8539

Capitolul 5

1

Michi zăcea mort pe masă. Camera de spital era goală. Era o liniște cumplită. Fiind duminică nu era nimeni în clădire. Camera era foarte mare. Deși se afla undeva la subsol, era destul de luminată datorită a două ferestre uriașe prin care soarele după-amiezei pătrundea cu generozitate. În mijlocul camerei se afla masa cu rotile pe care zăcea Michi. Mai erau încă vreo două scaune și o altă masă, similară, pe care se afla un alt cadavru. Spitalul nu avea morgă. Camera de la subsol era singura soluție folosită în asemenea situații, în general foarte rare. Acum, probabil pentru prima dată în istoria spitalului, existau doi morți. Camera era răcoroasă din cauza cimentului de pe jos, dar și datorită faptului că avea toți pereții îmbrăcați cu faianță până în tavan. Cândva fusese acolo o spălătorie. Într-un colț, încă se mai păstra amintirea unor țevi tăiate, dar încă rămase pe pereți.

După-amiaza era superbă. Era cald. Afară se auzea foșnetul frunzelor. Bătea ușor vântul, iar în liniștea din spital dansul crengilor se auzea foarte bine. La anumite intervale de timp se auzea croncănitul unor ciori, care probabil se aflau destul de departe. Curtea spitalului era destul de mică cu alei foarte înguste. Acum nu era nimeni. Dincolo de poartă însă, pe stradă, erau câțiva copii care alergau.

La poarta din spate, de fapt o veche poartă, care nu mai era folosită de mulți ani, se aflau doi bărbați îmbrăcați în halate albastre. Stăteau de vorbă tolăniți lângă gard și beau votcă dintr-o sticlă de jumate. Probabil nu era prima pentru că păreau duși de mult. Vorbeau tare, amândoi în același timp. Nu apucau să-și urmărească replicile. Unul din ei, la vreo patruzeci de ani, avea o față teșită și un păr castaniu, mai mult roșcat. Era nervos, gesticula într-una și aveai impresia de la distanță că stă să îl bată pe celălalt. Al doilea bărbat era mai înalt și mai uscățiv, cu o chelie mare, poate un pic mai în vârstă. Părea mai la locul lui. Cel roșcat avea o buză umflată, vânătă, care arăta îngrozitor, semn al unui incident care nu fusese prea plăcut și probabil destul de recent.

În spatele gardului de care se rezemau cei doi se afla un câmp necultivat. Părea să nici nu fi fost vreodată. Undeva la linia orizontului, departe, se zărea o pădure, iar dincolo de ea o fabrică ale cărei coșuri se puteau întrezări.

Undeva pe câmp un cal alb păștea. Cel puțin puteai presupune acest lucru, pentru că pe câmp nu era iarbă, ci numai gunoaie. La un moment dat, poate datorită unui zgomot, calul a luat-o la fugă. Alerga speriat, parcă îngrozit. Dacă ar fi fost într-un hipodrom probabil ar fi câștigat orice cursă. Se îndrepta spre niște case, care se vedeau în prelungirea pădurii. Un stol de ciori s-a ridicat instantaneu. Probabil erau câteva mii. Aproape că s-a întunecat cerul. Niște copii care se jucau pe acolo s-au speriat și ei. Au început să țipe de frică, dar și cu o frenezie ciudată pe care numai copiii o pot avea atunci când se întâmplă astfel de lucruri din senin.

Afară însă nu mai era deloc senin. Stătea să plouă. Pe cer, în zare, apăruseră nori grei, amenințători. Calul dispăruse, însă acum se apropia o mașină. Era un model nou. Avea o culoare stranie. Un galben deschis, aproape țipător. Mașina s-a oprit și din ea a coborât o femeie îmbrăcată în negru, cu o pălărie mare, imensă, de culoare albă, având un trandafir roșu la bor. Femeia a schimbat locul cu șoferul, un tip bondoc, bărbos, îmbrăcat aiurea cu niște blugi ținuți cu ajutorul unor bretele în jurul unei burți imense.

