8539

Capitolul șapte

1

Michi stătea în fața sediului partidului lui Jean. Afară era frig. Toamna dădea semne serioase că avea să plece foarte curând. Nu știa dacă să intre sau nu. Ar fi trebuit să-i ceară lui Jean niște bani? Doar îl ajutase de atâtea ori vreme de un an și ceva. Băgase zeci de pachete de țigări în el! Poate că venise vremea ca Jean să întoarcă acele servicii.

Nu era decis. Stătea pe o bancă și fuma un chiștoc. Se tot întreba dacă este bine ce face. Din experiență știa că nu era. Niciodată nu reușise ceva atunci când stătuse să mediteze și să planifice totul cu lux de amănunte. Acum însă avea nevoie disperată de bani.

***

În ziua în care plecase de la fete nu avusese nimic în minte. Plecase pur și simplu. Hoinărise toata ziua, iar noaptea dormise în Herăstrău pe o bancă. A doua noapte a petrecut-o tot acolo. Își propusese să redescopere orașul. Parcurile erau unul din obiective.

În următoarea zi însă i s-a întâmplat un lucru ciudat. S-a dus de dimineață pe 6 Martie, Bulevardul cu multe cinematografe, acum i se zicea altfel, dar el nu se obosea să afle, și a intrat pe la toate cinematografele. Intra prin spate, înainte de a se termina filmul, se ascundea în veceu și stătea la următoarea serie. Așa a văzut în ziua aia vreo trei filme. Erau cam tâmpite, dar profita și se mai odihnea. După al treilea însă s-a plictisit și a luat-o pe jos spre Piața Kogălniceanu. “Oare tot așa îi spune sau l-or fi considerat și pe ăsta dușman al poporului?”

În dreptul bătrânului parc Cișmigiu a văzut în fața sa o mare de oameni. Aveau pancarte. Erau și niște corturi improvizate, chiar la intrarea în parc. Pe o pancartă mare citi: “Greva foamei!” pe un fel de cearșaf citi mai departe: “Noi vrem să aflăm adevărul, noi vrem să se facă dreptate. Altfel, mai bine murim!”

Îl bufni râsul. El nu mâncase de trei zile și ăia de bună voie nu doreau să mănânce, auzi pentru adevăr! “Ce ușor folosesc oamenii asemenea cuvinte”, gândi aproape cu voce tare. “Ia te uită și ce rotofei sunt.”.

Se hotărî brusc să stea și el puțin acolo să vadă ce se întâmplă. Se așeză pe marginea gardului. Nu se așeză bine că o asistentă medicală veni val vârtej la el să îi ia tensiunea. Pentru o clipă se gândise că l-au prins ăia de la Bălăceanca. Observă însă că o altă femeie lua tensiunea unui mustăcios de lângă el. O lăsă.

Mai mult, femeia i-a zis să își suflece mâneca, iar el s-a executat. I-a luat și sânge. Michi se amuza de asemenea proceduri. “Medicină la colțul străzii. Iată că se putea și așa!”. Își făcu însă imediat o impresie mult mai bună. O tânără, tare simpatică, îi oferi un ceai dintr-un termos. Îl bău fără ezitare. Era chiar bun.

A intrat în vorbă că cei de acolo, era prea curios pentru a pleca așa de repede. Chiar lângă el fuma tacticos un bărbos ce părea destul de simpatic. Era Președintele unei asociații sau fundații. “Ca Lotcă!” gândi fără să vrea. Era inginer, dar era șomer.

– Cum adică ești șomer?

– Adică m-au dat afară, nenorociții, închipuie-ți după douăzeci de ani!

– Haide domneʾ, păi ce, aveau voie?

– Păi sigur că nu aveau voie, că nu așa au promis când au preluat fabrica, dar nenorociții au schimbat planul.

            Michi era șocat de cu totul altceva. Cum adică șomeri? În România? Asta îi scăpase până atunci.

– Și nu te-ai dus în altă parte să lucrezi, să îți iei un transfer pe undeva.

Bărbatul se uita la el un cu un aer ciudat.

– Ce transfer domnule, cine mai mă primește pe mine la peste patruzeci de ani? Fii domnule serios! Nu am nici o șansă!

– Atunci de ce ești aici?

– Păi ca să le dăm ăstora peste nas. Trebuie să facem ordine în țara asta.

Bărbatul îi răspunse foarte energic, iar ideea cu ordinea i se păru și lui acceptabilă. Mai discută despre una, despre alta, cu bărbosul, însă la un moment dat au venit niște polițiști și le-au spus că nu sunt autorizați să stea acolo și că trebuie să plece. Imediat au început vociferările. Apoi au început altercațiile. Păreau din ce în ce mai serioase. Michi stătea și privea. Nu înțelegea ceea ce se întâmpla. Nu putea decât să privească. Era cumva amuzat de atâta disperare. Unii erau disperați că nu sunt lăsați acolo, alții că nu pot să îi mute.

După vreo zece, poate douăzeci de minute, au mai venit doi milițieni de ăștia noi, de le zicea polițiști și au luat pe sus doi manifestanți și i-au dus într-o dubă. Apoi au mai luat doi. Michi privea impasibil. Vociferările deveniseră infernale, dar nici un grevist nu părea a avea curajul să intervină. Cineva venise pe acolo și făcea poze. Totul era un circ, iar el asista ca la un spectacol.

Cei doi polițiști au venit și la el și l-au apucat de brațe. Ceilalți înaintea lui nu se zbătuseră prea mult. Țipaseră, dar au preferat să fie târâți.

Michi considera încă că cei doi polițiști nu au nici un drept să îl ia de acolo. Într-o fracțiune de secundă îl îmbrânci pe cel din dreapta, apoi îi trase un pumn direct în ficat celui din stânga. Acesta căzuse lat fără să dea semne că se va mai ridica de acolo. Se întoarse și spre cel pe care doar îl dezechilibrase și îl lovi cu putere în față și imediat îi expedie un șut între picioare. Acesta căzuse secerat și rămăsese în genunchi cu fața plină de sânge. În momentul acela unul dintre ceilalți polițiști s-a năpustit asupra sa. Nici el nu era în ziua lui bună. A avut în câteva secunde aceeași soartă. Un al patrulea polițist s-a repezit și el, însă pe parcursul celor câțiva metri s-a răzgândit. Din inerție a ajuns totuși până în fața lui Michi. Era un puștan speriat de moarte. Michi afișase o figură de “om de Gherla”, supărat, în faza finală. Polițistul, de frică, a scos pistolul de la brâu. L-a îndreptat spre Michi. Tremura însă ca varga.

Michi a început să râdă. Îl înveselise această scenă, iar mustăcioară ăsta cu pistolul îl bine dispuse cu adevărat. Îi trase brusc o palmă puștiului, care stătea parcă paralizat cu pistolul îndreptat spre el.

– Hai băiete trage, nu tragi? De ce ții rahatul ăsta la brâu? Bă, eu am bătut și un prim-secretar puțulică, crezi că mi se fâlfâie mie de pistolul tău?

Și îi mai trase o palmă polițistului.

Acesta tremura din ce în ce mai rău. Mergea înapoi tot amenințându-l, dar părea că avea să leșine îndată. Michi mergea însă după el și îi tot trăgea palme. Ostentativ, nu îi atingea mâna cu pistolul. Îl lovea numai peste față. La un moment dat puștiului îi sări șiroaie sângele pe nas. A simțit sângele pe buze și în acel moment a început să plângă în hohote. Doar atunci Michi l-a lăsat în pace. I se făcuse milă. S-a întors la locul lui de la gard și și-a aprins o țigară.

Polițiștii, care își mai reveniseră, erau și ei speriați. Michi nici măcar nu schița vreun gest că ar dori să fugă de acolo. Îi privea în liniște și le zâmbea, de la Falcă învățase chestia asta. Era o umilință extremă. Polițiștii s-au urcat în mașinile cu care veniseră și au plecat în câteva clipe. Între timp coborâseră din dubă și greviștii suiți mai devreme.

Michi a devenit un erou local. Zeci de ochi erau ațintiți asupra lui. Se simțea chiar bine. Se apropie bărbosul de el. Tremura.

– Dumnezeule, ce o să faci acum?

– Ce anume vrei să fac?

– Păi ce faci când o să se întoarcă ăștia?

– Ce să fac. O să-i pocnesc din nou dacă se mai iau de mine.

– Dar o să fie mult mai mulți, o să te omoare din bătaie.

Michi avu brusc senzația că bărbosul era mai mult pentru el speriat și nu pentru ceea ce făcuse el.

– O să mă omoare poliția?

– Ăștia sunt în stare de orice, sigur că da!

– Atunci o să îi omor eu!

– Ei cum să îi omori, ăștia vor veni mulți. Foarte mulți. O să te omoare ei pe tine.

– Și? Asta e!

Bărbosul era îngrozit. Michi observă că, împreună cu alți câțiva greviști, se dăduse chiar mai departe de el. Avea senzația că avea să o șteargă de acolo.

“Am zis întotdeauna că afară este o lume pentru labagii! Ăsta îmi păruse simpatic. Chiar am crezut că luptă pentru ceva! Ce ușor a renunțat! Îi e frică să nu pățească ceva!” Michi se întristă. “Atâta disperare, dar atât de puțină forță și putere!”

Devenise însă foarte curios. Oare aveau să se întoarcă acei polițiști ca să îl bată sau să-l omoare?

Previziunile bărbosului nu s-au adeverit. Până seara nu i-a mai deranjat nimeni.

Chiar și bărbosul s-a întors după câteva ore.

La un moment dat a ațipit. Băgase în el mult ceai și mâncase o droaie de biscuiți. Ăia nici nu făceau chiar o grevă a foamei, mai mult țineau un fel de post. Nu mâncau de dulce cum ar fi spus mătuși-sa.

            La un moment dat s-a trezit din nou în vacarm. S-a ridicat repede să mai pocnească vreun polițist, dar nu era nici unul. O femeie tânără cu un microfon în mână era înconjurată de greviști. Un bărbat în spatele ei avea o cameră uriașă de luat vederi. Michi auzi pe cineva din mulțime.

