8539

Capitolul 2

1

S-a întors în Videle după câteva zile. La București nu făcuse mare lucru. S-a întâlnit cu câțiva foști colegi și a schimbat “impresii”. În rest nimic. Nu reușise nici de data asta să dea de Emil. Încercase să caute și câteva foste prietene, dar nu a reușit să își aranjeze nici o întâlnire. Cu toate acestea zilele petrecute la București fuseseră un adevărat balon de oxigen. Se întorcea astfel în Videle un pic mai liniștit.

A ajuns seara. Trebuia ca a doua zi să fie devreme la școală, la autobuze. Olga nu era acasă și nici Ioana. Ionuț i-a spus că e la o colegă, iar Olga era probabil la o vecină. Nu insistase, era obosit și nu avea chef de vorbă, cu atât mai puțin de meditații. Liniștea ciudată din casă îl făcu să se culce cu sufletul senin.

A doua zi de dimineață a ajuns primul la școală. I se păru totuși ceva ciudat. Curtea era goală, iar școala părea la fel. A dat să intre, însă a realizat că școala era chiar încuiată. “Ce mama dracului se întâmplă?”

Se învârti câteva minute fără să poată înțelege ceva. A plecat până la urmă să bea o cafea. Pe drum realiză însă că nu avea cum să fie deschis pe undeva la ora aia. Ajunsese deja în centru, așa că începu să se plimbe aiurea pe străzi. Nu doar barurile erau închise. Absolut nicăieri nu era deschis. Nu avea ce să facă decât să se uite pe la vitrine. Astea erau însă mai mult goale. I se părea însă interesant faptul că pe unele clădiri mai existau firme foarte vechi. La un magazin văzuse una pe care scria “La Elefterescu”. Era sincer surprins de o asemenea relicvă istorică. Se uită mai departe și descoperi multe alte firme, la fel de învechite, poate de dinaintea comuniștilor, poate de prin anii cincizeci. “Hotărât lucru o să îl întreb pe Mircea, că e de istorie, cum e cu firmele astea, cum de au rămas atâția ani! Te pomenești că or fi rămas și proprietarii! Asta ar fi culmea!…… Ia uite, se trezi vorbind singur pe stradă, la firmele făcute de comuniști, au căzut literele. Ia te te, magazinul “Ro..a..ta fe..ilor” Mare lucru era dacă o reparau?”

            Se uită curios în jur. “Ia stai, pe aici pe undeva stă Carmen. Dacă nu e la școală trebuie să fie acasă!”. Acest raționament îl nimici. Zâmbea destul de tâmp, fără să realizeze că niște copii se opriseră din joacă și se uitau curios la el. “Ia să trec pe la ea să văd ce se întâmplă… Vai, o fi început școala!… E pe dracu, nu ar fi fost autobuze, dar ar fi fost cineva în școală!” Abia acum îi veni în minte că ar fi trebuit să încerce la ăia micii, în clădirea din spate, la școala generală. În momentul în care gândea acest lucru își dădu seama că, deși toți îi vorbiseră de clădirea din spate, în care se afla școala generală, el nu o văzuse niciodată. Lângă grupul școlar erau mai multe clădiri mici, probabil unele erau magazi, altele ateliere, dar el era contrariat în acel moment că nu putea vizualiza care putea fi clădirea școlii generale. „Oricum nu poate fi foarte mare din moment ce nu au nici cancelarie și sunt nevoiți să vină la noi!”. O grimasă speriată i se întipări pe față. “Noi! Ce chestie, am început să fiu de-al casei!”

            Ajunse în fața blocului lui Carmen. Îl recunoscu imediat. Ezită. Încercă câteva momente să își facă curaj și să își pregătească un mic discurs. “Ia să vedem. Scuză-mă că te deranjez, dar acum am venit și … Nu, e o prostie. Scuză-mă că te deranjez, dar eu … Eu pe dracu!!” În timp ce urca scările tot încerca să găsească o replică potrivită. Nu o găsi așa că bătu la ușă. Așteptă câteva momente. Bătu din nou. Nu răspundea nimeni. “Asta e! O să mă întorc la școală”.

Când ieși din bloc auzi în spatele lui.

– Bună dimineața, tovarășe profesor. Se gândi că este un elev de-al lui. Îl salută mai mult din cap. După câteva secunde însă, strigă după el.

– Auzi, ia zi, ce s-a întâmplat cu practica, că azi nu a venit nimeni.

– Păi de ce să vină la ora asta?

– Păi nu se strângeau toți până în șapte jumate?

– Da, dar acum venim la două, că săptămâna asta suntem după amiază.

Copilul plecă la treaba lui la fel de vesel și senin, iar Michi rămase dezolat în mijlocul drumului: “am mai pierdut o zi, puteam naibii să vin abia astăzi”. O luă până la urmă alene, înapoi spre centru. Era abia opt și nu avea nici un sens să mai bănănăie pe străzi. “La dracu, mai am aproape… se uită la ceas. O, câteva ore bune!”

Nu prea avea chef să meargă acasă așa că o luă exact în direcția opusă, că tot nu văzuse orașul până atunci. Numai că nu era prea mult de văzut. În jumătate de oră ajunsese de unde plecase. Se hotărî să meargă totuși acasă. Nu mai putea face nimic altceva. Pe drum însă, chiar pe colțul unde începea strada cu grupul școlar, zări terasa unde mersese cu Mircea și Dan în prima zi de școală. I se păru că este mișcare așa că, fără să se gândească, intră. La mese nu era însă nimeni. Văzu un ospătar, dar îi era rușine să-l roage să îl servească la ora aia. Mai era cel puțin o oră până la deschidere.

– O, dom’ profesor, cu ce vă servesc?

Michi se întoarse. Se uită în spatele său. Nu era nimeni. “De unde dracu știe ăsta că sunt profesor”.

– Nu luați un loc? Uitați aici e mai plăcut, vă pun și o față de masă. Ospătarul luă o față de masă dintr-un teanc și o puse pe una din mesele de lângă gard. Se întoarse apoi spre el.

– Ei, cum vi se pare orașul nostru?

            Asta mai lipsea, să îi spună tipului ăsta cam ce impresie îi făcuse orașul. Încercă să spună ceva care să-i facă plăcere chelnerului, dar acesta deja plecase. După câteva minute s-a întors cu un pahar micuț, destul de gros și de murdar.

– Asta e din partea casei, pentru dumneavoastră, o votculiță! 

Michi era convins că era confundat. Chiar se sperie ca nu cumva să se meargă prea departe. Încercă să îi spună bărbatului că îl confundă și își băgă mâinile în buzunar pentru a plăti, când bărbatul continuă:

– Ce mai fac domnii Mircea și Dan? Nu i-am mai văzut de câteva zile bune.

            “A, asta e! Ce chestie domnule, să fie orașul așa de mic și să te cunoască imediat lumea”. Îi plăcu brusc acest lucru. Stătea și se uita la bărbatul nu prea înalt și ușor grăsuț din fața sa și se gândi fără să vrea că acesta era primul care i se adresase numindu-l profesor. “Ce chestie să te știe orașul”.

Dădu pe gât un pic din “Săniuță”. I se păru chiar că e mult mai bună decât de obicei. „Probabil că nu a mai îndoit-o cu apă”. În mod surprinzător ospătarul luă și el un pahar, la fel de plin și se așeză lângă el.

– Ei, săptămâna asta mergeți după amiaza, e mai plăcut, că nu vă mai sculați cu noaptea în cap!

– Da, așa e, și e și mai cald, îi răspunse aproape mecanic, uitându-se cu mai multă atenție la chelner.

– O, sigur dom’ profesor, că acum știți și dumneavoastră, s-a mai răcit un pic, nu e ca vara nu-i așa?

– E, nici foarte frig nu e, răspunse ușor derutat de comportamentul bărbatului. Nu era obișnuit în București ca ospătarii să se așeze și să bea pe la mese cu clienții.

– Sigur că e cald dom’ profesor, mult mai încolo o să fie mai frig…. Da să știți că votculița merge, că e dimineață și încă nu e foarte cald.

Se uită deodată fix la Michi ca și cum nu știu ce ar fi uitat.

– Vai! Dom’ profesor, poate nici nu ați mâncat de dimineață. Să vă aduc o gustărică. Imediat! Plecă și se întoarse după vreo zece minute cu o farfurie cu niște brânză și niște salam și un coș de pâine.

– Știți e cam dimineață și nu am făcut încă grătarul. Am avut și cașcaval, dar s-a terminat ieri și nu ne aduce decât vineri. Apropo, dom’ profesor, dacă aveți nevoie de ceva mâncărică nu ezitați, veniți la nea Sile, și arătă spre el, și o rezolvăm noi. O cărniță, o brânzică, o afumătură, un cârnăcior, găsim noi ceva, nu vă faceți probleme. Noi ne descurcăm domne, că muncim. Și apoi eu sunt de treabă servesc pe toată lumea. Mă descurc domne, că eu de mic m-am orientat… Înțelegeți, nu?

            Bărbatul vorbea într-una. Se așezase din nou lângă el, dar Michi nu prea găsea mare lucru de spus. Nu îl indispunea deloc chestia asta. Se simțea chiar bine. La un moment dat însă bărbatul îl întrebă:

– E, și Petrică al meu cum vi se pare? 

Michi se uită lung la el și îi veni în minte o idee mai veche. “Ți-am spus eu Michi tată, că e confuzie” se certă singur uitându-se, evident dezorientat, spre nea Sile.

– Petrică, Petrică Coman, fiul meu….. e în clasă la dumneavoastră.

– A Petrică, repetă Michi ca un ecou dintr-o piesă de teatru jucată la un cămin cultural.

– Sigur că nu ați reușit să-i cunoașteți așa bine, că nu a fost timp. În timp ce vorbea, nea Sile umplu din nou paharele dintr-o sticlă pe care o adusese odată cu gustarea.

– Domnul Sile…

– Nea Sile, te rog eu frumos, așa mă știe toată lumea. Sunt tăticul la toți ăștia de pe acilea.

– Nea Sile, îmi place aici la matale și ești un drăguț. Evident Michi se cam amețise. Mai bău un gât bun și continuă:

– Domnule, drăguți copiii din clasa mea și pare-mi-se că l-am zărit și pe Petrică, că vă seamănă. E un băiat mai scunduț și brunet.

– Sigur dom’ profesor, doar că e mai înalt și ca mine și ca dumneavoastră, în rest, e el. Mă rog, nu e chiar brunet, că seamănă cu mă-sa care e un pic blondă. Știți, dom’ profesor, mie mi-au plăcut blondele întotdeauna. Da, naturale domne, nu vopsite! Pe alea vopsite nu le suport! Culoarea naturală e importantă, așa trebuie să stăm, înțelegeți domnʾ profesor?

Se uita la nea Sile fără a fi câtuși de puțin interesat de ceea ce spunea. Îi zâmbea însă în continuu, gândindu-se că așa era politicos. Nea Sile nu părea afectat de nimic și vorbea într-una.

– Domnʾ profesor, eu zic că o femeie serioasă, adică nu curve, înțelegi matale, nu se vopsește și nu își dă cu prostii pe față. Adică domne, o femeie serioasă înțelegi, o nevastă. Ești însurat, dom’ profesor?

            Dădu din cap că nu, iar nea Sile continuă.

– Lasă domne, că ai timp, ești tânăr, distrează-te că așa trebuie. Dă-le dracu de muieri, că găsești tu.

– Sigur că da, răspunse vesel, dorind să spună și el ceva.

Nu a apucat că nea Sile a continuat imediat:

– Auzi, am auzit că îți place de aia flocoasă, aia negricioasă de matematică. Bună domnule, nu ai gusturi rele!

– E, îmi place, răspunse parcă apărându-se. E o simplă colegă care…

Se opri după câteva secunde. Reveni contrariat.

– Daʾ de unde naiba știi matale că îmi place?

– Păi nu-i normal?

Nea Sile umplu din nou paharele. Părea foarte serios.

– Nu-i normal să o regulezi? Ești tânăr, fata-i în călduri. Te ușurezi, ce mama mă-sii, că doar nu-i fecioara Maria, cred că i-a tras-o jumate de oraș.

            Michi era prea amețit pentru a reacționa. Nu reușise să zică decât un “ete zău?” foarte filosofic și greu de înțeles. De fapt, îl intriga altceva.

– Daʾ cine ți-a spus matale că îmi place de Carmen?

– Carmen! Asta e, uitasem cum o cheamă. A, păi nu mai știu, mi-a zis cineva de pe la școală cred, zilele trecute, nu îmi aduc aminte. Daʾ ce, nu e adevărat? Hai domne, că e bună, domne, fata și cred că-i și deșteaptă. Oricum, zi și matale, cine nu i-ar trage-o?

– Păi nea Vasile, parcă ziceai că numai femei serioase, contraatacă Michi, care devenise între timp teribil de bine dispus.

– Păi stai tată, că eu am zis de neveste mă, nu de femei. Femeia trebuie să fie bună de tot, să te satisfacă, mă înțelegi? Nevasta trebuie să fie cuminte, să stea acasă cu copiii, să gospodărească. Mă înțelegi?

