8539

Capitolul 4

1

Începuse să plouă. Se făcuse frig. Nu era nevoie să fi afară pentru a înțelege acest lucru. Mici fulgi de zăpadă se puteau vedea printre picăturile mari de ploaie. Șansele de a reveni vremea frumoasă erau foarte mici. Michi nu avea cum să vadă brusca schimbare a vremii. Stătea singur cuc într-o cămăruță de la subsolul clădirii miliției. Nu existau acolo decât două birouri și un singur scaun. Ușa era din fier și părea groaznic de solidă. Contrar așteptărilor sale era o liniște de mormânt. Nu avea idee de când aștepta acolo. Nimeni nu îi spusese nimic. Nimeni nu îi răspunsese la întrebări. I se spusese doar că este arestat. Pentru ce? “Să fi făcut Amalia sau mă-sa vreo plângere? Să fie vreo legătură cu gemenele?”

Se simțea prost. Îl durea capul și era confuz. Așteptarea îl ucidea. Cu trecerea minutelor nesfârșite devenise tot mai nervos și nu era în stare să gândească coerent. Era destul de frig în camera de la subsol, dar el nu simțea acest lucru. Avea o senzație neplăcută, de greață. Afară părea că se întunecă. Camera avea doar o fereastră foarte mică cu un geam mat. Nu puteai știi dacă lumina scădea din cauza norilor sau pur și simplu se însera. Se plimba nervos prin cameră ca o sălbăticiune prinsă în cușcă. Când și când obosea și se așeza pe scaun. Doar atât putea face.

            Seara se lăsase cu siguranță. Ceasul îi rămăsese pe noptiera dormitorului său de la Olga și asta îl enerva o dată în plus. La fiecare câteva minute se uita instinctiv la mână încercând să măsoare timpul captivității sale. După o vreme îi veni în minte că trebuie să facă totuși ceva. Nu mai suporta să stea în cameră. Încercă ușa. Bineînțeles, era închisă. Începu să bată în ea, dar nimeni nu dorea să-l bage în seamă. Bătu tot mai tare și chiar începu să strige. După câteva minute apăru un milițian, înjurând de mama focului. Ușa se deschise, iar un bărbat voinic, îmbrăcat în uniformă, se răsti la el. Michi, care nu știa nici el ce să ceară, reacționă totuși rapid cerând voie la toaletă. Ușa se închise însă, fără nici un comentariu. După alte câteva minute, același bărbat deschise ușa. Îi arătă un culoar și o altă ușă. Michi se ușură, deși nu prea avea nevoie. Se simțea mai liniștit dat fiind că până la urmă îi reușise mica evadare. Se întorsese însă în cameră, iar ușa se închisese imediat în spatele lui. Nu s-a mai deschis până dimineața.

Noaptea fusese albă. Încercase să ațipească pe scaunul pe care îl avea, însă nu reușise decât să moțăie. Dimineața, la prima ora, nici nu se luminase bine, a fost luat și dus într-un birou la etaj.

Căpitanul Stoian se afla la o masă. Îl invită să ia loc. Părea la fel de jovial ca și în întâlnirile anterioare. Michi era însă cumplit de speriat.

– Dom’ profesor cum ați dormit, am auzit că măgarii ăștia nu v-au dus într-o celulă cu un pat ca lumea, sincer îmi pare rău, dar haideți că terminăm repede.

În timpul acesta căpitanul își aprinsese un Kent. Își sorbea tacticos cafeaua, în timp îl privea direct în față cu un aer superior.

– Doriți o țigară dom’ profesor? După care teatral, cu un gest destul de brusc, se bătu cu mâna peste frunte.

– Vai, poate doriți o cafeluță, că nu cred că ați dormit așa de bine. Replica era bine calculată pentru că evident Michi era atât de speriat că numai de cafea nu avea nevoie.

Căpitanul trecu de altfel foarte ușor peste invitație și pe un ton la fel de amabil continuă:

– Uitați care este problema tov Fumărel. Noi am înțeles că sunteți mai nervos, dar să știți că oricine mai greșește. Știți că sunt oameni care nu se pot stăpâni și apoi regretă, uneori e prea târziu, dar e important să îți dai seama că ai greșit și că poți să îndrepți cu timpul greșeala. Tovarășe profesor, este bine să recunoașteți și să ne povestiți cum ați făcut și vă promit că o să fac tot posibilul pentru o pedeapsă cât mai mică.

– Dar ce pot să vă spun că nu știu nici măcar de ce sunt aici?

– Ei, haideți, încercați domn profesor, că nu e dracu chiar atât de negru. Toți suntem oameni și trebuie să înțelegem. Nu e păcat să trăiți cu conștiința încărcată? Sunt sigur că vreți să ne spuneți, dar nu vă găsiți cuvintele.

– Fir-ar mă-ta a dracu de profesor labagiu! Faci pe prostul! Crezi că ești la mă-ta acasă să faci pe nebunul cu noi?

            Un alt milițian care se afla în aceeași cameră, dar la un alt birou, în spatele lui, era cel care se răstise. Instinctiv Michi întoarse un pic capul, însă i se păru tare ciudat faptul că bărbatul completa ceva într-un dosar și nici măcar nu se uita la el. Căpitanul reluă:

– Lasă Stamatescule că tovarășul Fumărel o să ne povestească. A încercat și el să tragă un pic de timp, dar asta pentru că nu știa că noi avem tot timpul din lume. Ia zi tovarășe, cum ai reușit să o termini pe fata aia?

            Michi se gândi brusc la fata din pădure. Probabil că mă-sa îl reclamase pentru viol, ce altceva putea să fie?

– Să știți că nu am făcut nimic. S-a întâmplat pur și simplu.

            Căpitanul Stoian avea dintr-o dată un chip vesel.

– Sigur tovarășe profesor, s-a întâmplat, nu am zis noi altceva. Însă trebuie să ne povestești totul ca să trecem în dosar. O să te ușurezi, îți descarci sufletul și apoi când vine tov procuror o să rezolvăm simplu de tot. Punem o vorbă la judecător și aranjăm să iei cât mai puțin.

Căpitanul vorbea teribil de calm și chiar avea aerul că îl protejează. Pentru Michi era însă absurd, doar nu făcuse nimic. Oricum nu fusese viol. Nici normal nu era, este drept, dar parcă nici de pușcărie nu i se părea fapta sa. Perspectiva “roză” a unei pedepse cât mai mici i se părea mai degrabă groaznică.

– Păi nu știu cu ce să încep… Încercă să o lungească cât putea.

– Păi tovule, eu zic să începi cu începutul. De ce ai făcut-o?

– Nu știu cum s-a întâmplat. Va jur însă că ea a vrut. Mai mult, nici nu s-a opus….

            Căpitanul părea nemaipomenit de interesat de povestea lui Michi. Pentru câteva clipe își lăsă chiar țigara în scrumieră.

– Adică fata a vrut să îi faci felul, zici tu?

– Pe cuvânt, trebuie să mă credeți, vorbiți cu ea, nu cu altcineva, puteți ușor să constatați că nu are nici un fel de urme sau altceva, nu a fost nici o violență.

            Căpitanul îl privea liniștit lăsându-l intenționat să își termine frazele. Bău o gură de cafea și la fel de senin îi răspunse:

– Ei profesore, ar fi simplu dacă am găsi-o, așa am putea să te credem.

            Michi nu prea înțelegea. Cum putea fi acuzat dacă nu exista reclamanta? Puteau să-l acuze doar pentru ce povestiseră alții? Sigur, nu era firesc, putea fi dat afară din învățământ, dar de ce să fie arestat?

– Dacă tot ai deschis vorba poate ne spui unde este ea acum?

– De unde să știu eu? Răspunse aproape involuntar.

– Mă labagiule, ai noroc de nu se poate că te anchetează tov căpitan, că el e băiat sufletist cu copii acasă, dacă cădeai la mine la anchetă erai deja cu transfuzii, nenorocitule!

Bărbatul din spate ridicase din nou vocea. Michi înghețase. Nu știa însă ce ar putea răspunde.

– Păi dacă știi că nu are nimic, continuă căpitanul netulburat, uitându-se fix în ochii lui, înseamnă că știi și unde este. Cred că nu poate fi în altă parte decât acolo unde ai lăsat-o tu.

– Nu știu, probabil că este acasă la ea unde ar putea fi?

– Ei pe acolo am căutat profesore, dar nu e. Ia zi?

– Păi de unde să știu eu. Eu nu am văzut-o de atunci.

            Căpitanul râse de-a binelea. Își stinse cu calm țigara afișând un zâmbet radios.

– Hai că ești un scump. Sunt sigur că nu ai mai văzut-o de atunci. Probabil că o să ne spui totuși unde anume ai lăsat-o. Ce zici?

– Păi la școală, de fapt cred că în autobuz. Nu mai știu exact.

            Căpitanul dădea semne că își pierde și el răbdarea. Michi se gândi cu groază că dacă se va enerva și căpitanul, o va încurca rău de tot.

– Nu prea ne înțelegem profesore. Auzi, tu crezi că noi, ăștia din miliție, suntem proști? Sigur că tu ai facultate, dar să ne faci proști în față? E frumos?

– Tov căpitan, lăsați-l cu mine doar zece minute și o să zică la ce țâță a supt de la mă-sa, se auzi din nou vocea de bariton în spatele său.

– Păi să știi locotenente că o să ajungem și la asta. Se întoarse spre Michi cu un aer dintr-o dată mai puțin vesel:

– Ia zi tovarășe mai întâi, recunoști sau nu?

– Da, sigur că da, nu pot să neg, dar nu știu nimic despre unde se află. Michi se gândise pe moment că este aiurea întrebarea, dar nu avea timp să facă analize.

– Și unde crezi tu că ar putea să fie? Crezi că un cadavru dispare așa pur și simplu? Crezi că morții pleacă, că se ascund?

– Cadavru?

Era șocat. I se păruse că Amalia era blocată și nu mai vorbea, dar până la cadavru…

– Ia zi repede unde l-ai îngropat?

– Ce să îngrop?

Michi era serios speriat, dar și un pic parcă mai ușurat. I se părea clar că nu poate fi decât o eroare. Era mult prea dramatic totul pentru a fi adevărat. Care cadavru și de unde până unde să îngroape el pe cineva? Continuă o fărâmă mai liniștit:

– Nu știu despre ce vorbiți, pe cuvânt. Nu, sincer, cred că este o confuzie.

            Bărbatul de la biroul din spate se ridică și cu un dosar în mâna se duse în partea cealaltă a camerei unde era un radio mare pe o masă. Îl porni și dădu volumul destul de tare. Când se întoarse o luă pe lângă Michi și în dreptul său, pe la spate, îi trase un pumn în cap, un fel de “castană”, dar una înfiorător de dureroasă.

– Confuzie a făcut mă-ta când și-a tras-o cu tac-tu, nenorocitule, ne iei de proști? Labagiul dracului, că te fac una cu pământul de te pupă mă-ta la reanimare!

– Ai văzut ce ai făcut? L-ai supărat pe tovarășul lent major. Hai, spune unde ai îngropat-o? Cum ai omorât-o, cum ai transportat-o și cam tot. Căpitanul se forța să fie împăciuitor, deși glasul său trăda o anume încordare.

– N-am omorât pe nimeni.

Michi aproape că țipa. Acum era mai mult decât speriat, era îngrozit.

Bărbatul din spate se duse din nou la radio și îl dădu mai încet însă rămase la biroul liber de acolo și părea să caute ceva într-un vraf de dosare. Căpitanul își aprinse o nouă țigară și continuă mai puțin amabil însă.

– Uite că dăm înapoi. Păi ce faci? Întâi recunoști și apoi ți se face frică și dai înapoi? Păi ce, crezi că noi stăm de fraieri aici să îți bați tu joc de noi?

– Dar vă jur că nu am omorât pe nimeni. Ce v-a venit? De unde și până unde? Nici măcar nu o cunoșteam pe fata aia.

– Zău, și de ce te-ai certat cu ea?

– Cine v-a zis că m-am certat? Nu e adevărat! Cineva v-a mințit! Nu este adevărat!

– Bă Fumărică noi avem martori. Înțelegi? Te-au văzut colegii tăi, elevii, te-au văzut și vecinii ei. Mă, noi știm tot, așa că lasă daravela și pune-te pe povestit că să știi că îmi pierd și eu răbdarea.

            Michi se uita fix la căpitan parcă paralizat. Nu înțelegea nimic. “Care colegi, care vecini, care ceartă?” Stătea și nu putea să spună nimic. Lipsa lui de reacție îl neliniști pentru prima dată pe milițian, dar acesta își mască încordarea aprinzându-și din nou țigara. Cumva plictisit de spectacolul pe care îl dăduse, căpitanul i se adresă scurt:

– Hai, ia zi unde ai îngropat-o pe doamna Carmen?

– Carmen?

– Da dragă, colega ta care a avut neșansa să te cunoască. De ce ai omorât-o?

– Dar nu e adevărat!! Carmen e plecată la țară undeva să își rezolve nu știu ce probleme.

– Băi Fumărel, știm că tu ai băgat textul ăsta, dar așa prost ai fost? Nu îți dădeai seama că nu v-a ține la nesfârșit?

– Dar nu e nici un text. Ea mi-a zis că are nu știu ce treabă și să vorbesc cu Tanța.

– Asta în timp ce își trăgea ultima suflare? Milițianul zâmbi ușor la auzul propriei replici. Îi plăcuse imaginea macabră pe care o crease. Michi era însă terifiat de ironia fără margini a căpitanului.

– Nu, Dumnezeule! Când am plecat nu avea nimic.

            Se impacientă fără să vrea din nou pentru că bărbatul din spate începuse să se joace cu butonul radioului, când îl dădea tare când încet.

Michi a încercat să povestească seara în care o văzuse ultima dată pe Carmen. Nu a putut fi prea convingător. Era târziu pentru o vizită normală, iar pe de altă parte nu i se păruse deloc normal să povestească și faptul că o urmărise fără nici un scop. Nu a putut explica cât de cât coerent nici motivele reale ale disputei cu ea de la câmp. Din păcate nu ar fi putut fi crezut nici de cel mai bun prieten al său. Încercarea lui de a da numai jumătăți de adevăr dusese la o lipsă totală de veridicitate chiar și pentru ceea ce era absolut real.

– Măi tovărășele, păi noi avem dovezi. Am găsit amprentele tale peste tot în camera ei. Pot să îți spun că știm că i-ai tras-o și că ea s-a opus. Asta o mai înțelegem mă, că suntem bărbați. Daʾ de ce să o omori?

            Abia în acel moment realiză că nu fusese deloc crezut. Nu știa ce să mai spună. Îi veni însă în minte o întrebare salvatoare. “Ce probe ar putea exista din moment ce pare destul de sigur că ăștia nu au descoperit nici un cadavru?” Întrebă imediat cu voce tare, cu o ușoară siguranță:

– Nu vă supărați, dar de unde știți toate astea dacă nici măcar nu știți unde este ea? De unde știți că este moartă? Nu înțeleg de ce mă arestați pe mine pentru că ea nu a mai apărut acasă. O fi fugit în Germania, de unde dracu să știu eu ce face și unde este?

            Se întâmplă însă un lucru șocant. Căpitanul bufni din nou în râs. Râdea foarte sănătos. De data asta nici măcar nu părea forțat.

– Dar domnule Fumărel, noi nu v-am arestat pentru omorârea lui Carmen….. Noi acum doar investigăm această posibilitate.

Căpitanul continua să râdă. Își sorbi cafeaua cu un aer degajat, ca și cum așteptase de mult acea scenă. Se uită câteva secunde la ghiulul mare pe care îl avea pe inelar, parcă curățind cu puterea minții ceva imaginar de pe el.

Michi se mai liniști. Îi încolțise în minte ideea că era vorba doar de o anchetă de rutină. “Poate că totul era o glumă, desigur una foarte proastă”. Încercă să zâmbească și el. Căpitanul râse câteva secunde împreună cu el, ca și cum ar fi fost deconspirată farsa, însă atunci când a considerat că Michi a căzut în cursă, reveni brusc foarte serios și ferm:

– Nu tovarășe, noi v-am arestat pentru cealaltă crimă, nu pentru asta.

Era prea de tot. “Care altă crimă?” Îi pieri definitiv zâmbetul.

– Cele două gemene cu care ați avut ceva de împărțit.

– Dar nu le cunosc.

– Cu surorile Petrescu ce ați avut domneʾ?

– Nu le-am văzut în viața mea.

– Auzi profesore, cum poți urmări pe cineva o noapte întreagă fără să îl cunoști, mă rog să le cunoști?

            Michi află imediat că existau martori care îl văzuseră la barieră în noaptea aia, că se descoperise pantoful său la câțiva zeci de metri de cadavre. Fusese găsit și pantoful aruncat de el. Află la fel de repede că el a fost considerat suspect încă de la început pentru că fusese găsit un text ciudat acasă la fete în care apărea numele lui. Milițienii vorbiseră și cu Olga și cu Ioana. Era ciudat, dar în cazul gemenelor căpitanul nu îl mai întrebă mare lucru. Părea că știe absolut tot.

***

2

Ancheta mai dură câteva zile cam în același mod. Până la urmă a fost trimis dosarul la procuratură, iar apoi la tribunal. I s-a dat un avocat din oficiu, care de la început l-a sfătuit să recunoască, ca să ia mai puțin. I-a promis că nu ia mai mult de zece ani, iar dacă spune unde este îngropată Carmen ar putea să cadă la învoială pentru șase, șapte ani. “Dacă ești cuminte poți să faci doar jumate și restul înapoi la locul de muncă” Asta îi spunea mereu avocatul, un tip mustăcios, care părea mai mult un cititor de contoare decât un avocat. Michi a refuzat să coopereze. Nu putea să creadă. Era imposibil ca justiția să meargă atât de prost! Spera că până la urmă se va găsi un judecător isteț, care să înțeleagă că în realitate nu existau probe, că nu putea fi el vinovatul.

***

A primit 12 ani. A făcut recurs însă nu s-a schimbat nimic. A fost dus la Jilava, unde a stat câteva luni, după care a fost dus la Gherla. După proces o bună bucată de vremea a tot scris memorii, rapoarte, scrisori la toate autoritățile, asta până într-o zi când un deținut de la bibliotecă i-a garantat că acestea nu ajungeau nicăieri.

Mătușa sa nu putea să vină să-l viziteze decât o dată pe lună. În iarnă însă, după a doua vizită s-a îmbolnăvit. Cel mai mult era mâhnit de faptul că bătrâna îl credea cu adevărat criminal. Nu îi spusese nimic, dar simțise acest lucru. La începutul lui martie, era deja 1984, a fost dus la Gherla.

***

Era considerat un criminal periculos. Stătea într-o celulă mică, împreună cu alți doi deținuți. Unul era uscățiv și înalt, electrician de profesie, avea treizeci de ani și era acuzat de viol. Se încurcase cu o puștoaică de liceu. O plimbase, spunea el, peste tot și când a dus-o în fine acasă la frate-su, că el era însurat și nu putea să o ducă la el, fata nu a mai vrut, iar el s-a îmbătat de necaz. El dădea vina pe băutură, că a luat-o mai tare, că își bătea joc de el. Cine să știe însă că mă-sa avea să se prindă și să facă scandal? Îi dăduseră inițial trei ani, dar avocatul lui îl sfătuise să facă recurs. Avusese însă ghinionul să se facă chiar atunci niște anchete pe la tribunale, că spusese nea Nicu că merg prost lucrurile, iar ăia, a doua oară, au dat și ei un exemplu și i-au dat nu trei, ci cinci ani. Jean, că așa îl chema, s-a supărat tare de tot și acolo, în instanță, l-a pocnit pe avocatul său. I-au majorat pe loc sentința, iar acum avea de făcut șapte ani. Era în pușcărie deja de patru ani.

Jean era recunoscut ca fiind cel mai ghinionist “student” de la Gherla. I se întâmplau numai lucruri ciudate, și toate potrivnice. De fapt, trebuia să fi fost eliberat pentru bună purtare, de cel puțin un an, dar chiar înainte să-l bage ăia în comisie a avut ghinionul ca la o inspecție de la Direcția Penitenciarelor să fie pus în echipa specială de curățenie. Lustruise pe etajul lui culoarele de ciment cu ceară de îl luase mama naibii. Da’ când a fost să vină comisia, chiar în dimineața aia, s-a spart un calorifer, că înghețase apa în el. S-a făcut imediat o mizerie teribilă de la băieții plini de noroi, care veniseră să-l repare. Disperat, a dat cu furtunul cu apă pe tot culoarul. A făcut curat. Chiar lucea cimentul, daʾ nu de la ceară, ci de la gheață, că apa a înghețat imediat. A venit un general de la Penitenciare, care a reușit să alunece și să își rupă un picior. Directorul închisorii a primit un calificativ foarte prost și Jean a rămas în continuare la mititica. Ghinionul îl urmărea mai ceva decât umbra sa și de aceea era convins că până la urmă nici după șapte ani nu avea cum să mai iasă de acolo.

            Al doilea tovarăș de celulă era un tip foarte solid care avea figura unui boxer peste care trecuseră mii de pumni. Michi nu știa cum îl chema, pentru că toți îi spuneau Falcă. Asta pentru că se enerva repede și cu doar un pumn muta fălcile celor care îl deranjau. Michi era timorat de prestigiul lui Falcă, deși nu avusese probleme cu el de când era acolo. De fapt, în primele săptămâni la Gherla nu avusese nici un fel de probleme. Era, dimpotrivă, bine văzut. Venise cu trei crime la activ. Chiar și gardienii se uitau la el cu un gen de teamă. Era un criminal în serie, așa li se spusese. Omorâse cu sânge rece mai mulți oameni. Unii vorbeau despre șapte, opt femei, chiar și de câțiva bărbați. Era privit cu teamă, dar și cu respect. Toți auziseră de grozăviile lui.

            Greșeala a fost însă că el nu știa că acolo crima avea un alt sens. Mai mulți deținuți pe la spălător, sau pe la bucătărie, au încercat să-l descoasă, iar el în loc să le confirme poveștile a ținut mereu morțiș să le spună că e nevinovat și că totul e o eroare. Gândirea pușcăriașilor a fost până la urmă mult mai ageră decât cea a procurorilor sau judecătorilor. După scurtă vreme aceștia au înțeles că Michi nu era criminal în serie și că nici măcar nu era în stare să omoare pe cineva.