– A, uitați-vă, iată-l pe eroul nostru, domnul Michi. Femeia cu microfonul veni spre el

– Domnule Michi.

El răspunse ca la școală.

– Mihai Fumărel

– Domnule Fumărel, nu v-a fost frică să vă luptați ca un adevărat revoluționar cu forțele de ordine?

– Nu, răspunse foarte sec.

Nu realiza însă deloc ce se întâmpla.

– Spuneți-mi cum v-a agresat poliția?

– Au încercat să mă ia de aici, iar eu nu permit ca cineva să mă deranjeze în asemenea mod.

– Dar spuneți-mi, nu vă este frică de repercusiuni?

– Am auzit că vor să mă omoare, dramatiza în mod evident, dar profita de ideea lansată de bărbos. Nu îmi pasă, îi aștept. Aici voi sta! Mor însă cu ei de gât. Nu au decât să vină!

– Dumneavoastră de ce credeți că ați ajuns la un asemenea gest disperat, continuă femeia, care îi făcea însă impresia că nu prea era atentă la ce spunea el.

Lui nu i se păruse gestul său că fiind disperat. Era unul normal. Băieții ăia îl deranjaseră. Nu știa ce să răspundă, așa că aruncă o replică aiurea în tramvai ca să scape de femeie.

– Nu puteam să îi las pe oamenii ăștia să pățească așa ceva!

Pe Michi îl durea fix în fund de oamenii ăia, mai ales că nu prea înțelesese ce doreau de fapt. Reuși însă să scape de femeie, care se îndreptase deja spre un alt bărbat.

***

2

A rămas acolo peste noapte. A stat și în următoarele două zile. Nimeni nu i-a mai deranjat însă. A treia zi însă a venit bărbosul dis de dimineață și a zis că se suspendă temporar greva. Lui îi părea rău. Chiar se simțise bine. Se obișnuise cu băieții de acolo. Acum se trezea din nou, peste noapte, singur.

Se gândise pe moment să meargă la secretara lui Jean. Îi era însă foarte lene să o caute. Este drept nici nu avea chef să dea ochii cu Jean și cu ai lui. Cu ani în urmă probabil că nu ar fi dormit nopți întregi la gândul că se va întâlni cu o fătucă ca aia. Acum însă nu avea nici un chef. Ar fi trebuit să reia explicațiile și poveștile. Ce rost ar fi avut?

În ziua aia a bănănăit prin oraș până a obosit. Îi era foame însă. Banii de buzunar se terminaseră de mult. Nu-i mai dădea nimeni biscuiți sau cornuri. Ce putea să facă? Să fure? Numai furase în viața lui. Toate au un început însă. Dar ce să fure? Să spargă un magazin? Să fure din buzunare? Să spargă o locuință? Nu prea avea idee cum ar trebui să facă toate astea. Da, libertatea absolută pe care o căpătase, cerea sacrificii. Își aduse aminte de ăia cu parbrize. Nu avea însă instrumentele alea curioase.

Într-o după masă, în timp ce se plimba agale prin Cișmigiu văzu o țigancă cu un copil în brațe care cerșea. “Asta pot și eu!”. Îi veni ca din senin în minte ideea salvatoare. “O să cerșesc!” Se opri pur și simplu la primul colț de stradă. Era însă încurcat. Constată rapid că nu știa nici măcar să cerșească. Nu avea o pălărie ceva, să o pună pe jos. A întins mâna. A stat așa cam un sfert de ora. Nu a primit nimic. “Ia uite domneʾ că e meserie grea și asta. Cum dracu am făcut atunci la semafor?”

Își aduse însă aminte că atunci era în pijama în plin centru, iar acum era îmbrăcat onorabil. Ar fi trebuit să se schimbe, dar nu avea cu ce.

A primit cinci sute de lei în două ore. Era clar, trebuia să găsească altceva. Dar părea că ideile îl părăsiseră. La un moment dat un puști de vreo șapte opt ani, care îl urmărise minute bune, a venit la el.

– Ești nou nene? De unde ești?

Îl privii fix în ochi. Era un vagabond. Îl văzuse și mai devreme. O sfârlează de băiat, mic de statură, cu un păr șaten și cu urme de pistrui pe față.

– Nu prea știi să cerșești.

A vrut inițial să-l înjure, dar în sinea sa s-a gândit că puștiul avea în fond dreptate.

– De ce zici mă că nu știu?

– Păi mi se pare că e destul de clar. Nu ai strâns nimic în două ore

– Zău, îi arătă hârtia de cinci sute, ăștia ce sunt?

– Ia uite aici! Ăștia ce sunt? întrebă retoric puștiul scoțând din buzunar un pumn de bani. Să fi fost vreo zece, douăzeci de mii.

– Și asta în jumate de oră.

– Zău mă piticot, și cum dracu faci?

Puștiul nu îi răspunse. Se întoarse ca un titirez, traversă, se duse glonț la o doamnă cam la patruzeci, cincizeci de ani. Se întoarse cu o hârtie de cinci sute.

– Ai văzut?

– Ce dracu să văd. Că te-ai descurcat repede, da am văzut. Și ce-i cu asta? ești copil, de aia.

– Vrei să lucrăm împreună? îl întrebă încă gâfâind puștiul.

Michi acceptă. Nu îi trecuse nici un moment prin cap că după atâtea experiențe dramatice în pușcărie avea nevoie pentru a supraviețui în lumea de afară de un puștan de șapte opt ani.

Puștiul îl luă de mâna și îi spuse să nu zică absolut nimic

– Fă pe nebunul. Ai văzut vreodată nebuni?

Îl amuză ideea. Dacă ar fi știut puștiul cât de aproape era. Micul lui partener îl luă de mână și se duse cu el la o femeie, nu foarte în vârstă.

– Mă iertați doamnă, am venit cu tatăl meu la București la un control medical, că este foarte bolnav. Nu îl am decât pe el, mama mea este moartă. Pe mine m-au bătut niște băieți răi și mi-au luat toți banii. Trebuie să merg înapoi la Alexandria, vă rog, aveți să îmi dați o mie de lei?

Puștiul afișase un aer de copil nevinovat. Lui Michi îi venea să râdă. A reușit însă să se abțină. Și el juca bine. Privea în gol. Avusese modele, slavă domnului!

Puștiul a încasat banii. Trei mii de lei.

– Da ești bun nene! Faci bine pe nebunul!

            Pentru o clipă Michi se îngrijoră. “Dacă joc dracului atât de bine de nu pot să-mi mai revin după aia?”

Strategia era însă bună. Într-o oră au primit mai bine de patruzeci de mii. Au mers împreună și și-au luat mâncare.

– Nu vrei să luăm și niște fructe?

Michi se uită la copil.

– Să cumpărăm de undeva?

– Nu nenea, mergem și cerșim din piață.

În piață puștiul a schimbat placa. Fugea și stătea în fața unei tarabe, iar Michi venea și îl pocnea de câteva ori și îl lua de acolo. Puștiul apărea în câteva minute și îi spunea țăranului că e cu tatăl său și că nu au deloc bani și de aia l-a bătut, numai că el ar fi vrut să guste măcar o gură dintr-un măr. În jumătate de oră aveau buzunarele pline cu tot felul de fructe. Chiar și cu vreo doi morcovi.

Noul său partener era uimitor de inteligent și unde mai pui știa să se facă foarte simpatic. Genul ăsta de viață îl prinsese repede pe Michi. Noaptea dormeau într-un canal undeva pe la Big, în Berceni. Puștiul se simțea și el bine, nu îi mai era frică de nimeni, Michi era paza sa de corp. Mihai, că îl chema tot Mihai, era creierul acțiunilor. Într-o săptămână Michi învățase cam tot ce era esențial unui bun cerșetor.

Începuse în fine să se descurce în lumea asta nouă.

***

3

După câteva zile bune, într-o după-amiază, își aduse aminte ca din senin de secretara lui Jean și tare ar fi vrut să o întâlnească. Îl lăsă la canal pe Mihai și îi spuse că o să treacă să îl ia a doua zi de dimineață. Plecă spre sediul partidului. A ajuns mult mai repede decât crezuse, dar nu era nici dracu pe acolo. Află că au miting mare. Se gândi să se ducă la miting, dar se gândi îndată că era o prostie. “Cine știe câte mii de oameni or fi acolo. Cum aș putea să o găsesc pe fătuca aia? Pe urmă, poate asta și-o trage cu Jean pe undeva și eu o caut ca prostul la miting”. Se răzgândi și o luă dezumflat și abătut înapoi spre canal. Își cumpără un pachet de țigări. Se hotărî pe drum să mai întârzie, că doar nu era nici o graba. Oricum Mihai plecase probabil la ciorditul de seară.

A ajuns prin centru, pe la Piața Unirii. În zare se vedea, în dreapta lui, casa aia mare, care îl fascinase. Se gândi să meargă mai aproape să o vadă mai bine.

“Da, era al dracului de frumoasa! Ce mare este domnule!“

Michi avea pantalonii mototoliți și rupți deja în genunchi, o cămașă roasă și neagră de mizerie, puțea ca dracu, de îl ocoleau și câinii vagabonzi, însă el stătea chiar în fața Casei Poporului și se simțea mândru că este român. Și ce, el nu era un român? Arăta ca vai de capul lui, însă el cel puțin recunoștea asta. Era, mai mult, chiar mândru de cum trăiește.

***

S-a decis să ocolească toată construcția. Pe la jumătatea drumului, ajuns în vârful dealului, a descoperit fascinat că din vechiul lui cartier se mai păstraseră totuși câteva străzi. Lăsă palatul în plata domnului. Amintirile îl năpădiseră. Casa mătușii numai exista, însă tot merita să meargă pe străzile care mai rămăseseră acolo, nu se știe cum. Se plimbă aproape o oră. Din păcate, tot ceea ce rămăsese în picioare se afla destul de departe de zona în care stătuse el. Nu recunoștea pe nimeni, nu îi era cunoscută nici măcar o singură casă. I se părea chiar că acum erau mult mai mulți țigani. Cu toate astea mahalaua aia nu o mai simțea deloc amenințătoare. Îi era indiferentă. Trezea în el doar un sentiment nostalgic de liniște. Nimic altceva.