Acum ploua de-a binelea. Părea să înceapă chiar să cadă piatră. Vântul devenise brusc mult mai puternic. Bubuitul tunetelor se auzea apropiindu-se înfricoșător de repede. În câteva minute au apărut la orizont luminile argintii ale unor fulgere. Mașina galbenă, părea a avea acum o altă culoare și nimeni nu ar fi putut ști de ce. Femeia era la volan. Mașina, deși pornită, nu putea să meargă. Era împotmolită într-o baltă.

Un tunet asurzitor a cutremurat câmpia. Un trosnet s-a auzit în câteva secunde. Un pom, în zare, s-a rupt în două. O parte a căzut la pământ învinsă de natura dezlănțuită. Partea care a rămas în “picioare”, a fost pedepsită. A luat foc. Ardea cu o flacără uriașă. Partea de jos, deși ruptă, rămăsese intactă. Ce tâmpenii se pot petrece în natură! Cel care cade se poate salva, cel care rămâne în picioare poate fi distrus! Ce soartă ciudată poate avea una și aceeași ființă. O parte ruptă de pământ, o alta înfiptă adânc în sol, dar care este cumplit mistuită. Ce curios să ardă ceva într-o ploaie torențială!

Până la urmă a început să cadă și piatră. Era extrem de mare și cu toate acestea nu reușea să oprească focul. Undeva în spatele pomului la vreo treizeci, poate patruzeci de metri, calul alb zăcea la pământ. Încerca să se ascundă, se lovise, sau poate chiar murise. Nu se mai mișca. Toate gunoaiele dispăruseră. Un covor de gheață se așternuse peste tot. Parcă se făcuse și frig. Dacă te uitai în zare părea chiar să ningă. Nu mai existau păsări, nu mai existau oameni. Mașina era tot acolo, însă avea toate geamurile sparte. Nu părea să fie cineva înăuntru. Cei doi dispăruseră în pământ. O pălărie albă se afla pe jos lângă mașină.

Undeva la orizont se însenina. Semnul cel mai bun era un mic curcubeu care chiar atunci se forma. Încă ploua pe câmpie, dar curcubeul anunța o schimbare. Trebuia să vină. Culorile curcubeului, în atmosfera încă mohorâtă, păreau fantastice. Erau atât de multe încât nimeni nu ar fi putut să le numere. Numai inginerii ar putea număra culorile curcubeului! Dacă stai bine să te gândești, în mod obligatoriu și pictorii. Și ei trebuie să numere. Și chiar o pot face mai bine pentru că văd mai bine aceste culori. Curcubeul se mărea uluitor. Culorile rămâneau însă la fel de ireale. Se vedeau însă mult mai bine. Un sfert de cer era acum cuprins de el. Sub curcubeu o lumină verde, imensă, creștea văzând cu ochii. Cerul se făcea tot mai verde. Era atât de verde încât aveai impresia că devenise un decor de operă. Ploua într-o parte, iar în cealaltă un cer viu colorat părea că s-a ivit dintr-un alt univers. Verdele începea să pălească și să redevină albastru. Ploua însă în continuare.

***

2

            Era o dimineață frumoasă de septembrie. La radio tocmai se anunțase gestul de mare trădare, așa îl numea bunicul meu, al abdicării. Papă-lapte ăla micu’ cu caș la gură, îi luase locul. Guvernul se schimbase. Asta era partea bună. Că nu conducea totuși bâlbâitul ăla nerod. Este drept că nici tac-sul, Carol, nu era cine știe ce inteligență. Acum țara, în asemenea momente cumplite, era condusă de un ofițer și asta era bine, așa gândea bunicul meu.

Antonescu, alături de legionari, reprezenta o garanție a ordinii. Poate că țara asta avea să iasă o dată din mizeria extraordinară în care se afundase de atâtea reforme și modernizări. Javrele de politicieni ordinari erau acum arătați în toată acreala și fățărnicia lor. Se dăduseră la o parte pentru că venise vremea ca și în România să conducă bărbații și nu muierile.