            Se auzi un huruit pe stradă, iar nea Sile se ridică ca un arc.

– A, uite că au venit băieții cu cisterna de bere. Scuză-mă dom’ profesor, dar mă cheamă datoria, că eu sunt șeful acia, și eu trebuie să fac actele, adică responsabilitate, mă înțelegi?

Plecă grăbit spre poartă și din mers îi mai spuse.

– Dom’ profesor, dacă mai vreți ceva spuneți lui Mitică, barmanul. Totul e din partea mea. Simțiți-vă ca acasă.

            Căzu pe gânduri. Mai bău un pahar. Discuția cu nea Sile îl făcu să descopere o a doua fațetă a unui oraș mic. Îl cam deranja, însă era mult prea amețit pentru a putea să se gândească foarte serios la asta. În cele din urmă abandonă povestea. Se duse șerpuit până la bar și ceru un pachet de țigări. Simțea nevoia unui Carpați. Fumă însă aproape tot pachetul și termină toată sticla lăsată de nea Sile. Într-un târziu se uită la ceas. Era trecut de unu. Venise ora de plecare.

***

2

            Ajunse destul de greu la școală. Mircea îl văzu primul.

– Ești obosit mă Michi, du-te și te culcă că îți iau eu clasa.

– Bă Mirciulică, sunt proaspăt ca apa de izvou..izvăr…la dracu … de izvor. Am chef de câmp Mirciulică!!! Că…m-am…. am descoperit că îmi place aici. Da, mă îmi place, că ești drăguț și amabil …să știi că mă bucur că te am coleg.

Mici îl luă pe Mircea în brațe și îl pupă pe obraz. Mircea nu părea îngrijorat. Chiar zâmbea ușor amuzat de imaginea copilului candid care depășise măsura. Îl sui în autobuz, ca să nu mai vină la careu în halul ăla. Îl așeză undeva în spate. Michi se întinse cât mai mult ocupând aproape două scaune.

Căldura din autobuz îi dădu brusc un roșu aprins la față. Stătea moleșit întrebându-se în continuu cu voce tare de ce nu apar copiii. O văzu după un timp pe Tanța. Urcase după el în mașină, semn că pe el îl căuta. Încerca să îi spună ceva, numai că el nu înțelegea nimic. Zăpușeala și săniuța reușiseră să-l învingă. Tanța realiză situația  și îi scrise ceva pe un bilet, apoi i-l băgă în buzunarul de la pantalon. Când se aplecă să ajungă la el, că stătea cu capul lipit de geam, el se uită la decolteul ei ca la o invitație. Îi băgă mâna în sân cu o agilitate pe care dacă ar fi fost treaz nu ar fi avut-o și o strânse cu putere. O trase apoi spre el, aproape dându-i jos bluza. Tanța, destul de voinică, stătu așa câteva secunde. Îi zâmbea amuzată. Nu schițase nici un gest de apărare. Nu părea nici măcar mirată.

– Mă Michișor, îți e de joacă, daʾ eu nu am timp de așa ceva.

Se ridică ușor și cu mult calm îl împinse la locul lui de la fereastră. Plecă fără a mai spune ceva. Michi încercă să bage mâna în buzunar după bilet, dar nu reuși. După câteva minute adormi și se trezi doar la câmp. Când coborî din mașină o văzu la un alt autobuz, nu foarte departe, pe Carmen.

– Aha, așa va să zică, vorbea singur destul de greu inteligibil. Se duse glonț la ea.

– Ce faci iubire, ce bine îți stă cu rochița asta… Ai craci mișto, gagico!

            Carmen îi aruncă un zâmbet ucigător. Îl luă de mână și îl trase mai departe de elevi. Cei care erau lângă ea începuseră să privească cu mult interes scena.

– Michi ești cam afumat. Eu zic să te speli un pic pe față că te văd copiii ăștia.

– Mă văd pe dracu! Se uită toți la cracii tăi! Ultima parte a replicii o rostise mai tare, parcă dorind să le atragă atenția.

– Michi, stai naibii liniștit că bați câmpii! Carmen vorbea apăsat, dar mai mult în șoaptă, încercând să pară cât de cât firească.

Michi se enervă.

– Adică ce, nu îți place să îți admire bărbații picioarele. Sunt drăguțe dragă. Ia uite….

Michi duse brusc mâna la fusta lui Carmen și i-o ridică.

– Vai, ce chiloței drăguți ai!

Carmen îl pocni peste mână și îl împinse de data asta foarte puternic.

– Ce, nu îți place, adică ce, cu mine nu vrei, ă? Daʾ cu jumatea ailaltă vrei? Adică cu alții vrei, cu mine nu? Adică ce, eu nu-s de nasul tău? Sunt prost, nu?

            Carmen îi trase o palmă fulgerătoare și se întoarse la elevi. Michi nu o urmă. Plecă bolborosind ceva ce nu putea înțelege nimeni.

Apăru ca din senin Mircea. Văzuse scena. Îl luă de o parte, făcu rost de niște cafea de la o profesoară, îl obligă să o bea toată, apoi îl duse în spatele autobuzelor și îl culcă.

Se sculă doar la plecare, pe la șase. Era chiaun. Nu își aducea aminte mai nimic, dar avea sentimentul că nu se comportase deloc bine. Se simțea execrabil. Avea impresia că toți se uitau reprobator la el. A băgat capul în pământ și tot drumul a evitat privirea celorlalți. Când au ajuns la școală a coborât ultimul, ca să nu mai dea ochii cu ceilalți. A ajuns acasă și s-a dus direct să se culce. S-a dezbrăcat repede, a băut un pahar de apă, dar când să se bage în pat a zărit pe jos o hârtie. Era biletul Tanței. Îl ridică și citi:

            Mihăiță, când te vei trezi din starea asta euforică, să te duci urgent la tov Căpitan Vasile Stoian de la Miliția municipală. Cât mai repede, îl găsești la camera 112. 

Tanța

***

3

            A doua zi dis de dimineață s-a dus la miliție. Avea o durere cumplită de cap, dar încerca pe cât posibil să pară bine dispus. Citise biletul de o sută de ori, dar nu prea înțelegea despre ce era vorba. Nici nu mai știa exact când îl primise. La început crezuse că era vorba de o reclamație de la cineva de la câmp, că era convins că se făcuse de băcănie. După aceea își dăduse seama că era aiurea că primise biletul înainte. Nu a apucat să se gândească prea mult. A găsit camera 112 mult mai repede decât s-ar fi așteptat. A fost primit imediat. A intrat într-o cameră mică care avea trei birouri înghesuite ca vai de ele. Nu a apucat bine să închidă ușa după el, că un bărbat la vreo treizeci și ceva, poate patruzeci de ani, s-a ridicat milităros și aproape că a strigat:

– Să trăiți dom’ profesor! Căpitanul Stoian la ordinele dumneavoastră.

            Michi dădu din cap destul de speriat. Bărbatul, care începuse să încărunțească ușor pe la tâmple și care acum în picioare părea foarte solid, continuă neperturbat:

– Mă iertați tov Fumărel că v-am chemat cu noaptea în cap, dar noi aici lucrăm domnule de dimineață, că asta e slujba noastră. O cafeluță ceva? Strigă la fel de milităros, cumva peste umărul lui Michi.

– Tov locotenent Pătrașcu, te rog, adu-ne niște cafele.

Se întoarse apoi spre Michi și îl întrebă candid.

– Sper că nu mă refuzați?

            Încercă să sugereze că nu vrea să deranjeze și că ar trebui să se ducă pe la inspectorat, evident inventând ceva la repezeală. Se gândi că locotenentul Pătrașcu era lunganul, care aproape imediat, intrase pe ușă cu cafelele. Miroseau al naibii de bine. Un abur apetisant ieșea din ceșcuțe, iar pentru câteva clipe reuși să uite unde se află.

– Domne, sunt naturale, că noi nu ne încurcăm cu nechezoale de alea de București. Sper că nu vă supărați dom’ profesor că pun așa problema, da’ vedeți și dumneavoastră că viața aici pe la noi e un pic mai bună ca la dumneavoastră în București.

Se opri câteva secunde pentru a sorbi zgomotos din ceașcă. Dusese ceașca tacticos la gură, ținând degetul mic ostentativ în față, iar astfel Michi observă un ghiul imens pe degetul mijlociu. Căpitanul nu îi lăsă însă prea mult timp de observații. Continuă imediat:

– Cum vi se pare orașul aici la noi?

            Michi făcuse alergie la întrebarea asta idioată, dar învățase să iasă din impas dând câteva replici pline de amabilitate. Era încă derutat de invitație și nu avea curajul să întrebe despre ce era vorba. Căpitanul se încăpățâna să facă conversație fără să-i spună de ce îl chemase. Întrebă plin de amabilitate:

– Unde stați, dom’ profesor? Ați găsit ceva? Întreba evident aiurea în tramvai. Era greu de crezut că nu știa unde stă.

– La doamna Olga …

– La Olga! Juca teatru în continuare, o da, e foarte plăcut acolo și ea e fată de treabă. Nu că e singură și se luptă cu greutăți multe, dar e fată muncitoare, știți dumneavoastră de-a noastră din popor.

Căpitanul se lăsase ușor pe spate aprinzându-și tacticos o țigară. Trase un fum și continuă:

– Ați nimerit bine dom’ profesor. Nu, să știți că e foarte bine la domnița Olga. Și apoi, îi făcu cu ochiul, e și fătuca aia a ei, Ionica parcă, în curând numai bună de măritat. Cine știe, mâine poimâine, poate, poate! Vă vedem pe aici însurățel și deveniți de-al nostru.

Fusese luat pe nepregătite și nu știa cum să răspundă, așa că nu reuși decât un “eee!” prelungit. Din nou căpitanul îl salvă, căci continuă nestingherit.

– Dom’ profesor, am vrut personal să vă cunosc pentru că, știți, am o pilă mare la dumneavoastră. Radia de bucurie și vorbea fără menajamente. Dom’ profesor am o nepoată la dumneavoastră în clasă, e fată bună, dar știți nu toți suntem făcuți pentru carte. E mai mototoală ea așa, mă rog e proastă ca mă-sa, dar asta e, ce poți face? Ce vă rog, ar mai trebui puțin împinsă de la spate, ajutată un pic.

– Sigur că voi avea grijă, replică de-a dreptul bucuros Michi. Era vizibil pentru oricine că i se ridicase o piatră de pe inimă. Căpitanul părea că se jucase cu starea lui de confuzie, iar acum jubila.

– Eu să știți că am oricum mare grijă de elevii de la mine din clasă. Să știți că o să încerc să o menajez, chiar și acum la practică că ei sunt totuși copiii …

            Căpitanul îi zâmbi senin și-l opri.

– A, păi nu dom’ profesor, că ea nu merge la practică, că e mai bolnăvioară un pic, înțelegeți și, mă rog, mă-sa a și dat-o la niște meditații așa că nici nu mai are timp… chestii din astea, înțelegeți.

Michi rămăsese cu gura căscată. Câteva clipe nu a mai putut să zică ceva. Habar nu avusese că avea elevi în clasă care nu veneau deloc la practică. Nu avea catalog, iar până atunci nu îi trecuse prin cap să facă prezența.

Milițianul îi mai povesti de una de alta legat de câmp și de strângerea recoltei, apoi și de nepoată câte ceva. Până la urmă începu să vorbească de Universitatea Craiova.

– Domne, oltenii au început bine de tot. Se leagă totul domne, că au talente cu carul. Domne și e piticul ăla de Balaci dat dracu, pe cuvânt. Eu nu țin cu ei, dar ce pot să fac, îmi plac băieții ăia la nebunie.

Michi se scuză că nu prea era la curent cu fotbalul și încercă destul de delicat să se uite la ceas, sugerând că ar trebui să plece. Căpitanul părea să fie de acord, dar dintr-o dată, tot cu zâmbetul pe față, îl întrebă pe același ton prietenos:

– Dom’ profesor la noi în oraș s-a întâmplat o tragedie. Două fete gemene de la liceul textil au fost omorâte acum câteva zile și suntem toți mobilizați, că e a dracului situația, până la sfârșitul săptămânii ce vine avem plan să prindem pungașul. E cu plan dom’ profesor și la noi. Ați auzit cumva de crimele astea?

– Mi-a zis parcă ceva doamna Olga, dar nu știu prea multe, răspunse fără convingere, iar fața sa începu să prindă o culoare cărămizie.

– Dom’ Fumărel e ceva ciudat în chestia asta. Știu că dumneavoastră nu le cunoșteați, dar se pare că ele, fetele astea, vă cunoșteau. Vedeți, ele au spus acasă la părinți că se duc pentru profesorul cel nou, care e nu știu cum, că ele cam vorbea în versuri, cam nebune de, ce să-i faci?! Știți cumva ceva de toată treaba asta?

– Nu cunosc nimic, spuse evident jenat, dar și ușor speriat.