Se înserase de-a binelea. S-a decis în cele din urmă să se întoarcă. Nu avea rost să mai stea pe acolo. Se gândea că se va întoarce poate în altă zi să se mai plimbe pe acele străduțe.

Întoarcerea se dovedi însă imediat un lucru mult mai complicat. Reușise să se rătăcească. Era beznă, iar casele semănau destul de mult între ele. A început să fie mai atent la case, la curți, la tot. Avea nevoie de un reper pentru a ieși din labirint. “La dracu nu văd măcar o casă cunoscută, să știu dracului dacă am mai trecut pe aici mai devreme. Ce mă-sa nu se zărește măcar palatul ăla mare?”

Într-un târziu i se păru că recunoaște o casă mai înaltă, veche, cu mai multe etaje, probabil două sau trei. Nu vedea însă prea bine. Știa sigur că aceea casă a mai văzut-o. Necazul era că nu o mai văzuse în seara aia, ci cândva cu mulți, foarte mulți ani în urmă.

“E la dracu, dar asta e casa Frosinei sau Frosei cum o fi chemând-o” Chipul i s-a luminat dintr-o dată. Bucuria descoperirii l-a făcut pentru o clipă să uite că se rătăcise.

Casa părea părăsită. Totuși, o familie de țigani locuia, se pare, la parter. Strigă peste gard. O bătrână ca vai de capul ei, gârbovită și îmbrăcata foarte prost, să fi avut vreo șaptezeci și ceva de ani veni lângă gard. Nu auzea bine.

– Ce e maică?

– Nu știți, aici a stat Frosina?

– Ce?

Femeia se uita la el mai atent.

– Frosina. Doamna Frosina stă aici…. a stat aici?

– Frosa? Frosa? Mamă eu sunt Frosa!

I s-a făcut rău. Nu mâncase cine știe ce în ziua aia dar a simțit mâncarea cum îi vine până în gât. Nu putea să creadă că baba aia înfiorătoare era Frosa. Nu a mai zis nimic. A plecat.

Femeia a ieșit pe stradă și a strigat după el.

– Domnu, daʾ ce treabă aveți? Domnu? Femeia pornise greoi după el.

I s-a părut aiurea să o facă pe babă să alerge după el. S-a oprit.

– Nu este nimic, este o confuzie.

S-a întors imediat și a dat să plece.

– Michi? Tu ești Michi?

Era prea târziu. Nu avea rost să fugă. S-a întors și a dat din cap. Femeia a sărit pe el și l-a strâns cu o putere de care nu puteai să o crezi capabilă. El se simțea penibil.

– Hai Michi intră să bei un pahar de vin. Nu se poate să pleci așa. Doamne Dumnezeule mare cine să mă viziteze pe mine!

O urmă pe femeie fără să fie atent la ce spunea. Numai stătea însă la mansardă. Se mutase undeva la primul etaj. Camera era mai mare. Era și aranjata un pic altfel. Michi privea nostalgic. Deși camera nu semăna foarte mult cu ce știa el, simțea un sentiment ciudat. Pe unul din pereți recunoscu tabloul cu Carmen. Acum își dădea seama că parcă nu era chiar Carmen. Cu siguranță însă, semăna foarte bine.

– Cum o chema pe fata ta? O întrebă pe femeie uitându-se la tablou.

– Stela, răspunse bătrâna cu lacrimi în ochi.

Probabil că era și ea afectată de amintiri sau poate era doar din cauza băuturii. Frosa mirosea urât de tot a vin prost.

            “Va să zică nu era decât o nebunie a mea. Trebuia să îmi dau seama că nu avea cum să fie vorba de Carmen.” Frosa l-a oprit din meditații trăgându-l ușor de mânecă.

– Michi când ai venit?

Michi nu știa ce să răspundă.

– De unde să vin?

– Păi din străinătate mamă, de unde ai fost să lucrezi.

A avut o revelație amară. Mătușii sale îi fusese probabil rușine să spună cunoștințelor ce se întâmplase cu el. Le zisese probabil tuturor că plecase în străinătate. Poate era mai bine așa.

– Da, m-am întors. Am venit pentru scurt timp.

– Când ai venit?

– De puțin timp, răspunse neutru, continuând să se uite prin casa femeii.

– Pe la mătuși-ta ai fost?

Michi rămase perplex. Un fior îi tăie măruntaiele. Nu își simțea picioarele Mătușa lui trăia? Nu îi venea să creadă. Abandonase de mult această idee. Fusese convins că era prea bolnavă și prea bătrână pentru ca să fi supraviețuit atâtor ani. Se trezi fără să vrea întrebând:

– Mai trăiește?

– Nu știu mamă, că nu am văzut-o de un an, doi. Pe ea au mutat-o mamă, imediat după ce ai plecat tu. Acum stă prin Rahova cred. Nu știu exact, că am fost doar o dată la ea, acum mulți ani în urmă. Ea a mai venit pe aici, când și când, îi mai dădeam în cărți. Îi mai spuneam de tine, de ce faci pe acolo prin țările alea străine. A lăsat odată adresa, însă nu știu pe unde este. Fiică-mea ar trebui să știe, că nu stă departe de ea.

– Păi nu a murit? Știam că fata ta a murit de nu știu când..

– Vai Michi, cine să moară? Sări ca arsă femeia, aproape supărată.

– Păi nu mi-ai zis mai de mult că fiica ta e moartă. Că a făcut un chiuretaj, nu mai știu exact…

– Da, sigur că da, mamă sigur că da, Stela, fata mai mare, sigur sărăcuța a murit de mult de tot. Aia mai mică mamă, Carmen, trăiește Michișor, Dumnezeule cum să fi murit.

            “E la dracu! Asta mai lipsea, încă o fată și o cheamă și Carmen! Cum dracu, Frosa avea două fete?”

– Mai ai o fată? Unde se află? Nu am văzut-o niciodată.

– Am avut două fete Michi, când am divorțat, au rămas la mine. Dar după câțiva ani, aia mai mare a călcat ca fata strâmb și a făcut un chiuretaj la o proastă și a omorât-o. Gelu, bărbată-miu atât a așteptat. A băgat proces și a zis că e din vina mea și a luat-o pe aia mică. Așa a scăpat de pensia alimentară. Carmen nu avea decât vreo zece ani atunci. Tu probabil că nu aveai mai mult de șapte, opt.

– Carmen nu te vizitează?

Femeia bufni în plâns. Acum în mod sigur nu de la băutură.

– Nu mamă, nu am văzut-o de mai bine de zece ani.

– Cât? Zece ani? Asta e bună! De ce femeie nu ai văzut-o de atât de mult timp?

– De când a plecat din casa asta nu a mai revenit niciodată. Eu m-am luat de băutură, am ajuns prost. Ta-su a reușit în viață. A ținut-o în puf, a montat-o împotriva mea. Când eram mai tânără mergeam și o așteptam la școală și mai vorbeam cu ea. Când a intrat la facultate am simțit că îi era teribil de rușine să o vadă lumea cu mine, așa că mi-am rupt de la inima și nu am mai căutat-o. Nici ea nu a mai întrebat de mine. Când mai eram un pic în puteri mergeam pe la ea prin cartier și mă plimbam ore în șir pe străzi în speranța că o să o văd din întâmplare. La un moment dat s-a mutat de la ta-su și ăla nu a vrut să îmi dea adresa. Am pierdut orice legătură de atunci.

Michi captivat de povestea femeii remarcă mai târziu una din replici.

– Facultate? Carmen a făcut facultatea?

– Sigur mamă, dar nu știai? Este profesoară de aritmetica, socoteli de astea de școală înțelegi?

Era prea de tot ca Frosa să fie mama lui Carmen pe care o știa el. Carmen a lui era din Timișoara în fond. Nu mai rezistă și întrebă:

– Froso ai rude în Timișoara?

Femeia se uită mirată la el. Nu înțelegea rostul întrebării.

– Nu mamă, nu am pe nimeni. Mă rog, în afară de Gelu, fostul. El s-a mutat în Timișoara acum vreo cincisprezece ani. Nu mai știu dacă Carmen terminase facultatea sau a transferat-o acolo. Carmen s-a întors însă în București după câțiva ani. S-a măritat cu un tip de pe aici. Gelu nu știu dacă s-a mai întors sau nu. Eu l-am întâlnit odată, dar nu a vrut să îmi dea adresa.

– Spune-mi te rog, știi cumva unde a fost, sau este profesoară Carmen?

– Nu știu mamă. Nu mi-a spus că îi era frică să nu o vizitez, să vadă lumea ce mamă are. O înțeleg să știi. Da, ce puteam face. Ei îi plăcea lumea mai bună, lucrurile mai alese, înțelegi, nu?

A stat cu Frosa până după miezul nopții. Au discutat vrute și nevrute. Îi era clar că nu mai avea ce să afle, dar considera că femeia avea nevoie să vorbească cu cineva. Este drept că și el.

Când în fine, după mai multe tentative de plecare se ridică totuși, zări într-un colț, stând curios de dezechilibrat, dar în picioare, celebra măsuță din reveriile sale. Pe ea era un ceas mare de tip CFR, câteva reviste, după cum arătau, păreau același de acum douăzeci de ani. O Biblie se mai afla acolo, iar sub ea….

– Dumnezeule, cartea asta mai e încă aici.

Frosa se sperie, căci nu înțelesese nimic din replica lui Michi

– Vai mamă ce s-a întâmplat?

Michi nu o băgă în seamă, s-a dus glonț și a luat cartea. Era “Critica rațiunii pure” a lui Kant. “Va să zică mintea mea nu mi-a jucat feste” Nu știa nici el de ce, dar era teribil de bucuros. Femeia a observat că se uita cu niște ochi mari de copil la acea carte.

– Ia-o Michi mamă dacă îți trebuie. Ia-o dacă îți place. Oricum Michișor într-un fel este a ta.

S-a întors spre Frosa ca un arc. I se părea din nou că pământul tremură sub el. Sprâncenele i se arcuiseră puternic, iar ochii îi trădau stupoarea. Avea un presentiment că urma ceva foarte aiurea.

– Cum adică e a mea? De unde și până unde?