În dimineața în care s-a anunțat la radio plecarea lui Carol al doilea bunicul a început să cânte. Nu îl văzusem niciodată atât de fericit. Evident, pe atunci nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla. Eram însă la fel de bucuros precum bunicul. El cocheta cu mișcarea și chiar se ducea la ședințele unui cuib, pe undeva pe Șelari. Știu asta pentru că am fost o dată cu el. De fapt, m-a lăsat să aștept afară, unde am stat cu o fată de pe acolo. Am fost o singură dată, dar cu toate astea am ținut bine minte ani de zile casa cu etaj în care intrase bunicul.

            În zilele care au urmat anunțului de la radio, pe care de fapt eu nici măcar nu îl auzisem, bunicul a fost foarte agitat și a lipsit mult de acasă. Eu stăteam cu Maria, fata în casă, o tipă de care sincer nu îmi mai aduc aminte mare lucru. Cert este că nu o prea suportam și răsfățat fiind de bunicul nu prea țineam cont de ce îmi spunea. Îmi aduc aminte că bunicul a lipsit de acasă vreo câteva zile în perioada aia și ăsta nu era deloc un lucru obișnuit.

            S-a întors într-o duminică și îmi aduc bine aminte că toată lumea a fost bucuroasă, mai ales eu, cel răsfățat. Pare absurd, dar bunica trăia în vremea aceea, însă aș minți dacă aș spune că îmi aduc mare lucru aminte despre ea. Era culmea lucrului comun. Nu spunea, nu făcea și nu se lega de nimic care să iasă din comun. Nu îmi plăcea nici măcar pe sfert din cât mă fascina bunicul. Asta poate și pentru că el dăduse deja în mintea copiilor. Juca cu mine cele mai nebunești jocuri, mergeam împreună la film și se prostea alături de mine rostind replicile idioate ale nu știu cărui personaj. Bunica nu încerca niciodată să-i zică ceva, sau să-l certe pentru că se prostea alături de mine. Ca să fiu iarăși sincer, nu am știut niciodată de ce nu o făcea. Poate educația ei atât de profundă îi spunea că nu are voie să îi spună nimic bărbatului, poate frica de bunicul, poate iubirea extraordinară pe care i-o purta. Îmi pare rău acum, că nu am știut de ce nu îi reproșa niciodată nimic.

Bunicul se prostea alături de mine admițând aproape orice trăsnaie pe care o imaginam. Știu că am jucat cu el uliul și porumbeii, că am dansat și am recitat, că am mers cu el să căutăm comori ascunse de nu știu ce pirați și nu cred că am loc pentru a continua. Era poate curios cum un om la aproape șaptezeci de ani se putea juca cu mașinuțe alături de un băiețel de zece doisprezece ani. L-am suspectat chiar și atunci că de multe ori era mai bucuros decât mine.

            În săptămânile de după schimbarea puterii am fost tare mâhnit. Pentru prima dată, bunicul nu mai avea timp, sau același timp pentru mine. Luase schimbarea în serios și căuta probabil să se implice. Revenise, sau fusese doar invitat să se întoarcă la catedră. Fusese aproape patruzeci de ani profesor universitar. Predase la Iași mai mult de douăzeci de ani și pe la începutul anilor treizeci venise la Universitatea din București. Regretase toată viața această mișcare. Se înșelase. Cei din București erau o șleatcă de înfumurați, destul de discutabili ca profesionalism, cu multe vedetisme, care l-au făcut să se izoleze tot mai mult de ei odată cu trecerea timpului. În ’39 se pensionase crezând sincer că nu mai are nici un rost să continue. Bunicul predase un curs de folclor la Facultatea de litere și filosofie. Nu cred că avusese vreodată succes pentru că nu cred că cineva îl considerase normal pentru a-l și lua în serios.