Treptat atitudinea lor s-a schimbat. Într-o dimineață Falcă a făcut pe nebunul că îi e rău și a ajuns la infirmerie. A furat spirt medicinal și a băut o sticlă trasă printr-o jumătate de pâine. S-a făcut zob. S-a întors în celulă înainte de stingere. S-a culcat amețit în patul de jos, care era al lui Michi. El nu l-a sculat și la rândul lui s-a culcat în patul lui Falcă. Spre ghinionul lui însă, dimineață Falcă s-a sculat mai devreme decât el. S-a enervat cumplit. A pus mâna pe el și l-a târât jos din pat. Michi era buimăcit. A primit vreo șapte-opt pumni în câteva secunde. Când l-a lăsat în cele din urmă, era plin de sânge. Avea arcada spartă și pierduse doi dinți. A fost dus la infirmerie unde a stat vreo două zile.

Acest episod a fost dramatic. A însemnat terfelirea definitivă a prestigiului cu care venise acolo. Din acel moment trebuia să se ferească de toată lumea. A devenit rapid uimitor de umil. Era speriat de toți cei pe care îi întâlnea. De Falcă îi era chiar groază. De câte ori se afla în preajma lui, se putea vedea ușor cum pe la tâmple câteva vene se îngroșau de ziceai ca voiau să îi iasă din cap. Falcă nu era însă așa de rău. Uneori chiar se scuza după ce-l bătea. Atunci când era treaz era băiat de treabă. Când se îmbăta însă, nu mai putea fi stăpânit. Se lua și de Jean, dar devenise un obicei în a-l bate pe Michi. Cam de fiecare dată după ce reușea să se îmbete. Cel mai des folosea spirt, dar la fel de bun era și alcoolul și lacul de mobilă de la tâmplărie. Alteori avea votcă sau țuică de pe la gardieni.

Michi învățase doar să se ferească și să țipe foarte tare. Era însă pe undeva și un pic mulțumit. Falcă nu trecuse la experiențe homosexuale, precum mulți alți “duri” de pe acolo. În fine, Falcă nu îl obliga nici să lucreze pentru el. Mai mult, atunci când alții se luau de Michi în fața lui, riscau să rămână destul de repede cu fălcile strâmbe.

***

3

            După schema obișnuită, într-o dimineața, Falcă a refuzat să iasă la muncă, la ateliere. A început să se zvârcolească și să urle că-l doare burta. Un gardian a venit și l-a bătut măr. De regulă, cei care făceau pe bolnavii încasau câțiva pumni zdraveni pentru a se verifica dacă chiar erau bolnavi. Gardianul i-a tras câteva bastoane, dar nu l-a lăsat să meargă la infirmerie. Atunci Falcă și-a băgat degetele în gât și a vomitat. A mai luat un pumn în stomac. A zăcut câteva ore în celulă pentru că nu a putut fi scos de acolo. Până la urmă, pe la prânz, un alt gardian l-a dus la infirmerie. Falcă a aranjat cu băiatul care îl ajuta pe medic și a făcut rost de o sticlă întreagă de spirt. A băut-o imediat. Nu a avut pâine ca să filtreze spirtul. S-a matolit rău de tot. Când Michi l-a văzut seara în ce hal este s-a ghemuit într-un loc mai retras, lângă ușă.

De cum intrase, Falcă înjurase și bombănise într-una. Cum s-a închis ușa în spatele lui s-a dus glonț la Michi. A început să îl înjure și a dus mâna spre el să îl pocnească. S-a făcut numai, doar ca să îl sperie. Michi încerca să îi vorbească pentru a îl calma. Falcă a ridicat din nou mâna deasupra capului pentru a-l pocni. Se uita fix la Michi. Pumnul urma să vină în câteva secunde. A venit în cele din urmă, însă Michi s-a ferit. Pumnul s-a dus pe lângă capul lui. O dată cu el s-a dus și Falcă. S-a prăbușit și de la atâta băutură a început să horcăie. Jean se băgase deja în pat. L-a urmat Michi. L-au lăsat pe Falcă să doarmă pe jos. Între timp lumina se stinsese. Falcă a sforăit un timp după care s-a oprit.

***

Michi era bucuros. Scăpase încă o dată. Nu putea să doarmă însă. Se tot gândea la tot ce se întâmpla cu el. De când ajunsese în penitenciar nu reușise să se gândească la o singură problemă mai mult de câteva minute. Nu reușea pur și simplu, chiar dacă era singur.

            Dimineața a fost surprins să-l vadă pe Falcă tot pe jos, cam în aceeași poziție. Se simțea mai sigur pe el. Efectul băuturii trebuia să se fi dus deja. S-a dat jos din pat și a încercat să-l scoale. Se gândea că măcar câteva minute ar fi putut să își îndrepte oasele în pat. Când a pus mâna pe el i s-a părut ceva ciudat. Era țeapăn. A încercat să tragă de el, dar în aceeași fracțiune de secundă a realizat că Falcă era rece ca gheața. L-a întors. Era vânăt la față, iar la gură avea niște bale albe. Era cu siguranță mort.

Falcă murise însă chiar atunci când încercase să îl lovească. Nu sforăise, ci fuseseră ultimele spasme dinaintea sfârșitului. Jean se sculase între timp și fără a vorbi cu Michi realiză și el momentul. Stătea în picioare și avea un ușor tremurat. Era destul de neplăcut să realizezi că ai dormit o noapte întreagă cu un mort lângă tine.

***

            Vreo două săptămâni nu a mai fost adus nimeni în celulă, iar lucrurile păreau să meargă destul de bine. Michi își făcuse chiar un prieten. Un gardian, unul Vasile, care voia să dea la subingineri și pe care se oferise să îl mai ajute la fizică și matematică. Vasile îi mai dădea țigări. Într-o zi i-a adus chiar o sticlă de vin de țară.

Din păcate însă, după două săptămâni se treziră cu un nou coleg de celulă. Acesta era o namilă de aproape doi metri, care l-ar fi umilit foarte ușor și pe Falcă. Fusese transferat de la Brăila. De cum a intrat în celulă a luat patul lui Falcă. S-a uitat la Jean și la Michi, fără să pară a da doi bani pe ei. S-a culcat fără să zică absolut nimic.

A doua zi de dimineață s-a sculat tot fără să spună nimic. S-a ușurat, iar apoi și-a dat cu apă pe față, stropindu-se mai mult ca să se afle în treabă, cu două mâini de apă. După asta s-a așezat pe patul lui Michi, a scos o țigară și a început să fumeze. Puțea ca dracu. Era făcută din foaie de ziar și arăta foarte urât. Lotcă, asta îi era porecla, a stat liniștit până a terminat țigara, după care s-a sculat, l-a luat de guler pe Jean, l-a ridicat aproape un metru în aer și a dat cu el de pământ. Jean a încercat să se scoale, dar a primit un șut în ficat și a zburat până în scaunul de veceu. Acolo a rămas.

Lotcă se supărase pentru că considerase că Jean ar fi trebuit să îi facă patul. Nimeni nu ar fi putut știi de ce Jean și nu Michi. Cert este că i se pusese pur și simplu pata. Imediat după ce îl terminase pe Jean, Lotcă se apucase să fumeze din nou, iar Michi, alb la față și aproape paralizat, se ghemuise într-un colț al celulei, fără să scoată un sunet.

După câteva minute de liniște au venit doi gardieni, care l-au luat pe Jean și l-au dus la infirmerie. După asta a mai venit și un milițian, îngrozitor de nervos, care înjura în continuu. I-a tras doi pumni lui Lotcă. Nenorocitul îl bătuse pe Jean tocmai în serviciul lui. Lotcă a stat neclintit. I-a țâșnit sângele pe nas, dar nu s-a mișcat. Milițianul l-a scuipat și i-a zis ceva încet, ceva care l-a supărat tare rău pe Lotcă. Într-o fracțiune de secundă Lotcă a izbucnit ca un torent și i-a tras un pumn milițianului, deși i se puseseră între timp cătușele. Milițianul a căzut secerat și nu s-a mai sculat nici el. Gardienii au început să urle și să-l lovească pe Lotcă, deși acesta nu părea să se apere. A apărut imediat un alt milițian cu un pistol și a tras în aer. Michi era îngrozit. În câteva secunde celula lui îngustă se umpluse la refuz. Lotcă era imobilizat și dus la izolator.

Jean a stat trei zile la infirmerie. Avea capul spart și două coaste rupte. Michi era speriat de moarte. Își dădea seama că Falcă fusese un om tare bun, pe care ar fi trebuit sincer să îl regrete. Lotcă a primit 30 de zile de carceră. Inițial au vrut să îi redeschidă dosarul pentru o nouă condamnare, dar nu avea rost. Era condamnat pentru douăzeci de ani. Era însă la a treia sau a patra condamnare.

Lotcă avea 41 de ani și aproape douăzeci de pușcărie. Începuse cu o școală de corecție, apoi în armată făcuse batalion disciplinar pentru că-l bătuse măr pe un căpitan. După aia mai făcuse pușcărie pentru că bătuse de îl lăsase infirm pe un băiat din cartier de la el, era din București, de prin Rahova. Mai fusese închis și pentru că omorâse doi țigani care îl înșelaseră cu niște aur. Acum primise douăzeci de ani pentru că după ce făcuse cinci ani pentru chestia cu țiganii, când ieșise înainte de termen cu doi ani, se dusese acasă și o prinsese pe nevastă-sa, așa îi spunea el, deși nu era însurat cu acte, cu un pișpiriu. Pe ăla îl omorâse cu un topor, pe tipă o băgase în spital, dar și pe cei doi milițieni care veniseră săracii să facă chipurile ordine. Se predase de bună voie, însă numai după ce băuse o sticlă de vin și fumase un pachet de Carpați, chiar la cârciuma din colțul străzii cu circa de Miliție. I-au dat 18 ani și i-au adăugat și pe cei doi pe care nu îi terminase după chestia cu țiganii. Asta se întâmplase însă pe la începutul anilor șaptezeci. De atunci nu mai părăsise niciodată penitenciarul. Nu părea deloc afectat. Se obișnuise perfect cu acest mod de viață.

Când s-a întors, după o lună de la carceră, Lotcă nu l-a băgat în seamă pe Jean, semn că nu avea ceva personal cu el. S-a culcat imediat și s-a trezit doar a doua zi. De frică Jean nu putuse să doarmă. Dimineața Lotcă s-a dus la budă, s-a ușurat, și-a dat cu ceva apă pe față, două mâini ca de obicei, iar apoi și-a aprins o țigară. S-a așezat din nou pe patul lui Michi. Când a terminat țigara s-a uitat la Jean, care stătea încremenit lângă perete. Nu se mișcase nici o secundă în acele lungi minute de așteptare. Lotcă s-a ridicat încet, s-a dus la el, l-a luat de guler și l-a trântit de perete. Nu l-a mai lovit cu piciorul, dar i-a spart arcada. Jean s-a ridicat ca un arc și deși era plin de sânge s-a repezit să îi facă patul. Lotcă stătea nemișcat și îl privea. Când patul a fost gata s-a dus la ușă așteptând gardienii să o deschidă. Jean s-a dus la infirmerie și s-a întors abia seara cu ditamai bandajul.

***

4

În timpul zilei stăteau de regulă separat. Erau repartizați la activități diferite. Pentru o vreme Michi a lucrat la bibliotecă. De fapt, era doar un mod de a vorbi pentru că la bibliotecă nu făcea decât să care zeci de cărți și ziare vechi dintr-o aripă în alta a închisorii. Era totuși un pic mai lejer. Treaba asta a durat însă doar câteva săptămâni.

Serile erau teribil de dure. Lotcă venea de regulă înnegurat, iar Jean și Michi trebuiau să ghicească ce ar vrea. Cel mai idiot lucru era însă că Lotcă nu vorbea. Unii spuneau că ar fi fost chiar mut, alții chiar încercaseră să îi pună porecla Mutu, însă semn că auzul lui Lotcă funcționa eficient, ăia cu porecla au stat săptămâni întregi la infirmerie. Michi nu credea că ar fi mut, ci că pur și simplu refuza să vorbească. Uneori mai scotea diferite sunete, însă foarte rar, iar alea nu prea puteau fi considerate a fi articulate. Partea cea mai ciudată era însă aceea că toți trăseseră concluzia că e mut doar pentru că nu avusese nimeni, niciodată curajul să îl întrebe ceva. Un băiat de la cazane, care venise și el de la Brăila, cu câteva luni înaintea lui Lotcă povestise o sumedenie de grozăvii pe care le făcuse acolo și pentru care fusese de fapt transferat.

Lui Lotcă i se pusese pata pe Jean, iar spre norocul lui, Michi nu era deloc băgat în seamă. Lucrurile au mers relativ bine doar până într-o seară când, înainte de stingere, cam la două-trei săptămâni după ce se întorsese de la carceră, Lotcă a venit în celulă neașteptat de vesel. Era prima dată când cei doi îl vedeau așa. De cum a intrat a început să caute ceva de zor, fără succes. S-a enervat, însă nu foarte amenințător. S-a dus la peretele din spre partea cu scaunul de veceu și cu unghia a zgâriat peretele luând gletul de ipsos. A scris destul de frumos față de cum s-ar fi așteptat cineva. “Jean Laba”

Michi s-a uitat la Jean, acesta s-a uitat la Michi și amândoi au început să țipe unul la altul, întrebându-se “ce vrea ăsta?” Jean a început fără voia sa să tremure. Stătea aproape paralizat. Îl privea pe Lotcă ca o pisică care a fost prinsa într-un colț de o haită de câini. Era atent la cele mai mici mișcări. Jean rămăsese acolo unde îl prinsese mesajul lui Lotcă, adică între paturi și peretele cu veceul, la doar doi metri de Lotcă. Nu avea cum să fugă decât sărind peste paturi și trecând prin spate. Dar unde putea să fugă într-o celulă de câțiva metri pătrați?

Lotcă își aprinse țigara sa obișnuită și o fuma liniștit. Stătea ușor într-o rână, evident în patul lui Michi. Când a stins țigara a întins mâna și i-a arătat lui Jean cele două cuvinte scrijelite pe perete. Jean era verde la față. Michi era și el speriat, dar se afla în partea opusă, la ușă. Nu știa dacă să bată în ea sau să țipe. Era cam aiurea pentru că în fond nu se întâmplase nimic. Jean ar fi vrut să facă ceva, chiar dădea semne că vrea să se miște, însă nu era în stare de nici cel mai mic gest. Se aștepta să fie omorât. Avusese o șansă teribilă să scape până atunci, acum simțea că această șansă nu mai exista.

Lotcă apucă marginea de fier a patului și începu cu un efort vizibil să tragă de ea. Bara de fier a început să se îndoaie. Se curbase mai bine de douăzeci de centimetri. Nervos, brusc, Lotcă a tras un pumn barei îndoite și aceasta s-a rupt, parcă ar fi fost o stinghie. Jean s-a făcut mai alb la față decât ar fi putut fi vreodată Alba ca Zăpada. Nu mai avea nimic de așteptat și nu mai putea să o întoarcă în nici un fel. Începu să își descheie pantalonii. Îi dădu jos. Își băgă mâna în chiloți. Era ud leoarcă. Lotcă nu părea foarte mulțumit, iar atunci Jean s-a dezbrăcat de tot. Tona de adrenalină care se eliberase în Jean nu părea să îl ajute prea mult. Cu toate astea el făcea tot ce putea. Până la urmă, după câteva minute, reuși cât de cât. După ce a terminat, a încercat să se îmbrace, dar imediat un “măăă!” puternic a secerat liniștea de mormânt a celulei. Lotcă își deschisese și el prohabul. Părea că adrenalina de la Michi, Jean și restul închisorii se afla în corpul lui Lotcă. Jean, care în general se mândrea cu instrumentul lui, era vizibil șocat. Lotcă i-a făcut semn să vina la el, arătându-i-l. Jean se mișca încet, parcă dorind să se întâmple ceva neașteptat. Nu s-a întâmplat nimic. S-a oprit în fața lui Lotcă privindu-l împietrit, ca un condamnat la moarte. Lotcă s-a uitat fix în ochii lui. Până la urmă Jean s-a așezat în genunchi și a început să îi mângâie obiectul lui Lotcă. Jean a început să fie tot mai energic, dar până la urmă a obosit. Nu avea curajul să se oprească. Tot spectacolul a durat aproape trei sferturi de oră. Între timp se dăduse stingerea. În final Lotcă s-a culcat în patul lui Michi. Probabil și Jean, căci nu a mai scos un sunet.

Michi nu putea să doarmă. Își dădea seama că era excitat cum nu mai fusese dinainte de a intra în penitenciar. Începuse să îi zburde mintea la tot felul de întâmplări erotice pe care le trăise, apoi la tot felul de întâmplări pe care era cât pe ce să le trăiască și pe care acum le împlinea în gândurile sale.

Îi veni în minte prima sa experiență cu o femeie. Vedea dintr-o dată totul mai clar ca niciodată. Aproape uitase acel episod. La vremea respectivă nebunia ținuse vreo două săptămâni. Erau aproape zece ani de atunci. El avea pe atunci doar cincisprezece sau șaisprezece ani.

Era curios cum în acea noapte îi veneau fără voia sa atât de clar în minte imagini pe care le pierduse printre alte amintiri de foarte mult timp. Vedea aievea detalii pe care nici nu crezuse că le-ar fi știut. Era foarte posibil ca multe să fie recreate de el în acea noapte, dar păreau uluitor de reale. Își aducea aminte de atât de multe lucruri, încât era greu de crezut că toate ar putea fi simple fantezii ale minții sale.

Vedea însă acum acele întâmplări, dramatice și erotice în același timp, într-o cu totul altă lumină. Se spune că primele întâlniri, primele experiențe, nu le uiți niciodată. Michi a vrut să le uite pentru că ele fuseseră prea dramatice pentru el. Evident îi plăcuse, dar se și speriase suficient de tare pentru ca să nu dorească foarte des să și le reamintească.

Nici nu mai știa cum o chema. Era o prietenă a mătușii sale, cu vreo treizeci de ani mai mare decât el. Avea probabil patruzeci și ceva de ani pe atunci. Aproape poate de cincizeci. Se cutremură. Realiză că femeia aia ar putea avea acum cinzeci și ceva de ani, poate șaizeci, “o fi deja pensionară”. Gândul ăsta îl irită teribil.

Nu își putea opri însă firul memoriei. Femeia era o tipă voinică, mult mai solidă decât el. Avea probabil la un metru șaptezeci, optzeci și cu siguranță peste nouăzeci de kilograme. Venea la mătușa sa în casă destul de des. Cam la o săptămână, două. Îi aducea lapte de la o țărancă cu care avea ea legături, care îi era verișoara ceva. Stătea cu mătușa sa la taclale, uneori îngrozitor de mult, însă de regulă el nu asista la acele bârfe muierești. De fapt, foarte mult timp nici nu prea o băgase în seamă. Femeia îl mai întreba una alta câteodată, îl gratula mereu, îl făcea bărbat mare, voinic, îl întreba de fete, câte și mai câte, însă Michi era întotdeauna jenat și de regulă nu răspundea.

Într-o zi de vară, când Michi era deja la liceu, dar în vacanță, femeia a venit în vizită la mătuși-sa. Nu a stat așa mult că a zis că e bolnavă. Era răcită cobză. Venise să îi aducă lapte și niște brânză, însă uitase sticlele de lapte acasă. I le-a promis pentru a doua zi, că se simțea rău și nu mai voia să se întoarcă. Mătuși-sa voia însă să facă ceva cu laptele ăla chiar în ziua aia. L-a trimis cu femeia ca să aducă el laptele. Ea stătea la câteva străzi de ei, dar asta însemna cam jumătate de oră de mers.

A plecat cu femeia și deși pe tot drumul i-a răspuns politicos la întrebări, el se gândise numai la ale lui. Nu prea fusese atent la ce spusese femeia. Era nervos că avea să întârzie la film. Vorbise cu câțiva băieți din cartier și trebuia să se întâlnească cu ei în față la Luceafărul. Avea toate șansele să întârzie. Femeia abia mergea și se tot văita că o dor oasele și că e tare răcită.

***

În noaptea aceea Michi își aducea aminte aproape toate replicile care se rostiseră pe acel drum. Culmea culmilor era că atunci, în ziua cu pricina, dacă l-ar fi întrebat cineva nu și-ar fi adus aminte mai nimic. Femeia stătea la o mansardă, într-un bloc vechi, de câteva etaje. Avea o singură cameră, pe un hol foarte lung, care lega camera de o bucătărioară. Nu avea baie, ci doar o chiuvetă în cameră. Exista și un veceu pe hol. În rest nimic altceva. Își aducea aminte că femeia îl servise cu niște dulceață. El o refuzase, dar ea pusese de cafea. Michi se grăbea teribil, însă femeia nu îi dădea laptele. Tot căuta sticle curate într-o debara, iar el aștepta tot mai iritat. Își aducea foarte bine aminte, că la un moment dat începuse să se plimbe nervos prin cămăruță și chiar încercase să se uite pe fereastră, dar aceasta avea un pervaz așa de lat că nu se putea vedea nimic în stradă.

Michi privea prin cameră cu ochii minții ca și cum era acolo. Își amintea cum se uita la un șifonier mare din lemn, cândva lăcuit și care stătea de ziceai că urma imediat să se prăbușească. Pereții erau de un verzui murdar, dați cu un rol penibil, cu floricele. În mijlocul camerei, după ce că era mică, se afla o masă mare, care dădea o senzație de disconfort. Pe masă se afla un milieu foarte mare și foarte rupt.

Michi inspectase casa femeii fără să fie foarte atent. Femeia îi ceruse la un moment dat să stea cu spatele că trebuia să se schimbe că deja se murdărise pe rochia bună. I-a zis că trebuie să își ia capotul, pe care de altfel îl flutura în mână. În timp ce stătea cu spatele, femeia îl atenționa mereu că trebuie să stea cuminte și să nu se întoarcă că e complet dezbrăcată. Îi spunea asta pe un ton destul de amuzat, însă el nu reacționa așa cum ea s-ar fi așteptat.