– Păi dacă îți trebuie, ia-o. Oricum, eu o am de la mama ta așa că vezi, este a ta într-un fel.

– Cum de la mama mea? Ai cunoscut-o pe mama?

Acum femeia îl privea fix, la rândul ei teribil de dezorientată. Părea chiar iritată.

– Michi tu glumești! Nu e frumos cu o femeie bătrână ca mine.

– Ba bine că nu glumesc deloc. Zi, ai cunoscut-o pe mama?

– Michi, se poate? Michișor mamă, eu te-am îngrijit până la cinci ani. Am fost menajeră la voi în casă în Buzău. Tu te-ai jucat cu Carmen ani de zile!

S-a prăbușit pe scaunul de lângă măsuță.

Mai stătuse cândva pe acel scaun.

***

4

A cerut un pic de apă. A băut-o imediat. Până la urmă s-a hotărât să bea și el din poșirca aia de vin. Frosa încă mai debarasa pe la restaurant. La altul, în cartier la ea. Seara aduna resturi de vin din sticle și le aducea acasă. Din păcate nu ținea seama de sortimente, nici măcar dacă vinurile erau albe sau roșii.

– Michi, dar tu nu ai fost niciodată atent la discuțiile pe care le aveam cu mătuși-ta? Erai mic, dar cum de nu ai fost niciodată atent la ce discutam chiar în casă la voi.

Regreta sincer că trecuse atât de ușor peste taclalele acelor femei. Îl rodea însă acum o alta întrebare.

– Ia zi-mi. Cum a murit mama?

– Daʾ ce Michi, a murit?

– Cum?

Simțea cum inima sa bubuia cu o putere nenaturală. Timpanele îi țiuiau din senin. Un roi de steluțe mici galbene îi sclipeau în față. Simțea că mai avea puțin și leșina.

– Cum? Adică nu a murit? Asta este bună, cum nu a murit?

– Nu Michi, asta ți-a spus taică-tu. Maică-ta era o fire mai cum să zic, mai caldă așa, mai înfierbântată. Nu, Michi, maică-ta a fugit cu un bărbat. Numai știu, da, parcă era un coleg de serviciu.

– De la fabrică?

– Care fabrică?

– De la aia de geamuri?

– Ce geamuri? Michi maică-ta a fost profesoară. Preda, numai știu ce, ceva cu “f”, fonolofrafie, fol… Mă rog mamă, nu știu. Dar lui Carmen mamă i-a intrat în cap să se facă profesoară din cauza lui maică-ta.

“Maică-mea a fost profesoara, probabil de filosofie! Dumnezeule. Ar fi culmea să și trăiască!” Îl luă o durere cumplită de cap. Camera se învârtea cu el. Nu putea să oprească însă avalanșa de întrebări din mintea sa.

– Dar mătușa mea de ce nu mi-a zis nimic, niciodată?

– Nu știu mamă de ce. Cred poate pentru că erau certate.

Femeia a stat puțin în cumpănă după care a continuat pe un ton foarte scăzut.

– Michi știi, acum ești om în toată firea și poate ar trebui să știi aceste lucruri. De fapt, bărbatul cu care a plecat maică-ta nu era chiar un coleg. Era fratele lui mătuși-ta.

– Cum adică fratele? Care frate?

– Da, Michi cu fratele lui mătuși-ta și a lui maică-ta, cu unchiul tău. Au plecat și nimeni nu a mai știut de ei. Nu cred să fi murit, dar știu că s-au mutat într-un alt oraș unde să nu îi cunoască nimeni.

Michi a băut în noaptea aia tot vinul care se găsise în casă la Frosa.

Spre dimineață a plecat la canalul său. Mihai îl aștepta. Dormise iepurește.

– Mihai, tu ai părinți?

Băiatul făcu semn că da.

– Omoară-i sau iubește-i!

***

5

La câteva zile a mai trecut încă o dată pe la Frosa. Nici trează însă nu își aducea aminte altceva. Ceva despre măcar unul dintre cele trei personaje pe care le redescoperise. Era posibil să trăiască mătușa-sa, era posibil ca nebuna de Carmen să se afle undeva prin același cartier, dar culmea mama sa pe care o crezuse moartă treizeci de ani era posibil să trăiască alături de un unchi al lui de care nici nu avusese habar. Se întorsese la Frosa și pentru că în sinea sa nutrise speranța că poate femeia inventase totul la băutură. Ar fi fost chiar bine. Nu simțea nevoia unor legături cu trecutul. Poate mătușa sa ar fi meritat efortul. Carmen îl intriga, este adevărat, dar simțea că nu avea deloc să se bucure dacă o găsea. Și la urma urmei, ce ar fi putut face? Să se ducă la poliție să întrebe de ei? Ar fi apărut complicații inutile, îl întrebau urgent de sănătate, vorba aia.

Era contrariat de toate poveștile Frosei, povești care răscoliseră o rană veche, care acum nu se mai cicatriza la fel de ușor. Simțea că era de datoria sa să descopere măcar dacă mătușa sa trăia. Poate că femeia nici nu voia să mai aibă de-a face cu el, dar era dator măcar să o caute.

Nu știa de unde să înceapă investigațiile. Simțea nevoia unui ajutor. Îi veni în minte persoana doctorului de la Municipal. Nu înțelegea cum, dar simțise în reveriile sale că acesta era cumva legat de el. Se hotărî să îi scrie. Dorea să îi povestească tot. Poate că cineva mai lucid decât el descoperă ceva. Cam la o săptămână după ultima sa vizită la Frosa i-a scris.

***

Își făcuse un culcuș plăcut în canal, la Big. El era șeful acolo. Nici măcar nu se prea mai ocupa cu cerșitul. Copiii stăteau toată ziua în stradă. El devenise un fel de frate mai mare. Făcea rapid ordine când apăreau probleme. S-a apucat să îi învețe să scrie și să citească.

A fost și a întrebat pe la toate inspectoratele de Carmen Ispas, asta dacă mai era măritată. Nu a dat de urmele ei. Nu a dat nici de vreo Carmen Apostu, care ar fi trebuit să fie numele de fată, asta dacă era vorba de Carmen a Frosei.

După două săptămâni și-a dat seama că era foarte greu să găsească pe cineva. Urmând exemplul Frosei, s-a dus și el la nimereală prin Rahova de câteva ori. Evident, fără succes. Între timp vremea se cam stricase. Cu toate mitingurile și manifestațiile ălora cu alegerile avusese viață bună, că mai găsea câte ceva pe gratis. Acum campania se încheiase și trecuseră și alegerile. Îi trecu prin cap să meargă la Videle să întrebe la Grupul școlar de Carmen. Era foarte posibil ca ăia să știe ceva despre ea. Credea pe de altă parte că într-un oraș mic ar fi putut afla mai repede de soarta cuiva. Avea însă nevoie de ceva bani. Nu ar fi stricat să le lase și băieților din canal ceva bani. Presimțea că va trebui să stea pe acolo mai multe zile.

***

6

Îi venise ideea să apeleze la Jean. Ar fi trebuit să fie amabil și să îi dea ceva bani. Era convins că ar fi avut nevoie să mituiască ceva carali, pe la Videle. O sută două de mii poate că i-ar fi dat Jean.

Acum stătea în fața sediului de partid. Nu știa dacă să intre sau nu. Nu avea chef să îl roage pe Jean, dar i-ar fi fost și mai rușine să se întoarcă la fete. A fumat stând pe o bancă, chiar în fața sediului, aproape jumătate de pachet de țigări. A ajuns într-un final la un compromis. Nu va intra acolo. Dacă întâmplător ieșea sau intra Jean, atunci asta era. Dacă nu, nu! A decis să mai fumeze maxim cinci țigări. A durat însă ceva. Nu avea brichetă și trebuia să ceară pe la trecători câte un foc. Nu prea mai trecea însă multă lume. Când a terminat țigările se înserase deja. S-a ridicat pentru a pleca.

– Dumnezeule de când te caut! Unde dracu ai fost că te-am căutat de am înnebunit!

Michi s-a întors curios. Jean aproape sărise pe el și îl pupa de zor.

– Felicitări domnule, ar trebui să dai de băut. Ești bun de cinste.

Michi schițase un gest de bucurie inițial, dar acum îl privea dintr-o dată. suspect. “Ce dracu i-a venit să mă felicite?”

Jean îl trase de o parte și îl băgă în mașina cu care venise. În ea se afla Vivi.

– Du-l dragă repede la tine, spală-l și dă-i ceva de îmbrăcat din lucrurile mele.

Se întoarse și se depărtă imediat. Din pragul ușii de la intrare Jean îi mai spuse doar că vor vorbi mai târziu la chef. Ideea unui chef la care să mănânce și el ca lumea îl încânta. Nu mâncase nimic în ziua aia.

În câteva minute a ajuns la Vivi. “Cum dracu o fi chemând-o pe asta în realitate?”. Ieși din mașină și o urmă pe femeie. Aproape că îl băgă cu forța în baie. Profită de ocazie și făcu un duș. A găsit chiar și un aparat de ras. Și-a aranjat părul încărunțit parcă și mai mult și a constatat privindu-se în oglindă, că nu arată totuși atât de prost.

Vivi i-a adus niște haine. Nu îi veneau foarte bine, însă cu ele arăta mai acătării.

– Spune-mi te rog ce chef este? Despre ce vorbea Jean? Întrebă în timp ce se îmbrăca.

– Jean? Noi, adică eu îi zic Neluțu.

Michi se strâmbă. I se păru grețos acest nume, dar încuviință.

– Mă rog! Neluțu.

– Păi serbăm intrarea în Parlament. Am reușit.

– Jean a intrat în Parlament?

– Nu, că el era și înainte. El a fost chiar din ‘90, că a fost și în FSN o perioadă scurtă. Avem mulți alții, care sunt chiar noi. Și printre ei ești bineînțeles tu, da, da, tu nebunaticule.

– Eu??? Ce am pățit?

El nu înțelegea dacă fata aia bătea câmpii ori făcea mișto de el. “Poate e doar proastă și nu știe ce vrea să spună”

– Da, ai intrat în Parlament. Ești deputat Domnule Fumărel!

– Auzi dragă, lasă textele astea cu mine că nu am chef de inepțiile tale!