Îmi aduc aminte că, la câteva săptămâni bune după abdicare, bunicul, care fusese bucuros atâtea zile la rând, s-a întors acasă într-o după-amiază negru de supărare. Știu că eu am făcut multe ifose, că nu mă băga în seamă, și îmi aduc aminte că supărat fiind, a țipat prima oară la mine. Am plâns cred o jumătate de oră. Nu aveam cine știe ce motiv, dar ca orice copil răsfățat încercam să schimb starea de lucruri. Pentru prima dată nu am reușit.

            Eram în pod, acolo unde mă retrăgeam când nu îmi plăcea ceva. După o oră aproape, a venit bunicul. Era amețit și mirosea a băutură. M-am speriat pentru că în viața mea nu îl văzusem în halul ăla. S-a uitat la mine și m-a întrebat dacă sunt supărat. Arăta așa de ciudat că nu am îndrăznit să îi zic ceva. M-a luat în brațe și mi-a zis doar că nu merită să crezi în ceva în viață dacă acel ceva îți aparține. Nu înțelegeam nimic din ce îmi zicea, dar toate acele replici parcă au fost încrustate undeva în mintea mea. Mi-a mai zis că credința uneori poate ucide și că dacă nu o stăpânești poate să facă mai mult rău decât oricine ar gândi. Nu pricepeam, dar îmi dădeam seama că era ceva grav. Nu mai îndrăzneam să fac ifose. Stăteam liniștit și ascultam. Mi-a zis ceva de o familie de țigani omorâți nu știu de ce de legionari.

El cochetase mult cu ideea că trebuie făcută ordine și chiar se gândise că și antisemitismul ar merita să fie discutat. Excesele legionarilor nu le luase însă niciodată în serios. Se pare că acum, o familie de țigani, pe care el o studiase ani de zile, nu știu ce cântece și obiceiuri vechi descoperise la ei, iată că acum, acea familie fusese omorâta de legionari. Nu am știut niciodată despre ce fusese cu adevărat vorba, știu însă că atunci am simțit din tot sufletul drama bunicului. Studiase cultura țiganilor ani de zile, poate ca un imperialist care cercetează aborigenii, însă cu siguranță că și cu multa înțelegere. Iată că acum, marile lui simpatii, legionarii, îi omorau subiecții cercetărilor sale. Era groaznic de supărat, iar eu nu am avut curajul să îl întreb ceva. Mă făceam că înțeleg. Am încercat să îl înveselesc, însă fără succes.

            Din ziua aceea bunicul nu s-a mai jucat cu mine. Nu știu ce zi era, dar știu că era spre sfârșitul toamnei. Ninsoarea a venit foarte curând în acel an accentuând parcă frigul care apăruse în relațiile bunicului cu lumea. Între timp știu că fusese asasinat un profesor de la universitate, niște politicieni de asemenea. Bunicul era tot mai dezamăgit. Nu știu dacă numai eu sau și alții realizau acest lucru, însă era clar că se întâmplaseră lucruri groaznice pentru el.

Într-o zi m-a așteptat la școală, era spre sfârșitul anului, că mai aveam puțin până la vacanță și m-a dus cu tramvaiul undeva în centru. Am intrat într-o bodegă. Nu mai făcuse niciodată așa ceva. Mi-a dat chiar un pahar de bere și aproape m-a obligat să îl beau. Mi-a zis că deși nu îmi venise timpul trebuia să mă fac bărbat în după-amiaza aia. Evident nu aveam cum să înțeleg ceva. Mi-a vorbit despre oameni, despre școală și despre limitele ei, despre bărbați și femei. Am să regret toată viața că nu am fost foarte atent la ce îmi spunea. Poate eram prea speriat! Eram convins că bătrânul înnebunise. Nu știam mare lucru despre nebuni, dar eram convins că bunicul devenise unul dintre ei. M-a implorat atunci, pentru prima și ultima dată în viața lui să mă fac medic. Nu știu ce argumente a folosit, dar cert este faptul că am fost de acord cu el. Nu știam cine știe ce despre medici, sau despre medicină, însă din acea zi nu am mai avut niciodată în viață o altă opțiune.