Începuse la un moment dat să îl șocheze cumva situația inedită. Devenise curios, însă nu avea curaj să se întoarcă. Se uita la peretele din față. Lipit de el se mai afla o măsuță cu un radio “Gloria” și cu niște cărți, care păreau de rugăciuni. Era însă acolo o carte pe care a putut să citească ceva care nu părea religios, ceva parcă cu “rațiunea”. Pe pereți femeia avea câteva icoane și două tablouri mai mari. Unul era destul de vechi și reprezenta un bărbat cu mustață pe oală, ceva care amintea de începutul secolului. Al doilea tablou reprezenta o femeie tânără. În el era pozată Carmen.

***

5

Sări în sus ca ars. Țipă pur și simplu. Inima îi bătea cu putere. Nu realiza dacă a avut o revelație sau doar visase. Avea impresia terifiantă că fusese tot timpul treaz. Își aducea aminte toate detaliile și nimic nu părea nelalocul lui. Nu doar că femeia din tablou semăna cu Carmen, dar i se părea acum că văzuse tabloul și la Carmen acasă. Tremura însă nu doar datorită asemănării, ci pentru că își aducea aminte perfect că femeia remarcase că se uitase lung la tablou și îi spusese că fata era fiica ei, care din păcate murise cu câțiva ani înainte datorită unui chiuretaj.

Michi rămase cu ochii pe pereți. Nu mai știa ce să creadă. Nu avea curajul să se gândească mai departe. Deși hormonii deșteptați aveau nevoie de continuarea visului, el nu mai avea curajul să se gândească la acel episod. Stătea cu ochii deschiși fiindu-i pur și simplu teamă să îi închidă. Adormi într-un sfârșit.

***

A doua zi a fost trimis la “câmp”. Era de fapt grădina închisorii, o suprafață mică cultivată cu legume, care se afla într-una din curțile închisorii. Erau doar câțiva deținuți. Unul din ei i se păru mai spălățel și intră în vorbă cu el.

– Salut tată, hai să te ajut să cari porcăria asta de sac, intră în vorbă cu deținutul.

Acesta părea un pic speriat de el, dar nu-i refuză ajutorul. Află imediat că tipul era ziarist, inginer de formație. Îl chema Victor.

După ce îl ajută să care sacul, forță nota având chef să discute cu tipul.

– Mă tată, nasol de tine, cum mă-ta ai ajuns aici?

Victor era vizibil timorat de limbajul achiziționat de Michi în ultimele luni, dar îi răspunse:

– Pentru niște chestii mai speciale, și lăsă o undă de mister în replica lui.

– E pe dracu, nu zău, și tu crezi că noi am intrat la mititica pentru banalități?

– Nu, am fost închis doi ani pentru că am fluierat în biserică. Deși replica părea ironică, bărbatul o rostise totuși serios, nerealizând efectul pe care îl produsese.

Michi se uită la el chiorâș și chiar era dispus să îi tragă vreo două.

– Zău mă, și te-a prins popa?

– Nu, am făcut niște chestii mai speciale.

Michi se enervă de-a binelea. La prima vedere Victor îi era simpatic, însă avea impresia că bate câmpii. Se gândi la un moment dat că acele chestii speciale or fi vreo aberație sexuală:

– Și ce mă, ai preferințe mai speciale. Păi ai venit bine că aici te pot servi băieții ăștia.

Victor realiză că mersese mult prea mult cu încercarea de a se face interesant.

– Nu nu…. Au fost niște motive politice. Sunt deținut politic de fapt.

Îi sunase bine ideea cu pușcăria politica, dar nu știa dacă nu cumva este luat la mișto.

– E, te, te, numai spune, chiar crezi că de asta te-au săltat? Ai făcut mișto de tovarăși, ai scuipat pe jos la miting, ai dormit la vreo ședință, ce ai făcut?

Victor continuă însă, încercând să facă abstracție de faptul că Michi îl ironiza:

– Mi-am depus carnetul de partid.

– Păi ce, te-au săltat pentru asta?

Michi devenise pentru o clipă serios și totodată curios.

– Da, ce crezi? M-au dat afară de la revistă mai întâi, colectivul de fapt, că cică nu eram eficient în muncă și îți dai seama că nu am mai găsit de lucru nicăieri. M-au băgat la zdup pentru parazitism. Dar totul este politic. Nu am mai vrut să scriu porcăriile lor.

– Păi ziceai că ești inginer. De ce nu te-ai dus la o fabrică undeva. De unde ești de fel?

– Din Timișoara, dar totul s-a întâmplat în București. Am încercat să mă duc înapoi la mine în oraș, dar nimeni nu a vrut să mă primească. Am stat la maică-mea la țară o vreme și apoi m-au săltat. Tu de ce ești aici?

Michi nu avea același chef să se destăinuie.

– Pentru că lucrurile nu au ieșit cum trebuie, spuse la rândul său cu un aer de mister. În orice caz, o să o vezi pe mă-ta cu mult înainte de a ieși eu de aici.

Au mai discutat te-miri-ce până au terminat treaba. Michi era impresionat. Găsise în fine un companion mai aproape de nivelul lui. Unde mai pui că era prima dată când vedea un deținut politic. Până în final fusese deplin convins de povestea lui Victor. Pe de altă parte, ziaristul era în mod clar mai spălățel decât toți cei de pe acolo. Avea de gând să îl mai caute și să mai stea la o taclale. Părea să se lege o prietenie. Pentru Michi personajul era extrem de interesant.

Seara s-a întors în celulă obosit. Lotcă stătea în patul lui într-o rână. Michi de cum intră își dădu seama că scena de cu o seară în urmă risca să se repete. Nu greși. La un moment dat Lotcă s-a dus la perete și i-a arătat lui Jean cele două cuvinte. Jean era la fel de speriat, dar parcă accepta mai ușor calvarul. Scena se repetă destul de asemănător. Singura diferență a fost aceea că Michi își aprinse una din cele zece țigări pe care le luase de la Victor pentru că îl ajutase. Jean nu era mai liniștit decât cu o seară în urmă, însă Michi cu siguranță da.

Stătea și asista ca la un spectacol. Se gândea că lumea în care trăia acum este atât de sălbatică, dar atât de liniștită. Nu exista decât luptă și respect. Forța își spunea cuvântul și până la urmă cel slab nu avea ce să facă decât să se supună. Dacă ceva nu îți convenea nu aveai decât să îți cauți un protector. Trebuia să faci servicii pentru asta, să muncești, să dai bani și dacă erai drăguțel trebuia să muncești și noaptea. Deși pentru el doar poveștile despre această lume ar fi fost ultra șocante în urmă cu un an, acum le accepta realitatea ca și regulă a jocului. Era ca atunci când băiatul învață să joace fotbal. La început ia mingea cu mâna, încearcă să își lovească adversarul, sare împreună cu toți ceilalți pe minge, asta până când învață regula jocului. După asta totul începe să aibă un sens. Dacă accepți regulile jocului intri în normalitate! Dispar angoasele, frustrările, începi să vezi mult mai în roz lucrurile, sau poate doar mai corect.

Michi trecuse prin multe drame în primele luni de închisoare. Acum, când nu mai era preocupat decât de supraviețuire, era eliberat de multe din frustrările pe care le avusese. Nu mai era afectat de faptul că pedeapsa era aberantă. Era imun la ideea nedreptății. Mai mult, era fericit când reușea să se ferească de vreun incident, când făcea rost de țigări sau când reușea să păcălească pe un altul și să iasă cu un avantaj, indiferent care.

Se excitase la fel de mult ca în seara precedentă. Jean și Lotcă se culcară la fel de repede. Ce era șocant era faptul că scena ajunsese să se petreacă într-o liniște totală. Nu se rostise nici un cuvânt.

Michi era prea bulversat pentru a putea adormi. I se părea că lumea închisorii este un loc pentru bărbații adevărați. În lumea de afară nu era decât un puștan aerian fără nici un punct de reper. Aici era însă în lumea reală. Adică în lumea în care oamenii sunt luptători. Cei de afară stau doar într-un mare incubator. Iar acea lume apară pe cei slabi. Cei puternici nu aparțin lumii de afară decât accidental. Dacă ești bărbat cu adevărat atunci trebuie să fi un luptător, să lupți pentru orice, pentru o femeie, pentru servici, sau pur și simplu pentru bani, să îți aperi familia, copii. Cine te poate apăra afară? Legea? Legea e pentru onaniști, nu pentru bărbați. Michi preluase această sintagmă de la niște pușcăriași mai vechi, de la ateliere. Legea garantează ca cei slabi să poată trăi așa cum ei, prin capacitățile lor, nu pot și nu merită să trăiască. Cel puternic ar trebui să poată supraviețui prin forța lui. Ar fi un haos cum spun unii? Nu i se părea că el ar trăi într-un haos. Haos este pentru cel neinițiat, pentru necunoscător. Dacă înveți regulile acelei lumi ea nu mai apare deloc ca un haos. Pe cel puternic înveți să îl respecți. Când el nu mai e puternic, un altul se ridică și îi ia locul. Se gândea chiar că dacă România ar deveni o mare pușcărie, ea s-ar dezvolta în câțiva ani la un nivel extraordinar. “Ce ar fi ca boșorogii ăia din CC să fie bătuți măr! Ce mă-sa, doar sunt niște moși impotenți. De ce să mai fie lăsați să conducă?”

“Cel mai tare ar trebui să învingă în luptă directă, prin forță și inteligență și nu prin protecția legilor”. Michi nu se gândea doar la forța fizică, ci și la istețimea prin care el de pildă reușise să își facă cât de cât loc în penitenciar. Era mândru că manevrase relația cu Lotcă astfel încât acesta nu îi făcea nici un rău. Mai mult, lăsase impresia că Lotcă e protectorul lui și astfel nimeni nu mai avea ceva de împărțit cu el.

Dincolo de toate acestea Michi începuse la rândul său să devină un bărbat adevărat, adică un vânător. Începuse să se rățoiască la rândul lui la diverși deținuți, pe vreo doi îi și pocnise. Reușise în mod cert să supraviețuiască mult mai bine decât ar fi crezut la început. Nu se împlinise nici măcar un an și deja parcă trecuseră cel puțin cinci. Simțea că asta îl făcea mult mai puternic.

***

6

Zilele următoare au curs în același mod. În unele seri scena cu Jean și Lotcă se repeta aproape identic. Alteori Lotcă se culca înainte de stingere. După o vreme însă, Jean nu părea neapărat bucuros, sau mai liniștit din cauza asta. Michi constată surprins că lui Jean începuse să îi placă de Lotcă. “Ce înseamnă forța! Dacă nu este îngrădită ea impune respect și adulație. Până la urmă, dacă lași să se împlinească violența, forța, se ajunge în final la pace și armonie. Actul în sine al violenței instituite în grup, chiar dacă doar simbolic, duce la armonizarea tuturor relațiilor. La respectarea celui care este deștept sau care are forță.”

Se mai întâlnise de vreo două ori și cu Victor. Personajul nu îi mai apărea însă atât de spectaculos ca la început. Aflase până la urmă că fusese de fapt subinginer, și nu inginer, că făcuse pe la seral facultatea, iar în fabrica în care lucrase, la Elba în Timișoara, răspunsese de gazeta de perete. Michi își dădu seama că ăia mai mult au vrut să scape de el, de l-au trimis la Ștefan Gheorghiu să-l facă ziarist. Pe măsură ce îl cunoștea mai bine i se părea tot mai aiurea asocierea dintre caracterul și istoria lui Victor și gestul, destul de nobil pentru Michi, al depunerii unui carnet de partid.

Ziaristul nu îi dăduse detalii despre asta, însă aflase că avusese o prietenă, o fostă prietenă mai exact, funcționară la biblioteca întreprinderii unde lucrase. O tipă pornită rău împotriva lui Ceaușescu. Fata avea un frate în Germania și pătimise din cauza asta. Întâi o luase cu contestațiile și memoriile, apoi la o vizită a lui Ceaușescu prin Craiova, se dusese până acolo sperând că îi poate băga o scrisoare în buzunar. Nu reușise, că se dăduse de gol, o prinseseră și o bătuseră măr niște securiști. În cele din urmă, împreună cu Victor se apucase să scrie mai întâi afișe, iar mai apoi niște manifeste bătute la o mașină de scris pe care o avea Victor de la o mătușă de a lui. El nu o declarase la miliție, că nu o folosise niciodată. De fapt fata era cea cu adevărat interesantă. Avea doar 23 de ani, în timp ce Victor avea vreo 28-29. De fapt el nici nu prea participase la chestia asta. Îi dăduse mașina de scris fetei și o ajutase să compună textul pentru manifest. Îl copiase și el dintr-o carte de istorie modificându-l foarte puțin. O încurajase de fiecare dată, mai ales la început, dar nu se implicase direct. După ce terminase Ștefan Gheorghiu fusese făcut ziarist la ziarul local. L-au mutat însă în scurtă vreme la București și de atunci el nu se mai interesase de fată.

Victor evita însă să dea detalii despre episodul cu arestarea sa. Pentru Michi era enervant acest lucru pentru că i se părea că Victor era doar un oportunist ordinar și prin urmare gestul cu carnetul de partid nu avea nici un sens. Îl interesa personajul în continuare, însă numai pentru nevoia de a-l descoperi. Simțea că ar putea afla ceva interesant în cele din urmă.

Vasile, gardianul, reuși să intre la facultatea aia nenorocită, la F.F. și era teribil de fericit. I-a adus vreo douăzeci de pachete de Snagov și nu mai puțin de trei sticle de vin, chiar și ceva mâncare. În celulă a fost un festin. După stingere au chefuit vreo trei ore. Destul de ciudat, în mare liniște, dar tot chef se cheamă. Jean și Lotcă s-au culcat în același pat. Michi s-a uitat până dimineața speriat la patul lor. Se putea rupe în orice moment.

Relația lui Lotcă cu Jean se transformase foarte mult. Michi avea deja comportamentul jenat al străinului care perturbă intimitatea celorlalți. În seara aia era mai excitat decât de obicei. A început să se gândească la fanteziile sale erotice din trecut sau doar din mintea sa încinsă. Și-a adus repede aminte de amintirile derulate în visele sale din urmă cu câteva săptămâni.

Pe femeia aia, prietenă cu mătuși-sa o chema parcă Frusina, în orice caz avea un nume caraghios, ceva de genul ăsta. Își aducea aminte, iarăși perfect, acea cameră, acel perete și da, da, nu se schimbase nimic erau aceleași tablouri pe el. “Ce tâmpenie să ai atâtea icoane pe același perete unde ai un afiș cu Florin Piersic” Își aduse aminte că asta gândise în acele momente și era convins că și atunci i se păruse o tâmpenie. Mai mult, pe masă erau câteva cărți de rugăciuni, niște reviste de broderie sau de tricotaje, că el nu le deosebea, și câteva numere din revista Cinema. Da, și cartea aia ruptă cu “rațiunea”. Dar de ce i se păruse lui că e de filosofie? Nu își aducea aminte exact așa că se lăsă prada gândului. Intră în visul său și se apropie de masă. Încercă să se apropie de aceasta, dar nu reuși. Încercă încă o dată. La un moment dat a avut câteva clipe impresia că poate să își apropie privirea de carte. Încercă să se concentreze. Stătu minute în șir, rupt de orice realitate, concentrându-se la scena cu peretele și masa. Încerca în zadar să meargă spre acea masă sau măcar să aducă cumva cu gândul cartea aproape de el. Nu reușea, însă la un moment dat, când aproape că nu mai rezista concentrării, simți în nări un miros greu. Era mirosul unui parfum de trandafiri cu care, în spatele lui, se dădea Frusina. Mirosul dulce se amesteca cu izul greoi al unei camere închise. La un moment dat auzi o muzică. Era un radio. Cânta Margareta Pâslaru.

– Imediat termin, Michișor, dar nu știu unde mi-am pus sutienul. Să nu te întorci că nu am nimic pe mine.

– Nu mă întorc, se auzi singur vorbind.

I se făcu frică, iar imaginea se spulberă într-o clipă. Deschise ochii. Era transpirat. Pulsul îi bătea foarte repede. Era absolut sigur că nu vorbise, însă se auzise pe sine uluitor de clar, ca și cum replica s-ar fi rostit în celulă. Încercă din nou să se concentreze asupra imaginii pe care o pierduse, însă nu mai reuși. După mai multe zeci de încercări ațipi.

***

A doua zi a mers din nou la grădină. Luase cu el o sticlă de vin, să bea cu băieții de acolo. Îl ajutase Vasile ca să o treacă în niște cearceafuri.

S-a întâlnit din nou cu Victor. Era abătut și ușor amețit.

– Ce dracu ai bă ziaristule? Te-au făcut ăștia mireasă? Ai luat-o până la urmă?

– Nu mă băiatule, am mâncat niște ouă stricate. Mi le-a trimis nevastă-mea.

– Cine? Ce mă, tu ești însurat?

– Da, sigur că da.

Michi se uita chiorâș. Nu bănuise așa ceva.

– Și nevastă-ta cine dracu e, fata din Timișoara? 

– Care fată din Timișoara? Întrebă Victor candid, ridicându-și privirea încețoșată spre el.

– Cum care fată, aia cu manifestele.

– A, nu dragă, aia era o proastă! I-am tras-o și gata, cum dracu să mă însor cu ea? Dar nici nu era din Timișoara, doar lucra acolo, ea era din Ploiești, era repartizată la Timișoara. Terminase filologia și risca să ajungă la dracu în praznic la țară, și era fată stilată, doar voia să fugă în Germania, așa că a aranjat cu nu știu ce rudă, a luat-o înainte de repartiție în spațiu, și-a făcut buletin, și a luat Timișoara la repartiție pe buletine.

– Păi ce dracu făcea la biblioteca unei întreprinderi?

– Păi acolo își aranjase măi băiatule, numai că era biblioteca clubului întreprinderii și nu la întreprindere.

Michi nu mai insistă. Un tablagiu i-a strigat pe amândoi și i-a pus să meargă cu un sac mare de cartofi la bucătărie. Michi a înțeles că era momentul să ia cu el sticla ascunsă într-un coș de nuiele. Dăduse norocul peste el. Avea la dispoziție cam jumătate de oră în care putea să se facă pierdut pe la bucătărie. A intuit bine. Pentru două pachete de țigări au primit niște fasole și chiar o bucată de salam, de la un deținut de la bucătărie, un fost brutar care își omorâse soacra în bătaie, dar care acum era unul dintre cei mai de treaba deținuți de la Gherla. I-a lăsat să stea într-o magazie dezafectată, chiar lângă bucătărie.

Au mâncat repede și la fel de repede au băut și sticla de vin. Se grăbeau de frică să nu fie prinși, dar și de teamă să nu împartă cu alții ceea ce aveau. Michi învățase că nu trebuie să intre în vizorul altora ca având resurse pentru că aveau să înceapă toți să roiască în jurul său și nu avea cum să mai scape. Probabil pentru că se simțea aiurea și era obosit, poate și pentru că nu rezista la băutură, Victor se amețise bine de tot.

– Mă Michi, să știi că ești tare de comitet. Ești cel mai bun prieten al meu. Să știi că atunci când ies de aici aranjez eu cumva să se deschidă din nou procesul tău. Îți iau eu un avocat bun, să fii sigur de asta.

Victor avea ochii umezi de la băutură și de la melancolia blegoasă în care căzuse. Își împleticea cuvintele și nu părea să își poată stăpâni foarte bine nici vorbele și nici echilibru.

– Mă Michi, băiatule, să știi că de un an de zile nu am mai pus băutură în gură. Acum e prima dată. Să știi că nu te uit că ești așa de treabă. Proasta de nevastă-mea nu mi-a adus un păhăruț barem, mi-a adus ouă stricate să mă omoare. Ce Michi, crezi că eu nu știu, are sigur un amant și ăla a pus-o să mă omoare. Rămâne cu casa și cu mașina, știu tot mă, dar vreau eu să fac pe prostul!

Victor încercase să ducă degetul arătător la tâmplă, dar mâna îi aluneca și degetul aproape îi intră în ochi. Michi se amuza de halul în care ajunsese atât de rapid ziaristul, dar îl intriga ceea ce îi spunea.

– Ce bă, Victore, ai mașină? Ești tare tată!

– Sigur, bă, că am mașină. O Dacie meseriașă. Roșu aprins.

– Zău, mă, și te pomenești că stai și printr-o vilă de te îmbolnăvești.

– A nu, am doar un apartament cu patru camere. Pe Moșilor.

            Michi se irită brusc. Ridică ușor tonul.

– Bă, daʾ trăiesc bine ziariști. Pupați în cur pe nea Nicu, da uite că merită. De ce te-ai prostit mă să fluieri în biserică? De tâmpit ai?

– Nu mă Michi. Nu trăim chiar așa de bine. Ăia de la “Scânteia”, sau de la “România Liberă” poate, sau poate ăia din televiziune, dar noi la un amărât de săptămânal nu o duceam așa de bine. Apartamentul și mașina le avea Sanda, nevastă-mea, înainte de căsătorie.

Michi se enervă de-a binelea. Îi trase un ghiont puternic pentru că începuse să vorbească prea tare. Îl enervase însă foarte rău și obsesia lui Victor că nevastă-sa îi ia mașina și casa, care de fapt erau ale ei. Era tot mai iritat. I se părea acum de-a dreptul incredibil ca Victor să fie disidentul care iese din partid.

– Ia zi bă, Victore, și de fapt cum mă-ta ai ajuns aici? Să nu îmi mai spui că pe motive politice că nu te cred și te și pocnesc.

– Ba politic sunt Michi băiete. Am belit-o urât că nu am știut să negociez ca lumea.

– Ce să negociezi, mă?

– Băi, nu a ieșit treaba ca lumea înțelegi? Eu am zis că o să mă descurc, dar nu am putut. M-am dus la fund de tot. Mă, Michi, eu am fost cu ăia cu meditația, dar atunci am scăpat.

            Michi se uita suspect la Victor. Acesta a reluat imediat ideea.

– Mă, meditația transcen… trenscen.. tarnsce. Mă rog mă cu transcedentalii ăia. Mă, abia venisem în București și m-a luat unul din redacție la o întâlnire a ălora, ca boul, cică mă scotea în lume. Adică de țăranul … adică moa, a venit nene în București. Auzi tâmpitul unde m-a dus.