Nu prea știa dacă este bine sau rău să spună toată tărășenia din noaptea cu pricina. Se hotărî într-o fracțiune de secundă să facă pe prostul și să nu spună nimic. Căpitanul îl mai întrebă câte ceva și apoi se despărțiră. Michi plecă, dar era parcă și mai răvășit decât de dimineață. Ajunse acasă și o întrebă imediat pe Olga dacă știa unde au fost omorâte fetele.

– La marginea orașului, nu departe de barieră, îi răspunse pe loc, sincer impresionată de faptul că fusese întrebată.

– A! Deci în partea ailaltă a orașului, dincolo de gară. E un drum care ajunge până acolo? Michi vorbea mai mult pentru a se încuraja.

– A, nu, dom’ profesor, că mai e o linie de tren chiar aici la noi, e vorba de câteva străzi distanță. Nu vorbeam de bariera aia mare de la gară. Avem și noi una aici. Apropo să știți că cică le-a ucis ca o bestie. Cică bărbatul, că s-a stabilit că era un bărbat, le-a urmărit mai mult timp și la marginea orașului le-a făcut felul.

Femeia continua să vorbească, dar el observase într-un colț, într-un morman de gunoi, pantoful său, cel pe care îl aruncase în acea dimineață. Simțise un gol în stomac. Era clar, intrase într-un joc teribil de periculos. Trebuia să facă ordine în toate lucrurile, măcar pentru el. Începuse fără să vrea să se îndoiască chiar și de faptul că milițianul avea o nepoată.

***

4

            Trecuseră deja două zile. La București nu stătuse decât o noapte. Nu avusese stare. Era speriat de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. Nu-l acuzase nimeni, dar nu îi plăcea deloc ce se petrecea. Până la moartea fetelor tot ce se întâmplase era dramatic, dar cu siguranță nu și tragic. Acum părea tot mai clar că se întâmpla ceva foarte aiurea, iar el nu era decât un simplu spectator care nu înțelegea nimic din toate acele lucruri.

Mai trăise senzația asta cu ani în urmă, la o piesă de teatru, ceva foarte modern, un spectacol la Național parcă, ceva cu Godot. Luase entuziasmat bilete pentru a merge cu o colegă de clasă, era prin clasa a zecea sau a unsprezecea. O chema Grațiela. Era foarte drăguță, iar el era topit după ea. O invitase la teatru. Cumpărase biletele cu o săptămână înainte și stătuse și la o coadă cât China. În ziua cu pricina însă, frumoasa Grațiela a venit cu un vlăjgan, un student care o pregătea la mate, și i-a spus foarte afectată că e cu prietenul ei și că îl roagă să o scuze, dar nu are cum să meargă la teatru fără el. Atunci a intrat pentru prima dată singur, într-un bar și a băut două sute de votcă, după care s-a dus singur la spectacol. Nu reușise să înțeleagă absolut nimic, mai mult, avusese tot timpul impresia că tot ce se întâmpla pe scenă era rău. La pauză l-au dat afară, pentru că la un moment dat a început să vocifereze la unul din actori.

            Cam așa se simțea și acum. Sperase să se liniștească în București, dar nu  reușise decât să-și hrănească angoasa. Simțea un soi de pericol nedefinit la tot pasul. Inițial se gândise să stea câteva zile, dar a doua zi s-a întors. Se gândise că poate era totuși mai bine să dea piept cu realitatea decât să trăiască permanent sub teroarea imaginației.

A ajuns în Videle după amiaza. Față de alte dăți însă, cu o mare strângere de inimă. Când a coborât din tren și-a dat seama că nu are țigări așa că a luat-o spre centru în speranța că v-a mai găsi deschis pe undeva. De când cu economia de curent a lui Ceaușescu toate magazinele închideau foarte devreme. A mers la restaurantul lui Sile, dar era și acolo închis. A luat-o spre “Romarta”, lângă care mai zărise o cârciumă în una din zilele trecute.

            Restaurantul era un fel de casă veche cu un singur etaj. Nu arăta deloc a restaurant. Probabil fusese cu mulți ani în urmă un atelier. Era o construcție tare ciudată. Puteai jura că nu este o cârciumă acolo. Intră și descoperi că era de fapt foarte drăguț înăuntru. Exista la intrare un hol destul de mare, chiar și un mic vestiar, unde un picolo stătea și primea clienții. Întrebă de bar. Intră fără ezitare într-un salon, mai mult decât agreabil, scăldat de o lumină difuză și foarte caldă. O muzică de jazz se auzea în surdină. Salonul era destul de gol. De aceea poate, părea și foarte intim. Barul era într-o altă cameră, de fapt o prelungire a salonului. Avea chiar niște scaune înalte, cum vedeai rar chiar și în București. Desigur, erau improvizate, dar de mare efect.

Nu aveau Carpați, așa că luă un Snagov. Își aprinse imediat o țigară. Parcă nu ar fi dorit totuși să plece așa repede din atmosfera care, cu adevărat îl relaxase. Rămase așadar la bar. Luă o cafea. Când sorbi își dădu seama că face banii. Era șase lei, nu prea ieftină, dar era naturală și chiar foarte tare. Fuma tacticos și se uita în jur. Se gândea că omul este teribil de labil. Iată, în urmă cu câteva minute era negru de supărare și, imediat după asta, datorită unor chestiuni insignifiante, o cafea, un decor, o muzică, i se părea totul mult mai normal, ba chiar interesant. După aceste reflecții, la care ținea foarte mult, comandă și o votcă. O merita!

            Se uită cu interes în jur. Putea vedea aproape tot salonul. Din păcate nu cunoștea pe nimeni. Ar fi avut chef să discute cu cineva, să își descarce sufletul. Ar fi dat orice să știe ce dracu se întâmplase cu gemenele și mai ales ce descoperise miliția. Nu era foarte speriat că le urmărise în seara respectivă. Mai ales că avea mari bănuieli că nici măcar nu le urmărise pe ele. Problema era alta. Cum dracu de i se întâmplau lui toate nebuniile astea? Și totul se petrecuse doar în câteva săptămâni. Mult timp încercase să se convingă că era vorba de o simplă coincidență, un accident. Replica căpitanului, din dimineața când mersese la miliție, pusese capac acestui refugiu. Altcineva, practic fără să-l cunoască, confirmase nebunia lui. “Fetele alea vă cunosc, deși clar, dumneavoastră nu le cunoașteți”. Era clar, nu mai era doar nebunia lui. Pentru prima dată cineva semnalase anomalia. Lucrurile fără rost care se petreceau în jurul lui păreau să atragă în fine atenția altora.

            Termină votca. Dădu să plece. Se ridică, dar exact în acel moment muzica se opri. În liniștea creată auzi o voce pe care o recunoscu. Nu știa a cui este, dar îi era familiară. Barul era cumva pe un colț al celei de a doua încăperi. Era separat de salon printr-un paravan format dintr-un schelet în romburi din lemn împodobit cu iederă artificială. De unde stătea putea vedea aproape tot salonul, dar nu și mesele care erau în spatele acestui perete. Vocea se auzea de la una dintre acele mese. Merse încet în spatele paravanului.

Da, era clar! Era vocea lui Carmen. Vorbea cu un bărbat. Probabil soțul. A devenit curios. Mai comandă o votcă și o cafea. Își găsi un scaun confortabil chiar lângă peretele de romburi. Din păcate cele două voci se auzeau slab și nu se putea înțelege mare lucru. Nu părea să existe însă o relație prea romantică între ei.

La un moment dat muzica porni din nou. Cei doi, probabil fără să își dea seama, au începu să vorbească mai tare. Paradoxal, acum se auzea mai bine. O auzea clar pe Carmen.

– Și chiar crezi că am să fac de acum tot ce o să îmi ceri, de fiecare dată, după cum ți se scoală ție?

– Iubire, cred că nu îți dai seama, dar va trebui, cel puțin atât cât cred eu că e necesar… Sigur, dacă tu crezi că te poți descurca altfel, e treaba ta, dar nu cred că vei dori acest lucru.

– Ești sigur că nu vrei niște bani? Am vândut câte ceva acum o săptămână.

– Chiar crezi că nu am bani? Eu vreau iubițel altceva de la tine. Ai să faci ce doresc eu. Cam asta este prima ta misiune.

Se auzi un râset grotesc și în același timp muzica căpătă un ritm mult mai alert. Michi nu mai auzea decât foarte greu.

– Crezi că bănuiește ceva boul ăla?…

După o scurtă pauză se auzi bărbatul:

– Cu țiganca treaba e rezolvată?

 Carmen îi răspunse ceva, însă vorbea mai încet și nu se putea înțelege chiar deloc. Părea că vorbește o veșnicie. După o vreme se auzi din nou misteriosul interlocutor:

            ─ Ai fost la Crețulescu? …… Foarte rău, ar fi trebuit să te duci…. Ce? Să nu spui că nu ai chef. Pui și tu boticul la treabă.

Se auzi imediat același râs zgomotos, care acoperea replica probabilă a femeii. Nu mai putea fi auzit decât bărbatul.

– Haide dragă, dansezi un pic, faci o partidă cu moșul. Mai bagă și el ștecherul în priză. Hai, că tu poți să-l curentezi. După asta am să te prezint la niște tovarăși adevărați. Nu mulți, vreo patru vlăjgani întâia, dar îi dovedești. Ce zici? … 

Râsul grotesc nu înceta. Michi era convins că exista un răspuns din partea lui Carmen dar nu-l putea auzi în nici un chip. Se căznea să înțeleagă și chiar se apropie și mai mult de paravan. I se păruse că aude un nume de bărbat, ceva de o fântână și de vreo câteva ori ceva cu o roată. Nu era nimic de înțeles. O singură propoziție o înțelesese mai clar. “Asta e ultima săptămână și gata”. Ce i se părea însă curios era că, cel puțin după voce, Carmen nu părea deloc tulburată sau speriată. La un moment dat se auzi din nou bărbatul:

– Dacă eram în forma ți-aș fi tras-o, dar prefer să fiu spectator, că e mult mai interesant. Dacă fac rost și de aparat o să mă bucur cu adevărat.

“La dracu” se trezi Michi gândind cu voce tare. Băieții din orchestra aia amărâtă o lăsaseră mai moale cu jazz-ul și porniseră un rock aproape isteric. Acum nu mai era în stare să se audă singur. Așteptă exasperat o pauză. Stătu însă așa aproape un sfert de oră, fără ca acea muzica asurzitoare să se oprească măcar câteva secunde.

Era deja plin de nervi atunci când orchestra, în fine, a făcut o pauză. Din păcate nu se mai auzea nimic nici în spatele paravanului. Așteptă un minut. Exasperat s-a dus până la urmă la masa cu pricina. Era goală. Un ospătar tocmai strângea niște pahare. “Draci! Au plecat deja!” Alergă imediat spre ușă, cu speranța că ar putea să mai dea de perechea misterioasă. Când să iasă se trezi înșfăcat din spate. Se întoarse și în același timp primi un pumn puternic în gură.

Era pe jos amețit.

– Fir-ar mă-ta a dracului de jigodie, uite-l domne părea spălățel! Și ce să vezi, fuge ca un hoț ordinar fără să plătească. Fir-ar mă-ta a dracului de javră!

Namila îl ridică în picioare și îl controlă prin buzunare fără jenă. Îi luă două hârtii de zece lei și îl îmbrânci afară înjurându-l. Michi se tot scuza, dar fără nici un efect. Ajuns în stradă își reveni în câteva minute de la contactul cu aerul foarte rece. O luă în pas rapid în direcția casei lui Carmen cu speranța că o va ajunge. Chiar aproape de blocul ei o zări. Era singură. Exact în fața blocului o ajunse din urmă.

– O.. Salut Carmen, o strigă ca și cum o vedea din întâmplare.

– Ce faci măi Michișor pe aici? Umbli noaptea pe străzi să omori femei?

Carmen vorbea din nou în stilul ei, parcă schimbată peste noapte.

– Abia am venit de la București și voiam să te văd într-o problemă importantă. Se trezi vorbind, neștiind însă cu adevărat ce putea inventa în acel moment. Era târziu și în mod normal nu prea avea ce căuta pe acolo.

– Zău mă Michișor? Și ce vrei tu mă, de la suflețelul meu? Ai o problemă de matematică? Hai mă, că tu știi matematică, ce dracu doar ți-au dat ăia diplomă.

Michi zâmbea ca prostul. Nu îi venea în minte nici un fel de problemă pentru care ar fi trebuit să vină să vorbească atât de târziu cu Carmen.

– Sau poate ai vreun rebus ceva, că m-ai văzut că sunt expertă la cuvinte încrucișate? Vrei să rezolvăm împreună vreun careu?

Era cert, Carmen nu îl prea ajuta. Cu matematica nu era o idee prea proastă, dar era de presupus că ar fi trebuit să fie și el în stare să rezolve o astfel de problemă. Cu rebusul era chiar amuzant! Să alergi de nebun în miez de noapte să rezolvi careuri și… Se lumină deodată la față. “Da, sigur că da, scrisoarea! Sigur că da! A zis doar că e expertă în descifrări”.