Schimbase tonul nevrând să fie bătaia de joc a cuiva. Se răstise foarte serios la Vivi, însă aceasta era absolut indiferentă.

– Nu, vorbesc serios, ai fost pe listă, ai intrat. Păi de ce crezi că ți-am cerut buletinul. Te-am făcut membru în partid și te-am pus pe liste. Daʾ de ce faci pe nisnaiu, că eu cred că tu ți-ai făcut cea mai bună campanie din tot partidul. Te-au dat la televizor vreo trei patru zile la rând, ai apărut și în ziare.

– Eu? Nu ți-e bine? Ai băut cu Jean înainte de chef?

– Sigur că tu! Nu ai fost tu alături de greviștii de la Primărie? Nu i-ai apărat tu, ca să zic așa “cu prețul vieții?”

            Michi se schimbă instantaneu la față. Mina sa a devenit a unui copil care a descoperit rezultatul la un exercițiu foarte greu.

– Prostia aia? Hai fi serioasă! Doar nu m-a dat fufa aia la televizor.

– Nu glumesc deloc. Haide, că trebuie să mergem, o să întârziem. Ia să văd cum arăți. Da, pentru un tânăr deputat nu e chiar așa de rău.

***

Mioara a murit la câteva zile după alegeri. Francesca era și ea în spital. Toți mă încurajau, însă toată lumea, tacit, o considera pe biata copilă ca și moartă. Nimeni nu știa ce are. Toți vorbeau de o infecție gravă, însă nu se știa de la ce și mai ales cum ar trebui anihilată. Fiul meu nu a rezolvat nimic cu casa. Mai mult, a trebuit să vândă mașina pentru a avea bani de avocat. Îi sistaseră și banii din bancă.

Atmosfera la mine în apartament devenise cumplită. Corina, nevasta lui fii-miu se certa cu el aproape în fiecare zi. Eu încercam să mai intervin, dar nu aveam nici un fel de succes. Nici măcar nu știam ce puteam să spun.

De la Michi primeam scrisori aproape zilnic, de săptămâni bune, semn că el avea suficient timp liber. Nu îmi serveau poveștile lui la nimic. Catastrofa pusese stăpânire pe familia mea, iar această punte epistolară cu el nu părea a avea sorți de izbândă. Începusem însă, nu știu de ce, să cred că ar fi fost mai util să mă întâlnesc direct cu el. Față în față.

Ca să fiu sincer, dincolo de toată nenorocirea, scrisorile lui mă țineau cumva treaz. Aveam momente în care speram ca el să dispară din viața mea, dar de câte ori primeam o scrisoare nu mai puteam să fac nimic până nu o citeam. Deși inițial respinsesem fără ezitare ideea, acum începusem să cred că era de datoria mea să arunc blestemul de pe familia mea și asta prin orice mijloace. Nu eram convins că asta era soluția, dar începusem să cochetez cu ideea că moartea lui Michi ar rezolva toate problemele. Nu credeam că aș fi în stare să îl omor cu adevărat, dar în unele momente eram pe punctul de a accepta chiar și o asemenea idee. Oricum, Michi putea sta liniștit. Nu aveam nici cea mai mică idee de unde s-ar afla.

***

7

Pe Michi l-au dus pe sus la un magazin chiar a doua zi, după celebrul chef. L-au îmbrăcat din cap până în picioare. El băuse toată noaptea și era mahmur. Nu înțelegea cum poate să devină cineva parlamentar peste noapte. I se păruse amuzant la început, dar mai apoi hilar. Nu știa deloc cam ce face un parlamentar, însă nu se sinchisea de noul lui statut. Aflase că în următoarea duminică urma să fie turul doi. Adică se întreceau zâmbărețul și bărbiță. Amândoi i se păreau vai de capul lor. Pe lângă Ceaușescu ăștia erau apă de ploaie. Dar cine știe, poate că aveau și ăștia de acum dreptate! Poate judeca el strâmb. “Dar după cât de strâmbă este lumea asta de ce să cred că tocmai eu sunt cel care judecă strâmb?”

După cumpărături s-au întors la sediu. Michi era schimbat. Părea chiar mai tânăr. Cât au alergat pe la cumpărături Jean a aflat un lucru cutremurător. Michi nu avea de fapt casă. Era șocat. Se gândise inițial că ar trebui să speculeze o astfel de situație și să facă un pic de propagandă, dar și-a dat seama că după alegeri nu prea mai conta și oricum poate nu era cazul să stârnească atenția presei asupra lui mai mult decât trebuia. Era însă nevoie cumva să-i rezolve povestea cu casa. După o gură de votcă, l-a întrebat direct.

– Michi, dar tu ziceai parcă ceva de o mătușă?

– Da, da nu știu unde stă! Au mutat-o când s-a demolat zona.

– Dar mai trăiește?

– Habar nu am, am încercat să o găsesc, dar nu am dat de ea.

            Jean izbucni de veselie. Nu credea că va rezolva așa de repede.

– Păi ce nu zici moșule, aranjăm noi cumva. Chiar dacă nu mai trăiește tu trebuie să fi moștenitor. Și chiar dacă nu, facem noi rost de o casă. Ce dracu, nu? În seara asta vei dormi la Vivi, că ei de aia i-am cumpărat un apartament mare, pentru treburi de astea. Mâine rezolvăm și cu mătușa ta. Fii sigur!

Michi se uita la el sceptic. El privise toată povestea doar ca pe un joc amuzant. Devenea însă îngrijorat de faptul că Jean o luase mult prea în serios. El chiar credea că ar fi fost suficient de nebun pentru a se juca mai departe de-a parlamentarul. Nebun poate că era, dar chiar în așa hal?

A ajuns la Vivi foarte devreme. Din păcate fără ea. Fata avea o petrecere privată cu Jean la Snagov. “Asta e, nu poți să le ai pe toate!”

A doua zi era duminică. Erau din nou alegeri. Vivi și Jean nu și-au făcut apariția așa că nici el nu s-a deranjat să iasă din casă. Abia luni a apărut Jean, pe la prânz.

– Hai că am dat de adresă. Stă în Rahova la mama naibii. De fapt stătea. Ești singurul moștenitor? Ești sigur?

– Da, de ce întrebi?

– Mătuși-ta a murit acum un an și ceva. Ăia de la primărie nu știu să se fi mutat cineva acolo. Apartamentul, femeia l-a cumpărat, deci dacă nu există alții, înseamnă că este al tău, aranjăm mai încolo cu actele. Uite adresa.

Se îmbrăcă rapid. Era mișcat de dinamismul lui Jean. Îl impresionase teribil faptul că pusese atâta suflet. Avusese în minte să-i taie elanul cu parlamentul, dar acum nu mai putea să-i zică ceva. Hotărî să mai aștepte câteva zile. A ieșit din casă val vârtej. Trebuia să vadă neapărat apartamentul mătușii sale.

– Michi încearcă să ajungi pe la sediu azi, avem la șapte diseară ședință. Atât mai auzi din ceea ce strigase Jean după el.

A ajuns la adresă destul de ușor, este drept se învârtise vreo jumate de oră prin zonă. Mătuși-sa avea un apartament de două camere la etajul cinci al unui bloc curățel. Evident era încuiat. A căutat pe administrator, dar nu l-a găsit. S-a învârtit prin jurul blocului fără nici un rost aproape o oră. Ar fi trebuit să spargă ușa, dar s-a gândit că după aia trebuia tot el să o repare. Nu avea o yală nouă, nu avea scule. A plecat. A cumpărat un butuc de yală, apoi s-a dus la ședință. Acolo putea să facă rost de ceva scule de pe la vreun șofer.

Pe drum realiză un lucru care îl entuziasmă. Nu știa cum se chema partidul al cărui reprezentant era în Parlament. Chestia asta i se părea tare amuzantă.

A făcut un ocol și a trecut pe la băieții din canal. S-a întâlnit cu Mihai și cu ceilalți. Avea ceva bani de la Jean așa că îi luă pe toți și îi duse la restaurant. A stat cu ei vreo două, trei ore. Spre seară a ajuns și la sediu. Jean nu era acolo. Era însă Vivi.

– Michi, nu ai venit în seara aia să mă iei de la serviciu!

Spre surprinderea sa, fata nu uitase acel îndepărtat episod, iar acum tam-nesam îl readucea în scenă. Era el chiar așa de bărbat bine sau ce dracu se întâmpla?

– Nu am avut timp. Da, ia zi Vivi, chiar ai chef să ți-o trag? Nu vezi că arăt ca vai de capul meu?

– Și ce contează?

– Cum nu contează? Chiar așa? Nu cred.

– Păi de ce ar conta?

– Nu știu, știu și eu? Dar ce nu îți ajunge Jean?

– E, nu, că Jean o să se sature în curând de mine și va trebui să mă orientez. Rămân pe afară altfel. Pe de altă parte, Jean este însurat. Tu nu ești. Chiar cred că tu ești mai de perspectivă.

Michi gândi că femeia era perfect rațională. O admiră pentru chestia asta. “Se orienta. Chiar, ce mai contează cum arăt atunci?”

La ședință a stat retras. Și-a băut cafeaua și votca, undeva într-un colț. Era prea multă lume. Veniseră și din provincie. A vrut la început să urmărească discuțiile, însă a realizat că vorbeau toți și nimeni nu urmărea pe nimeni. Era amuzant! O vreme a asistat la spectacol. Până la urmă a obosit. S-a retras într-un birou unde și-a terminat votca. Pe la miezul nopții a plecat. Ăia nu terminaseră, însă el a luat-o ușor spre Rahova cu o pungă de plastic în care avea yala și niște scule de la șoferul lui Jean.

A ajuns mult după miezul nopții. A găsit apartamentul. S-a învârtit un pic să verifice dacă este ăla. S-a uitat cu atenție la ușă. A privit în jur. Nu era nimeni, nu se auzea nimic. Cu toată puterea, a tras un picior bine plasat în ușă, chiar lângă clanță. A reușit din prima și nici nu a făcut mare gălăgie. Căpătase experiență la chestia asta cu ușile.

A intrat în casă. A închis ușa în spatele lui. Spre surprinderea sa s-a aprins imediat lumina.