            Michi făcea eforturi disperate să-l înțeleagă. Era convins că venise momentul să afle misterul lui Victor. Dădea ușor din cap și-l încuraja să vorbească.

– E când le-a tras-o la ăștia cu meditația m-au anchetat și pe mine și m-au pus să dau cu subsemnatul. Știi tu, chestii din astea… Am turnat pe idiotul ăla care m-a trimis acolo și am scăpat ușor. Știi eu nu semnasem pe nimic pe acolo, că am fost deștept. Mă băiete și am reușit să mă descurc în felul ăsta, da` cam la un an, ofițerul de legătură, ăla la care ciripeam, a fost schimbat, l-au dat afară, nu știu. Bă și ăla care a venit a zis că adio…. e cazul să….

            Michi îl zgâlțâi bine de tot. Îi căzuse în fine fisa.

– Cum adică bă să ciripești? Ce mă-ta în cur ai fost turnător?

            Victor deschise ochii mari spre el, semn că nu mai putea să îi controleze prea bine. Își șterse nasul zgomotos cu mâneca apoi reveni cu un soi de bună dispoziție.

– E te te turnător! Nu bă, m-au strâns cu ușa, ce era să fac? Să fac pârnaie de idiot? Nu le spuneam mare lucru. Baliverne. Nu era cine știe ce. Asta cu mustăciosul, dar l-au schimbat și a venit unul tinerel. Mă tată, ăsta venise din Timișoara, sau fusese doar detașat pe acolo, habar n-am, dar domneʾ știa de afișele alea lipite de gagica mea. Nu știa cine le lipise, că ar fi arestat-o, dar proasta aruncase și manifeste de câteva ori și numai pe lângă fabrică. Tâmpită băi Michi. Proastă dă-o dracu de fufă.

            S-a oprit brusc. Rămase câteva secunde parcă împietrit. Avea fața schimonosită. Era supărat de ceva. Părea foarte important. Uitase ce voia să zică. În fine, cu un efort deosebit reveni:

– Băi Michi, băiatule, și ăștia, înțelegi, adică securiștii, bănuiau de atunci pe cineva din interior, adică din rahatul ăla de fabrică, iar când ăsta tânărul m-a luat în primire, mi-a citit dosarul și a văzut că lucrasem la ăia, bă m-a luat tare, înțelegi? Habar nu avea de fapt! A mers la plesneală. Bă, și atunci am cedat ca prostul. Am vorbit de manifeste, de tot…

– Bă, dar cam bou ești! Și te-au băgat la mititica, bravo bă, te-ai aranjat!

Michi zâmbea, chiar îi plăcea ce i se întâmplase lui Victor. Parcă o merita.

– A, nu mă, nu m-a arestat pentru asta. Păi nu am spus că eram și eu implicat. I-am vorbit doar de Maria, așa o chema pe proasta aia.

– Cum adică, ai turnat-o pe fată?

De data asta țipase de-a dreptul. Îi venea să-l pocnească.

Victor sări că ars:

– Adică ce voiai să fac? Să fac pârnaie pentru aia? În definitiv ea le făcuse, ea trebuia să plătească.

Victor zâmbi cu gura larg deschisă și îi făcu brusc cu ochiul.

– Au arestat-o bă băiete și am reușit și eu să îndulcesc relația cu ăsta tinerelul. Deștept, lucru, nu?

– Păi și ce mă, nu au aflat până la urmă că și tu erai implicat?

Michi nu mai zâmbea. Tremura de nervi.

– Nu mă băiete tată, că i-am spus că doar bănuiam, că nu știu sigur, dar ea trebuie să fie, că spune bancuri, că face pe nebuna, știi tu….

Michi nu știa și nu voia să știe. Era însă groaznic de intrigat.

– Cum și ea nu le-a spus că tu i-ai dat mașina de scris?

– Nu mă, ea nu a suflat un cuvânt. Ăștia de la secuʾ nu au știut nimic. Nu mă, că era nebuna rău, nu ciripea, nu făcea chestii de astea.

Michi era scârbit. Curiozitatea îl făcea însă să meargă până la capăt.

– Bine mă și cum mă-ta ai ajuns până la urmă aici?

– Domne asta m-a sfătuit un avocat. Adică, mă rog, avocatul m-a sfătuit chestia cu carnetul de partid. Vezi tu, am avut oarece probleme cu niște bani. Am vrut să fac o casă la țară am împrumutat niște bani, nu am putut să îi dau înapoi, mă rog mi-a venit ideea atunci să o șterg dracu din țară să scap de anchetă, când or vrea ăia să vadă unde sunt banii. A ieșit rău că nu aveam cum să o șterg și avocatul mi-a zis tată să îmi depun carnetul, că a mai aranjat el așa cu alții și a mers. Ideea era că mă dădeau afară pe motive politice, eu scriam la ambasadă la nemți și depuneam și cerere de plecare definitivă. Într-un an, doi te lăsau până la urmă și ăia de acolo te luau de disident că ai ieșit din partid. Înțelegi? Mă, sunt proști măi băiete și nemții ăștia, vai de capul lor!

Victor radia de plăcere. Reușise să vorbească coerent câteva minute. Părea sincer mâhnit de faptul că nemții sunt atât de naivi. A dat să zică ceva de nemți dar s-a oprit din nou derutat. Își pierduse iarăși firul ideilor. De data asta și-a revenit mai repede.

– Mă și cum ziceam, așa am făcut. M-au dat afară de la ziar, însă s-au prins repede de chestia cu banii și au început ancheta. E și atunci am vrut să o șterg din țară pe la unguri, dar m-au prins și m-au băgat aici. Victor avea scurte momente când putea să se controleze și vorbea coerent.

– Păi și cu delapidarea ce s-a întâmplat?

– A, de aia până la urmă am scăpat.

            Lui Michi i se părea chiar aiurea. Să te sperii de una și să dai în alta. S-a speriat prima dată și s-a dat de gol, acum a vrut să fuga și l-au săltat, ca până la urmă să scape basma curată cu banii probabil furați.

– Cam ai ghinion, gândi cu voce tare Michi.

– Să știi că am, că puteam să negociez cu ăia să scap cu totul de pușcărie, dar ca prostul nu m-am orientat. Asta e, sunt prost!

– Ce dracu să mai negociezi? Te-au prins. Zi mersi că ți-au dat doar atât. Puteau să te salte pentru mai mulți ani.

– Păi nu Michi, că eu am negociat la anchetă când m-au săltat la Arad. Îți dai seama că m-am prins de situație și m-am orientat.

Michi devenise iarăși curios. Nu putea să înțeleagă ce continuare ar putea să aibă o asemenea poveste abjectă.

– Cum adică tată, că nu mai înțeleg nimic. Ce dracu aveai să le dai ca să poți negocia tu cu ei?

– Cum ce? Nume. Asta așteaptă băieții. Am scăpat cu ocazia asta și de chestia cu banii. Că de, sunt deștept câteodată. Da’, tare deștept!

În timpul ăsta Victor jubila de plăcere, iar ochii umezi și roșii de la băutură îi străluceau.

– Vezi tu Michi la chestia cu banii nu am fost prost să semnez cu numele meu. Am potrivit semnătura lui socră-miu și astfel l-am aranjat pe babalâc. O javră care oricum nu mă plăcea. L-am turnat la băieții, și proști cum sunt, nu s-au prins. L-au săltat și e la pârnaie, pare-mi-se în Rahova.

            Michi încremenise. Nu îi venea să creadă ce auzea. Își stricase mai de mult părerea despre Victor, dar asta pusese capac la toate. Era prea de tot. Era infect. Era culmea abjecției.

– Cum adică mă nenorocitule! Vrei să spui că l-ai băgat pe socră-tu la pârnaie fără ca omul să facă nimic?

– Ba bine că nu! Dă-l dracu de boșorog, că tot nu mă plăcea, nu ți-am spus?! I-au dat cinci ani, o să facă probabil doar doi, trei, însă eu între timp ies de aici și dau divorț și mă aranjez. Îl dau falit pe moșu.

            Michi era total scârbit. Auzea și parcă tot nu credea.

– Cum mă să îl lași falit, te-ai tâmpit?

            Victor radia de bucurie, iar ochii îi erau din ce în ce mai tulburi. Se oprise câteva secunde, ca pentru a spune ceva important, după care continuă:

– Mă Michi păi tu nu ai învățat că eu sunt deștept? Ce crezi că sunt prost? Am convins-o pe Sanda să vorbească cu moșul să îi treacă totul pe numele ei ca să nu îi confiște miliția totul. Ei și ce zici? A mers. Am reușit să aranjez totul. Moșul avea un apartament la Leonida. O mașină a lui, plus o casă la țară. Ei, judecă și tu! Toate astea plus, ce am eu cu Sanda, împărțite la doi, sau cu un avocat isteț pot să obțin chiar mai mult. Nu băiete? Sunt tare, ce zici? Ies de aici, da’ mă aranjez.

Stătu câteva secunde bune pentru că Michi nu scotea un cuvânt, apoi continuă.

– Să știi Michi că nu te uit tăticule, să stai liniștit că aranjez eu cumva.

            Michi se îngălbenise la față. Îi venea să vomite. Individul era mult prea abject. A avut la un moment dat intenția să-l pocnească. S-a oprit însă. S-a ridicat și a plecat fără să spună un cuvânt. S-a dus din nou la “grădină” Se gândea la Victor și i se părea că un individ atât de abject nu avea ce căuta acolo. “Ar trebui poate să fie atenți pe cine aduc împreună ăștia. Pușcăria este un loc unde asemenea indivizi nu au ce căuta. E prea de tot! Asemenea scursori nu ar trebui să stea printre oamenii adevărați. Aici ar trebui să fie doar cei care au sfidat legea și nu javrele ordinare. Pușcăria este pentru oameni adevărați, nu pentru labagii. Asemenea javre ar trebui să stea ….”

Michi se opri fără să vrea. Nu îi găsea un loc lui Victor. Era evident că dacă nu avea loc în pușcărie ar fi trebuit să stea afară, dar i se părea aberant și acest lucru. Dădea cu o cazma aiurea în pământ și nu putea să-și oprească șirul întrebărilor. “Chiar, unde ar putea fi locul lui Victor? Ce se poate face cu unul ca el? Ce putem face cu javrele ordinare?” Deodată i se lumină fața. “Sigur că da, javrele astea ar trebui omorâte! Scursorile de felul ăsta trebuie eliminate. Nu ar trebui să fie lăsați aici, nu ar trebui lăsați nicăieri. Ar trebui să fie luate măsuri pentru a fi eliminate javrele dintre noi”.

            Michi s-a gândit la aceste lucruri și după ce a terminat munca la “grădină”, iar seara la culcare, după stingere, a continuat să se gândească la Victor. Era clar, nu avea nici o soluție. Ar trebui ca cineva să-l omoare pe ticălos. Nu avea ce să caute acolo! Simțea că nu poate să mai stea în același loc cu Victor. Ar trebui eliminat, dar cine să o facă? Lotcă? Dar, cum să-l convingă? Ar mai fi fost un tip, al dracu și dur, la ateliere, dar nu prea îl cunoștea. Cum ar putea însă, în general, să convingă pe cineva? Se enervă teribil. La un moment dat nu a mai putut să stea întins și s-a sculat pentru a face câțiva pași. A trebuit repede să se bage în pat. Făcea prea multă gălăgie. Era și mai nervos. Chiar nu putea să găsească pe nimeni. A trecut în revistă până la urmă pe toți cei de acolo care ar fi putut săvârși o asemenea crimă. Avea impresia că avea să se facă dimineață și el tot nu va găsi pe cineva.

Din senin, ca și cum un văl gros i se luă după față, a avut însă o revelație. De ce să pună pe altcineva? Ar putea foarte bine să îl omoare el! Ce ar putea să pățească? Să intre în pușcărie? Nu era el condamnat pentru crimă? Și nu pentru una, ci pentru trei? Michi reuși în fine, pentru prima dată să își pună o întrebare, care îl rodea de mult, dar pe care nu avusese nici un moment curajul să și-o pună:

“Dacă totuși chiar eu am omorât femeile alea? Dacă dracu sunt ca și criminalii ăia din filme, cu vreo personalitate din aia multiplă?” Îl rosese această idee demult, dar acum calm și liniștit putea să o accepte ca o posibilitate. A rămas șocat de ce îi trecuse prin minte. Pentru moment uitase și de Victor.

Dintr-o dată, în liniștea aceea totală, se trezi bufnind în râs. Râdea sincer așa cum nu o mai făcuse de foarte mult timp. Vorbea singur.

– Și ce dacă le-am omorât eu? Ce sens are să îmi pun problema din moment ce fac pârnaie pentru acele crime? Ar fi chiar bine să le fi omorât, că atunci măcar ar fi normal să mă aflu aici.”

Michi se gândi că până la urmă tot răul este spre bine. Lotcă trase o înjurătură, așa că Michi încetă cu zgomotul. O liniște teribilă puse stăpânire pe el. Era chiar fericit. Avea o misiune cu totul specială.

Se culcă mai senin ca niciodată.

***

7

Din păcate în următoarele zile nu a reușit să îl mai întâlnească pe Victor. Pe undeva îi convenea. Se gândea febril la modalitatea de a-l omorî. Ideea nu-l mai părăsise din noaptea aceea. Îi trecuseră prin minte o sumedenie de soluții, cele mai multe de prin filme. Problema era că nici una nu părea să aibă șanse de a fi utilizată în pușcărie.

Zi și noapte stătea cu gândul la crimă. Din ziua în care luase hotărârea de a-l omorî pe ziarist se transformase total. Se simțea alt om. Se considera un profet, un judecător, un reprezentant al oamenilor curați. Intra adesea în reverii, care pentru un om din afara penitenciarului ar fi părut macabre. Pentru el reprezentau tot ce își putea dori mai mult în acele momente. Discret, se interesase pe la pușcăriașii mai bătrâni dacă au mai fost crime prin închisori, la început doar pentru a vedea dacă ăia care au încercat au fost prinși, evident nu voia să greșească. Mai apoi a început să întrebe mai multe, în speranța de a găsi modele, pentru că el nu avea absolut nici unul. Cele mai multe dispute despre care aflase avuseseră însă loc la un nivel gregar. Erau doar simple plăți de polițe, niște comportamente agresive înfiorător de primitive.

            După o săptămână a intrat în criză. Nu găsise nici o soluție. Începuse să caute mai puțin pentru că se simțea tot mai stresat. Se gândise la foarte multe posibilități. Nu reușise însă să facă rost de otravă de la cabinetul medical, de fapt nici nu se prea pricepea la așa ceva, nu reușise să facă rost nici de un cuțit sau măcar de o lamă. Ce putea să facă? Nu era nici așa solid să îl prindă cumva la spălător și să-l țină cu capul în chiuvetă. Încercase la un moment dat să bage zâzanie, să facă ca altul să-l bată și să-l omoare. Nu reușise însă decât să-l facă pe un mălău să-i dea două palme lui Victor. Pe de alta parte i se părea cumva că ar fi normal să-l omoare chiar el și asta direct, nu prin intermediari.

A început ușor, ușor să se gândească mai puțin la crimă. Era exasperat de propria ineficiență. După mai multe săptămâni de febrile căutări nu reușise să găsească absolut nici o soluție. Era supărat, însă începuse încet, încet să accepte ideea că nu știe cum să o facă. Pe de altă parte, îi era tot mai mult teamă că nu va reuși să-l omoare, dar va fi prins și va mai fi și pedepsit complet aiurea. Ar fi acceptat cu seninătate o pedeapsă, dar cu o singură condiție. Victor să fie mort.

Lucrurile intrau în normal. Perioada de entuziasm aproape trecuse, iar el revenea încet la problemele lui obișnuite. Cel puțin subconștient, acceptase ideea că nu poate face nimic. Într-o bună zi însă s-a produs catastrofa. L-a întâlnit pe Victor la dușuri. Radia de fericire. Îl privea cu ochii săi mari negri drept în față. A sărit la gâtul lui și l-a pupat de mai multe ori. Michi era derutat de un astfel de gest neinspirat, mai ales acolo.

– Bă, îmi dau ăștia drumuʾ că am fost cuminte. Vineri plec.

Michi se înnegri. Făcea tot posibilul să nu arate acest lucru.

– Bravo, șefule, mă bucur pentru tine. Te-ai aranjat. Felicitări. Să știi că chiar mă bucur și tare aș vrea să bem un pahar împreună. Dar tu ar trebui să faci cinste. Ia zi bă, dai de băut?

– Bă Michi, băiatule, îmi e cam frică zău, dacă mă prind ăștia și se răzgândesc dracu? Nu, pe bune, vreau să fiu cuminte. Uite îți promit că aranjez să primești aici niște băutură după ce ies. O trimit pe proasta de nevastă-mea.

– Păi de ce, boule, să o trimiți pe ea. Ce, o să o lase înăuntru ca să i-o tragem? Las-o dracu acasă și vino tu.

– Nu, mă ce dracu! M-am tâmpit să mai vin prin zonă? Lasă, să vină ea, mă, să facă mișcare!

            Michi era debusolat. Deși nu avea real în minte vreo idee legată de vinul despre care discutase, i se părea că înregistrează un ultim și zdrobitor eșec. Încă o dată comportamentul abject al lui Victor îl întărâta peste măsură. Ce putea să facă? Privea resemnat cum ratează ultima șansă. Era miercuri. Ce șanse ar mai fi avut? Nu avea soluție! Singurul lucru care îi trecu prin minte era acela că nu mai putea face altceva decât să-l enerveze.

– Auzi bă, dacă tot te doare în cur de nevastă-ta, ia zi, cât ceri ca să i-o trag și eu? Eventual băiatule, dacă ridici prețul, punem bani toți băieții din salon, și o facem poștă.

            Replica avusese efectul scontat. Victor se enervă. Se înroșise. Își reveni însă repede.

– Bă Michi, eu nu fac chestii de astea. Cât îmi este nevastă, o sparg dacă calcă pe bec. După aia mai vedem. Numa’ că Michi când o să ieși tu de aici nu știu dacă o să poți să i-o mai tragi sau dacă o să îți mai placă.

Aceste replici Victor i le-a zis râzând cu o poftă teribilă, după care s-a întors și a plecat fluierând.

Michi rămase cu un zâmbet rece pe față. Simțea că a pierdut și ultima bătălie.

***

            Toată seara s-a gândit la o strategie. Era ultima lui șansă. Nu știa însă cum să mai potrivească ideile și soluțiile. La un moment dat îi veni în minte o întrebare simplă. “Oare gemenele cum mama naibii fuseseră omorâte? Dar Carmen?” Constată cu stupoare că, deși fusese anchetat, judecat și condamnat pentru acele crime nu avea habar despre modul în care ele se comiseseră. Încercă, a câta oară, să se concentreze. Era imposibil să nu îi fi spus căpitanul ăla de miliție ceva la anchetă. Totuși nu își aducea aminte de nimic. Parcă văzuse niște fotografii cu cadavrele fetelor, dar nu mai era sigur.

“Aș putea să îi dau în cap cu o cazma? Asta e! O să mă prindă și o să îmi ia boii de la bicicletă. Hai că e bună, nu îmi mai dau drumuʾ înainte de termen, dar merită.” Stătu însă câteva clipe pe gânduri. “Cum dracu să mă prostesc în halul ăsta? Să ucid ca un mitocan? Eu sunt intelectual, ce mă-sa în cur?”

Afară mijeau zorile și el nu închisese un ochi. Nu găsise nici o soluție. Ațipi doar cu puțin înainte de deșteptare. Se sculă buimac. Lotcă își fuma deja țigara obișnuită. Jean făcea grijuliu paturile. Se văita că îl doare spatele și se lăuda că o să se ceară la infirmerie că nu se mai poate altfel.

– Și cum mă-ta faci Jeane să îi convingi că ești bolnav, că nu ai sânge pe tine, și nu ai nici spume la gură?

Michi întrebase pentru că era sincer curios să vadă dacă Jean avea vreo stratagemă de a se duce când vrea la infirmerie.

– Nu știu babanule, oi vedea. Eu fac toate chestiile astea la plesneală. Văd la fața locului, nu stau ca prostul să mă gândesc un an înainte.

            Michi râse de replica antiintelectualistă a lui Jean. Exact însă când ușa celulei se deschise îi căzu brusc fisa. “Da, era ultima soluție!” Se băgă înaintea lui Lotcă, care se și sperie de atâta tupeu. Ușa se deschisese, iar în față îi aștepta un gardian tinerel. Michi, pentru prima dată în viața lui, se uită șașiu la acesta și cu un aer foarte sobru îi spuse:

– Să știi dragă că mama este de altă părere și nu mă mai lasă în parc să mă joc cu tine. De altfel muzica asta care se aude este mult mai bună cu lămâi.

După aceste replici absurde își ținu respirația și se prăbuși la pământ că o cârpa. Reacția a fost atât de ciudată încât a reușit să sperie pe toată lumea. Jean, care trăise și experiența morții lui Falcă, începuse să tremure de spaimă. Chiar și Lotcă, care îl luase în brațe, se bălăbănea cu el neștiind ce să facă. Gardianul, un puștan cu o mustăcioară în formare, intrase și el în panică. Michi a ajuns în câtva minute la infirmerie. Și-a ținut răsuflarea aproape tot drumul.

Când a ajuns în fața doctorului arăta că dracu. Noaptea de nesomn își spusese și ea cuvântul. Doctorul a zis ceva în păsărește unui băiat care făcea pe asistentul, că ceva de genul ăsta fusese în libertate, după care a ieșit. Flăcăul ăsta se pregăti imediat să-i facă o injecție. A luat o fiolă și a introdus acul seringii în ea. A luat o altă fiola de ser fiziologic și se pregătea să o introducă și pe aia în seringă. Fără să stea pe gânduri Michi și-a băgat degetele în gât și a vomitat instantaneu. Băiatul a lăsat injecția și s-a apucat să îl ajute. Văzându-l pe asistent derutat a devenit mai stăpân pe situație și a cerut o cană de apă. În timp ce infirmierul s-a dus la chiuveta, el a golit conținutul seringii și a tras din fiola cu ser tot conținutul.

După ce s-a mai liniștit atmosfera infirmierul i-a făcut injecția. În seringă nu era decât apă chioară.

Michi s-a întins pe pat și a început să moțăie. Se pare că acest lucru îl așteptase și infirmierul. Părea foarte sigur de el. A plecat din cameră liniștit.