– Ai să râzi, dar asta este. Vreau să mă ajuți să descifrez ceva. Am primit…. mă rog, un prieten din facultate, mai ciudat de felul lui, a zis că îmi vinde un pont foarte important, însă mi-a trimis o scrisoare pe care nu o pot descifra. E idioată. Michi se căută prin buzunare. Avea agenda la el. În ea păstrase, în interiorul coperții, scrisoarea de la țigancă. Era perfect! Se simțea chiar mândru. Se descurcase neașteptat de bine.

Carmen nu părea deloc convinsă, dar îl invită sus. Puse rapid de o cafea. Michi nu refuză, deși mai băuse două puțin mai devreme. Rupse o pagină din agendă și transcrise biletul de la țigancă, de fapt, doar partea care era încifrată:

“lu cirenut n iestsebu ia nimuledi s erudaped ap aediscof edigu flutel fusizicue L asi a acin e maoed etetseref ia rtiovu etict ita arapa iovetisa ehgeviove T ueiulaur isiem irc tizarahit SE.

Carmen apăru imediat cu cafelele. Se schimbase. Avea un capot destul de transparent și al naibii de decoltat. Puse cafelele pe o măsuță în fața recamierului și luă biletul în mână. Îl inspectă cu atenție, ca un detectiv:

– Mă Michi, ai scris aici numai prostii că să intri la mine noaptea în apartament. Cam prostuță scuză… Începu să numere, sau cel puțin așa părea. La un moment dat zâmbetul ironic o părăsi.

– Da, interesant! Mă Michi, ce zici tu că e cu biletul ăsta? Nu așteptă însă un răspuns și începu, ca un adevărat expert, să-l întoarcă pe toate fețele. Măi Michișor, cu mesajele astea misterioase e ca și cu femeile. Trebuie mai întâi să le întorci pe toate fețele și apoi să treci la ritual.

Carmen vorbea foarte grav, ca și cum spunea nu știu ce chestie filosofică.

– Mă, ritualul înseamnă că sunt niște reguli pe care le respecți de fiecare dată, chiar dacă ți se par tâmpenii. Îi spui fetei că e frumoasă, că e singura ta iubire, că ea este singura pentru care ai face orice. Îi spui cu nonșalanță că nu ai întâlnit până atunci o altă femeie care să fie măcar un sfert din ea, că nu poți trăi fără ea, după care o iei de brațe, o strângi tare, o trântești de perete și îi spui că trebuie să fie numai a ta, că altfel faci moarte de om. Poți să o și înghiontești un pic, că dă bine.

Michi se uita ca prostul la ea fără să înțeleagă nimic. Carmen remarcă.

– Măi băiatule, tu mă urmărești?

Michi râse difuz, neștiind dacă ar trebui să răspundă sau nu.

– Auzi, mă Michișor. Ăsta este un ritual. Ca la animale. Noi știm de fiecare dată că nu e chiar adevărat, dar așa trebuie să faci. Înțelegi? Ei, așa e și cu misterele astea. Există niște reguli în rezolvarea unei anagrame. Prima este să numeri literele din cuvinte. Ai făcut asta? Nu, pentru că ești băiat intelectual și matematică ați făcut voi doar în școala generală. Uite, eu am numărat și ce crezi că am descoperit?

Michi o privea fascinat. Căzuse în plasa țesută de Carmen. Era convins că era cu adevărat expertă.

– Prima chestie care pot să ți-o spun, așa pe nepuse masa, este că… Și se duse ca un profesionist la bibliotecă, luă o carte și începu să o răsfoiască. Da, ia să vedem, continuă ținând misterioasa carte într-o mână. Cu cealaltă deschise ușa de la bărulețul din bibliotecă și scoase un pachet de Kent. Luă o țigară și îl servi și pe el. Era evident surescitată de faptul că nu găsea ceva. Lăsă chiar țigara în scrumieră pentru a putea răsfoi mai bine paginile. Izbucni până la urmă bucuroasă:

– Evrica! Asta e!…Caz rezolvat!

Michi era năuc. “Ar fi culmea să fi fost atât de simplu!”.

– Dragă Michișor, continuă ea spectacolul. Întâi trebuie să îți atrag atenția că va trebui să îmi arăți chiloțeii pe care îi ai pe tine.

Michi se holba la ea fără să își dea seama ce dracu vrea să spună. Nu mai știa dacă chiar încerca să rezolve ceva, sau își bătea joc de el.

– Mă, nu te uita ca vițelul la poartă nouă, ce, ai uitat că ai avut nesimțirea să îmi ridici rochia și să îmi admiri chiloțeii?

Michi se înroși. În nebunia care îl prinsese uitase cu totul de incidentul de la câmp. Simțea că intră în pământ de rușine. Nu apucase nici măcar să își ceară scuze.

– Scuză-mă, te rog, știi că atunci… Încercă tardiv să repare gafa.

– Hai sictir! Acum te trezești!

Carmen era dintr-o dată foarte dură. Mă faci de râs în fața elevilor ălora și mai vii și în miez de noapte să îți descifrez scrisorile de amor. Uite care e treaba, ți-am descifrat secretul, așa că, dacă vrei să îl afli, îți dai pantalonașii jos.

Michi râdea nervos, fiind derutat de întorsătura situației. Carmen i-o tăie scurt:

– Amice, mă vezi pe mine râzând? Nu glumesc! Alege!

Michi nu dorea deloc să aleagă. Carmen era însă o jucătoare mult mai tare decât el. Cu o față de pocher, îi vârî în mână pagina de agendă, după care se duse la ușa de la intrare, o deschise larg și îi spuse:

– Hai, urgent, că sunt obosită. Alege! Jos pantalonașii sau afară!

Michi nu făcea față situației. Își dădea seama că era vinovat și că aceasta era o situație jenantă pe care ar fi fost normal să o accepte. Pe de altă parte, cocheta cu ideea că ea reușise să descifreze biletul. Dincolo de aceste frânturi de gânduri, cel puțin în subconștient, nu îi displăcea așa de mult situația, chiar dacă i se părea aiurea.

Se ridică până la urmă și fără să ezite prea mult își dădu jos pantalonii. Avea senzația că arată penibil și își dădu jos și haina. Se așeză la loc, încercând să mascheze faptul că era excitat. Carmen, dintr-o dată, fascinant de candidă, ca și cum nu se întâmplase nimic, reluă totul, parcă de la o idee anterioară.

– Deci Michișor, prima chestie pe care pot să ți-o spun este că prietenul ăsta al tău este un fin cunoscător într-ale matematicii.

Michi se gândi imediat că s-a dezbrăcat de pomană. Era clar. Carmen bătea câmpii. Țiganca probabil că avea vreo două, trei clase, poate că știa să scrie, dar mai mult….

– Michișor, tu ai auzit de chestii așa, mai savante, cum ar fi cuadratura cercului? Sau, știu eu, logaritmii, chestii de astea?

Michi o privea cu mare neîncredere.

– Michișor, îți zice ceva numărul ăsta: 3,141592653589 ?

Dădu din cap sugerând sincer că nu.

– Aoleu, mă băiatule, cum ai trecut tu clasa? Auzi, tu ai liceul? Tu de numărul pi ai auzit?

Privi consternat încă o dată numărul scris de Carmen pe foaia sa. Carmen continuă.

– Măi Michi, știi tu, este o problemă de matematică din timpuri imemorabile. Încă de foarte de demult, vezi tu, oamenii învățați au căutat să afle care este raportul dintre perimetrul unui pătrat și circumferința unui cerc. Adică, simplu spus, problema este cam așa. Cam ce rază trebuie să aibă un cerc care are circumferința dată de laturile unui pătrat de un anume perimetru. Și uite așa s-a ajuns la acest număr, care este infinit, mai corect are o infinitate de zecimale, iar amicul tău a precizat se pare, douăsprezece din ele.

În acest timp Carmen a luat cartea aia misterioasă, a deschis-o și i-a arătat un număr identic cu cel scris de ea pe foaie.

– Acum eu aș mai întreba ceva despre logaritmi, dacă ai aflat despre numărul matematic “e”, ca bază pentru logaritmi, că prietenul tău se pare că e școlit nu glumă. Aici și eu trebuie să spun că am descoperit chestia cu totul întâmplător. Textul tău începe cu numărul “e”, baza logaritmilor, adică cu: 2,718281828569. Carmen deschise cartea la o altă pagină și îi arătă un nou număr.

Michi luă pe rând fiecare cuvânt și numără literele. Verifică calculele ei de două ori.  După care izbucni:

– E, la dracu! Doamne ce chestie! Asta e culmea!

Stupefacția sa, este drept, era foarte mare. Era și normal, i se părea imposibil ca în biletul de la țigancă să descopere așa ceva.

– Este drept că ar mai rămâne un număr, 8539. Ăsta nu știu de unde să îl iau. Mă rog, ar mai fi câte ceva de rezolvat, dar pentru moment ajunge.

Se uită la el triumfător cu niște ochi mari veseli. Abia în acel moment Michi descoperii culoarea de tăciune a ochilor ei.

– Ei, ce zici meștere, face banii?

Carmen se lăsase pe spatele canapelei. Fața îi radia. Michi era fascinat. Nu putea însă să gândească. Șocul era prea mare. Nu crezuse nici un moment că literele ale încâlcite ar putea însemna ceva. Este drept nici acum nu prea știa ce însemnau, dar avusese totuși o revelație. Carmen se apropie de el, pe canapea, și îi puse mâna pe picior.

– Ei măi Michișor, acum ar trebui să vedem dacă înlăturăm vechile combinații și lipim altfel literele, dacă nu cumva am putea să descoperim un alt text care să aibă semnificație.

În timpul ăsta Carmen începuse să își plimbe mâna pe picioarele lui. Într-un târziu realiză și el ce se petrecea. Răspunse instantaneu. Începu să o mângâie pe tot corpul, aproape disperat. Carmen era însă calmă și îl mângâia încet, foarte încet. Michi reuși, contrariant de ușor, să îi dea capotul jos. Așa cum bănuise, nu avea decât chiloții pe ea. Era superbă. Da! Cu adevărat. Era în al nouălea cer. Uită pur și simplu de bilet, de mister, de tot. Îi săruta sânii ca și cum ar fost prima femeie din viața lui. Își dădu jos și restul de haine. Carmen îl opri.

– Michișor, îmi pare rău, dar nu putem să facem dragoste că sunt la ciclu.

Michi o mângâia disperat, refuzând să audă. Voia să-i dea jos chiloții, dar ea nu îl lăsa. Încerca fără sorți de izbândă. Carmen îi băgă mâna între picioare și îl mângâie încet.

– Iubițel, îmi pare rău, dar asta e. Acum am să te liniștesc un pic după care o să fumăm o țigară și tu o să te duci acasă. Și nu uita că două săptămâni nu o să ne vedem, că trebuie să plec în Moldova. Apropo, să-i spui Tanței să vorbească ea cu directorul.

“Doamne ce nebunesc de calmă poate fi”

***

5

            Se sculă dimineață cu o ușoară durere de cap. Dormise prost. Colac peste pupăză, afară ploua cu găleata. S-a dus totuși la școală. Se gândise că nu strica să vadă ce mai era pe acolo, chiar dacă nu se mergea la câmp. I-a transmis Tanței mesajul de la Carmen și s-a simțit chiar bine observând că secretara nu avea, la rândul ei, nimic să îi transmită. Ploua destul de rău și el nu avea nici un chef să se întoarcă acasă. Școala era pustie. Își aduse aminte de seara precedentă. Abia acum realiza cu adevărat ce progrese realizase cu ajutorul lui Carmen. Intră în cancelarie, își scoase agenda, căută biletul original, luă niște foi dintr-un caiet de teză aruncat printr-un dulap și începu să calculeze. Era încă șocat de descoperirea făcută de Carmen, dar și teribil de bucuros. În fine îi dădea cumva de cap. Dar ce putea să însemne? Pe urmă, de ce două mesaje distincte? Primul era scris normal, deși el nu prea înțelegea mare lucru din text. Copie textul pe o bucată separată de hârtie. Porni apoi să numere cuvintele din primul text după lecția lui Carmen:

Determinările unei substanțe, care nu sunt altceva decât moduri particulare ale ei de a exista, se numesc accidente. Ele sunt întotdeauna reale, deoarece privesc existența substanței. Dacă atribuim acestui real în substanță o existență particulară, atunci această existență se numește inerență, spre deosebire de existența substanței care se numește subzistență.

            Ieși un cârnat mare de cifre, care de data asta nu spuneau nimic. Le luă două câte două. Apoi le citi invers. Nu ieșea nimic. Se luptă cu biletul mai bine de o oră. Într-un târziu începu să se îndoiască chiar și de ce descoperise Carmen. “Dacă era o coincidență? Ar fi fost culmea, dar poți să știi!” Începu să se uite aiurea pe pereți. Încerca, așa cum văzuse el prin filme, să privească diferite obiecte din cameră pentru a avea revelații care să-l facă să înțeleagă misterul.

La un moment dat se deschise ușa cancelariei. Apăru Tanța. Cu un gest involuntar, simțindu-se penibil, întoarse foaia.

– Aici erai, uite că ai noroc. Te caută nu știu cine la telefon.