***

8

– Nu, te rog! Nu, te rog, nu!

O femeie foarte tânără, părea mai degrabă un copil, stătea în cămașă de noapte în fața sa. Tremura că varga. Michi asista uluit la scena care se crease în câteva momente.

– Te rog nu îmi face rău. Te rog nu am bani, nu am nimic, te rog … Fata voia să țipe, însă nu avea glas. Abia șoptea.

Michi dorea să își ceară scuze, greșise probabil apartamentul. Dădu să zică ceva, dar recunoscu imediat patul mare din lemn de stejar al mătușii sale. Se uită în jur și îi săriră în ochi tablourile, o parte din bibelouri. Era clar, nu greșise.

– Ce dracu faci aici?

Femeia tremura de parcă era undeva la Polul Nord. Avea ceva în mână. Michi a avut senzația că era un cuțit.

– Vino imediat aici! În fracțiunea următoare a apucat-o cu violență de mâna. Țipase suficient de puternic, pentru a o paraliza pe biata femeie. Era o foarfecă, nu un cuțit. Ia luat-o din mână.

– Ce mă-ta în cur faci cu asta?

Fata era galbenă ca ceara. Nu avea putere nici măcar să șoptească. El rămăsese cu foarfeca în mână. Fără să își dea seama o închidea și o deschidea jucându-se cu ea, ca un frizer.

Fata înțelese că nu mai are nici o scăpare. Era paralizată. Era convinsă că nu mai poate face nimic.

– Nu, te rog nu mă lovi! Te rog, uite mă dezbrac singură. Stau cuminte, nu mă lovi. Te rog nu mă lovi! Te implor…

Fata încerca să-și deschidă nasturii de la cămașa de noapte, dar nu prea reușea. Voia probabil să amâne momentul cât mai mult, ori pur și simplu tremuratul o împiedica. Izbucnise în plâns. Cămașa căzu în cele din urmă. Nu avea decât o pereche de chiloți.

Michi se uita curios la imaginea apărută din senin. Fusese luat atât de repede încât nu apucase să se dumirească. Începuse însă să îi placă. Nervii îi trecuseră de mult. Acum era mai degrabă incitat de senzaționalul întâmplării.

Fata stătea dezbrăcată pe marginea patului. Plângea cu sughițuri, cu ochii în jos, fără a avea curajul să îl privească. Înțelesese că îi era imposibil să lupte, iar acum arăta ca un animal îngrozit de spaimă, care nu își dorește decât să scape cu viață. Implora mila. Nu putea exista pentru ea o altă soluție.

Michi a avut un sentiment ciudat. I-a venit din senin o idee care l-a fascinat.

– Întinde-te!

Fata a stat câteva secunde, însă zgomotul, parcă mai agitat al foarfeci cu care se juca Michi o determină să se supună. Se întinse pe pat, dar îi tremura fiecare centimetru al corpului.

Lui îi plăcea.

– Bagă-ți mâinile sub cap și desfă picioarele.

– Fata ezită, însă din nou sunetul metalic al foarfecii o determină să facă ce i se ceruse.

Apoi, la rândul lui, s-a dezbrăcat tacticos și și-a aprins o țigară. S-a dus la ușă și a încercat să o pună cât de cât la loc. A căutat prin frigiderul fetei și a găsit niște salam. A mâncat o bucată.

Fata stătea nemișcată.

– Cum te cheamă?

– Sanda răspunse fata sughițând. Începuse să plângă destul de ciudat, suspinând sacadat.

– Ce cauți în casa mătușii mele?

Fata îl privi șocată, dar parcă și mai mult speriată.

– Nu știam… Nu știam că are…. că a avut pe cineva. Am intrat acum un an cu aprobarea administratorului. Eu nu aveam casă și apartamentul ăsta era gol.

– Ca tine acum? Nu e așa? Cu ce te ocupi fă? Dai cu șmanga?

Michi o luase destul de tare, deși nu se sinchisea câtuși de puțin că cineva ocupase casa mătușii sale.

Fata plângea încontinuu. Trăsăturile drăguțe ale feței sale de păpușă nu se mai distingeau. Fața îi devenise de un alb inexpresiv.

– Nu, eu lucrez la Apaca, sunt din Piatra Neamț, nu de aici, da’ acolo nu mai am pe nimeni.

Fata vorbea cu sughițuri. Abia putea fi înțeleasă.

Michi înțelese în mare despre ce era vorba. Jocul lui de forță i se părea acum inutil. Exagerase în mod sigur.

– Ridică-te…

Fata se ridică după câteva momente de așteptare. Îi era frică de orice ar fi putut urma. Era la fel de speriată.

– Cum zici că te cheamă gagico?

            Fata îl privi pentru prima dată în ochi. Păreau atât de naivi și de nevinovați, că Michi nu mai putu să-i privească și își întoarse capul spre fereastră.

– Sanda….. Sănduca mi se spune. Sanda Apetrei.

– Sando dragă trebuie să alegi. Dacă vrei să te culci cu mine în noaptea asta te întinzi la loc. Dacă nu vrei, te îmbraci și mâine dimineață îți iei tălpășița. Ai înțeles? Dacă vrei să stai cu mine aici, în casă, nu am nimic împotrivă, dar fără talente de fată mare, ai înțeles?

Michi bău niște apă. Se duse din nou prin bucătărie și găsi un rest de cafea într-un ibric. Își mai aprinse o țigară și se întoarse în cameră.

Fata stătea nemișcată, în fund, cu cămașa de noapte în mâna. Se uita la el cu teamă, dar cu niște ochi mari, prin care aveai senzația că vedeai înăuntru.

– Știți, chiar sunt fată mare!

– Și? Vrei să mori așa?

Fata stătea nemișcată. Plângea. Părea totuși mai liniștită. Se ridică la un moment dat și își puse cămașa de noapte pe un scaun. Apoi se întinse pe pat așa cum o pusese Michi mai devreme. După câteva clipe a stins veioza.

***

9

­­­­Spre surprinderea sa a doua zi Sanda s-a trezit cu noaptea în cap, iar atunci când el s-a sculat, ea îi pregătise deja micul dejun. Acceptase peste noapte un rol foarte casnic.

La masă au discutat despre una despre alta, ca și cum se cunoșteau de o viață. A aflat că Sanda nu avea părinți și trăise doar cu o bunică până la șaisprezece ani. Bunica însă îi murise și ea atunci încercase să-și ia serviciu. La ea la Piatra nu găsise, dar avusese noroc cu o verișoară, care o chemase în București să o angajeze la Apaca. Stătuse câteva luni în gazdă la verișoară, până ce bărbatul ăsteia se dăduse la ea. A fugit și nu s-a mai întors. Câteva săptămâni stătuse pe ici pe colo pe la colege. Până la urmă dăduse de apartamentul liber al mătușii lui. Era o poveste atât de simplă!

În timp ce mânca omleta făcută de Sanda, fiind mult mai multă lumină, reuși să privească prin cameră cu mai multă atenție. Ar fi trebuit să îi mulțumească fetei. Apartamentul era foarte bine întreținut, era curățenie și o ordine desăvârșită. Sanda îi arătă bucuroasă o parte din hainele lui, spălate și călcate. Era veselă și foarte mândră. De ce le spălase și le călcase și nu le aruncase sau vânduse? Nimeni nu putea ști.

Fata trebuia să plece la serviciu că era schimbul doi. Îl așteptă însă până repară ușa. El îi dădu un set nou de chei, iar fata plecă la muncă.

Michi se culcă. A avut un vis foarte ciudat. Când s-a sculat nu și-a mai adus însă aminte nimic. Avea o durere cumplită de cap de parcă băuse două zile. Avea senzația că visul său era cheia tuturor enigmelor care îl frământaseră atâta timp. Era întors pe dos și nu avea chef de nimic. Îl enerva la culme faptul că nu își putea aduce aminte nici măcar o simplă scenă.

După ce fumă vreo două țigări, ieși în colț unde văzuse o cârciumă cu o zi înainte. Luă din dulap, din banii fetei, mai multe hârtii de cinci mii. Ea îi arătase locul și îl rugase să ia de acolo cât are nevoie și să cumpere niște mâncare, dacă are timp. S-a dus glonț la crâșmă și a băut două sute de votcă. A luat după aia și niște mâncare din prima alimentară care îi ieșise în drum.

S-a plimbat pe străzi vreo câteva minute bune încercând să descopere noul său cartier. Se liniștise cât de cât și putea privi mai cu atenție împrejurimile. Era multă lume pe străzi, mulți cu plase voluminoase, care veneau din aceeași direcție. “Probabil că acolo este piața. Ce de lume frate între blocurile astea!”

Realiză la un moment dat că trăiește o scenă la care mai asistase cândva. Nu își aducea aminte când. Da, recunoștea strada, mașinile, recunoștea chiar și trecătorii, ceea ce era cumplit de absurd. Pentru el nu prea mai conta granița dintre absurd și normal, dar era incitat de asemănare. Unde și când trăise această scena? Ce se declanșase în minte sa?

Nu putea să își aducă aminte! Se opri. O femeie pe care o cunoștea, o cunoștea foarte bine, tocmai trecuse pe lângă el. Se uită lung după ea. Era greu de crezut. “La dracu nu poate fi adevărat!”

Era fata din pădure. Fata moartă! Se plimba prin fața lui. Era îmbrăcată cu rochița aia sfâșiată. Acum era însă întreagă. Se uită în jur. Totul părea perfect normal. Ar fi trebuit să fie șocat de întâlnire, chiar voia, dar nu putea. Acum, că își adusese aminte de întreaga scenă era cumplit de calm. Derulă rapid visul din noaptea din pădure.

“Atunci priveam cu ochii ei! Deci dacă mă întorc acum aș…”

S-a întors imediat. În spatele lui, la o tarabă, Carmen vindea niște mărunțișuri.

– Carmen?

Femeia semăna bine cu Carmen. Era însă mult mai grasă, acum să fi avut vreo șaptezeci de kilograme. Capul părea însă același. Arăta mult mai prost decât se putea aștepta el.

– Michi? Michi Fumărel?