            După puțin timp, Michi s-a ridicat și a început să inspecteze camera. Era teribil de mulțumit. Nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar fi posibil așa ceva. Găsi rapid trusa sterilizată a infirmierului. A șterpelit singurele două ace. S-a mai uitat în jur, însă nu găsea nimic altceva interesant. În cuier văzuse un halat. S-a dus la el și a căutat rapid în toate buzunarele. Nu a găsit decât o batistă. A vrut să o ia dar a pus-o la loc. Un nasture dădea să cadă. La rupt și l-a băgat în buzunar. Nu știa nici el de ce făcuse acest lucru. Poate dintr-un reflex.

Ușa de la cameră era deschisă. Infirmeria avea trei sau patru cămăruțe și un salon mai mare. Michi se afla într-una din cămăruțe, chipurile de tratament. În salon ar fi fost trimis doar dacă medicul ar fi considerat că trebuia ținut mai mult timp acolo. Camera dădea într-un hol. Era clar că dincolo de acesta erau paznici. De pe hol se făcea o ușă mai mică, probabil o toaletă. Intră. Într-adevăr era o toaletă. Căută febril pe chiuvetă. Chipul începu să-i radieze. Găsise o mașină de ras. Scoase lama din ea și o păstră. Aia putea fi bună în orice situație. Pe ușa de la baie se afla un halat roșu, de spital, din molton. În buzunare găsi o pereche de ochelari. Și-i puse la ochi. Abia vedea. Îi luă totuși. Ceva îi încolțise în minte. Își aminti că văzuse în camera cu patul un stetoscop și un dulăpior de medicamente.

Își puse halatul pe el, stetoscopul și ochelarii. Găsi și boneta infirmierului. Forță dulapul și luă câteva flacoane la nimereală. Nu mai putea să facă altceva decât să riște.

Ieși pe ușă cu o siguranță fantastică. Se uită după gardieni. Probabil datorită ochelarilor, nu îi văzu. Pentru că nimeni nu părea să îl oprească o luă la sănătoasa spre ateliere. Chiar înainte de a ajunge, în fața ușilor, observă un gardian tinerel cu o mustăcioară neagră ca abanosul. Îl privea suspect și părea că nu știe cum să procedeze. Michi s-a dus direct la el și l-a luat tare.

– Sergent, du-te înăuntru ca să nu mai intru eu acolo și caută-l pe deținutul 16083, era numărul lui Victor. Ai grijă că e suspect de hepatită. Nu te apropii de el. Trimiți imediat pe cineva la infirmerie cu el, la camera 11.

Habar nu avea ce cameră era aia, dar era absolut necesar să fie sigur pe sine.

Gardianul era dezorientat. Dădu să întrebe ceva. Realiza că ceva nu era în ordine, dar nu știa cum să reacționeze. Michi speculă momentul de bulversare și se rățoi la el, ridicând bine de tot tonul.

– Ai auzit, bă!? Camera 11, că numai acolo am izolator. Haide bă, șterge-o, că animalul îmbolnăvește toată închisoarea!

Michi se întoarse imediat și o luă spre infirmerie, lăsând gardianul într-o zăpăceală totală. Tinerelul nu a avut curajul să strige după el, așa că până la urmă a intrat în atelier. Michi a ajuns în câteva clipe la infirmerie. Nu s-a dezbrăcat. A luat cana din care băuse, a vărsat în ea un flacon de medicamente, care i se părea lui a fi ceva de nervi, ceva cu “calm” la sfârșit. A pus niște apă în cană și a lăsat-o pe o noptieră.

Michi era un pachet de adrenalină. Simțea o emoție imensă și o bucurie pe măsură. Era prima dată când, după foarte mult timp făcea ceva cu adevărat important. Era atât de prins de emoțiile organizării, că nu avea timp nici un minut să se gândească rațional la ce se întâmpla. Este adevărat, nici nu dorea.

Ieși în hol la timp. În câteva clipe ușa infirmeriei se deschise. Un gardian în vârstă apăru cu Victor. Michi stătea cu spatele, uitându-se la niște hârtii pe care le luase de prin cabinet. Încercă să vorbească foarte gros așa cum o făcuse adeseori în liceu când se prostea dând telefoane colegelor. Reuși destul de bine.

– Du-l te rog în salon să își ia medicamentul din cană. Trage-i bastoane în coaie dacă nu bea tot.

În timpul acesta el intrase pe o alta ușă, ca și cum ar fi mers în alt cabinet, era însă ușa de la baie. A lăsat-o întredeschisă pentru a urmări ce se întâmplă. Firesc, la un moment dat, gardianul a întrebat din hol ce trebuie să facă.

Michi nu avea nici o idee. Reușise să-l facă să bea medicamentele. La altceva nu se mai gândise. “Totuși nu e bine să rămână aici, poate îl salvează dracului ăștia! Ar fi bine să stea undeva unde nu îl vede nimeni. Absolut nimeni. Da, asta era!”

– Ia-l dracu de aici, că nu sunt în carantină, să-l țin la hotel. Du-l în celulă la el și după-amiază îl trimiți la lucru.

Bărbatul a șters-o cu Victor. Michi a verificat cana. Băuse tot. Acum era cu adevărat liniștit. Nu mai fusese probabil atât de fericit de când intrase la facultate. Iată că după foarte multe luni de stat acolo reușea în fine să ducă ceva până la capăt. “Și totul a mers ca pe roate”.

Se simțea extraordinar. S-a dezechipat și s-a întins. Merita să tragă un pui de somn. Nu a reușit însă să doarmă. Era prea bucuros. Îi reușise totul. Din păcate nu știa dacă pumnul ăla de medicamente era suficient.

După vreo două ore a apărut medicul. A vrut să îi dea scutire de munca, însă el a garantat că se simte bine și că vrea la ateliere. Medicul, un bătrânel ursuz și cam tâmpițel, a ridicat din umeri nepăsător și l-a trimis la muncă.

În zece minute a fost acolo. Victor nu apăruse. Era un semn bun. Era excelent să fie singur în celulă dacă i se făcea rău. Avea șanse la o moarte lină. “Poate e deja din nou la infirmerie și eu nu l-am văzut!” îi trecu un gând sumbru prin minte. “Cam greu de crezut să nu-l fi observat, dar poți să știi. Dacă o fi bine mersi în salon?” Era plin de gânduri, care de care mai contradictorii. Din păcate nu putea să facă nimic altceva decât să aștepte. Cu cât treceau minutele și Victor nu apărea la ateliere, cu atât bucuria lui creștea. La un moment dat s-a gândit că până la urmă totul fusese foarte ușor.

Pe la patru însă a apărut Victor. Arăta ca dracu. Abia se târâia, însă gardianul care îl adusese părea că nu are chef să țină cont de această evidență. Victor moțăia pe picioare. Era vizibil că nu putea să își țină echilibru. Michi nu intră în panică. Se gândi că trebuie să pună în aplicare planul doi. Nu avea însă nici un plan doi. Dar avea o convingere extraordinară că putea inventa unul ca și de dimineață. Își luă niște piese în mâna și se duse la strungul lui Victor. Se gândea că trebuie să stea cât mai aproape de el. Victor se chinuia să potrivească o piesă în universal. Nu reușea. Michi scăpă intenționat piesele pe jos pentru a aștepta momentul oportun. Nu știa ce va face, dar era convins că se va descurca.

Din păcate Victor nu reușea să se descurce cu universalul ăla. Maistrul care răspundea de ei se apropia. I se auzea vocea baritonală tot mai clar. Până la urmă Victor reuși să fixeze piesa, iar acum încerca să o strângă în universal cu cheia. Venise momentul! Michi se uită o fracțiune de secundă la strungul lui Victor, era un Rangheț foarte vechi.

Exact în momentul în care Victor se apucase să strângă piesa în universal, Michi luă de pe jos o bucățică de metal și o aruncă cu putere într-un bec mare de neon, de 500 de W. Uimitor, reuși să-l nimerească. Acesta explodă undeva în spate. Toată lumea s-a întors după zgomotul asurzitor. Aproape imediat s-a mai auzit o bubuitură și un urlet. Era Victor, îngenuncheat în fața strungului. Avea mâinile îndoite ca o cârpă.

Imediat după ce a spart neonul și toți au întors privirile, Michi trăsese rapid maneta strungului lui Victor. Universalul pornise imediat. Turația a fost amețitoare. Victor nu s-a putut feri. Cheia i-a prins mâinile și i le-a rupt într-o singură clipă.

Michi a țipat imediat după ajutor. L-a luat în brațe pe Victor. Își scosese între timp acul de seringă furat mai devreme. Nu știa însă cum putea omorî pe cineva cu un ac. A încercat să i-l bage în gât, dar a țâșnit sângele imediat. Era disperat că nu știa unde este laringele. Trebuia ca Victor să nu mai vorbească niciodată.

Au venit însă imediat și ceilalți deținuți. Victor părea să fi leșinat. Michi a țipat să i se facă respirație artificială însă nimeni nu se înghesuia. Atunci i-a deschis el gura. Avea ultima ocazie, dar cea mai importantă. I-a strecurat ușor lama de ras în gură, împingând-o adânc în gât. Apoi a început să sufle de parcă avea de-a face cu un înecat. Lumea era dezorientată. Nimeni nu își dădea seama ce se întâmplase. După câteva minute au apărut gardienii. Stăteau și ei spectatori și țipau după medic.

Victor s-a trezit brusc din leșin. A început să se zbată. Încerca să vorbească, dar nu reușea. Michi se aplecă spre el. Se ridică apoi și strigă la toată lumea că trebuie să i se dea apă, că Victor vrea apă. Aproape cu forța i s-a dat să înghită apă dintr-o sticlă. În câteva minute a fost luat pe brațe și pus pe o targă improvizată. Când a fost ridicat, din gură i s-a revărsat, ca dintr-o țâșnitoare, un sânge roșu închis. L-au dus la infirmerie, dar nu a mai putut fi salvat.

A murit datorită unei sinucideri accidentale. În raport s-a considerat că deținutul a vrut să se drogheze utilizând medicamente și că furase o lamă de bărbierit de la infirmerie pentru a se răfui cu un alt deținut. Moartea a survenit accidental ca urmare a faptului că în timpul accidentului de la strung, fără să vrea, a înghițit lama pe care o ținea ascunsă în gură.

Michi se simțea excelent. Își îndeplinise misiunea pe ultima sută de metri. Pe undeva parcă era acum și mai mulțumit de acest finiș. Da!!! Iată că reușise. Mai mult, ieșise exact așa cum dorise. Putea să doarmă liniștit de acum încolo.

***

            După crimă Michi s-a simțit mult timp foarte bine. Totul se desfășurase perfect. Un singur lucru îl dezamăgise. Ar fi dorit totuși să se facă o investigație serioasă. Să vină cineva, să pună întrebări, să trăiască din nou emoția anchetei. De data asta avea ceva foarte serios de ascuns și culmea, nimeni nu părea interesat să descopere acel ceva. Din păcate nimeni nu dorise o anchetă de-adevăratelea. Motivul era destul de simplu. Nu se putea face un raport detaliat către București, pentru că cei care o pățeau în final erau în primul rând cei din conducerea penitenciarului. Nu s-a făcut nici măcar autopsie. S-a considerat că Victor sustrăsese o lamă pentru a plăti anumite polițe înainte de a pleca din închisoare. Pentru a nu fi prins a ținut lama în gură, însă datorită unui accident a înghițit-o. Nimic mai simplu. Convenea la toată lumea și suna destul de bine pentru autorități. Nimeni nu a întrebat nimic pe nimeni. Sau cel puțin nu pe Michi sau pe cineva cunoscut lui.

S-a împăcat în cele din urmă cu ideea. După câteva săptămâni însă a rămas doar cu senzația de victorie. Victorie pentru că reușise să facă ordine și să elimine o ființă abjectă. Victorie pentru că pentru prima dată învinsese sistemul. Acum se simțea liniștit cu adevărat pentru prima dată de când era acolo. Deși se obișnuise în mare măsură cu ideea închisorii încă mai demult, abia acum i se părea că este și corect. Înfăptuise o crimă și nu fusese prins. La fel, sistemul îl condamnase, deși el nu fusese vinovat. Mai mult însă, avea acum un sentiment de putere pe care nu îl cunoscuse niciodată în viața lui.

A început să se impună mult mai ușor în fața celorlalți, uneori prin mici gesturi sau replici, care îi dovedeau superioritatea și pe care, uneori, nici el nu le sesiza. Ar fi vrut ca ceilalți deținuți să știe că el l-a omorât pe Victor. Inițial nu considerase necesar să le spună, iar mai târziu s-a gândit că nu prea mai avea șanse să fie crezut.

            Michi nu a avut nici un moment remușcări pentru gestul său. Paradoxal avusese remușcări și chiar stări foarte proaste zile la rând după moartea lui Falcă. Atunci nu doar că nu îi făcuse nimic lui Falcă, dar moarta lui îl salvase de la o bătaie serioasă, care cine știe dacă nu îl lăsa cu cine știe ce sechele. Acum dormea ca un prunc.

***

8

Se simțea mai bine ca oricând. Trecuse aproape un an de pușcărie. Da, avea să înceapă toamna în curând. Privea adesea, când lucra până mai târziu la ateliere, cum soarele apunea tot mai devreme și cum ploile scurte de vară erau tot mai dese, dar și tot mai reci. Uneori devenea nostalgic în rarele momente de liniște când nu se întâmpla nimic deosebit în jurul său. În special duminicile, când erau lăsați să trândăvească mai mult, își permitea să stea la taifas cu Jean, sau cu alți băieți dacă erau lăsați în curte.

Ar fi vrut să discute chiar și cu Lotcă, dar acesta refuza să vorbească. Mârâia și silabisea anumite cuvinte. Era considerat handicapat, deși nu părea chiar așa de prost. Toată lumea considera că are un defect de vorbire sau că are un blocaj psihic, pentru că medicii care îl consultaseră spuneau că ar fi avut fizic posibilitatea de a vorbi. Lotcă scria destul de prost, dar barem putea citi. Nu era însă chiar așa de ușor de comunicat în felul acesta. Lotcă era o enigmă pentru Michi, iar faptul că erau de atâtea luni în aceeași celulă și nu vorbiseră, îl făcea și mai ciudat. Michi încercase o singura dată să comunice cu el pe bilețele. Lotcă nu fusese plăcut impresionat de demers, se enervase destul de rău și de aceea Michi renunțase destul de repede. Cu Jean mai vorbea, însă acesta își acceptase definitiv rolul de logodnică a lui Lotcă și începuse să se comporte și el aiurea. Uneori chiar evita să discute prea mult cu el pentru a nu deveni Lotcă gelos. Părea incredibil, dar iată că oamenii pot să se schimbe într-un mod fundamental și asta într-un timp foarte scurt. “E ceva și cu închisoarea asta. Are o forță colosală, îți dă puteri pe care înainte nu le gândești ca putând să îți aparțină”.

***

            Pentru o perioadă lucrurile au mers destul de bine, atât cât cel puțin se putea acolo. Asta până într-o zi când Vasile i-a dat o veste de-a dreptul aberantă. Voiau să îl mute din celulă. Se hotărâse să fie mutat într-o celulă mai mare cu deținuți obișnuiți Dovedise că nu era atât de atroce precum îl consideraseră inițial. Cu alte cuvinte, era pedepsit pentru că fusese cuminte! Urma ca în câteva zile să fie mutat într-o celulă, cu cel puțin șaisprezece paturi, în cel mai bun caz zece. Vasile regreta acest lucru pentru că se împrietenise cu el și sperase să îl poată ajuta cu facultatea, ori nu avea cum să se mute în celălalt sector unde avea să se duca Michi.

            A primit știrea ca un trăsnet. Nu avea chef să se mute cu nu știu câți în celulă. Mai mult, avea impresia că este degradat. Simțea că sistemul îl învinge din nou. Și asta de ce? Pentru că fusese cuminte și numai era considerat suficient de periculos.

Câteva zile a fost teribil de supărat. Spera în van că poate se răzgândeau. Până la urmă și-a dat seama că nu are ce face. Trebuia să lupte din nou cu sistemul. Trebuia să redevină periculos. Acum era necesar să o facă pe față. Trebuia ca totul să fie foarte vizibil și direct. Nu știa însă ce anume să facă pentru a fi exact cât era suficient pentru a rămâne în celula sa, fără alte complicații urâte. Nu prea avea chef să primească niște ani în plus de pușcărie doar pentru a rămâne într-o celulă. Varianta cu omorâtul unui deținut căzuse astfel de la sine.

Pe de altă parte, nu era atât de solid încât să poată să bată și să lase lat pe cineva, fără riscul de a primi, la rândul său, suficient de mulți pumni. Nu dorea câtuși de puțin o violență primitivă, care să producă chiar pentru el cine știe ce consecințe. I-ar fi plăcut să omoare pe cineva, era mai simplu, chiar păstrase celălalt ac de seringă. Numai că risca prea mult.

Nu îi era frică că ar fi prins. Era prea sigur de sine și credea sincer că nu putea fi descoperit. Numai că în situația de acum ar fi trebuit să fie prins pentru ca crima să aibă vreun rost. Două zile a stat fără să poată ieși din această dilemă. Se gândise mult și la chestia cu bătaia, însă nu găsise vreun “independent”, care să fie pe măsura lui. Majoritatea celor mai pricăjiți, care nu i-ar fi ridicat probleme, erau protejați de băieți foarte duri, iar el ar fi riscat mult prea mult. Pe de altă parte, se gândea că avea toate șansele, dacă era mutat, să nimerească într-o celulă în care să aibă aceleași probleme.

            Într-una din nopți nu a avut somn deloc. Ore în șir a stat și s-a gândit doar la noua sa problemă. Cum să facă să iasă cât mai bine? Ca de la sine, s-a redeșteptat în mintea sa filosofia de penitenciar pe care și-o crease cu luni de zile în urmă. La urma urmei pușcăria este pentru bărbați. Forța trebuie folosită pentru a impune ordinea și pentru a ți se recunoaște poziția. Greșise, da, el greșise și abia acum înțelegea. Se comportase ca o muiere. Fusese cuminte și ascultător. Faptul că pocnise câțiva deținuți cu diferite ocazii era o chestie banală pentru statutul lui de acolo. El era cel care făcuse dreptate, cel care exterminase un gunoi ca Victor, iar acum îi era frică de această situație. Nu avea de ce să folosească forța fizică brută, trebuia să fie violent, dar bazându-se pe inteligență. Se convinsese că nu putea decât să riște. Adică nu merita să se bată, ci să treacă la crimă. Ideal însă era să facă în așa fel încât să șocheze pe toată lumea și să nu aibă nimeni curajul să se mai ia de el. Nici posibilii deținuți și nici administrația. Era însă ideal ca potențiala victimă să nu moară și astfel să scape cu o condamnare mică sau poate doar cu vreo pedeapsă “locală”. Putea risca un izolator chiar pe o perioadă mai lungă. Dar cum să fie extrem de dur fără să omoare? Și pe urmă pe cine să atace? Ar fi fost cazul să se ferească de un deținut care era protejat, dar cei mai mulți erau. Se gândi însă la un moment dat chiar să atace un gardian, numai că era clar că pedeapsa ar fi fost mai mare și nici nu dorea neapărat să vadă cum ar fi reacționat sticleții din închisoare.

Până la urmă își aduse aminte că atunci când îl omorâse pe Victor reușise tocmai pentru că crezuse sincer că poate să facă acel lucru și se lăsase oarecum în voia sorții. Era aproape trei dimineața când Michi se hotărâse să acționeze a doua zi. Nu știa decât că de data asta ar trebui să aleagă un loc cu cât mai multă lume, în rest nimic altceva.

***

9

            Acest loc era sala de mese. La prânz, când a intrat în sală, la masă, a înțeles imediat că acela era cel mai bun loc. Venise momentul.

Își mânca varza semicălită și semimucegăită și se uita cu interes în jur. “Pe cine să omor?” Din păcate pe unii îi cunoștea și nu avea o părere chiar rea despre ei. Alții păreau nevinovați. Unii cu siguranță erau protejați și erau de evitat. De regulă, un protector reacționa urât în astfel de cazuri. Risca când îi era lumea mai dragă să o pățească și încă rău de tot. Nu avea chef să stea cu frica în sân în permanență.

Aproape terminase varza. Mai avea puțin timp la dispoziție. Își luase acul de seringa cu el, din păcate, părea că de pomană. Se uita în jur, tot mai puțin sigur de el și de reușită. “Cine ar putea fi victima mea?”. Privea nervos văzând tot mai puțin și punându-și tot mai multe întrebări. “Cine ar merita să moară?” “Cine ar merita o pedeapsă?” “Cine nu este protejat?”.

I se revărsă pe față ca dintr-o fântână arteziană un val de lumină. Țâșnea de undeva din interior. Zâmbea pentru prima dată în ultimele zile. “Cum cine nu este protejat? Protectorul nu e protejat! Cu cât țintesc mai sus, cu atât va fi mai bine”.

Se ridică fără să își fi ales victima și o luă rapid spre ușă uitându-se în stânga și în dreapta. “Da! Ia să vedem cine are șansa să o pățească astăzi?” Ochii i se opriră asupra unei namile de aproape doi metri și peste o sută de kilograme, care era spaima tuturor din blocul B. Nici nu știa exact cum îl cheamă, i se spunea Calul sau ceva de genul ăsta. S-a dus direct la el. S-a trezit strigând dintr-o dată în gura mare.

– Atenție, toată lumea liniște! Un singur minut liniște!

            Până și gardienii rămăseseră cu gura căscată. Gestul lui luase pe toată lumea prin surprindere.

– Dragii mei, continuă, să va fie clar că ați venit aici ca să învățați să vă comportați frumos și civilizat. Să va fie clar că trebuie să învățați de acum încolo să mâncați frumos și nu ca grasul ăsta nenorocit.

În timp ce vorbea pusese mâna pe umăr namilei și zâmbea cu gura larg deschisă. Părea un actor care la sfârșitul spectacolului caută aplauzele publicului. Continuă să vorbească.

– Ei bine trebuie să scăpăm de javrele astea. Nu e așa?