            S-a dus după secretară la telefonul din secretariat. Era însă foarte mirat. De unde și până unde să îl caute cineva? Nici măcar mătușa lui nu știa numărul de la școală. Îi trecu prin minte că ar putea fi de la inspectorat și un fior rece îi trecu pe șira spinării. Luă receptorul. Se auzea foarte greu. Pârâia de parcă vorbea cu unii dintr-un submarin de pe fundul oceanului. Auzi o voce de femeie.

– Fumărel, Fumărel, nu e bine ce faci. Te-am avertizat. Nu crezi că a venit vremea să stai în banca ta? De ce vrei să sufere toți?

– Cine-i acolo? Alo? Alo?

Persoana de la capătul firului probabil vorbea, dar nu se mai înțelegea. Tonul de ocupat veni curând.

– E la dracu, se joacă cineva!

Așteptă un minut în speranța că străinul mesager va mai suna. Telefonul rămase însă mut. Vizibil indispus se întoarse în cancelarie. Nu avea chef de glume de prost gust. Luă stiloul și încercă să își reia calculele. Întoarse la loc hârtia, dar se opri imediat ca paralizat. Stiloul lui chinezesc, destul de prost, la fel ca și hârtia caietului, lăsase niște urme vizibile, care se vedeau clar și pe dosul hârtiei. Numai că atunci când întorsese foaia, avusese impresia că citise ceva cu sens. A întors hârtia la loc și a  rămas consternat. Da, se putea citi foarte clar. Era un text scris invers. Își aminti de a doua regulă a lui Carmen și începu să recombine cuvintele. În câteva minute ieși un alt text:

Ești hărăzit crimei și răului. Eu te voi veghea și te voi apăra atât cât eu voi trăi. Ferește-te de oameni că ai să le ucizi sufletul, fugi de foc și de apă, de pădure și de lumină, iubește întunericul.

            Stătea și se minuna. A câta oară? Uitase de cele patru cifre din final pe care Carmen nu le explicase. Ceea ce descoperise i se părea mult mai interesant. Da! Nu mai putea sub nici o formă să fie o coincidență. O întrebare îi trecu prin minte. Cum adică “o să te apăr”. I se părea teribil de ciudat ca țigăncușa, sau ce o fi fost, să aibă un asemenea rol. Până atunci considerase că lucrurile stăteau exact invers.

După mai multe minute, coborî însă cu picioarele pe pământ. Deși acum putea citi foarte clar, tot nu înțelegea mare lucru. Părea un blestem, o rugăciune, dar nu prea înțelegea ce ar putea să însemne. Își aprinse o țigară și începu să se învârtă prin cancelarie. “Mă, s-o fuma la ăștia în cancelarie? E la dracu, ce mai contează că sunt singur”.

Discuta singur cu voce tare. Își punea întrebări și răspundea aproape imediat la ele. Este drept, mare lucru nu descoperise, dar acest exercițiu era mai mult decât o binecuvântare pentru încordarea în care se afla. Când și când se uita afară. Ploua cu stropi mari. Mult mai rău decât dimineață. Nu avea umbrelă, ci doar o canadiană, deja foarte udă. Nu avea nici un chef să plece. Ar fi băut ceva. Mai mult, ar fi discutat cu cineva. Simțea nevoia de a povesti și altora descoperirea sa. Se gândi fără să vrea că era atât de păcat că plecase Carmen. Simți o căldură în obraji. Își aduse aminte de scenele din seara precedentă.

La un moment dat, tot privind pe fereastră, îl zări pe Dan. Fugea prin ploaie cu niște plase foarte mari. Îi veni brusc ideea să iasă și să îl strige. Dădu să iasă din cancelarie însă nu mai era nevoie pentru că îl văzu cum intră în școală. În câteva minute se auzi deschizându-se ușa de la cancelarie.

– O, ce faceți domnʾ Michi? Credeam că nu e nici dracu, dar uite, lumea muncește.

– Salut Dane, ce e cu tine?

Michi avea un zâmbet larg, precum al unui copil care a aflat că are voie să iasă la joacă.

– Mă băiatule, să nu te însori. Uite pățești ca mine. Filosoful lu’ pește. Ce Hegel, ce Platon! M-a trimis consoarta la piață cu noaptea în cap și m-a prins ploaia asta rebelă. Dimineață doar picura, da’ acum m-a terminat. În timpul ăsta Dan își dădu jos hanoracul și îl scutură de apă destul de neatent. Câteva picături udară foile de pe masă.

– Vai, scuză-mă ți-am udat foile astea. Scuză-mă… O!! Daʾ ce face domnul fizician, filosofie, ie-te-te ce frumos, dă citate! Pentru ce e chestia asta?

Michi reacționă stângaci. Era în partea cealaltă a mesei și nu mai avea cum să ascundă foile. Dan observându-i reacția reveni:

– Scuză-mă, nu trebuia să citesc?

– Nu e nici o problemă, nu e nimic important, încercă timid să salveze situația.

Dan, cu mult bun simț, plecă de lângă hârti și se duse spre sobă să se încălzească, din obișnuință, pentru că evident soba nu era caldă. Își întinse brațele pe lângă ea și continuă.

– Și zici că îți place Kant?

– Ce să îmi placă? replică Michi mirat.

– Kant. Nu e un citat din Kant?

Michi sugeră mai mult din priviri că nu el a scris biletul și că nu știe nimic.

– E din Kant cred, e filosoful meu preferat, cred că nu mă înșel, dar e stilul lui. Nu m-ar mira să fie din “Critica rațiunii pure”. Uite, o să caut acasă și o să îți spun, evident dacă te interesează. Cred că știu exact unde să caut. E o chestie a naibii de interesantă pe care…

Nu apucă să termine că se auzi vocea Tanței undeva pe hol.

– Dane, șase, că vine nevastă-ta!!”

– Haida-de, vine fata cu umbrela că știe că am plecat așa și a bănuit că m-am oprit aici să beau ceva cu Mircea. Hai că te-am pupat și să știi că am să caut citatul. Pot să iau pagina asta?

Michi încuviință și îl conduse spre ușă. Apucă să o vadă în fugă pe nevastă-sa. Părea drăguță. Era înaltă și foarte grațioasă.

            În cancelarie, din nou singur, Michi a reînceput să vorbească cu voce tare.

– E, asta e bună! Avem acum și un citat din Kant. Am luat-o serios pe arătură. Chiar nu mai pot înțelege nimic. Este cam mult pentru o singură zi. Nu că asta ar fi chiar culmea! Să aibă Dan dreptate? Ce dracu mai vrea și Kant ăsta?  

Începuse să se gândească sincer dacă nu cumva toate astea nu erau doar o glumă de mare prost gust. Poate Teo, poate Emil. Da, dar Teo murise. Dar dacă nu murise? Dacă nici gemenele alea nu erau moarte? Reflectă câteva momente și își dădu seama că era greu de crezut. Poate nu era totuși o glumă! Totuși, cine ar merge atât de departe cu acest joc? Nu știa ce să mai creadă. Simțea însă că într-un fel sau altul cheia misterului se afla în fața lui, în acel bilet. Îl privi încă o dată. Îngălbeni. Din greșeală Dan luase biletul original. Îi lăsase doar transcrierile. Se liniști însă la gândul că o să i-l ceară a doua zi.

Deși ploua mai tare decise să plece și el. Acum avea chef să se plimbe prin ploaie.

***

6

Ideea cu plimbatul prin ploaie nu a fost inspirată. A doua zi s-a trezit anchilozat și cu febră. Răcise cobză. A anunțat la școală și a plecat la București. A stat până la sfârșitul săptămânii. S-a întors abia duminică. Nu își revenise complet. Răceala se dovedise a fi o gripă strașnică și încă o mai ducea pe picioare.

Cele trei zile de stat la București nu fuseseră nici ele prea reușite. Stătuse doar în casă, înnebunit de grija supradimensionată a mătușii sale. Nu mai încercase să rezolve ceva din misterul ultimelor evenimente. Era obosit. Cumva, devenise și foarte sceptic. Avea sentimentul ciudat că deși reușise să descopere foarte multe lucruri, nu știa de fapt nimic în plus față de ziua în care găsise biletul. Da, descoperise numerele matematice „pi” și „e”, descoperise probabil chiar un text din Kant, care nu părea însă să fie ales după cine știe ce logică și cu toate astea nu știa nimic mai mult. Toate astea îl făceau, pentru a nu știu câta oară, să renunțe la ideea cercetărilor. Scepticismul său provenea poate și de la boală, dar era și o stare de saturație. Nu mai avea chef de mister, nu mai avea chef de nimic. Mai vechea sa idee, aceea că dacă toate aceste lucruri l-ar preocupa mai puțin ar putea trece mai ușor peste ele, îi încolțise din nou în minte. În cele din urmă a ajuns să refuze să se mai gândească.

            Când s-a întors în Videle a realizat că, datorită valului de probleme și întâmplări, uitase de datoria față de Olga, de fapt față de Ioana. Trecuse ceva timp și nu reușise să facă încă meditații cu fata. E drept încercase o dată, dar cu un efect dezastruos. Nu se simțea excelent, dar era decis să înceapă odată și odată. Duminică seara, este drept fără un interes ieșit din comun din partea Ioanei, reuși să lucreze cu ea aproape două ore. Fata nu era atât de prostuță pe cât păruse, era chiar isteață, însă nu cunoștea multe lucruri de bază. Meditația îi făcuse plăcere și chiar își stabili cu Ioana un program zilnic de lucru.

A doua zi s-a sculat târziu și nu a prins autobuzul de câmp. Se mergea la câmp din nou de dimineață. S-a învârtit pe la școală fără vreun rost vreo oră. Totul părea să reintre în normal. Nu îl mai căutase nimeni. Nu se mai petrecuse nimic extraordinar. Următoarele două-trei zile trecură și ele la fel.

***

            Începuse să își cunoască elevii. Unii i se păreau chiar foarte drăguți. A început să strângă și el roșii pentru mătușa sa, așa cum făceau toți ceilalți profesori. Chestia asta l-a făcut dintr-o dată mult mai simpatic în ochii lor. Devenise cumva de al lor.

Era plăcut impresionat de faptul că lucrurile mergeau bine. Începuse să lucreze foarte serios și cu Ioana. Cel mai mult era bucuros de faptul că reușise în scurt timp să o motiveze extraordinar. Deși nu crezuse inițial că ea ar avea șanse la medicină, acum întrezărea speranțe.

Astfel a trecut toată săptămâna.

            Sâmbătă a mers ca de obicei la școală. Soarele strălucitor anunța la orizont o zi superbă. Deși intraseră în octombrie, era încă destul de cald. A ajuns la școală foarte devreme. Autobuzele nu apăruseră. Sâmbăta veneau de obicei mai puțini elevi, iar curtea era mult mai liberă. Câțiva copii jucau fotbal. În mijlocul lor era Dan, care alerga printre ei cu mult sârg. Michi îi privea amuzat, nefiind pasionat de fotbal.

– Vasilescule, treci în echipă la noi, că trece domnʾ profesor Fumărel la voi, se auzi plină de efort vocea lui Dan.

– Ce faci Dane, așa faci tu filosofie? încercă Michi să bareze cumva intențiile lui Dan de a-l implica în joc.

Dan nu îi răspunse imediat, ci le strigă la o parte din elevi să treacă în partea lor de teren pentru ca Michi să vadă cu cine va juca.

            ─ Hai dom’ Michi, treci la fapte, îi strigă Dan.

Michi încercă să se eschiveze, dar primi imediat mingea de la un coechipier. Toți ceilalți elevi din echipa sa se uitau la el ca la o mare autoritate. Așteptau jocul său magnific. Asta cel puțin i se păruse lui, care, pentru prima dată în viață, s-a imaginat Balaci. Instinctiv a dat cu piciorul în minge dând o pasă, este drept excelentă, până la piciorul unui elev mai scunduț, de la el din clasă și care, după o fentă, reuși imediat să dea gol. A urmat un ropot de aplauze și încurajări. În câteva momente și-a auzit scandat numele, undeva în stânga sa. Erau mai mulți elevi pe margine, care asistau la meci. Majoritatea erau fete. Explodaseră! Ovaționau uluitor de zgomotos. Aproape toate îl priveau, deși nu el marcase. Cele mai multe gesticulau și nu puține aruncau priviri, sau chiar gesturi, care nu aveau nimic cu postura lor de eleve. Pasa o dăduse la nimereală, cu intenția clară de a da simbolic în minge și de a refuza să joace. Acum își schimbase serios perspectiva.

– Băi piticule, așa era poreclit băiatul care tocmai marcase, îi strigă Michi autoritar, treci pe dreapta și stai mai în față, bă, tu ăla cu trening verde, stai în spate aici lângă mine, iar tu, crețule, du-te pe stânga.

Michi devenise un autentic căpitan de echipă.

Au jucat fotbal aproape o oră până la sosirea autobuzelor. S-a simțit excelent. A marcat chiar două goluri. A fost centrul atenției și a descoperit că nu joacă deloc rău.