Femeia izbucni în plâns. Încerca disperat să își aranjeze un pic părul și bluza amărâtă pe care o avea pe ea.

– Stai aici te rog, vin în zece minute!

Michi se întoarse și alergă după cealaltă femeie. O ajunse din urmă. O opri.

– Domnișoară, nu știu cine ești, însă vreau să îți spun să te păzești. Astăzi este posibil să pățești un mare necaz. Trebuie să te ferești! Înțelegi?

Fata era albă la față. Avea niște ochi mari, larg deschiși. Privea în gol deși se uita la el.

– Prea târziu! Mult prea târziu! Am venit doar pentru tine! Ești un om deosebit! Am vrut să te ajut. Ai grijă ca ei să fie pedepsiți…  el în primul rând.

Femeia plecă fără să mai spună ceva. Michi nu o urmă. Se uită lung după ea. Se trezi fără să vrea că filosofează: “Ce chestie cu un oraș mare. Nu doar că umblă nebunii fără acte pe stradă, dar și morții circulă liberi și nu îi deranjează nimeni! Dar de unde ai putea să știi de altfel că trecătorul care ți-a intersectat calea a murit cu câteva zile în urmă?”

***

   S-a întors la Carmen. Dacă o asemenea nebunie i s-ar fi întâmplat în urmă cu zece cincisprezece ani nu ar fi fost om luni de zile. Ar fi povestit cu siguranță și la nepoții nepoților. Acum însă i se părea normal. Trecuseră atâtea nebunii peste el. Poate că această normalitate era semnul nebuniei, dar mai conta?

Carmen strânsese deja mica tarabă improvizată. Vindea biscuiți, covrigei, gumă de mestecat și alte prosti de genul ăsta. Acum, când se uita mai atent, observă că nici nu era o tarabă, ci o simplă măsuță de voiaj.

– Michi ce e cu tine pe aici? Încercă Carmen să reia un ton ironic mai vechi.

Nu fusese inspirată. Instantaneu Michi îi trase o palmă.

– Știi pentru ce e asta?

Carmen îl privea fix fără să clipească. Michi îi mai trase o palmă.

– Asta e pentru mă-ta, că ai lăsat-o singură. Prima este pentru că nu mi-ai spus niciodată că mă cunoșteai.

Carmen îl privea fix. I se umeziseră ochii. Începu să bâzâie ca un copil de cinci ani. Vai, farmecul ei extraordinar, al femeii dată naibii, se spulberase definitiv.

– Ai dreptate Michi. Poți să mă mai pocnești, că merit. Nu vrei să mergem undeva totuși? Nu pe stradă! Te rog!

Carmen își schimbase brusc tonul și devenise groaznic de pisicită. Devenise  total diferită de imaginea pe care el o avea în minte. El începu să regrete gestul. Simțea că celebra lui Carmen dispăruse definitiv.

Au intrat în primul bar care le-a ieșit în drum. Au luat câte o votcă.

– Unde dracului ai dispărut atunci?

Femeia suspina.

– Am auzit Michi, am auzit, dar mult mai târziu. Eram îndrăgostită de un bărbat. Am fugit cu el.

– Ce mă-ta, nu erai măritată?

– Eram în divorț Michi. Tot pentru acel bărbat mă despărțisem. Am fugit cu el în Germania. Tipul însă după câteva luni mi-a dat papucii. Am dus-o ca vai de capul meu pe acolo. Nu puteam să mă întorc, că riscam pușcăria. Am dus-o așa până prin 87, când m-am întors asumându-mi orice risc. Am avut un pic de noroc și nu m-au arestat. M-au obligat însă să lucrez ca muncitoare, m-au dat afară din învățământ. După ‘90 am vrut să reintru în învățământ, dar nu m-au primit. Nu au vrut să mă lase în București, ci doar pe la țară la mama dracului. Mi-am făcut un “s.r.l.” și uite-mă, mă descurc destul de bine.

Pentru el Carmen nu părea să se descurce. Chiar deloc.

– Să știi că am declarat la poliție că ce le spuseseși tu era adevărat, că eu îți zisesem că plec la niște rude. Nu mai avea însă rost că tu erai deja într-un spital din câte înțelesesem eu. Chiar, când ai ieșit?

– Mai demult, răspunse laconic, mai demult. De foarte mult timp.

Au mai discutat vreo oră. A aflat că ea avea doi copii și se măritase din nou. Tipul lucra însă în Ungaria și venea din an în paști acasă.

– Copiii stau la socri mei, că au mai mult spațiu acolo.

Michi simți un fel de regret în vocea lui Carmen și intui că era ceva mai mult decât spunea. Nu avea însă rost să zgârmăne în rana femeii. În bar se aglomerase așa că Michi o invită la el.

Spre surprinderea lui, Sanda ajunsese mai repede acasă și pregătise deja masa. În holul de la intrare cele două femei au dat brusc una de alta. Pentru câteva secunde au înțepenit, uitându-se una la alta ca două feline speriate. Michi nu se sinchisi. Își puse în pahar niște bere, cumpărată de Sanda.

Se mulțumi să facă prezentările:

– Sanda, ea este o prietenă de a mea din tinerețe… Carmen, Sanda este o prietenă foarte recentă.

Sanda se întinse pe vârfuri și îi șoptii imediat la ureche:

– Michi dacă vrei eu pot să dorm în noaptea asta în bucătărie!

– Nu, nu este nevoie.

Veni rândul lui Carmen:

– Michi, dacă vrei, eu pot să plec.

– Nu, nu este nevoie.

Michi bău tot paharul de bere, își turnă din nou din aceeași sticlă mare de plastic și o chemă pe Sanda de la bucătărie. O privi calm pe Carmen.

– Carmen am uitat să îți spun, ea este viitoarea mea soție.

Michi decisese să se însoare.

Amândouă femeile plângeau ca proastele.

***

10

Era trecut de miezul nopții. Michi se amețise bine. Ascultase foarte atent poveștile din Germania. Avusese o părere bunicică despre Occident, dar acum și-o stricase. Erau țări care își pierduseră sufletul. Cumva semănau cu el. Și el simțea adesea că nu are suflet. Poate că nici nu avea.

Sanda, care era un copil pe lângă ei, asculta fascinată poveștile unor lumi dispărute. Punea când și când întrebări și era numai ochi și urechi, deși era moartă de oboseală. Fusese cucerită de Michi, era fascinată de Carmen.

Spre miezul nopții Michi a atins punctul nevralgic.

– Ia zi Carmen, de ce nu ai mai vizitat-o pe maică-ta?

Carmen tresări. Se schimbă la față. Era evident că nu avea chef să vorbească despre asta.

Michi adoptă stilul dur și se răsti la ea. Carmen îl privi în ochi și cu o căldură pe care nu o puteai bănui la personalitatea ei năvalnică și cu ochii umeziți îl rugă:

– Nu, Michi, te rog, nu pot în acest moment. Te rog, mult de tot!

Michi se gândi pe moment că poate femeia avea motivele ei, ce treabă avea el în fond cu relația ei cu maică-sa? O lăsă baltă. Pentru a schimba subiectul și pentru a înveseli atmosfera îi spuse Sandei:

– Auzi fetițo, cu ani în urmă, tu trebuie să fi fost la grădiniță, am vrut să mă culc cu gagica asta de o vezi în fața ta. Mă, a făcut nazuri, că cică sunt handicapat, că sunt urât, că sunt vai de capul meu…

– Hai, mă, Michi, termină cu prostiile astea, nu îmi mai aduce aminte iar de acele vremuri.

El avea dintr-o dată chef să o tachineze. Pentru el amintirile acelei seri îndepărtate, ultima, erau foarte proaspete. Nu știa nici el de ce insista. Avea însă un chef nebun să o irite.

– Hai zi că nu ai considerat că sunt impotent? Tu te uitai după bărbați adevărați, eu eram un țâști pe atunci.

Michi se uită din nou la Sanda.

– Da, eu eram urât și m-a făcut și prost. Zău! A, m-a și bătut, că a crezut, când m-a văzut prima oară, că sunt un mucos cu caș la gură. Cred că m-a considerat mai tâmpițel, de aia nici nu mi-a zis nimic când a șters-o.

– Michi, te rog, termină cu prostiile astea!

Carmen era foarte tristă. Avea ochii groaznic de roșii.

– Hai mă Michi, o secondă și Sanda.

Michi nu avea deloc chef să se oprească. Îi plăcea jocul. Era prea amețit pentru a înțelege că nimeni nu se distra.

– Zău măi Sando, Carmen se enerva când mă vedea și de aia făcea mișto de mine. Daʾ măcar dacă îmi spunea în față. Bă ești prost! Ești urât, puți ca dracu așa că treci pe partea ailaltă când mă vezi. Nu că aș fi trecut zău…

Michi sărise calul. Nici nu mai părea că glumește. Căpătase un ton certăreț, din care dispăruse orice urmă de umor.

Pe de altă parte, Carmen lua mult mai în tragic totul. Amândoi escaladaseră tensiunea care acum avea să răbufnească. Sandei i se făcuse frică și se ghemuise pe scaun. Ea nu putea să înțeleagă cum acele vorbe puteau să însemne atât de mult. Carmen răbufni până la urmă. Se ridică în picioare plângând.

– Bine, îți spun acum, dacă vrei să îți spun în față am să îți spun, dacă asta vrei nu e nici o problemă. Da! Da, ești un prost Michi! Da, Mihai Fumărel ești un prost și ca să îți dai seama ce prost ești află că te-am iubit ca o nebună, ca o proastă care te depășea cu mult mai mult în prostia ta.

A mai vrut să spună ceva, dar s-a oprit din cauza plânsului.

Michi a rămas interzis. Această declarație atât de întârziată îl lăsase paf. Nu a putut lega decât câteva cuvinte.

– De ce, dar de ce nu ai spus nimic?

            Carmen îl privea direct în ochi și nu părea deloc că ar fi dorit să mai țină ceva în ea. Decisese să spargă toate lacătele sufletului. Nu mai putea fi oprită.

– Pentru că nu trebuia. Înțelegi, nu trebuia, nu puteam să deschid răni și mai ales să rănesc la rândul meu. Am preferat să mă joc cu focul, dar fiindcă tu nu știai nimic am considerat că era mai bine să rămâi cu naivitatea ta.