Exact în acea clipă înfipse cu putere acul de seringă în ceafa namilei. Acul era destul de lung, avea cel puțin șapte opt centimetri. Michi l-a introdus pe tot undeva între vertebrele din gâtul victimei. Namilei a început imediat să-i țâșnească sângele ca dintr-o pompă.

După acest spectacol Michi a plecat liniștit spre ușă unde s-a oprit. Toți tăceau stupefiați. Nimănui nu îi venea să creadă. Totul durase mai puțin de un minut, cum de altfel își promisese.

Namila, pe semne nu înțelesese nici măcar ea ce se întâmpla, se ridicase în picioare, însă nu putea face nimic. Încerca să își scoată acul, dar nu reușea. Mâinile nu îl ascultau pe uriaș. Se învârtea în jurul său ca o pisică care încearcă să își prindă coada. Nu reușea. Toți îl priveau cutremurați. Nimeni nu îndrăznea să facă ceva. Namila se învârti de aproape zece ori după care se împletici și căzu. O dâră circulară de sânge era în jurul său. Din ceafă sângele îi țâșnea în continuare. Cu mai mică putere, dar suficient pentru a impresiona. În fine, după ceva timp, un gardian a sărit și a scos acul. Uriașul stătea însă într-o baltă de sânge și gemea. Michi fusese imobilizat. Nu opusese însă nici o rezistență.

***

Acțiunea reușise. A ajuns imediat la izolator. A urmat ancheta. Avea un noroc fantastic. Namila era rezistentă. Nu murise, însă paralizase. Acul intrase între vertebre și stricase probabil ceva pe acolo. La ancheta, Michi a luat în brațe o singură idee. Trebuia să îl omoare pe ăla pentru că mânca ca un porc.

Avusese o șansă mai mare decât crezuse. Namila avea de stat în închisoare cincisprezece ani pentru că omorâse un milițian, și nu un subofițer oarecare, ci un colonel. La anchetă mulți și-au adus aminte de acest lucru și nu puțini erau cei mulțumiți că fusese ciopârțit.

A primit câteva palme la anchetă, însă nici lui nu îi venea să creadă că a scăpat fără măcar o chelfăneală serioasă. A primit 45 de zile de izolator. I s-au mai interzis tot felul de lucruri de care abia atunci afla că ar fi beneficiat vreodată.

Ancheta, față de ce știa el, a durat foarte puțin, doar două zile. După asta a fost dus la izolator. Avea mâncare mai proastă, dar era singur în celulă. Nu avea decât un pat din scândură, o gaură într-un colț, care era closetul, era foarte întuneric, că era într-un subsol, iar suprafața celulei era de trei patru metri pătrați, poate mai puțin. Acolo avea să stea șase săptămâni. Doar o lumină palidă de la un bec foarte slab te putea face să crezi că nu ești într-un cavou.

Cum a ajuns, s-a întins pe pat mulțumit. Reușise să învingă din nou! Sistemul putea fi învins și asta chiar ușor. Avea să stea o lună și ceva acolo, dar merita cu prisosință. Probabil nimeni înaintea lui nu fusese atât de fericit că a ajuns la izolator.

Căută în celulă ceva de zgâriat pereții, sau orice altceva cu care ar fi putut scrie pe un perete. Palpând cu atenție patul găsi un creion între scândurile acestuia. Nu avea însă vârf. Se apucă cu dinții să îl macine. În mai puțin de o oră avea un creion foarte bun. Era foarte mic, dar scria. Găsi un perete cu o suprafață mai curată și trase o linie. Prima zi.

Mai avea 44.

***

10

Se întinse pe pat. Era groaznic de tare, dar nu mai era de mult sclifosit. Se gândea la cele aproape șase săptămâni care urmau. Acum era începutul lui septembrie…

Se ridică brusc. Începu să se plimbe prin celulă, dacă putem spune că era posibil așa ceva. Exact în urmă cu un an se întâmplase povestea cu țiganca. Nu era foarte sigur de dată, dar avea toate motivele să creadă că se împlinea un an. Trecuseră foarte multe luni de când nu se mai gândise la acele întâmplări. O făcea acum, după atâta timp. Constată imediat că începuse să uite unele detalii, dar până la urmă îi reveniră în minte multe din cele întâmplate. Căzu repede în reverie.

În prima seară adormi ușor transformând treptat reveria în vis. Dimineața se sculă însă fără să își aducă aminte mai nimic din ce visase. Constată imediat că nu avea nimic de făcut și că nu putea decât să se întoarcă din nou la reverie și la gândurile care îl măcinau. Se simțea destul de prost. Comunicarea cu ceilalți era mai importantă decât crezuse. Simțea nevoia să vorbească cu cineva. Măcar cu unul ca Jean. Și chiar schimonoseala lui Lotcă ar fi fost totuși ceva. Începea să își dea seama  pentru prima dată că vremea avea să treacă destul de greu acolo.

S-a dus la perete să bifeze a doua liniuță. Își dădu însă imediat seama că era mult prea devreme. Era dimineață. Nu știa cât era ceasul. Bănuia că ar fi dimineață, doar abia se sculase. Se învârti prin celulă câteva zeci de minute. Plimbarea era mai mult un țopăit, pentru că spațiul nu permitea altceva. După o bucată de timp a obosit și s-a așezat pe jos. A căzut într-o stare blegoasă. Încercă să își reia amintirile de cu o seară înainte, însă nu reușea. Stătea mai mult moțăind, jucându-se cu o bucată de pâine. După o vreme se plictisi și de ea.

Se întrebă la un moment dat dacă în acel subsol nenorocit mai era cineva. Încercă să bată în pereți, bănuind că alături ar fi o altă celulă. Nu răspundea nimeni. Încercă de mai multe ori la intervale diferite. Era însă clar, nu era nimeni. Se plictisi repede de această tentativă de comunicare. În cele din urmă primi și a treia masă. Avea impresia că era de fapt ce rămăsese de la a doua. Aceeași fasole lungă care nu puteai știi dacă este ciorbă sau iahnie.

Bănuia că este seară. Bifă în fine a doua liniuță. Mai avea patruzeci și trei. Se apucă și trase patruzeci și trei de alte liniuțe verticale și tăie cu o linie orizontală pe cele două care trecuseră. Termină și această operațiune. Se liniști. Obosise din nou, aparent fără motiv. Încercă să se gândească la ce se întâmplase în ultimele săptămâni. Aceste amintiri erau mai vii în mintea sa și-l rodeau mult mai mult.

Se întreba, a câta oară, dacă procedase corect. Reușise în fond să se descurce destul de bine. Mai mult, obiectivele sale păreau a fi îndeplinite. Nu știa dacă va rămâne în aceeași celulă după ce va ieși de acolo, dar era sigur că lucrurile aveau să iasă bine. Acum era în acest purgatoriu, dar reușise să își rezolve problemele. Simțea că toate aveau să meargă mai bine. Izolatorul era doar o etapă, care i se părea meritată. Avea chiar prilejul să reflecteze la multe din lucrurile care îl frământau. La un moment dat îi veni în minte că urmau de fapt patruzeci și trei de duminici. Zâmbi fără să vrea. Era evident o exagerare, dar îl liniștea.

În toata nebunia în care intrase, cel mai mult îl bucura faptul că teoria lui despre violență și putere se dovedise încă o dată corectă. Era atât de clar. Violența îi rezolvase toate problemele până în acel moment. I se părea chiar că de câte ori nu o utilizase, sau o sfidase, avusese de pierdut. “Oare dacă o pocneam pe țiganca aia de anul trecut mai aveam atâtea probleme? Și dacă oare făceam pe nebunul cu adevărat, chiar cu Tanța sau Carmen? Și de fapt când am fost numit director? Când l-am bătut pe prim-secretar și o mai și regulasem pe fătuca aia”. Fața i se îmbujoră. Își aduse aminte de scenele din pădure. Interesante amintiri.

Era tot mai convins că forța și exprimarea ei sunt cheia succesului. Crezuse atâția ani că inteligența, știința de carte, bunătatea, vai da, bunătatea, binele, sunt cheia succesului. Acum i se părea că doar agresivitatea, mai ales însoțită de inteligență, poate să asigure succesul. Din păcate însă el putea să pună în practică această filosofie doar în penitenciar. Se întristă din nou când realiză acest lucru. Înțelesese repede că avea de fapt puțin de câștigat dincolo de acele ziduri. Mai trebuia să stea acolo cel puțin zece ani, teoretic unsprezece. Avea pentru prima dată revelația timpului. Era o perioadă imensă. Căpătase atâta înțelepciune, dar iată avea atât de puțin de câștigat. Putea să își perfecționeze abilitățile, dar numai în penitenciar! Era prea puțin. Ar fi trebuit cumva să poată ieși de acolo mai repede. Îi veni în minte că va avea aproape patruzeci de ani când va părăsi închisoarea. Ochii i se umeziră de lacrimi.

Era prima dată când înțelegea cu adevărat durata în care avea să fie izolat de o lume în care acum credea mai mult ca niciodată că are ceva de făcut. Începuse să creadă, foarte sigur de sine, că acum știa cum să se descurce în viața de afară. Simțea că a stat destul acolo, că învățase tot ce putea fi esențial. Acum venise vremea să iasă. Numai că, Dumnezeule, mai avea un deceniu în față! Exista o speranță să fie eliberat pentru bună purtare, însă în momentul acela, la izolator, i se păru nepotrivită această variantă. Mai era o soluție, ca nea Nicu să dea vreo amnistiere. Dar cine putea să spună când? Și pe urmă nu era moșul nebun să le dea la toți drumul. Ce șanse ar fi avut el? Nu, cu siguranță șansa lui era legată doar de ce putea face el. Dar el ce naiba putea să facă?

Avea lacrimi la colțurile ochilor. Simțea nevoia de a plânge. În semi întunericul celulei se simțea protejat de ochii curioși ai deținuților. Simțea că trebuie să se elibereze de coșmarul timpului pierdut. Se uita fix la becul foarte slab și se gândea la anii care aveau să urmeze. La un moment dat, fără să vrea, se trezi că dă cu pumnul în scândura firavă a patului. Trebuia să existe o cale de a scăpa de acolo. Trebuia cumva să scape. Ce putea însă să facă? Cum putea să rezolve o asemenea problemă?

Becul acela amărât se stinse până la urmă. Exact în acel moment îl străfulgeră un gând. Ce putea să facă? Simplu, să evadeze!

Radia de plăcerea descoperirii. Da, excelent! O evadare ar fi fost al naibii de bine venită. Ideea îl cuprinsese și îl fascinase instantaneu. Evadarea era o chestiune la care merita să reflecteze în zilele care urmau. Avea timp suficient. În fine avea ceva la care merita să se gândească.

***

11

Din păcate doar după câteva zile își dădu seama că reflecțiile asupra evadării nu îl ajutau și nu prea duceau nicăieri. Nu se gândise nici un moment la evadare până atunci, iar acum, izolat de lume, simțea că nu are informații suficiente despre ceea ce ar fi fost important pentru o evadare. Nu știa nimic despre pază, despre localitățile apropiate, despre succesul sau insuccesul unor încercări anterioare. În câteva zile toată fascinația se veșteji. O vreme încercase să se amăgească forțându-se să mediteze asupra unor strategii, chiar fanteziste, însă până la urmă își dădu seama că era doar o pierdere de timp. Nici chestia cu pierderea de timp nu era prea corectă. Avea în realitate groaznic de mult timp.

Înțelesese în cele din urmă că singura posibilitate de evadare, cel puțin în acele momente, nu era de natură fizică. Doar imaginația sa putea să părăsească zidurile închisorii. Nu avea decât să o lase liberă și să încerce să se concentreze asupra gândurilor și trăirilor sale.

Într-una din seri, pe la sfârșitul primei săptămâni de izolare, își aduse aminte de reveriile legate de prietena mătușii sale. Simțise atunci ceva extraordinar. Trăise, datorită concentrării, o senzație curioasă, care într-un fel îl șocase. Atunci nu o putuse defini. Acum avea timp suficient pentru a încerca din nou.

În prima seară nu a reușit însă să se concentreze. Avea o durere cumplită de stomac. Mâncase niște pâine foarte mucegăită, sau poate altceva fusese stricat. A încercat să facă abstracție de zgomotul asurzitor al mațelor sale, dar nu a reușit. În seara următoare s-a simțit mai bine, așa că a încercat din nou. Dorea să se reîntoarcă la scena unde se rupsese parcă filmul cu mult timp în urmă.

Își imagină peretele cu tablourile Frusinei. “Sau poate că Frosina o chema? Ori Frosa?” Se simți din nou neputincios și asta chiar de la început. Trecu însă peste această nesiguranță. Închise ochii și se concentră asupra afișului cu Florin Piersic. Era un afiș pentru un film. Se uită pe măsuța de la perete. Zări revistele Cinema. Zări și cartea de rugăciuni. De fapt erau două cărți de rugăciuni. Roase de tot. Se concentră pentru a auzi din nou la radio melodia Margaretei Pâslaru. Nu auzea însă nimic. Nu se descurajă. Continuă, concentrându-se asupra mesei. Acolo, data trecută, se oprise.

“A, sigur că da, iată cartea aia mai ciudată cu “rațiunea”. Încercă să o vadă mai clar. “La dracu, nu reușesc!” Încercă de mai multe ori. După câteva minute reuși să piardă din vizor decorul. Nu mai vedea nici pereții și nici măcar masa. Nu avea în față decât acea carte, însă nu putea desluși ce scria pe ea. Trebuia să se apropie mai mult. Părea însă să nu fie posibil.

Pierduse noțiunea timpului. Reușise să transpire de parcă săpase șanțuri. Până la urmă îi veni ideea să încerce să procedeze invers, dacă el nu putea să meargă la carte, poate era posibil să apropie cartea de el.

Dintr-o dată mirosul parfumului de trandafiri îi năpădi nările. În același moment, reuși să se apropie cu ochii minții de carte. Citi: Kant. Prin urmare era “Critica rațiunii pure” a lui Kant. “Ce dracu să facă Frosa, sau cum o fi chemând-o cu o asemenea carte? E absurd!”

Nu mai era sigur de nimic. Se ciupi ușor de mână. Nu visa.

Încercă să reia firul amintirilor. Revăzu imediat cartea. Era ruptă rău. Nici nu se putea citi titlul complet. Era pătată de grăsime și probabil de bere. Nu înțelegea cum putea să vadă o pată de bere, dar era foarte sigur de existența ei. Își aduse aminte că Frosa muncea cu ziua la o berărie în centru, undeva pe lângă Universitate, parcă Capitol. Venea de acolo cu tot felul de lucruri uitate. Multe erau doar caiete sau mape. Uneori studenții mai uitau câte o carte. Frosa nu știa probabil să citească, dar pentru ea era un festin. Dacă o lăsa șeful lua orice carte și o făcea cel mai probabil cadou. Michi își adusese aminte pentru că îi adusese și lui vreo două cărți. Nu mai știa exact, oricum erau niște prostii. Probabil îl luase tot de la cârciumă și pe Kant, dar culmea îl păstrase.

Era mulțumit. Elucidase o parte a vechiului mister. Nu apucă să se bucure prea mult pentru că, exact ca la un cinematograf, începu să ruleze firul întâmplărilor din acea după amiază. Privea parcă de undeva de sus.

Își aducea aminte cum stătea cu spatele la Frosa și cum se tot uita pe pereți. La un moment dat femeia i-a spus că poate să se întoarcă. În sinea sa sperase să nu se fi îmbrăcat. Avea însă pe ea un capot lung de o culoare groaznică. Îl rugă să mai aștepte câteva minute, ca să toarne laptele pentru mătușa sa în sticle. Femeia aia de la țară i-l aducea într-o putinică, iar ea îl fierbea și abia după aia îl ducea pe la alte obligații de ale ei. Se apucase să spele niște sticle, deși era de presupus că erau curate. Începuse să se plângă din nou că e apa rece și că o să răcească și mai rău.

Michi își aducea aminte acum, din nou, de răceala femeii și de faptul că pe drumul până acasă se văitase că murise bărba-su, care îi făcea frecții, sau îi punea ventuze și scăpa un doi de răceală. Curios, dar acum era foarte sigur de fragmentele discuțiilor de pe drum. Era convins că toate lucrurile acelea fuseseră într-adevăr rostite. Trecuseră atâția ani și iată își amintea ceea ce atunci, chiar a doua zi, dacă ar fi fost întrebat, nu ar fi știut.

Filmul acelui episod nu mai putea fi oprit. Își amintea clar cum la un moment dat, ca să facă conversație, o întrebase pe femeie de ce nu ia niște medicamente. Michi auzi dintr-o dată melodia de la radio. Simți la fel de puternic ca și prima dată mirosul de trandafir. Auzea la fel de clar și apa care curgea la chiuvetă. După câteva secunde o auzi și pe femeie:

– E, Michi băiete, am luat de toate, dar vezi tu mie mi-ar trebui niște ventuze. Da’ n-are mamă cine să mi le pună și e periculos să încerci singur să ți le pui.

Îi veni ideea să se ofere voluntar, dar nu pusese în viața lui ventuze și nu avea nici o idee despre cum se face.

– Da` măcar o frecție ca lumea v-ar trebui! Se auzi pe sine vorbind.

Nu se mai sperie însă. Era totuși conștient, nu visa. Realizase că se repetase acel fenomen, dar acum reușise să îl învingă. Pe el pusese stăpânire bucuria. Reușise să intre din nou în acea stare extraordinară. O auzi foarte clar pe Frusina:

– Da Michi, ai dreptate, dar eu sunt femeie singură, cine să mă ajute pe mine? Nu are Michi cine să îmi facă o frecție sănătoasă! Am aici în bloc o vecină, dar abia se târâie pe picioare, că are săraca peste șaizeci de ani, ce dracu să mă mai ajute, ar trebui o mâna vânjoasă ca să scoată răceala din mine.

– Dacă vreți aș putea să vă fac eu o frecție, dacă aveți spirt sau o alifie chinezească, se trezi vorbind, dată fiind invitația care i se făcuse.

– Vai Michișor! Ai fi tu bun să îmi faci o frecție ca lumea? Vai, să îți dea Dumnezeu sănătate că suflet mare ai. Daʾ știi tu să faci frecții ca lumea, adică pentru răceală, nu doar așa de strâns cu mâna un pic pielea pe spate?

– Sigur că da, sunt chiar specialist.

Se lăuda destul de mândru și cu o bucurie suspectă în glas.

– Michi, să îți dea Dumnezeu sănătate, doamne Dumnezeule ce noroc să am eu cu flăcăul ăsta. Bravo Michi ești un băiat tare bun!

Michi auzea totul însă nu vedea nimic. Simțea până și mirosul camerei, al parfumului stropit cu toptanul pe capot, dar nu vedea decât o ceață groasă. Se concentra tot mai mult, însă nu putea să treacă peste acest moment. Simțea în același timp cu visul și lumea reală a celulei în care se afla. Își dădea seama că este lac de transpirație și cu siguranță nu de la căldura din celulă. O auzi în câteva momente pe femeie.

– Michi, dar tu chiar ai mai făcut o frecție sănătoasă unei femei?

Femeia accentuase ultimele cuvinte dând un sens ușor ciudat întrebării. El simți un fior pe șira spinării. Era același cu cel pe care îl simțise și atunci.

– Da, sigur că da, că doar nu sunt copil!

De ce răspunsese așa? Habar nu avea! Era nervos. Simțea un tremurat în tot corpul. Nu vedea însă nimic în continuare. Își amintea doar de replica fermă a femeii.

– Michi, vrei să te întorci cu spatele ca să îmi dau capotul ăsta jos și să mă întind în pat, să poți să îmi faci frecția? Da, stai jos pe scaunul ăla te rog. Nu mai sta în picioare. A! Uite aici e spirtul și uite și niște alifie, dar nu știu dacă e bună pentru frecție.

Se întoarse cu fața la perete. Realiză un lucru curios. Nu vedea, dar se putea mișca în acel spațiu virtual. Se așeză pe un scaun de la masa de la perete. Stătea oarecum șui încercând să nu se uite la Frosa. Undeva, chiar în spatele său, o simțea pe femeie, dar nu putea vedea decât acel perete nenorocit și masa cu cărți. Chiar în stânga sa se mai afla un scaun lipit de perete, pe care a fost aruncat ceva la un moment dat. Își întoarse ușor privirea. Încercă să se concentreze, dar nu reușea să vadă decât scaunul. Știa sigur că e ceva pe el, dar nu putea să vadă ce. La un moment dat apăru și un al doilea lucru, dar și pe acesta doar părea să îl știe acolo. Își pironi ochii până la lacrimi asupra acelui scaun, dar nu reușea să vadă ceea ce era pe el.

Brusc parcă s-ar fi aprins lumina. Totul s-a declanșat de la vocea tăioasă a femeii, care îi spunea a câta oară să nu se întoarcă. O simțea chiar în ceafă. Se uită instinctiv la scaun și văzu capotul înflorat al Frosei, peste el era un furou de culoare rozalie, și exact în acel moment fusese aruncată o pereche de chiloți. Erau uriași. Femeia venise până aproape de el și cumva din spatele lui aruncase acele lucruri pe scaun. Michi îi auzi din nou vocea. Era gata!

Nu își dădea seama cum, dar aproape instantaneu se întoarse cu o speranță extraordinară și cu sunetul unor tobe pe care le auzea foarte clar. Era inima sa care duduia într-un mod alarmant. Michi simțea foarte clar că este în celulă, dar era în același timp și în camera femeii. Își dădea seama că inima îi duduia și în realitate, nu numai în vis.

Se dezumflă. Femeia era în pat. Stătea întinsă pe burtă acoperită cu un cearceaf mare.

– Michi, am o rugăminte, să îți dai jos tricoul ăsta frumos să nu îl murdărești cu spirt și spune-mi cum vrei să îmi faci masaj, stai pe spatele meu?

În acel moment nu mai realiză dacă răspunsese deja sau trebuia să răspundă. Pentru o clipă se sperie că visul ar putea să se încheie. Din fericire femeia continuă:

– Michi, dacă vrei să nu te murdărești, poți să îți dai jos hainele și să iei un halat de baie din cuiul de pe ușă.

– Nu, nu e nevoie, nu e nici o problemă.

“Doamne ce tâmpit sunt! De ce dracu am zis nu?”