Deși nu era foarte înalt, Michi era destul de solid și avea o constituție atletică. Mai jucase fotbal și prin facultate, dar nu se impusese cine știe ce, pentru că juca cu băieții din cămin, iar mulți dintre ei chiar jucau la echipe de prin diviziile inferioare. Cu ei nu prea avea curaj să facă cine știe ce figuri, aici însă se simțea în elementul lui.

            Atmosfera acelei dimineți fusese excelentă. Venise la un moment dat chiar și directorul care, contrar oricăror așteptări, a intrat în echipa lui Dan, trimițându-l înapoi pe Vasilescu. Directorul nu a jucat însă decât vreo zece minute. Era însă amuzant să vezi cât de concentrat juca un om la aproape cinzeci de ani.

Atunci când au sosit autobuzele directorul l-a chemat deoparte:

– Fumărel, fi atent că o să mergi cu autobuzul mai mic, ăla roșu, singur cu vreo treizeci-patruzeci de elevi. O să mergeți la ferma “roșie”.

Directorul se opri câteva secunde așteptând parcă o reacție de la Michi. Vizibil dezamăgit continuă accentuând parcă, ca la școală, ideile principale.

– Azi o să mergeți la gogoșari și nu la roșii!

Michi nu realiza însă de ce era atât de important acest fapt. Pentru el, ca bucureștean, roșiile și gogoșarii erau cam același lucru, mai ales că nu prea se omora nici după unele, nici după altele.

– Băi Fumărel, aia e ferma partidului și are numai legume pentru export. Am selecționat doar fete și câțiva băieți, care sunt mai cuminți și care nici nu iau cu nemiluita acasă.

Michi înțelesese în fine că ferma aia “roșie” era mai specială. Reuși totodată să înțeleagă și faptul că gogoșarii erau mult mai importanți decât roșiile.

– Vezi că te-am trimis pe tine pentru că Dan trebuie să se întoarcă mai repede astăzi, iar voi nu vă întoarceți înainte de două.

De la roșii sâmbăta se întorceau de obicei cel mai târziu pe la unu, unu jumătate. Se gândi că nu e mare brânză o jumătate de oră în plus. I se părea chiar interesantă o experiență nouă. Directorul continuă:

– Fumărel, am o rugăminte la tine. O să îți dau doi băieți care o să strângă gogoșari. O să te rog să îi lași să strângă separat și când vă întoarceți să mergi cu unul din ei la profesorul Georgescu. Te rog eu mult, că trebuie să îl ajutăm și pe el, că e acum destul de bătrân și bolnav. 

Directorul plecă rapid de lângă el fără a-i mai spune altceva. Când a ajuns la vreo zece metri s-a întors și i-a făcut cu ochiul:

– Nu mă uiți Michi, da?!

            Michi nu știa cine era profesorul Georgescu și nici nu își aducea aminte să fi povestit cineva ceva despre el. Avea de gând să-l întrebe pe Dan, dar îl observă deja în autobuzul cu care plecau ceilalți copii. Urcă și el în al doilea autobuz cu restul de elevi rămași în curte. Într-adevăr erau numai fete și doar doi băieți, oamenii directorului.

***

7

Trecuse aproape o oră. Autobuzul dădea semne de oboseală, dar se încăpățâna să își continue drumul spre fermă. Șoseaua era plină de căruțe și de bicicliști. O vreme merseseră pe un drum asemănător cu cel pe care Michi îl cunoștea deja foarte bine. După o vreme însă, întregul decor se schimbase. Devenise cumva mai sălbatic. Pădurea, care inițial se văzuse undeva în zare se apropiase foarte mult. Pomii erau încă plini de viață. Un milion de nuanțe de la un verde, mult prea aprins pentru octombrie, la maro închis bucurau ochii oricui. Toți copiii priveau pe ferestre la acele culori care se apropiau de ei din ambele părți ale autobuzului.

Până la urmă pădurea a venit atât de aproape încât crengile au început să lovească geamurile autobuzului. Dacă ai fi stat cu ochii închiși ai fi putut crede că mașina se strecura cu mare greutate prin desișul pădurii. Michi era impresionat. Copiii făcuseră liniște. Peisajul devenise magnific. Cu toții păreau să fi uitat că mergeau totuși la câmp.

Era atât de cald încât majoritatea copiilor își dăduseră jos puloverele sau bluzele de trening. Era o atmosferă uluitor de liniștită. La un moment dat au părăsit șoseaua principală și au intrat pe un drum neasfaltat. Părea să fi fost cândva pietruit, însă acum acest lucru se putea doar intui. Michi crezuse inițial că au ajuns, dar au mai mers pe acel drum, destul de încet, aproape un sfert de oră. La un moment dat mașina s-a oprit la o poartă metalică foarte înaltă. Nici în stânga, nici în dreapta ei, nu exista gard.

– Gata, am ajuns! strigă șoferul deschizând ușile. De aici mai e puțin, dar nu intru că e drumul stricat.

Se uită apoi la Michi și îl întrebă:

– Dom’ profesor, la cât vin să vă iau?

Michi se uită la rândul lui curios la șofer. Era prima dată când răspundea de deplasarea la câmp.

– Pe la două, se trezi el vorbind, venindu-i în minte replica directorului.

– Dom’ profesor, la două sunt aici. Eu merg cu autobuzul până aici în comună, că trebuie să ajung la un garaj. Vă rog, la două să fie toată lumea, că nu pot să aștept!

Michi coborî primul. Abia când coborâse toată lumea îi trecu prin minte că nu alesese bine ora. Aveau până la urmă să ajungă după trei în oraș. Era însă prea târziu să mai schimbe ceva. Autobuzul plecase, iar copiii o porniseră deja pe drumul din spatele porții. Oamenii directorului o luaseră înainte, semn că nu erau prima dată acolo. Cei doi băieți dăduseră tonul, dar mergeau destul de repede, așa că Michi zorii și el fetele. Băieții se îndepărtau însă tot mai mult.

Drumul coti ușor la stânga, iar în față se vedea acum o pădurice. Erau cam două sute de metri până la ea. Ceva era totuși curios. Nu se vedea nici un fel de clădire. În mintea lui Michi o fermă ar fi trebuit să însemne și o construcție, cât de mică. Nu se zărea însă nimic. Băieții se îndepărtară bine de tot și părea că nu mai poată fi ajunși.

– E la dracu! exclamă Michi fără să se poată abține.

Băieții intraseră în pădure, iar el simți că pierde singurul reper pe care îl avea. Strigă la ei, dar bineînțeles aceștia nu îl auziseră. Grăbi pasul și o luă înaintea fetelor. Când a ajuns în fine la liziera pădurii a rămas perplex. Drumul nu ducea nicăieri. Se oprea acolo. Exista doar o cărare, care intra în pădure, nimic altceva. Pe acolo o luaseră băieții.

– Dom’ profesor, ce facem, intrăm în pădure? întrebă o fată în spatele lui.

Se întoarse, dar nu își dădu seama cine întrebase. Un val de râsete însoțite de o suspectă bucurie invadară pădurea. Fetele se amuzau teribil. Se îmbrânceau și nu păreau speriate de perspectivă.

Michi o luă înainte. Mergea aplecându-se mai mereu pentru a evita crengile tufișurilor. Cărarea mai mult se intuia. Uneori chiar te puteai întreba dacă nu cumva nu mai exista deloc. Cu fiecare metru el era tot mai convins că undeva era o greșeală. Era anormal pentru o fermă de partid să se afle într-o zonă atât de sălbatică. Dar ce ar fi putut face decât să meargă mai departe?

Au mers așa aproape un sfert de oră. Din când în când se oprea pentru a verifica dacă cineva nu s-a pierdut. Era tot mai nervos. Simțea că nu era în regulă, dar nu îi venea nici să se întoarcă. La fiecare câteva minute câte o fată mai “băiețoasă” striga că a văzut nu știu ce vietate a pădurii. Apoi, invariabil, toate țipau, ceea ce reușea să-l isterizeze și mai mult. Gălăgia fetelor era groaznică, iar el se gândea că hormonii începuseră să umble în voie prin ele.

– Aoleo, acolo e un mort! strigă puternic, cu un glas ascuțit, una din fete.

Se săturase de replicile tâmpite și renunță să le mai spună ceva. Încercă să meargă mai departe, dar se trezi singur. Își dădu seama că toate fetele făcuseră un cerc, undeva în dreapta, lângă un copac mai mare.

“E la dracu! Ce naiba o fi?” rosti cu voce tare fără să vrea. Se duse spre fete, își făcu loc și, într-adevăr, văzu acolo cadavrul unui bărbat. Era pe jumătate dezbrăcat cu niște pantaloni descheiați și doar într-un maiou. Avea capul pe spate și gura deschisă. Era vânăt la față și avea o rană urâtă la cap. Părea destul de bătrân, să fi avut vreo șaizeci de ani, poate mai mult. Fetele făcuseră un semicerc în jurul cadavrului. Nici cele mai băiețoase nu îndrăzneau însă să se apropie.

Michi nu văzuse în viața lui un mort. Nu prea avea chef nici acum, dar își dădu seama că numai el poate și trebuie să ia inițiativa. Se apropie temător, deși pentru fete juca bine comedia durității. Se aplecă peste bărbat, însă nu îl atinse.

– Nu vă apropiați, se adresă el superior, întorcându-se spre fete și încercând să coordoneze acțiunea. Vă rog, dați-vă câțiva pași înapoi pentru ca să pot…..

Continuase propoziția, dar nu reușise nici măcar el să se audă. Un vuiet asurzitor îl acoperise. Toate fetele țipau isterice, iar o parte o luaseră la fugă. Simți un fior pe șira spinării. Țipetele fetelor reușiseră să îl sperie, însă mai era ceva nedefinit care îl îngrozea. În câteva clipe realiză. O mână îl prinsese și îl trăgea de picior. Începu să tremure. Se întoarse. S-a făcut galben într-o clipă. Cadavrul îl prinsese de picior și căuta să se scoale.

– Americanii! Au venit americanii! Strigă mortul parcă la fel de speriat ca și fetele. Sărut-mâna, de când vă aștept! A dat Dumnezeu! Să vă dea sănătate, că ați venit până la urmă!

Mortul se ridicase într-o rână și încerca să-l apuce de mâna pentru a i-o săruta. Instinctiv Michi și-a retras mâna. Bărbatul a apucat-o însă mai vânjos. În acel moment, fără să se gândească la nimic, într-o fracțiune de secundă, Michi îl pocni cu putere. Bărbatul căzu. Michi însă, plin de nervi, nu se mai putea opri. Îl luase la șuturi fără să se mai poată controla. Toată furia și frica sa doar astfel se puteau risipi. Bărbatul căuta să se ridice, însă nu mai reușea. La un moment dat Michi se opri pentru a-și trage sufletul. Realiză în momentul acela că bărbatul scăpase ceva din mână. Un miros greu se simți imediat. Era o sticlă de țuică, de jumătate.

Până la urmă cadavrul nu era decât un bețiv care dormea prin pădure, iar acum arăta mai urât decât înainte. Frica ce i se citea pe față îl făcea să pară chiar hidos. Tremura ghemuit lângă un pom.

– Sărut-mâna șefule! Iartă-mă că sunt beat, nu știu ce spuneam.

– Ce mă-ta ți-a venit cu americanii? întrebă Michi, evident deja mult mai stăpân pe situație. De unde dracu ți-a venit ideea asta?

– Nu știu conașule, iartă-mă că sunt cuminte. Nu mai zic nimica. Am tăcut mâlc. Bărbatul pusese ochii în pământ, parcă așteptând resemnat tăișul sabiei.

Michi îndulci puțin glasul, luă sticla pe jumătate vărsată și i-o dădu.

–  Ia zi, ce cauți pe aici?

Bărbatul tremura ca varga și nu reușea decât să bolborosească într-una un săru-mâna enervant. Michi repetă întrebarea pe un glas mai răstit, iar bărbatul se hotărî să-i răspundă:

– Săru-mâna boierule, aici stau.

– Cum dracu stai aici?

– Păi aici e casa mea. E, nu chiar aici, eu stau un pic mai încolo, cam pe la pomii ăia mai mărunți.

Michi se uită în direcția pe care o indica bătrânul. Peste tot însă era numai pădure.

– Și de ce ai crezut că suntem americani?

– Păi am văzut steagul.

De data asta bărbatul arătase spre una dintre fetele care între timp se întorseseră pe vechiul semicerc. Una dintre ele avea într-adevăr un tricou pe care era desenat, destul de urât, steagul Americii.

Michi bufni în râs. Râdea singur. Fetele nemișcate se uitau fix la cele două personaje. Nu păreau să fi înțeles ce se întâmplase. Moșul îi aștepta pe americani și pentru câteva momente fusese fericit.

Michi se opri din râs, se întoarse fără a-i mai spune ceva bătrânului. Le făcu discret semn fetelor și porni mai departe prin pădure. O luă înainte pe cărare. Fetele îl urmau într-o liniște deplină. Erau contrariate. Cele mai multe nu înțeleseseră chiar nimic din tot ce se petrecuse.

Era ceva ciudat în atmosfera care se crease. Scena durase mai puțin de cinci minute, dar parcă totul se schimbase după aceea. Michi nu înțelegea ce, dar simțea că un sentiment straniu pusese stăpânire pe el. După câteva minute bune realiză. Nu mai vocifera nimeni. Nu mai erau râsete. Era o liniște de mormânt.

Explozia lui de mânie și de violență le blocase. Nici una nu mai scotea vreun sunet. Doar pașii pe frunzele uscate erau mărturia că acolo se mai afla cineva.

Se gândea, cu un sentiment de vină, că le speriase prea rău. “Ar trebui să vorbesc cu ele, ce ar fi să le spun un banc, o poveste ceva”. Momentul se ivi imediat. Ieșiră la lumină. Se întoarse spre fete pentru a le aduna, dar mai ales cu gândul de a detensiona atmosfera.

Simți din nou un fior pe șira spinării. Nu era însă la fel ca celălalt. Era mai mult decât plăcut. Se uită la fete și își dădu seama imediat că nu erau deloc speriate. Cele mai multe îl priveau drept în ochi, iar lui i se părea că unele reușiseră să-l dezbrace cu privirile alea. Era încurcat. Se simțea însă al dracului de bine.

– Acum ne organizăm. Toată lumea să vină aici!

Într-o secundă a fost înconjurat. Unele dintre ele aveau o distanță nepermis de mică față de el. Era ușor sufocat, dar nu era deloc rău. Continuă cu o banalitate de genul “acum mergem înainte”.

Înainte însă era doar un drum prost și un câmp plin de tot felul de ierburi, care pentru el nu aveau vreo semnificație specială. El învățase să recunoască doar roșiile. În depărtare însă, pe deasupra unor arbuști, se întrezărea o casă. Normal, o luară într-acolo. Pe măsură ce se apropiau își dădea seama că nu era o casă obișnuită, ci una foarte mare. Avea etaj și nu părea deloc un sediu obișnuit de fermă. “Doar e ferma partidului, de ce nu ar fi mare?” O privea totuși cu un dram de neliniște. Nu exista gard, și într-adevăr era complet roșie, la modul propriu.

Ajunseseră cumva în spatele clădirii. O ocoliră în speranța că vor găsi pe cineva. Dădură colțul. Într-adevăr, în fața casei se afla o femeie nu prea tânără, la treizeci și ceva de ani. Stătea în picioare și îi privea consternată. Era doar într-un slip înflorat, fără sutien. Un zumzet nedecis se auzi în spatele lui.

– Ce căutați aici? întrebă femeia astupându-și sânii, fără însă a face un efort teribil în acest sens.

– Am venit la fermă, îi răspunse Michi cu aerul că totul era normal.

Aceasta fusese singura replică care îi trecuse prin minte în acel moment. Își dădea foarte bine seama că nimic nu era în regulă, dar continuă.

– Noi culegem gogoșari!

Realiza însă, chiar când rostea aceste cuvinte, că trăia o situație absurdă.

– Fir-ar mă-ta a dracului de borfaș!

Chiar în ceafa sa se auzi o voce groasă de bărbat. De undeva din dreapta a apărut imediat un bărbat zdravăn, ceva mai în vârstă decât femeia, destul de gras și doar în chiloți. Aceștia erau uzi și deveniseră ușor transparenți. Câteva din fete au schițat imediat un gest de întoarcere, cele mai multe au devenit însă foarte atente.

Bărbatul îl luă pe Michi de guler și încercă să îi tragă o palmă. Fără să gândească, Michi îi bară lovitura și replică cu un pumn mai mult în gâtul bărbatului. Acesta îl lovi la rândul său și începu să înjure birjărește. Evident mai mobil, deși încasase un pumn, Michi reuși să se ferească de al doilea, iar apoi îi trase la rândul lui bărbatului un pumn în ficat și imediat un altul în gură. Omul căzu lat. Michi repetă figura cu moșul și îi mai trase un picior, tot în ficat. Bărbatul nu se mai sculă. Gemea și probabil înjura. Michi se aplecă deasupra lui și îl pocni cu pumnul puternic în cap.

– Ce faci jigodie, mă înjuri? Fir-ar mă-ta a dracului de boșorog!

Bărbatul aproape nu mai putea să geamă, iar Michi obținuse ce dorea: victoria totală. Nu mai era înjurat. Între timp femeia își pusese o bluză. Foarte senină se întoarse spre Michi cu o superioritate pe care el nu o înțelegea. Deși era probabil soția bărbatului, nu părea deloc mișcată de scena violentă care tocmai avusese loc.

– Să nu îmi spui că ați venit la practică agricolă?

– Ba da! Îi răspunse energic, de zici că era într-un film cu brigadieri. Am venit la gogoșari!

– Băi tâmpițel, reluă femeia, tu vezi pe aici gogoșari?

Michi nu răspunse pentru că sincer nu prea știa dacă sunt sau nu gogoșari pe acolo.

– Măi profesorașule, cred că ai dat de dracu. Cum mă-ta ai ajuns aici? Femeia era dură, însă el nu era dispus să se comporte cu ea la fel ca și cu bărbatul. Ea părea să știe foarte bine acest lucru.

– Vă rog foarte mult…. încercă el să spună ceva.

– Ce să mă rogi, băiețel? Ce, chiar nu îți dai seama, băi panaramă, unde te afli?

Michi își dădea seama că femeia avea dreptate. Habar nu avea unde se află. “Oi fi dracului în gospodăria unor oameni!” Gândul ăsta îl blocă. Femeia continuă:

– Profesore, cred că te-ai cam pus rău cu partidul. Pe scurt, ai cam belit-o.

Era ferma partidului, dar nu avea chef să fie luat peste picior de oricine. Nu știa de ce, dar era convins că bărbatul era tractorist. Femeia era poate inginer, oricum era cât de cât mai drăguță. Deși nu prea îi plăcea cum era luat, suporta cu stoicism replicile femeii. Lucru cert nu mai voia scandal.

– Vino cu mine, îi spuse scurt femeia și intră imediat în clădire.

Michi o urmă, dar se opri în prag. Înțelesese într-o fracțiune de secundă că respectiva clădire nu putea fi o fermă, nici măcar una a partidului. Părea o cabană, poate un motel și chiar unul bine pus la punct. Devenise destul de impacientat așa că nu putea să observe cu atenție tot ce se afla în jurul său. Femeia vorbea calmă la telefon. Închise după câteva minute și reveni în prag lângă el.

– Profesorașe, o iei acum la trap drept înainte, treci de poarta aia mare roșie din față și pe drumul ăla mergi drept înainte. O să vină un inginer să te ia.

Se uită în spatele lui și văzu poarta. Chiar dacă femeia nu părea foarte șocată, el simțea din ce în ce mai tare că făcuse o boacănă imensă.

– Ești credincios? Întrebă hodoronc-tronc femeia.

– Nu sunt, răspunse Michi sincer, dar și mirat de întrebare.

Femeia se uita din pragul casei la bărbatul care stătea în patru labe neputându-se încă ridica.

– E păcat! Ar trebui să te duci la biserică să te rogi, că ai cam dat de dracu, s-ar putea ca tovarășului prim să nu îi placă comportamentele astea și nici lui Vasilescu de la miliție.

– Miliție? întrebă surprins vizibil neplăcut de replica femeii. E milițian? întrebă cu o grimasă de om speriat.

Femeia râse.

– Nu! Nu dragă, nu este milițian!

O fracțiune de secundă se liniști, însă femeia continuă imediat:

– Nu, nu e milițian. Este primul secretar! Hai șterge-o acum și femeia îl înghionti destul de puternic aproape aruncându-l afară.

– Hai, ia-ți haremul și șterge-o!

Michi plecă în grabă împreună cu fetele. Ele îl priveau cu aceeași admirație. El însă nu se mai simțea buricul pământului. Mai mult, simțea că pământul se mișcă ușor sub el.

Femeia îl strigă din urmă.

– Tovarășe profesor, luni să te prezinți la județeana de partid la camera 311.

Imediat femeia a intrat fără să mai aștepte vreun răspuns.

***

8

După câteva sute de metri s-au întâlnit cu inginerul, care era mult mai speriat decât Michi.

– Vai de mine, cum ați ajuns la casa de oaspeți? întrebă inginerul în loc de bună-ziua.

– Acolo ne-a lăsat autobuzul, se scuză Michi.

– E pe dracu! Te pomenești că ați intrat în pădure?!

– Da, bineînțeles!

– Aoleo, ați luat-o aiurea. Era un drum care făcea la dreapta chiar cu câțiva zeci de metri înainte de pădure. E drept, e mic, dar nu îmi dau seama cum naiba l-ați ratat. Ați luat-o pe drumul vechi, doamne Dumnezeule!

– Ce este de fapt aici? întrebă candid Michi

– Este Ferma Roșie. Bărbatul se uită la Michi și realiză că era nedumerit. A, vila? Este casa de oaspeți a partidului. Aici vin somitățile tovarășe, crema de la partid. Odată era să vină și Ceaușescu. În spate este și un lac și se dă bine la pește. Pe partea ailaltă au și piscină. În dreapta, mai încolo, e o livadă de piersici. Mai sus e și vie.

Inginerul spusese toate aceste lucruri aproape fără să răsufle, dar cu un gen de mândrie cu totul specială.

Michi nu mai întrebă nimic. Discuția cu inginerul îl făcuse să înțeleagă până la urmă rahatul în care intrase. “Și toate de la boșorogul ăla din pădure. Din cauza lui! Pentru că a sărit la beregata mea și mi-a dat apă la moară. Altfel sigur nu mă porneam tam-nesam împotriva ăstuilalt”. Se gândi o clipă la bătrân și îl trase ușor de mânecă pe inginer.

– Auzi, daʾ cum dracu aveți case de oaspeți pe aici, iar prin pădure, la câțiva zeci de metri, aveți tot felul de bețivi?

Bărbatul mergea alături de el, iar fetele la o distanță mărișoară în urmă. Inginerul se uita întrebător la Michi. Brusc, parcă căzându-i fisa, îi răspunse:

– A, te referi la Popoviciu. V-ați întâlnit cu el în pădure? E nebunul de la noi din județ. Îi așteaptă pe americani de treizeci de ani. Au vrut să-l bage la balamuc, dar medicii nu au vrut să-l țină. E ciudat rău, dar e om bun. Casa roșie a fost a lui! Așa spun bătrânii de prin sat. A luat-o razna la naționalizare. Trăiește de atunci în pădure. Cred însă că a făcut și ceva pușcărie prin cinzeci sau șaizeci.

Michi nu mai era în stare să spună ceva. Îi părea acum cu mult mai rău că îl pocnise pe bătrânul din pădure, decât pe prim-secretar.

În cele din urmă au ajuns la terenul cu gogoșari. Era destul de departe de drumul principal. Trebuiau să strângă doar vreo câteva zeci de găleți. Inginerul îi rugase să nu stângă prea mult că oricum nu avea mașină să îi transporte. Michi era prea preocupat de ale lui pentru a mai realiza absurdul situației. Veniseră de pomană, dar ce mai conta acum. Cele două trei ore de lucru aveau să treacă repede.

Michi nu supraveghea pe nimeni. Stătea la marginea drumului și fuma. Privea în zare ca și cum se uita la fetele care strângeau de zor gogoșari și se gândea la ale lui.

– Tovarășe profesor, cred că o să plouă, mai stăm?

Se uită la puștoaica din fața lui, care reușise să-l trezească din gândurile sale negre. Se uită în jur și își dădu seama că fata avea dreptate. Se întunecase. A dat imediat stingerea, dar a mai pierdut un sfert de oră să-l caute pe inginer.

Până la urmă au luat-o în pas rapid după indicațiile acestuia. Începuse să plouă. Mai întâi câțiva stropi, dar după câteva minute pornise să toarne cu găleata de parcă se rupseseră norii. Erau în câmp, nu aveau cum să se ascundă. Toți alergau în neștire. Hărmălaia fetelor nu se mai auzea. Se întunecase foarte mult, iar totul părea dintr-un decor de operă. Vuietul ploii și tunetele răzlețe astupau orice alt zgomot.

Când au ajuns la autobuz, cu toții erau uzi leoarcă. Înăuntru, cei doi băieți stăteau liniștiți pe scaunele din față. Aveau vreo șapte opt plase imense, pline cu gogoșari, vinete și tot felul de alte legume.

Michi explodă.

– Unde mama dracu ați fost? De ce ați intrat în pădure?

– Am fost să culegem și ciuperci! răspunse unul mai înăltuț.

Michi era nervos la culme, dar parcă bătuse pe prea mulți în ziua aia. Celălalt băiat îi arătă două plase:

– Astea sunt pentru dumneavoastră!

Ar fi vrut să le facă scandal, dar s-a lipsit. S-a dus în spatele autobuzului să verifice dacă toată lumea era prezentă. Încercă să-i numere, dar era prea mare hărmălaie și se lipsi. Se așeză pe un scaun. În gălăgia teribilă de acolo o fată se aplecă și îi spuse aproape țipând:

– Tovarășe profesor, Amalia a rămas jos. S-a dus la pădurice să își facă nevoile.

“Asta mai lipsea, să mai și așteptăm ca tâmpiții!” Se uită afară pe geam, dar nici urmă de fată. Coborî pe ușa din spate și îi strigă fetei care îi spusese de Amalia să meargă la șofer și să îi spună să mai aștepte.

O luă la fugă spre pădure. Trecu și prin dreptul drumului care, într-adevăr făcea la dreapta și nu era în realitate chiar atât de greu de observat. A ajuns la cărarea din pădure. A intrat câțiva metri, mai mult pentru a se adăposti de ploaie și a început să o strige pe Amalia. Zgomotul ploii și al frunzelor care se legănau de vânt făcea că efortul lui să fie cu totul neimportant. Nu știa în ce direcție să o ia. Porni pe cărare înainte. Apoi o luă în dreapta, mai apoi în stânga, căci i se păruse la un moment dat că zărise ceva. Nu erau însă decât tufele care se mișcau de la vânt. “La dracu, acum ar fi culmea să ajung până la vilă din nou”. Merse câteva minute bune. La un moment dat zări într-adevăr ceva. Era un bărbat. Era bătrânul din pădure care strângea de gât o fată. Era, trebuia să fie, Amalia.

Zbură glonț spre bătrân, dar când să-l ajungă se împiedică de o creangă, alunecă și căzu. Se umplu de noroi și se lovi serios la picior. Se ridică însă repede, o smuci pe fată de lângă bețiv și îl pocni imediat. Era a doua oară în ziua aia. Bătrânul se dezechilibrase și căzuse la rândul lui.

            ─ Nu, vă rog, nu! Strigă fata, trăgându-l de mânecă.

Michi încercă să o dea pe fată la o parte. Între timp bătrânul se ridicase și el la fel de plin de noroi. Era amețit și se clătina. De data aceasta nu mai așteptă. Plecă în grabă împleticindu-se. Încerca să fugă, dar nu reușea prea bine. Michi renunță însă să-l urmărească.

– Tu ești Amalia?

– Da, suspină speriată fata și cu ochii în lacrimi.

– Ți-a făcut ceva rău? întrebă abia respirând.

– Nu ..nu…nu…nu…. bâiguia fata sughițând de plâns.

– Mie poți să îmi spui, haide, că nu e nici o problemă, încerca să se liniștească pentru a o calma și pe fată.

Ea se uita însă la el și nu spunea nimic. Amândoi erau uzi până la piele. Noroiul de pe hainele lui începuse să curgă ușor din cauza ploii.

– Hai Amalia, că nu e nimic grav, cine știe, a vrut să te întrebe cine știe ce, sau poate că o fi visat din nou pe americani, hai, nu mai fi speriată, că acum a trecut totul.

– Bunicul, spuse mai mult în surdină fata.

– Ce? Ce spui?

– E bunicul meu.

– Cum adică ? Ce dracu vrei să spui?

Michi deschise larg ochii, iar pupilele sale nu se puteau mișca de pe chipul fetei. Se uita în ochii ei parcă încercând să descopere ceva. Abia atunci realiză ce ochi mari și negri avea fata. Își aduse aminte ca din senin că Amalia era fătuca înăltuță, al naibii de drăguță, care îi ceruse voie să meargă la toaletă încă cu destul timp înainte de a ploua.

– Bătrânul pe care l-ați bătut este bunicul meu. Este tatăl tatălui meu. Am venit să vorbesc cu el, pentru că eu nu am cum să vin altfel singură până aici. Prima dată când l-ați bătut mi-a fost rușine de dumneavoastră și de colegele mele să vă spun.

– Cum adică, și el trăiește aici în pădure? întrebă stupefiat și total depășit de situație.

– Da, dar eu nu am vorbit cu el decât de două ori până acum. O dată la nunta mamei mele și o dată când am fost bolnavă și a venit să mă vadă, că îl anunțase nu știu cine.

– Păi tatăl tău îl lasă să stea aici în pădure?

Michi stătea în ploaie împreună cu Amalia într-o furtună teribilă. Amândoi aveau hainele lipite de corp. Apa le învinsese de mult rezistența.

– Tatăl meu este mort și mama s-a recăsătorit.

Amalia tremura în continuare, poate de la șocul prin care trecuse, poate de supărare sau poate doar din cauza ploii.

Michi o luă după gât acoperind-o cu haina lui. Porniră ușor spre mașină. Fata încă plângea, dar evident, brațul protector al lui Michi reușise să o mai calmeze.

– Nu îmi făcea nimic rău. Mă ținea în brațe. El este singurul om care m-a iubit vreodată.

Amalia, precum orice adolescent, devenise dramatică. Căpătase totodată puțină culoare în obraji.

– V-ați înșelat să știți, este un om bun. Nu este bețiv și nu merita să-l bateți așa….

Michi se gândea cum să se scuze, și ce ar trebui să-i spună fetei pentru a o scoate din starea aia. Când ieșiră din pădure deveni însă mult mai preocupat de altceva.

Autobuzul dispăruse.

***

9

Se uită după autobuz în toate direcțiile. Era însă clar că autobuzul plecase. “Probabil că nici nu m-au văzut când am coborât. Asta e! Ce dracu să mai fac acum! Când este să îți meargă rău îți merge până la capăt”. Se gândea că plecarea autobuzului pusese capac la toate în acea zi.

S-a întors lângă fată. Nu putea să facă altceva decât să aștepte să se mai oprească puțin ploaia și să meargă pe jos cei câțiva kilometri până la drumul principal și să facă autostopul.

Se așeză alături de Amalia, într-un loc mai ferit de ploaie, sub un pom cu o coroană foarte deasă.

– Și zici că e bunicul tău? Dar de ce trăiește în pădure?

– A! Nu știu. Nu mi-a spus. Nici el și nici mama. Știți, tata a murit când eram mică. Pe la trei-patru ani. Nici nu îmi aduc aminte cum arăta. A plecat de acasă și nu s-a mai întors. L-au găsit mort după câteva luni. Mama s-a recăsătorit la câțiva ani cu un alt bărbat, cu noul meu tată.

Se vedea de la o poștă că fata nu vorbea cu mare plăcere despre acest nou bărbat din viața mamei sale. Se oprise pentru câteva secunde. Tremura. Michi își scoase haina și i-o puse peste umeri. Brațul îi rămăsese însă peste umărul fetei. Amalia se înclină și se băgă mult în el. Nu se uita însă la el, ci undeva în zare. Atunci când îi vorbea își ridica ușor privirea, dar atât.

– Știți, e un om deosebit și are un suflet mare. Nu știu de ce a ales să trăiască așa. Cam bea, dar el nu e ca alții să facă scandal.

– Am auzit că a fost mare boier pe vremuri.

– Cine, bunicul? Nu, nu cred. N-a avut niciodată pământ. Casa roșie nu a fost a lui, cum spun cei mai mulți. El a fost doar băiat în casă. L-au aruncat afară de pe moșie chiar în patruzeci, că se încurcase cu fata boierului, zicea lumea. Nu știu dacă e adevărat. Apoi boierul care a fost pe aici, cel cu casa și cu tot pământul ăsta, i-a donat tot ce avea în ‘47 sau ’48 și a plecat imediat la Paris, sau undeva în străinătate. Nu știu de ce. Când au venit cu cooperativizarea, la câteva luni după aia, l-au luat pe bunicul că e mare proprietar și l-au arestat. După acte, că boierul le făcuse în regulă, el era proprietarul. El nici nu știa ce semnase, crezuse că boierul îl primise din nou în casă ca fecior.

În timp ce îi vorbea, mâna lui coborî ușor de pe umărul Amaliei înspre decolteul de la cămașă. Fata avea la gât o cruciuliță, iar el începuse să se joace cu ea. Treptat mâna îi aluneca cu viteza unui melc pe sub cămașa Amaliei.

– Și știți a fost extraordinar, continuă fata să povestească, ca și cum nimic nu se întâmpla. Când l-am văzut prima dată a fost când eram mică, aveam opt-nouă ani. Când s-a căsătorit mama cu al doilea soț. Vă dați seama, a venit la nunta fostei lui nurori!

În timpul acesta Michi, cu cruciulița între degete, își plimba mâna tot mai mult într-o parte și alta, până a apucat unul din sânii Amaliei. A lăsat cruciulița, ca și cum i-ar fi căzut din mână și a început să se joace cu sfârcul fetei. Îl simțea cum se întărea.

– E, și la nunta maică-mi, continuă Amalia imperturbabilă, dar extrem de roșie și parcă cu și mai multă energie, bunicul a șocat pe toată lumea. A împrumutat un costum din ăla ca la circ, de au iluzioniștii.

– Frac? întrebă Michi și în același timp o strânse puternic de sân.

Fata se uită pentru o secundă la el zâmbind. Cu multă însuflețire continuă însă să își spună povestea:

– Da, frac, așa îi spune. Era într-un frac negru, extraordinar de frumos și cu un șervețel de ăla la gât, cum îi spune…. ca o cravată…

– A, papion, replică din nou la post Michi.

Haina căzuse de pe umerii fetei, iar el îi descoperi unul din sâni. Strecură ușor cealaltă mână în pantalonii de trening ai fetei. Ea îl privi din nou cu un zâmbet indefinit și continuă:

– Da, papion și era extraordinar și bărbierit și aranjat. A dansat și a stat toată noaptea fără să bea nimic. Apoi dimineața, când toți erau amețiți s-a dus la mama și i-a urat casă de piatră și a plecat. Nimeni însă nu a văzut exact când și cum a plecat.

Mâna lui Michi, în momentul acela, ajunsese între picioarele Amaliei, care povestea fără să se oprească nici măcar pentru o secundă. El nu mai era atent. Îi desfăcuse ușor picioarele, iar Amalia, fără nici cea mai mică împotrivire, își lăsase corpul liber la toate atingerile lui. O împinsese ușor, iar fata se lăsă pe spate.

În câteva secunde două corpuri complet goale se arcuiau pe covorul ud de iarbă și frunze. Michi încercă să îi vorbească, dar fata închisese ochii și îl săruta fără încetare. Ploua peste ei parcă mai liniștit.

Nu mai avea noțiunea timpului. La un moment dat i se păru că o dată cu el și natura încremenise. Torentul ploii se oprise. Era dintr-o dată foarte frig. Un pâlc de ceață se lăsase peste pădure. Încă mai picura, dar încet, ca o ploaie mocănească. Când și când vântul scutura frunzele ude pentru a le scăpa de apă. Ei stăteau goi la câțiva metri în pădurice pe cărarea pe care, vai, o luaseră aiurea de dimineață. O ținea pe Amalia în brațe. Își revenise din nebunia ce îl cuprinsese. Stăteau acum exact ca la început, rezemați de pom, numai că erau în continuare dezbrăcați. Nu își dezlipea ochii de la trupul ei extraordinar. Era fantastic de suplă, cu o piele de un alb imaculat, care contrasta spectaculos pe verdele aprins al ierbii.

Ea se uita fix, parcă paralizată, în față, peste umărul lui. Neliniștea fetei i se citea pe față. “Probabil că acum regretă”, gândi ușor îngrijorat de tăcerea fetei.

– Autobuzul, șopti fata.

– Da, a plecat îi răspunse calm. Dar nu e nimic că o să luăm o ocazie.

Fata nu îi răspunse. În continuare nu schița nici măcar un singur gest. Michi se gândi că trebuie să vorbească cu ea cât mai mult. “Evident, o fată, la prima experiență de acest gen, este întotdeauna afectată”.

– Ascultă Amalia nu trebuie să fi așa de șocată. Aceste lucruri sunt normale, să știi. Este firesc ca o fată să aibă asemenea relații. Sper că nu te-a durut… Adică nu te-a durut foarte rău, nu e așa?

Fata nu îi răspundea. Se uita fără să clipească peste umărul lui. Până la urmă se întoarse și el. Se făcu alb ca varul.

Autobuzul se întorsese.

Era oprit de-a curmezișul pădurii, la douăzeci, poate treizeci de metri. Stătea într-o liniște de mormânt. Mii de fețe se vedeau la geamuri. Erau neclintite, ca și chipul Amaliei. Nu se auzea nici un zgomot. Deși un pâlc de ceață, sau poate doar un abur ușor de la ploaie înconjurase autobuzul, acele fețe, ca niște măști mortuare se vedeau foarte bine. Toți ochii aceia glaciali se uitau doar la ei.

Probabil stăteau acolo de minute bune. Mai mult ca sigur asistaseră la întregul spectacol.

Michi se îmbrăcă rapid. Tremura. A trebuit însă să o îmbrace și pe Amalia, care stătea în continuare inertă. Fețele din autobuz, ca de ceară, îi priveau neîncetat. Nu se vedea decât ceața, autobuzul cu mii de chipuri și drumul până la el.

Michi o luă pe fată de braț, ca și cum ar fi fost bolnavă și o conduse la autobuz. O așeză pe un scaun, iar el se așeză pe un altul mai în față. Nimeni nu scotea un cuvânt. Cineva găsise un greiere și îl luase într-o cutie de chibrituri. Până la întoarcerea în oraș nu s-a auzit nici măcar un respirat.

Doar greierul a cântat în neștire.

***

Sfârșitul capitolului 2