Michi nu înțelegea chiar nimic.

– Ce dracu nu știam? De ce naiba nu aveai voie? Cine nu te lăsa? Bărbată-tu?

– Nu Michi, nu voiam să repet un blestem. Nu voiam să o urmez pe mama mea. Înțelegi?

– Pe Frosa? Ce este cu Frosa?

– Nu pe Frosa Michi! Doamne, ce naiv ești! Frosa nu este mama mea.

Michi o privea uluit. Asta era bună! “Cum dracu nu e mă-sa? Dar cine să fie atunci?”

Carmen se prăbuși pe scaun.

– Michi uite-te bine în ochii mei! Vrei adevărul? Ești sigur? Bine, tu ai vrut-o!

 ─ Ei bine Michi, află că tu ești fratele meu. Înțelegi? Suntem frați!

***

Michi rămăsese cu ochii privind în gol. Nu putea să înțeleagă ce se întâmpla cu el. Un val de căldură i se urca la cap, apoi cobora în picioare. Îngâna ceva fără sens. Sanda plângea, deși nu prea înțelegea mare lucru.

Carmen continua. Numai dorea să se oprească. Numai putea să i se împotrivească cineva.

– Da Michi, mama ta este și mama mea! Ai înțeles? Numai că mama noastră a avut o aventură. Înțelegi? Încă de când era mică. Era o tipă pasională, nu știu și nu mi-am propus să înțeleg. S-a iubit cu fratele ei, unchiul nostru, Michi. Înțelegi? Bunicii i-au prins. Pe ăla l-au trimis să se facă marinar. Pe ea au obligat-o să se mărite. Numai că ea era gravidă deja. Cu mine Michi. Da, sunt produsul unui strălucit incest. Tatăl tău Fumărel nu și-a dat seama că mama era gravidă. A plecat în armată după ce s-a însurat. Idiot! Nu știu cum l-au prostit să se însoare înainte de a pleca militar. Între timp mama a născut. Atunci au găsit-o pe Frosa. Era numai bună. Mai avea un copil. Putea să pară pentru toți că mai are unul. Stătea în aceeași curte într-o cămăruța. Ai înțeles?

Michi își mai reveni. Înțelesese, dar nu putea cuprinde pentru moment această istorie terifiantă de care nu avusese habar. Avea un milion de întrebări.

– Și tu când ai aflat toate astea?

– De la soțul Frosei care m-a crescut. Înțelegi? După ce a murit bunicul, tatăl mamei adică, mama a fugit cu unchiul nostru și duși au fost. Renunțase la mine, dar venise vremea să renunțe și la tine. Tu ai plecat atunci la taică-tu, eu am rămas acolo cu Frosa și cu fi-sa. Bărba-su o părăsise deja. Când m-a dus la bărbați să scot bani, pe la vreo doisprezece ani, am fugit și miliția când m-a găsit m-a dus la bărba-su, tatăl meu adoptiv. Ai prins ideile Michi?

            Michi dădea doar din cap. Nu mai avea putere să întrebe. De fapt, îi era frică să mai afle altceva. Carmen nu se oprea însă.

– Nu, nu aveam chef să repet blestemul mamei. Simțeam față de tine un sentiment extraordinar. Fierbeam, mi se întunecaseră gândurile. Mi-am dat seama că nu o să rezist după noaptea în care veniseși la mine. Ții minte? Noaptea aia cu bilețelul ăla idiot. Aia a fost picătura care a umplut paharul. Atunci m-am hotărât să plec cu Tibi, soțul meu. Da, cu el am fugit, nu cu un altul. Mă rugase de luni de zile să fug cu el în Germania. Ezitasem până atunci.

Carmen s-a ridicat și și-a luat pardesiul.

– Nu pot să mai stau nici o secundă. Am nevoie de aer. Acum știi totul. Eu știu unde stai, tu știi unde îmi petrec veacul toată ziua. O să mai vorbim, dar acum nu mai pot. Te rog frumos nu mă conduce. La revedere la amândoi.

***

11

Afară se făcuse deja foarte urât. Era o lapoviță oribilă. Norocul meu că eram liber pentru că făcusem cu supărările mele o groază de gărzi. Numai așa puteam scăpa de griji, luându-mă cu una cu alta.

Primisem scrisoarea obișnuită de la Fumărel. Ajunsese cu istoriile aproape de zilele noastre. Îmi plăceau poveștile lui. Scrisorile de la el deveniseră o lectură de dimineață mai importantă decât cea a ziarelor. Îl uram de moarte și îl admiram groaznic de mult. Înțelesesem că deși totul era din cauza lui, nu el era de fapt vinovat. Poate că era cel mai puțin vinovat dintre toți. Nici unul dintre noi nu era de invidiat. Dacă stau bine să mă gândesc el suferise incomparabil mai mult.

În timp ce citeam lunga sa scrisoare, nici una nu a avut mai puțin de zece pagini, a sunat telefonul. Era medicul Florescu.

– Ce faceți dom’ profesor? Mă scuzați că vă deranjez, dar am aflat telefonul de la cabinetul dvs.

În clipa aia m-am gândit că cineva de la serviciu ar trebui dat afară.

– Dom’ profesor voiam să văd ce mai faceți.

– Mulțumesc bine, am tăiat scurt elanul băiatului.

– Și eu la fel, mulțumesc mult.

Nu îi urasem nimic. “Băiatul ăsta e cretin!”

– Dom’ profesor voiam să mai discutăm de una de alta, de aia v-am sunat.

– La șapte dimineața?

– Vai e șapte, trebuia să mă duc deja la vizită. Știți am fost de gardă și m-am gândit toată noaptea foarte mult la dumneavoastră.

“Mă frate băiatul o fi homosexual” Gândul acesta mă înfioră.

– Dar ce nu aveți niște asistente drăguțe pe acolo, la care să vă gândiți toată noaptea?

– A, nu dom’ profesor, că cu toate fetele astea simpatice de pe aici m-am culcat deja.

“Dumnezeule când eram tânăr nu aș fi avut curajul să povestesc vreo aventură de la serviciu nici măcar lui frate-miu”. Florescu continuă:

– Vai domn profesor, eu la dumneavoastră m-am gândit, profesional, cum să zic.

– M-ai liniștit doctore. Acum zi, ți-a trecut? Știi, eu am cafeaua pe foc.

– A, că nu vreau să vă țin, dar voiam să vă spun așa … ce ciudată este viața!

“Sigur băiatul ăsta nu este sănătos! Mediul este mult mai puternic pentru formarea personalității decât cred cercetătorii ăia de iau Nobele după Nobele”

– Sigur Florescule, ai dreptate asta așa e!

– Nu, că vorbesc serios dom’ profesor. Vă dați seama ce este în țara asta?

“Dacă avem doctori ca Florescu încep să înțeleg”

– Vă dați seama să stai ani de zile la balamuc, venit de la pârnaie, și să ajungi parlamentar?

Mă trecu un fior.

– De cine vorbești?

– A dom’ profesor nu ați urmărit la actualități? Nu l-ați văzut pe Fumărel? Este deputat? Dar este și în ziarul de ieri.

Am închis telefonul cu totul neelegant. Am căutat disperat un ziar de cu o zi înainte. L-am găsit.

“Dumnezeule mare! Era adevărat! Ce țară domnule? Avea și Florescu ăla dreptate”.

***

12

Îl găsisem pe Michi. Ce aveam însă de făcut? Am meditat toată după-amiaza, însă acum, că îl știam undeva unde poate fi găsit, îmi cam pierdusem curajul. Nu știam ce să fac. Gândurile macabre care îl priveau mi-au zburat însă repede, pentru că a venit la mine fi-miu.

– Tată, Corina m-a părăsit. A plecat la maică-sa.

Am vrut să vorbesc cu el, dar s-a dus în camera sa și s-a încuiat. A luat cu el o sticlă de votcă din bar. Am luat și eu un pahar mare de gin ca să prind curaj. Apoi m-am îmbrăcat și am plecat la cuscrii mei. Speram să pot repara ceva. Din păcate nu prea era nimic de reparat. Lucrurile erau mult mai grave. Nu știusem aproape nimic din ceea ce era important. Nu afacerile, nu turcul, nu banca, ci jocurile de cărți îmi ruinaseră fiul.

***

M-am întors acasă cu mai puțin entuziasm decât foarte puținul cu care plecasem. Nu știam ce puteam face. Cum puteam să îl ajut pe Marius, fiul meu risipitor? Greșise și greșise urât de tot, dar ce puteam să fac eu acum? Era fiul meu. Doar el îmi rămăsese. Nu puteam să îi întorc spatele. Nu aveam însă suficienți bani să îl ajut. Era vorba de peste 20000 de dolari. De unde dracu să am atâția bani?

M-am gândit să îmi vând casa, să îmi iau o garsonieră, iar restul de bani să îi dau lui. Dar dacă avea datorii și mai mari? Dacă nu aflasem decât o mică parte din problemele lui? Dacă cu adevărat se înhăitase cu cămătarii, cum spunea nevastă-sa? Viața lui era în pericol? Îl lăsasem în pace mai devreme, dar trebuia să vorbesc cu el.

Am ajuns acasă doar după ce am stat în parcul din apropiere până s-a înserat. Trecuse ziua aia ca într-un coșmar. Aveam nevoie de puțină liniște. Trebuia să găsesc o soluție pentru Marius, pentru mine, pentru tot. M-am decis să vând casa. Era singura soluție, deși nu eram sigur că o să fie suficient. Altceva nu puteam face însă.

Am hotărât să-i spun ce hotărâsem, dar el era închis în cameră. Am încercat să intru, dar nu voia să îmi deschidă. Probabil că adormise după ce băuse o sticlă întreagă de votcă. L-am lăsat. Poate era mai bine. A doua zi ar fi fost mai lucid și aș fi putut discuta mult mai serios cu el.

M-am dus să mă culc.

Habar nu aveam că în spatele ușii închise un corp inert atârna de lustra mare din fier forjat. Șnurul roz al draperiei, legat de lustră și de corpul inert, dădea o imagine grotească acelei scene.

***

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: