Dacă ați știi ce se va întâmpla pe aici peste câțiva ani, ați descoperi că nici drumul dumneavoastră nu este unul tocmai nimerit.

– De ce crezi asta?

– Nu cred, sunt convins. E de pomană toată construcția asta. O să facă țiganii nunți aici.

Omulețul zâmbi, sincer amuzat.

– Poate, dar ea va rămâne.

– Și ce rost are?

– De ce să nu construiesc, dacă am puterea să o fac?

– O să te cam coste, crede-mă, o să-ți cam facă ăștia felul!

– Știu, și ce-i cu asta?

Michi îl privea cu interes. Nu se așteptase.

– Cum știi?

– Toți trebuie să ne plătim la sfârșit nebunia, nu crezi?

Omulețul era evident un pic afectat. Îi întoarse spatele și se depărtă. Michi rămăsese pe loc. Și el era dezamăgit. Țigăncușa avusese dreptate. Erau multe lucruri pe care nu le putea schimba.

O luă ușor după țigancă. Grăbi pasul. O vedea în depărtare. Se auzi însă strigat din spate.

– Tinere, să știi că e păcat!

– Știu, dar ce să fac? îi răspunse el omulețului și îi făcu cu mâna.

Țiganca blondă era acum chiar în fața lui. Îl așteptase. Părea foarte bucuroasă. Michi era și el vesel.

– Știi, am aflat și ce era cu 8539.

– Zău, Michi? Atunci este foarte bine!

***

4

Am fost acuzat de uciderea lui Mihai Fumărel. În justiția noastră este posibil orice. Nu i-au găsit cadavrul niciodată. Au spus însă că a fost mâncat de lupi și de aia nu a fost găsit. Am fost internat pentru pierderea temporară a facultăților mintale. Șoferul de taxi a depus mărturie. Stătuse tot timpul undeva pe șosea așteptând să vadă ce facem. Voia să îmi ia și mai mulți bani la întoarcere, căci era clar că trebuia să ne și întoarcem. A văzut scena morții și poliția a găsit balta de sânge. Au găsit și bisturiul meu. A fost suficient.

Am mărturisit, oricum nu prea mai conta. Nu au găsit cadavrul, dar ce, noi suntem în America? Nu a contat câtuși de puțin acest lucru.

Am descoperit lumea în care a trăit Michi atâta timp. Am stat o vreme în salonul în care stătuse el. Din fericire, medicul Florescu se transferase.

De curând m-au lăsat pentru o perioadă de probă acasă. Motivul este unul deosebit de interesant. Nu mai aveau locuri libere.

Tot mai mulți români înnebunesc.

***

Vă întrebați de ce am intitulat acest roman 8539? Pur și simplu am visat, sau poate mi-a scris ceva Fumărel. Nu mai țin minte. Dar puneți-vă totuși mintea la treabă, că nu este așa de greu!

Dacă sunteți însemnați, o să reușiți.

Dacă nu, atunci chiar că nu prea mai contează.

Sfârșit