Nu mai putea să revină însă. Oricum femeia își descoperise spatele. “Ce grasă e!” gândi fără să vrea. Imediat însă forma sânilor presați de contactul cu patul îi sări în ochi. Nu se mai putea uita la altceva. Își dădu mâinile cu spirt și începu să o frecționeze cu mult zel. Femeia îl încuraja permanent.

– Dă și mai jos Michi pe la șale că mă dor rinichi foarte rău. Așa mamă mai jos, dă un pic mai jos cearceaful.

Jumătate din fundul femeii era dezgolit. Michi era leoarcă. Nu știa însă ce să facă și tot repeta mișcările cu care începuse. Își turna spirt în mâini la fiecare câteva minute.

– Michi fi bun mamă și freacă-mă un pic și pe picioare.

În același timp femeia trăsese rapid cearceaful. Nu mai avea nimic pe ea. Michi simți un gol în stomac.

Începu să o frece pe picioare. La un moment dat începuse să îi fie frică. Avea senzația că bătăile inimii o să îi fie auzite de femeie. Era convins că inima sa plecase de le locul ei. Începuse să-i maseze un picior. Puteai crede că o pregătea pentru olimpiadă. Se luase teribil în serios.

Femeia stătea pe burtă cu picioarele ușor desfăcute. În momentul acela el descoperi că poate să vadă destul de bine ceva ce nu se gândise că ar putea să vadă doar cu câteva minute în urmă. Nu mai vedea nimic altceva. Nu știa cât timp trecuse și nici nu își aducea aminte decât de niște mișcări ale mâinilor sale, de altfel destul de stupide.

La un moment dat femeia trase cearceaful pe picioare și brâu și se întoarse. Avea pieptul descoperit și nu dădea semne că ar dori să-l acopere. Michi se udase din toate punctele de vedere.

– Michi freacă-mă puțin și pe umeri și aici pe coșul pieptului că mă ține al dracului de mult.

Abia acum femeia schiță un gest și își puse palmele pe sâni. Mâinile lui reîncepură aceleași mișcări haotice, care încercau timid să cuprindă tot mai mult sânii. Femeia îl ajută. Lăsă jos mâinile:

– Freacă-mă și un pic pe piept…

Se înroșise până în vârful urechilor. Încerca din toată puterea să inspire un aer foarte liniștit.

– E nu așa Michi băiatule, mai sănătos ce naiba ești bărbat.

Nu trăise o asemenea scenă niciodată. I se părea senzațional. Femeia însă îl apostrofă că nu are forță și că nu prea știe ce e aia o frecție. Își trase cearceaful pe ea și se ridică.

– Hai Michi să te învăț eu ce este ăla un masaj! Ca să știi să faci și tu după aia la fete. Hai dă-ți tricoul jos.

Uluitor de autoritară îi spuse să se întindă. Michi se conformă ca un copil de grădiniță și se așeză pe pat. După ce se întinse, femeia, înfășurată în cearșaf, se duse liniștită și își aprinse o țigară. Își luă un scaun și se așeză lângă pat. Trăgea tacticos din țigară. Michi stătea nemișcat neștiind ce să facă. Îi era jenă să spună ceva. Cu țigara în gură femeia se ridică, se apropie de el și îi desfăcu cureaua de la pantaloni. Apoi fără să îi desfacă prea bine fermoarul îi trase jos pantalonii cu putere, cu chiloți cu tot. Michi țipă fără să vrea. Cuiul de la curea, nu se știe cum, îl zgâriase serios pe piciorul stâng. Avea o dâră roșie de aproape cincisprezece centimetri.

– Au! Iartă-mă Michi! Stai nu te mișca să te dezinfectez.

Femeia îl dădu repede cu o vată cu spirt, însă în același timp lăsase, aiurea, să-i cadă cearșaful. Se sui apoi din două mișcări peste el și începu să îl frecționeze pe umeri. El era teribil de rușinat. Unde mai pui că se excitase îngrozitor.

Simți mâna femeii undeva între picioarele lui. A închis ochii câteva secunde. Femeia îl masa ușor. Nu a durat decât câteva minute pentru că la un moment dat, femeia s-a întors și s-a așezat invers pe el. A început să îl frecționeze pe picioare. În acest fel el putea vedea locul acela mirific de mai devreme, tot mai aproape și mai aproape. La un moment dat a închis definitiv ochii. Nu știa cât a stat așa. O oră, două, sau doar zece minute? Știa doar că era epuizat. Își aducea aminte doar că femeia, la un moment dat, îi spusese să se îmbrace și să ia laptele. Când să plece, la ușă, l-a oprit.

– Când mai vii Michișor să îmi faci frecție?

– Michi a bălmăjit ceva. Îi era îngrozitor de frică. Excitația se dusese naibii și acum pusese stăpânire pe el o stare groaznică. Voia să plece cât mai repede. Nu dorea nici măcar să se uite la femeie. Încerca să iasă, dar nu știa cum să descuie ușa.

– Michișor doar nu îți e rușine. Ce dacă o să audă mătușa ta?

Michi se cutremură “Doar nu o fi asta nebună să îi spună mătuși-mi?” Simți un fior în tot corpul și aproape răgușit o întrebă:

– Doar nu o să îi spuneți?

– Păi de ce să nu îi spun Michi?

Era perplex. Nu îi venea să creadă. Femeia stătea liniștită pe pat. Părea foarte sigură pe ea.

– Păi doamne ferește, cum să îi spuneți?

– Ba o să îi spun Michi, de ce să nu îi povestesc? A, sigur, dacă ești cuminte și mă asculți nu o să îi spun.

Femeia se juca cu el. Îi descoperise naivitatea și acum se distra. Probabil că asta o și excita. El nu îi înțelegea jocul.

– Cum adică să fiu cuminte?

Michi se holba tot mai mult la femeie neștiind ce trebuia să înțeleagă.

Frusina îi făcu semn să se întoarcă. Michi stătea lângă ușă. Nu părea să știe ce ar fi mai bine să facă. Voia să fugă, dar era îngrozit de întorsătura situației. Spera să o convingă cumva pe femeie să își țină gura. Se așeză până la urmă pe pat. Frosa lângă el, fuma tacticos indiferentă. Întinse o mână spre el și începu încet să îi desfacă nasturii de la șliț. A schițat la început un gest de opunere, dar a înțeles repede că asta însemna să fie cuminte. Spera ca satisfăcând acest capriciu al femeii, va scăpa în cele din urmă cu fața curată. Pe de altă parte, un tumult de energie părea să se redeștepte neașteptat la viață. Continuă până la urmă să se dezbrace singur.

Toată nebunia părea să se reia de la sine. Mai mult, de data asta femeia îi spunea să facă tot felul de lucruri la care el nici nu se gândise vreodată. Era teribil de nervos. Fără voia sa, se excitase cu mult mai mult decât prima dată. Culmea, acum nu își mai dorise atât de mult. A pierdut în cele din urmă din nou noțiunea timpului sfârșind prin a se lăsa pradă voinței femeii.

***

Michi stătuse pe jar mai multe zile, cu teama că nebuna o să povestească la toată lumea. Frusina chiar a trecut pe la ei în zilele următoare, dar nu pomenise nimic de acea după-amiază. După câteva săptămâni s-a liniștit și el.

Nu se știe când, în această poveste, Michi a adormit. S-a sculat doar a doua zi și nu mai putea să își dea seama dacă totul fusese un vis, o halucinație sau doar amintirea sa. Avea scenele vii în minte și greu, abia spre prânz, reuși să se gândească și la altceva.

Se obișnuise ca după-amiaza, de fiecare dată înainte cu câteva ore de masa de seară, să se folosească de acea gaură din colțul celulei. Când se pregătea pentru acest exercițiu zilnic simți o durere la picior. Realiză că îi iese un furuncul. “Asta îmi mai trebuie, aici în putoarea asta!” Îl enerva faptul că nu vedea bine. Își dădu jos pantalonii și văzu pe picior coșul sau furuncul, ce o fi fost. Era mai degrabă…

Țopăi speriat până în dreptul beculețului anemic. Pe piciorul stâng avea o dâră de aproape douăzeci de centimetri. Era ușor cicatrizată, dar îl durea dacă o atingea.

***

12

A doua seară a încercat să reia firul amintirilor. S-a străduit să se gândească din nou la Frusina și la acea întâmplare. Imaginile nu mai erau atât de vii. Probabil totul se relua mult prea repede, la fel ca și în cazul filmului pe care dacă îl revezi prea curând nu numai că nu te încânta, dar te și enervează având prea ușor revelația părților nereușite. Michi a adormit. La fel și în următoarele două trei seri.

După câteva zile s-a lipsit de acest exercițiu de arheologie a minții. Înțelesese că ar trebui să se gândească și la alte episoade. Nu îi veneau însă deloc în minte. Sigur, ar fi fost întâmplările cu țiganca, sau cele din ultimul an, însă nu prea dorea să descopere cine știe ce lucruri care să-l întoarcă pe dos. La urma urmei cochetase la un moment dat chiar cu ideea că într-o clipă de nebunie ar fi putut să omoare pe gemene, ori poate pe Carmen.

A încercat câteva zile tot felul de soluții pentru ca mintea sa să evadeze încă o dată dintre acele ziduri, însă trăirea fantastică a acelei seri nu a mai avut-o. La un moment dat s-a decis să nu mai încerce nimic și probabil că nu ar mai fi făcut-o niciodată dacă într-o dimineață nu ar fi trăit o experiență extrem de ciudată.

***

Într-una din dimineți s-a sculat foarte prost dispus. Se simțea complet aiurea și deși dormise toată noaptea, parcă nu se odihnise deloc. Era mahmur de ai fi zis că băuse toată noaptea. Avea capul capiu și se simțea ca și cum ar avea două sute de kilograme. Se așeză într-un colț al celulei și încercă să mănânce bucata de pâine pe care o primise la masa de dimineață, de fapt ca masă de dimineață. Nu îi era foame și chiar se mira singur de treaba asta. Îi trecu prin minte că s-a îmbolnăvit. Se gândea chiar că ar trebui să strige la gardian pentru a-l duce la infirmerie. Se simțea prost, dar nu îl durea ceva în mod special. Nu știa nici măcar dacă arăta la fel de prost pe cât se simțea. Fusese la un pas să strige după gardian, însă se gândise că era foarte posibil să mănânce și o bătaie zdravănă dacă acestuia i s-ar fi părut că nu are nimic grav.

Se rezemă până la urmă de perete, închise ochii și începu să se gândească la ceva care să îl scoată din starea aia proastă. Încercă cu tot felul de scene erotice, cu tot felul de fantezii pe care le trăise sau doar și le imaginase. Nu avea nici un fel de succes. Ațipi, însă se trezi după puțin timp cu o stare parcă și mai proastă. Încercă să mănânce pâinea pe care o ținea încă în mâna. “Ce tare este fir-ar mă-sa a dracului de tâmpiți cu pâinea lor neagră și tare.”

“Chiar, ce neagră este!” Se uita suspect la pâine care, cu toată lumina aia chioară, i se părea mai neagră decât de obicei. “Și ce miros tâmpit are, de cerneală!” Michi sări în picioare! Pâinea chiar era plină de cerneală. Se duse în dreptul becului și o privi. Era într-adevăr îmbibată de cerneală. Se murdărise chiar pe mâna. Mirosea puternic a cerneală. Aruncă cu silă pâinea. Se enervă cumplit. “Ce dracu, ăștia vor să mă omoare? De aia mă simt prost, probabil că mi-au pus ceva în mâncare!” Începu să se șteargă nervos pe mâini. Le privi mai atent și își dădu seama că era murdar de cerneală pe ambele mâini, deși nu își aducea aminte să fi ținut pâinea și în mâna stângă. Cerneala părea chiar udă. Puse mâinile pe perete și într-adevăr lăsă niște urme foarte clare. I se părea însă că ceva era aiurea. Parcă era prea murdar. Căută pâinea. O găsi și un fior îi trecu pe șira spinării. Pâinea era mult mai puțin murdară decât el. Era pătată de cerneală doar la suprafață. Era destul de evident că el murdărise pâinea și nu invers. Începu să caute speriat prin celulă. De unde se pătase cu cerneală? Nu prea se găsea mare lucru în celulă și prin urmare nu prea avea ce să găsească. Se învârti vreo două ore printre pereții strâmți, fără nici cel mai mic rezultat.

A încercat să cheme un gardian, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Până seara a tot căutat cauze pentru petele de cerneală, însă nu putea exista nici o explicație rațională. Și-a frecat mâinile de pereți până s-au înroșit. Nu putea să scoată cu totul petele adânc intrate în piele. Era teribil de îngrozit de imposibilitatea de a explica prezența cernelii, iar dârele de pe mâini îi amplificau obsesia.

Spre seară obosi să mai caute explicații. Trecuse în revistă câteva sute, dar nici una nu rezistase. Capitulase. Se gândea că în definitiv mai avea de stat acolo mai puțin de două săptămâni. Ce sens mai avea să se omoare cu probleme inutile?

Încerca, desigur, să refuze situația dramatică și angoasantă, însă nu putea să scape cu adevărat de gândurile negre. Mâinile îi erau pătate foarte curios. Pe mâna stângă era pătat mai mult pe dosul palmei, în timp ce pe dreapta avea palma plină de cerneală și nu avea nimic pe dosul palmei. Era curios, pentru că pe mâna stângă o pată lunguiață de cerneală urca până la cot. De fapt erau cam două sau chiar trei, doar una însă ajungând la cot, celelalte două oprindu-se undeva deasupra încheieturii. Dârele nu erau deloc firești. Erau mai groase la dosul mâinii și mai subțiri în sus, că și cum cerneala ar fi curs invers, adică pe mână în sus. Bineînțeles că forma dârelor nu putea fi mai aberantă decât petele în sine, care nu aveau nici o explicație.

Acceptase cu stoicism că pâinea nu îl putea murdării în nici un caz, însă la fel de evident nimic din celulă nu avea vreo legătură cu cerneala. Tocmai de aceea nu putea face nimic altceva decât să se mintă că nu este de fapt nimic grav.

A doua zi de dimineață se simțea mai bine decât în seara precedentă. Cum se sculă se uită la mâini și observă petele la locul lor. Nu le mai acordă însă aceeași importanță. În celulă nu avea cum să se spele, primea doar o cană de apă pe zi, așa că se obișnuise cu ideea că petele vor ieși abia când va putea ajunge să se spele. Mai erau doar câteva zile. Deși nu găsise vreo o explicație se simțea totuși mai relaxat decât în ziua precedentă.

Când a sosit deținutul care aducea mâncarea, Michi observă că era un băiat nou, care avea ochiul stâng umflat și vânat. O încasase probabil din prima zi. Îl contrariase însă faptul că avea o mustață mare, foarte neagră, în timp ce avea părul șaten deschis. Băiatul era supărat și nu părea că ar vrea să intre în vorbă cu el, este drept nici nu avea voie.

Când Michi a întins mâna după farfurie, a simțit că cineva i-o trage afară prin mica ușiță deschisă.

– Fir-ar mă-ta a dracului, unde dracu ai băgat mâna boule? E te te cerneală, de unde morții mă-tii ai luat cerneală nenorocitule?

Gardianul îi lăsă mâna liberă după câteva secunde. Continua să înjure însă nu părea să se omoare prea mult. În mod normal Michi nu ar fi trebuit să aibă nimic în celulă, nici măcar țigări. Evident, era cu totul aiurea să aibă cerneală, însă gardienii nu era îngrijorați dacă nu era vorba de alcool sau arme albe.

Mâncă teribil de bucuros. Nu aflase deloc ce era cu petele, însă era fericit că cineva îi confirmase nebunia. Replica gardianului reuși să îi scoată din minte ideea care îi încolțise cu o zi înainte, aceea că totul nu era decât o halucinație, semn a cine știe ce maladie.

În ziua următoare intră însă din nou în panică. Dimineața nu remarcase, gândindu-se la cu totul altceva, însă spre prânz realiză că nu mai avea nici o pată pe mâini. Căută cu mare atenție însă nu reuși să mai descopere nici un fel de urmă. Încercă, când i s–a adus masa de prânz să lege două vorbe cu deținutul mustăcios sau cu gardianul. Mustăciosul nu mai venise însă. Era din nou un băiat mai vechi. Întrebă de mustăcios, însă băiatul care venise cu mâncarea se uita ca prostul la el. De altfel, nu putea să răspundă, ci cel mult să îi facă un semn. Din figura deținutului, nu înțelesese nimic așa că îi trecu prin minte, ca să nu rateze ocazia, să îl întrebe pe gardian dacă poate primi cerneală. Era același din ziua precedentă.

– Ce să primești, bă?

– Cerneală, ceva cerneală că am de scris niște scrisori.

– Ce mă-ta în cur mă, tu mă iei la mișto? Te-ai tâmpit bă, nenorocitule!

Îi trânti fără alte cuvinte ușa de la vizor, iar el mai auzi doar pe gardian bombănind ceva enervat.

Michi era bulversat. Așteptase o altă replică. Nu își dădea seama dacă era bine sau rău că îl întrebase. Oricum, era clar că nu se simțea mult mai bine după răspunsul aiuristic al gardianului.

În dimineața următoare se uită din primul moment la mâini. Nu găsi nimic. Nici în următoarea zi și nici în celelalte.

***

13

După câteva zile a fost scos de la izolator și trimis înapoi în celulă. Lipsise aproape două luni. Pentru el păruse de două ori mai mult. A fost însă surprins când și-a dat seama că “afară” nu se schimbase mai nimic. Așa cum se așteptase, ideea cu mutatul în altă celulă căzuse, așa că se întâlni din nou cu Jean și Lotcă. Ei păreau neschimbați, cel mult poate începuseră să aibă tot felul de tandrețuri pe care nu le știa. Jean chiar glumea zicând că a fost într-o adevărată lună de miere stând doar singur cu Lotcă. În rest, la ateliere, toate erau la locul lor. Din păcate la gradină nu se mai mergea. Era deja sfârșitul lui octombrie.

Încă din prima zi după ce ieșise încercase să afle tot ce se întâmplase mai important. Printre altele l-a întrebat pe Jean și de noii deținuți, în special de unul mustăcios. Jean nu știa de nimeni. Deși a mai întrebat și pe alții nu a dat de mustăciosul cel nou. Nici măcar de urma lui. Îl căutase câteva zile, mai mult din curiozitate, deși cu un sentiment de disconfort pe care îl avea ori de câte ori simțea că ceva nu este în regulă.

Până la urmă a trebuit să-l lase în plata domnului. Chiar și chestiunea cu petele nu îl mai interesa așa de mult. Câteva săptămâni nu s-a mai întâmplat nimic care să îi atragă atenția sau să îi amintească de cele petrecute în izolator. Intră după o vreme chiar într-o stare ușor apatică. Nu părea să se mai întâmple nimic important.

Trăise în ultimele luni momente de un dramatism extraordinar, întâmplări mai mult decât excepționale, la urma urmei să ucizi cu sânge rece, să te bați cu cei mai tari, să faci dreptate, nu erau lucruri extraordinare? Se așteptase după șase săptămâni de izolator cumva la ceva deosebit, la schimbări importante. Din păcate nu se întâmplase nimic. Este drept că, prin demonstrația de nebunie și forță pe care o făcuse impusese un soi de respect.

Din păcate obținuse și un efect neașteptat. Cei mai mulți îl evitau și greu mai lega două vorbe cu cineva. Mai toți îi dădeau dreptate și îl lăsau să vorbească. Toată lumea îl lăsa în pace. Chiar și Lotcă părea să fie mult mai precaut. Jean îl enerva cel mai mult pentru că din cauza relației cu Lotcă, poate și din cauza nebuniei din sala de mese, se comporta până și el mult mai reținut.

Se apropia decembrie. Începuse deja iarna. Odată cu trecerea zilelor îi era tot mai clar că dacă nu va lua inițiativa nu va putea să treacă de starea de disconfort pe care o trăia. Fusese centrul atenției, îi crescuse prestigiul după ce fusese izolat, din păcate însă, nu fusese în același timp considerat ca un tip puternic, care să inspire forță. În aceste condiții ar fi putut garanta protecția altora și astfel ar fi fost, pentru ăia măcar, în centrul atenției. Numai că el nu inspira forța, ci nebunia. Ciudățenia. Forța nebunului care nu contează că este mare sau mică, ci doar că nimeni nu o poate controla.

Întâmplările din sala de mese nu se puteau uita așa ușor. Asta și pentru că uriașul rămăsese în penitenciar. Numai că marele protector ajunsese bătaia de joc a celor mai pricăjiți dintre foștii protejați. Era semi-paralizat. Nu putea să își coordoneze mișcările și abia mergea. Comisia medicală nu îl eliberase pentru că matahala avusese pur și simplu ghinion. În preziua în care avea loc examinarea se făcuse o anchetă mare la interne sau la armată de către unii din C.C., unii spuneau că Ceaușeasca îi trimisese, și se descoperise că foarte mulți tineri obțineau certificate medicale pe de pomană pentru a nu face armata. Dăduseră mai mulți medici afară, făcuseră mare scandal, așa că după chestia asta cei de la direcția penitenciarelor, ca să nu se complice, au anulat comisiile medicale pentru șase luni. Cei care se aflau în penitenciarele spital aveau să rămână acolo până una alta. Spre ghinionul lui uriașul fusese deja externat. A ajuns înapoi și de cum s-au dumirit că nu mai are șanse, toți l-au părăsit. Mai mult, la câteva zile după întoarcere, câțiva dintre băieții supărați l-au prins în spălător și l-au făcut poștă. Ăla a fost punctul culminant al prăbușirii. Din acel moment nu l-a mai băgat chiar nimeni în seamă.

Prezența uriașului paralizat inspira nu doar milă pentru el, ci și un fel de groază față de autorul atrocității. Pe de altă parte, Michi era închis, în fond, pentru mai multe crime, și alea ciudate, un cadavru nu fusese descoperit niciodată, așa că nimeni nu mai dorea să se certe cu el. Din păcate nu părea ca cineva, chiar de frică, să-i dorească prietenia. Forța lui era distructivă și nu unificatoare. Iată și o forță care este negativă și nu pozitivă! Michi înțelesese deplin această situație. Ce putea însă să facă? Medita aproape zilnic la toate aceste probleme și chiar încerca să facă câte ceva. Deocamdată însă era prea mare emoția întâmplărilor pentru a putea fi uitate așa de ușor.

***

14

În primele zile din decembrie, într-o dimineață geroasă, era la ateliere și lucra zgribulit la o nenorocită de freză. Unul din maiștri îl chemă înainte de a-și termina piesa și îl puse să ajute un deținut nou, venit de la Rahova, ca să ascută un cuțit de strung. Michi îl luă pe băiatul ăla micuț de statură mai mult de guler, ca să fie sigur că îl domină de la bun început. Îl duse la polizor. Avea de gând să îl sperie un pic la început și abia după aia să devină mai amabil. Era o strategie cu care reușise de cele mai multe ori să se impună.

– Bă piticule, îl boteză imediat Michi, iată cum trebuie să faci. Atenție panaramă că îți explic o singură dată! Bagă la cap că o dată o să vezi chestia asta. Bă, uită-te la mine tâmpitule, nu la polizor, că nu am început. Așa, uită-te în ochii mei. Așa! Bravo!….

Se uită pentru prima dată mai bine la pitic. I se părea că îl știe de undeva. Mustața aia neagră… Da! Sigur! Era ăla care îi adusese mâncare în ziua aia la carcera. Sigur! Asta era! Dar trecuse mai bine de o lună. Cum era posibil?

– Bă, tu când ai venit aici?

– Ieri, îi răspunse bărbatul speriat.

– Cum mă-ta în cur ieri bă, că eu te-am văzut acum o lună.

Bărbatul, un escroc ordinar, care păcălea prin gări țăranii cu lozuri în plic false, se uita ca tâmpitul la el! Era îngrozit de stilul lui Michi, dar și mai îngrozit era de poveștile pe care le auzise despre el încă din prima zi. Deși venise doar de o zi, fiind obișnuit cu pușcăria, se informase imediat cine e cel mai tare, care sunt protectorii, ce gardieni sunt mai de treabă, așa aflase și de Michi. Era clar că nu prea dorea să îl contrazică, însă nu știa ce răspuns se aștepta de la el.

– Ieri am venit. Azi e prima zi la ateliere. Poate m-ai văzut prin altă parte.

– Cum bă în alta parte? Michi reflectă un moment și se lumină. Sigur că în altă parte, la bulău, nu la atelier te-am văzut.

– Acum o lună?

Omul era sincer mirat de aberația pe care o auzea.

– Bă piticule, tu mă iei la mișto?

Michi îl luă ușor de guler, însă suficient de energic. Bărbatul începuse să tremure ușor.

– Moșule, să moară mama dacă te-am văzut vreodată! Poate tu m-ai văzut, nu neg, dar acum o lună eram prin Pașcani, că acum trei săptămâni m-au prins acolo, poți să întrebi pe cine vrei tu, să moară mama dacă te mint. Să moară ce am mai scump dacă vreau eu pe matale să te mint.

– Bă, ți-a umflat cineva ochiul stâng în ultima vreme?

Bărbatul se uita din nou speriat și mirat. I se citea pe față exasperarea. I se punea o altă întrebare aiurea. Instinctiv duse mâna la ochiul drept, semn că nu stăpânea exact direcția.

– Nu șefule, că eu sunt băiat cuminte nu mă bat, eu doar fraieresc pe țăranii proști cu lozuri, nu mă bat pe cuvântul meu, și când sunt prins, spun tot ca să nu mă bată, crede-mă că sunt băiat de treabă, fac ce spui tu, că nu sunt de ăla colțosul.

Michi îl lăsă în pace. Îi puse în mână cuțitul de strung și se întoarse la freza lui. Nu avea chef să continue interogatoriul. Nu mai era sigur de nimic. Chiar în după-amiaza aia a vorbit cu Vasile, gardianul, care i-a confirmat că pe mustăcios îl aduseseră acolo doar cu o zi înainte. Se gândi că îl confundase, dar asemănarea era izbitoare. A doua zi îl urmări pe mustăcios tot timpul, încercând să se convingă că nu semăna cu cel de la izolator. Cu cât îl analiza însă mai mult era tot mai convins că era același. După mai multe zile încetă să-l mai spioneze. Nu mai putea afla nimic despre el și lăsă moartă toată povestea.

Era aproape să uite cu totul de incident dacă într-o dimineața nu îl vedea din nou la atelier cu un ochi vânăt și extrem de umflat. Era însă ochiul drept și nu stângul. Acum i se părea că vedea exact același mustăcios de la izolator. S-a dus direct la el:

– Ce ai pățit, piticule, te-ai uitat pe gaura cheii și ți-au tras-o?

– Nu domnʾ Michi, m-a pocnit un milițian ieri, că m-a recunoscut că l-am fraierit cu niște bani. Domne ce ghinion să am? Pe cuvânt ghinion, de Caracal să n-am parte, pe cuvânt. Eu nu fraieresc domneʾ milițieni, securiști, de ăștia tunși scurt, mă iau de țărani domneʾ că cu ăștia merge a întâia. De unde să știu eu că jigodia de milițian arată fără țoalele astea de curcan ca un țăran? Auzi domneʾ și să fie aici la bulău! Cred că o să mă spargă ăsta tot timpul cât o să stau aici.

            Mustăciosul părea sincer îngrijorat de perspectiva neagră care i se întrezărise. Chiar îi tremura ușor vocea.

– Și cu cât l-ai fraierit piticule?

– E, cu zece mii de lei, venise în Pașcani la mă-sa, la ta-su nu știu, că voia să cumpere nu știu ce chestie și i-am băgat prostului lozul pe gât.

Michi deveni curios de mica găinărie, așa că îl chestionă în continuare:

– Ia zi, mă și cum faci de îi fraierești?

 – Șefule, pe cuvânt, e secretul meseriei. Din asta câștig și eu pâinea.

– Ce pâine? Băga-te-aș în mă-ta de pitic. Ce, mă, la tine e pâinea zece mii de lei?

– Nu șefule, că nu găsești de ăștia așa de des. Uneori nu găsesc fraieri săptămâni întregi, alteori se prind. Da’ să știi că e și riscant și dau și eu bani la un băiat să mă ajute, că lozurile nu le fac eu.

– Și acum ai avut grijă să îl torni și pe ăla să-l bagi la bulău aici la noi?

– Vai de capul meu, cum să fac asta? Doamne Dumnezeule mare, cum să fac asemenea tâmpenie? De fiecare dată le spun că eu le-am făcut și ăștia mă cred, că nu au ce face. Nu mă pot prinde decât pe mine așa că se mulțumesc cu cât au.

Îi plăcu teribil răspunsul escrocului. “Ăsta un tip vertical care răspunde pentru ce face!” Lăsă tonul un pic mai moale, dar continuă să insiste.

– Hai zi cum faci că te sparg dacă aștept mai mult de un minut.

Deși nu era foarte serios când îl amenința, mustăciosul îl luase totuși în serios.

– Să moară mama dacă nu e secret, dar lu’ matale că ești boier îți spun, dar te rog mult să nu spui la nimeni.

Mustăciosul nu mai părea atât de speriat. Lui Michi i se păru o clipă că era chiar bucuros să povestească cum face.

– Vezi tu, șefule, eu am niște lozuri cu Dacii, adică lozuri obișnuite, de alea necâștigătoare, pe care le modifică un cunoscut de al meu, le dă cu niște vopsele de tipografie prin părți.

Michi se uita urât, că nu înțelegea, iar bărbatul reveni imediat.

– Șefule prin părți, adică pe la capete. Adică unde scrie necâștigător, înțelegi? Adică le pune niște steluțe roșii domne cu niște vopsea una pe “ne” și una în capătul ălălalt ca să fie echilibrat.

– Cum mă-ta bă, piticule, și pe cine prostești tu cu chestia asta? Ce dacă scrie câștigător?

-A, păi nu șefule, că mai jos scriem frumos Dacia 1310. Știi asta merge mai bine decât Dacia 1300… Știi, se bucură omul mai mult!

– Cum dracu scrii mă ca să nu se prindă fraierii?

– Păi nu ți-am zis că nu scriu eu?

– Bă piticule, de unde știi că acum cât stai la pârnaie amicul tău nu te lasă cu curul în baltă și pornește el afacerea? Sau poate se cuplează cu altul? Ă, ce zici, te întorci acasă și te trezești fără pâine?

 – Nu șefule, nu e posibil, că nu e prima dată, vorba aia. Nu se întâmplă așa chestie de zici matale.

Bărbatul era mai mult decât sigur pe el, ceea ce îl intriga pe Michi.

– Ce vorbești mă, e nevastă-ta, frate-tu? Ce mă boule, crezi că ăștia dacă sunt neamuri nu pot să ți-o tragă pe la spate?

– Nu șefule, nu sunt însurat și nu am nici frați. De fapt n-am nici mamă nici tată, doar o bunică să îi dea Dumnezeu sănătate.

– Păi cine e bă ăla de încredere, care nu ți-o trage cât ești plecat?

– Nu pot să îți spun șefule, că nu vreau să pățească ceva. Înțelegi, ăsta este secretul meu!

Refuzul îl enervă, deși evident pe Michi nu avea cum să-l intereseze mare lucru din afacerea piticului. Îl luă totuși tare.

– Bă piticot, dacă mă enervezi să știi că îți tamponez și ochiul ălălalt de o să ți se asorteze cu mustața. În timpul ăsta îl strânsese suficient de convins de guler.

– Șefule, te rog mult, crede-mă, poți să mă omori, dar nu spun cine mă ajută, că nu pot să fac așa ceva. Iartă-mă, dar nu pot! Omoară-mă dacă vrei, dar nu pot să fac asta! Omul implora mila și totuși părea uluitor de demn. Michi stătu pe gânduri câteva secunde, după care îl lăsă. I se păruse onorant gestul. Îl suspecta totuși că ar putea minți.

– Bă, uite care e șpilul. Te las acum în pace, însă vorbești cumva la vorbitor cu persoana și până în anul nou îmi aduci cadou un loz de ăla falsul ca să te cred. Dacă nu faci asta până se sfârșește anul ai belit-o.

Michi îi spusese lucrurile astea mai mult pentru a ieși bine din situație. Presupunea de altfel că nu era posibil ca piticul să facă rost atât de repede de un loz, iar lui chiar nu îi trebuia. Din ziua respectivă însă nici nu a mai intrat în vorba cu el.

***

15

Era crăciunul lui 1984. Michi avea deja mai mult de un an de pușcărie. Socotise că erau aproape 14 luni în care se petrecuseră mai multe lucruri senzaționale decât în toata viața sa de până atunci. Stătea în dimineața aia, era marți, trei ceasuri rele cum zicea Jean, și se gândea la faptul că în acele ultime 14 luni trecuse prin atâtea întâmplări, cât sute de oameni de afară nu ar putea să treacă în toată viața. Se simțea mândru de chestia asta. I se părea chiar ceva cu totul special. Pe undeva avea dreptate. Într-adevăr, se adunaseră foarte multe. Ce îl speria nu era însă acest trecut recent, cât mai ales ce avea să urmeze. Mai avea de stat pe puțin vreo zece ani. Trecuse în fond atât de puțin. Ce putea să se întâmple în următorii ani? Dacă ar multiplica cu zece nebuniile și întâmplările prin care trecuse ce ar fi însemnat? I se părea că ar putea ajunge la un nivel care nu poate fi reprezentat. Îi era clar că devenise mai puternic, mai sigur de sine, că acum era stăpân în mult mai mare măsură pe întâmplări și pe evenimente. Se gândea cu teamă la ce avea să urmeze, dar și cu un sentiment de împlinire. Era sigur că această evoluție spectaculoasă avea să îl ducă dincolo de orice visase vreodată.

În penitenciar bineînțeles nu se putea sărbători Crăciunul, însă Vasile, care chiar se atașase de Michi, îi adusese niște cozonac și niște sarmale, dracu știe cum reușise. De dimineață, Michi s-a dus la atelier, ca de obicei, însă pe la prânz l-au trimis la magazie să facă curat, că trebuiau să facă ăia inventar.

Era prima dată când mergea în magazie. Știa că era posibil să se descurce și să facă rost de câte ceva de acolo. Nu știa exact cum, dar măcar o ascuțitoare dacă șterpelea și tot era bine. Chiar și niște amărâte de creioane puteau fi ușor valorificate.

Spre regretul său descoperi că magazia arăta foarte prost. Era îngrozitor de mică și plină de hârțoage roase de șoareci. La prima vedere nu se zărea nimic care să fie cât de cât util. Era dezamăgit. Mai era un băiat de la ateliere cu el. Au primit imediat sarcina să care în curtea interioară o sumedenie de pachete cu hârtii. S-au apucat de treabă, dar totodată, în mod șiret, au început amândoi să spioneze magazia.

De fiecare dată când revenea în magazie, ca să ia un alt pachet, Michi întârzia cât mai mult pentru a trage cu ochiul. După vreo trei sau patru reveniri a reușit să observe un raft, undeva pe un perete din spate, pe care părea să se afle și altceva decât hârțoage. Cum se putea ajunge acolo? Lucrurile alea păreau atractive, dar se aflau pe ultimul raft de sus. Gardianul stătea cu ochii pe ei. Mai aveau de cărat doar câteva pachete, probabil doar două sau trei drumuri. Îi era frică că nu vor fi puși să facă și altceva și astfel va rata ocazia.

Ajunsese probabil la ultimul drum. Întârzie mai mult încercând să lege din nou pachetul, după ce pe ascuns lărgise legătura cu care era prins. Îl termină de legat și dădu să plece. Sesiză imediat situația extraordinară care i se oferea. Gardianul ieșise afară și își aprinsese un “Carpați”. Michi, aproape pe vine, a șters-o în spate. S-a înălțat pe vârfuri ca să apuce la nimereală ceva de pe raftul de sus. Abia ajungea. Nu avea cum să vadă pe raft, așa că se baza doar pe ceea ce mâinile sale îi spuneau. A luat mai întâi un pachet, părea mai drăguț, dar erau gume de șters. S-a întrebat imediat dacă or fi bune la ceva. Le-a pus de o parte și s-a apucat din nou de căutat. A găsit o altă cutie, cu cretă. Asta sigur era bună. A băgat-o în pantaloni. A întins din nou mâna, însă nu mai putea să ajungă la altceva. S-a înălțat tot mai mult, apoi s-a sprijinit ușor de unul din rafturile de jos. În fine a ajuns, însă acolo păreau să fie doar niște dosare plic. La un moment dat a auzit tusea gardianului, un mălău care inspira groaza, deși nu era chiar băiat rău. A încremenit. A stat așa aproape un minut. Și-a dat seama că gardianul nu bănuia că rămăsese în magazie. Asta însemna că mai avea câteva minute bune. Reîncepu mai relaxat tatonarea. Nu ajungea însă. A început să se cocoațe pe rafturile de jos într-un echilibru curios. A pus mâna pe niște sticluțe. Nu știa ce sunt, dar a considerat că nu îl interesau. Căuta lame, bolduri, agrafe. Se gândi după câteva clipe că în sticluțe ar putea fi tuș sau vreun diluant și că ar putea fi folosite la ceva. Își întoarse mâinile, însă nu le mai nimerea.

Tusea gardianului se auzi din nou. Mult mai puternică însă. Avea de gând să renunțe, dar când să tragă mâna simți una din sticluțe, probabil de lipici sau de cerneală. O apucă, dar chiar în acel moment se auzi ca un tunet vocea gardianului. Țipase la cineva de afară. Instinctiv, strânse sticla în mâna, însă aceasta nu avea dop. Simți ceva ud în palma dreapta și într-o fracțiune se secundă simți că un obiect negru se năpustește asupra lui. Fără să își dea seama duse cealaltă mâna spre obiectul amenințător pentru a se proteja. Gestul a fost fatal. S-a dezechilibrat și a căzut cu raft cu tot. S-a lovit rău la cap și nu mai putea să se ridice. Când, în fine, a reușit să se îndrepte a mai primit o lovitură puternică, cu o bâtă. Apăruse gardianul.

– Fir-ar mă-ta a dracului de hoț nenorocit! Bă, deloc nu va învățați, fir-a-ți ai dracu de borfași, că ar trebui să fiți omorâți, mă! Nenorocitule, să mă ia ăștia pe mine să mă sancționeze!

Și bărbatul i-a mai tras vreo două bâte ca să se ușureze. La un moment dat s-a oprit pentru că Michi arăta tare prost. Avea capul spart și era plin de sânge. Nu se știe dacă de la căzătură, sau de la cele două trei bâte zdravene primite în moalele capului. Gardianul intră în panică. Era foarte puternic și de regulă nu prea bătea, tocmai pentru că era riscant să lovească serios pe cineva. Acum îi sărise țandăra. Apucase la nimereală o bucată de lemn de lângă ușă, și îl altoise pe hoț.

După lovituri a intrat însă în panică. Nu știa cum să scape basma curată. A stat un moment, iar apoi s-a gândit să dea vina pe Michi și pe rafturi. A ascuns bâta care avea sânge pe ea, apoi l-a luat de guler și l-a dat de două ori foarte tare cu capul de perete pentru ca să rămână urme de sânge pe acesta. Doar după aceea l-a dus la infirmerie.

Paradoxal, ultimele lovituri avuseseră pentru Michi un efect contrar. Îl treziseră și îl dinamizaseră. Până la infirmerie a mers pe picioarele lui, însă ușor legănat. Nu era nici un doctor acolo. Un infirmier l-a bandajat după ce l-a spălat un pic. Michi era fericit că reușise să ia creta. L-au lăsat într-un pat să se întindă câteva minute. Michi își mai revenise. I-au dat și calmante, niște algocalmine amărâte.

După o oră l-au trimis la masă. Abia în sala de mese a început să vadă mai bine. Când să mănânce, realiză că era murdar. Mâinile îi erau pline de cerneală. Palma dreaptă era plină, în timp ce pe mâna stânga….

A rămas perplex. Avea exact petele din acele zile de la izolator. Dâra mai lungă, ca și cele două mai scurte, erau la locul lor. Era incredibil. Stătea și se uita la mâinile lui ca și cum erau o statuetă antică. Nu știa cui să povestească. Simțea nevoia de a spune cuiva noua nebunie care i se întâmpla.

La un moment dat Lotcă îl trase de mânecă.

– Mănânci Michi fasolea asta sau o iau eu?

– Lotcă, tu vorbești?

Michi era ultra șocat. Era prea de tot. Se concentră mai bine pentru a fi convins că Lotcă într-adevăr vorbea. Acesta se aplecă ușor spre Michi și îi vorbi foarte încet.

– Michi, rămâne între noi! Nu trebuie să știe nimeni! Doar Jean știe și acum tu.

Michi dădea stupefiat din cap. Nu știa cam ce ar trebui să spună. Lotcă vorbea clar și corect prima dată într-un an de zile.

– Michi, să știi că mai sunt exact cinci ani.

– Cum cinci, că eu mai am vreo zece!

– Nu Michi, mai sunt exact cinci ani, apoi șapte, apoi noua, mai apoi doisprezece, cincisprezece și în fine totul se termină la douăzeci și unu.

– Ce dracu vrei să spui Lotcă, te-ai tâmpit? Acum vorbești, dar nu pot să te mai înțeleg. Când nu vorbeai te înțelegea dracu lumea mai bine.

– Prima dată Ceaușescu, înțelegi?

– Bă Lotcă, de unde ți-a venit tâmpenia cu Ceaușescu? Ce dracu vrei să spui?

Numai că Lotcă nu așteptase întrebarea. Plecase pur și simplu. Aproape imediat s-a auzit ordinul de ridicare de la mese. “La dracu nu am apucat să mănânc!” Michi se umplu de draci. Cu bălmăjeala aia nu reușise să ia decât un colț de pâine. În drum spre celule se întâlni cu mustăciosul.

– Bă piticule, numai de tine nu aveam nevoie. Ce mă-ta în cur vrei și tu?

– Vai dom’ Michi, ce ai pățit? Se arătă îngrijorat mustăciosul. Nu știu cum pot să te ajut, dar dacă ai nevoie sunt al tău șefule, știi că nu ezit.

– Eziți pe mă-ta, du-te dracului de aici!

– Nu stau deloc, plec, dar aveam un cadou pentru tine, știi că am promis…

– Ce mă-ta ai promis, Michi nu se simțea bine și dorea să scape de toată lumea.

Mustăciosul îi strecură în mâna o hârtie.

– Aproape ostentativ Michi o deschise și îl bufni râsul. Era un loz în plic fals. Arăta ca naiba “Cum dracu se pot unii păcălii domnule?”

– Ai făcut rost până la urmă piticule, te-ai descurcat, cine ți l-a adus, mă?

– Dom’ Michi știi că nu pot să spun, știi, ți-am explicat, nu pot și gata.

– Mă, daʾ cine dracu ți l-a adus aici? Michi se lumină la față! Își aduse aminte că pe Mustăcios îl vizitase de curând doar bunică-sa, iar lumea făcuse mișto de el.

– Ce bă, bunică-ta ți l-a adus? Stătu un pic pe gânduri și realiză tot secretul: Bă, să nu îmi zici că bunică-ta la șaptezeci de ani l-a făcut?

Mustăciosul intră în panică și dădu din cap în semn că da. Îl trase de mânecă și îi făcu semn să vorbească încet.

– Michi, te rog mult, să nu mă dai de gol. Te rog eu mult, că nu știu ce mă fac dacă o descoperă. Ti-am promis, uite ți l-am adus, e cadou de moș Gerilă.

Michi începu să râdă: Îl lăsă în spate pe mustăcios. Râdea de nebun și nu se putea opri.

“Ce porcărie!” gândea în sinea lui. Realiza că nu are motiv să râdă, dar nu putea să se oprească. Nu putea și pace. Își dădea seama că era chiar ceva grav. Simți chiar un ghiont, apoi altul și mai apoi chiar două palme de la un gardian. Nu reușea însă să se oprească. A ajuns în celulă și a râs minute în șir. La un moment dat a obosit. Înghemuit, în pat, se chinuia să adoarmă cu gândul că a doua zi va încerca să clarifice acele noi nebunii. A adormit aproape imediat, mai degrabă a leșinat, însă nimeni nu avea de unde să știe acest lucru. A doua zi nu a reușit să clarifice nimic pentru că nu s-a mai sculat. Nici a doua zi și nici în următoarele.

***

Sfârșitul capitolului 4