După ce am băut ca doi bărbați, bunicul a vorbit cu o femeie îmbrăcată foarte frumos, așa mi se părea mie, pentru că era plină de culori țipătoare. Nu știu ce i-a zis că am mers cu el undeva la etajul clădirii în care era cârciuma. Când femeia, care o luase înainte, s-a oprit în fața unei uși și s-a uitat la mine, a întrebat ceva și a început să vocifereze. Nu știam despre ce era vorba. Bunicul s-a înroșit, m-a luat de mâna și am coborât. M-a lăsat să aștept la o masă mai bine de jumătate de oră. După asta a venit cu o altă femeie cu care am mers din nou la etaj. Am intrat într-o cameră îmbâcsită, cu o mobilă veche. Bunicul a zis să ascult de femeie că el pleacă pentru o jumătate de oră. Femeia a stat câteva minute în picioare uitându-se chiorâș la mine. Eu mă uitam la ea la fel de aiurea, neștiind ce ar trebui să zic sau să fac. La un moment dat ea a zis ceva de genul “mă rog, asta e?”, după care a început să se dezbrace. Eu am închis ochii că îmi era rușine. Îmi aduc aminte că a stat dezbrăcată mult timp, după care m-a luat în brațe și mi-a tot spus multe cuvinte urâte. Eram atât de emoționat că nu mai știam nici cum mă cheamă. Ea țipa la mine să deschid ochii, dar eu îi țineam strânși. Sigur, de câteva ori i-am deschis. Eram însă îngrozit.

După o vreme am plecat. Nu mai știu cum am ajuns din nou în restaurant. Nu am spus nimic bunicului, iar el nu m-a întrebat ceva. Când am ajuns acasă a venit în camera mea și mi-a dat un caiet. Mi-a zis să îl ascund și să îl citesc când voi fi mare. Cred că mi-a repetat asta de vreo douăzeci de ori. L-am pus bine în birou și m-am culcat.

            Bunicul s-a culcat și el, însă nu s-a mai sculat. Totul s-a schimbat de atunci. Am păstrat caietul câțiva ani, însă în timpul războiului s-a rătăcit pe undeva și nu l-am mai găsit. Nu apucasem să îl citesc. Ar fi fost greu să o fac, pentru că aproape tot era scris în latină, iar pe atunci eu doar începusem să cochetez cu latina. Am fost distrus când am realizat că nu îl voi mai putea recupera. Am încercat atunci să fac măcar un pic din voia bunicului. Să mă fac medic. Asta am reușit. După ce s-a terminat războiul, este drept nu foarte ușor, dar am reușit.

***

3

Revelionul din acel an nu a mai fost o sărbătoare. Bunicul abia murise, iar toți parcă o luaseră razna. Nimeni nu se mai comportase normal. Eu nu înțelegeam mare lucru, dar ceva îmi era clar. Nu îmi plăceau deloc acele momente amenințătoare. La câteva săptămâni după revelion știu că tata a venit de prin tară de undeva, m-a luat și am mers la casa noastră de la Sinaia. Cică nu era bine să stăm în București.

Ne-am întors după câteva zile și știu că am fost tare dezamăgit. Maria, care mersese cu noi, și care stătuse ca toanta la radio ore în șir, mă speriase îngrozitor, că nu știu ce grozăvii se petreceau în București și în țară. Îmi imaginasem numai monștri pe străzile capitalei, iar atunci când ne-am întors, la sfârșitul lui ianuarie, am fost cumplit dezamăgit.

Ne-am întors într-o dimineață geroasă, dar superbă, cu mult soare. Totul arăta mult mai frumos decât în seara în care plecasem. Cel mai straniu pentru mine era faptul că oamenii se comportau ca și cum nu se întâmplase nimic. Am trecut ușor peste acele întâmplări pentru că un copil nu poate să rămână șocat, dacă nu a învățat mai înainte să se atașeze cu adevărat de oameni s-au lucruri. Ca să fiu sincer, în acea perioadă nu am mai trăit decât o singură experiență stranie, cel puțin de care îmi aduc aminte.

            Era sfârșitul iernii și cred că totul s-a petrecut la începutul unei săptămâni, că nu eram acasă decât cu bunica, Maria fiind la piață. A sunat la clopoțelul de la intrare un bărbat îmbrăcat urât, un cerșetor credeam eu, la care mă grăbisem să deschid ușa. Bunica m-a dat la o parte și spre surprinderea mea l-a primit imediat în casă. M-am mirat de acest lucru, pentru că bunicii nu îi plăceau asemenea personaje. Probabil tocmai pentru că bunicul, ani de zile, nu se ocupase decât de astfel de oameni. Bărbatul a întrebat de bunicul, iar bunica l-a băgat în salon așa cum făcea cel mult cu una, două prietene de ale ei. Nu eram foarte curios în copilărie și nici acum nu sunt, însă atunci am fost teribil de curios. Era prima și a fost și ultima persoana care a întrebat de bunicul, după moartea sa, cu excepția unor idioți de la cadre, vreo zece ani mai târziu.

M-am furișat după o perdea, iar mai apoi în spatele unei uși mari de mahon, care făcea legătura între salon și holul ce ducea la bucătărie. Mi-am luat niște jucării lângă mine, să pară că mă joc în caz de ceva. Eram numai ochi și urechi. Din păcate nu puteam să înțeleg chiar totul. Asta și pentru că bunica și bărbatul vorbeau încet, dar și pentru că lăsaseră radioul deschis. Deși nu foarte tare, o melodie tâmpită părea să nu se sfârșească. Când și când cei doi vorbeau mai tare, probabil și ei deranjați de radio.

– Și chiar crezi că am să fac de acum tot ce o să îmi ceri de fiecare dată după cum crezi dumneata? Se auzi clar vocea bunicii. Nu părea însă speriată sau amenințată de ceva, așa că nu am intrat nici eu în panică.

– Coniță, cred că nu îți dai seama, dar va trebui, cel puțin atât cât cred eu că e necesar… Sigur, dacă matale crezi că te poți descurca altfel e treaba dumitale, dar nu cred că vei dori acest lucru.

Vocea bărbatului era ciudată. Nu avea deloc vocea unui cerșetor. Nu părea nici nervos, nici calm.

– Ești sigur că nu vrei niște bani? Am vândut câte ceva acum o săptămână. Se auzi din nou bunica.

– Chiar crezi că nu am bani? Eu vreau, drăguțică, altceva. Ai să faci ce doresc eu. Cam asta este prima ta îndeletnicire.

Se auzi din senin un râs grotesc, iar aproape în același timp muzica la radio se opri.

– Crezi că bănuiește ceva boul ăla?…

După care urmă din nou bărbatul: “Cu țiganca treaba e rezolvata?” Bunica îi răspunse ceva, însă vorbea mai încet decât bărbatul și nu o puteam înțelege. Părea că vorbește o veșnicie. După o vreme se auzi din nou, ceva mai clar bărbatul:

– Ai fost la Crețulescu?…… Foarte rău, ar fi trebuit să te duci…. Ce? Să nu spui că nu mai trebuie, că nu ai de unde să știi tu. Te pui cu burta pe treabă.

Se auzi iarăși un râs zgomotos. Mă enerva la culme, dar nu puteam să fac nimic.

– Haide dragă, dansezi un pic, învârți lucrurile și moșul va fi gata.

Pentru moment rămăsesem perplex. Deși bunica era ceva mai tânără decât bunicul, cu aproape zece ani, era și ea destul de bătrână și nu puteam deloc să mi-o imaginez dansând, așa că, fără să vreau, am bufnit în râs. A trebuit să o șterg imediat pe hol, spre bucătărie, pentru că râsul meu a trezit suspiciunile celor doi. Rezultatul reacției mele tâmpite a fost acela că bunica a închis ușa. Era capitonată așa că nu puteam să mai aud nimic. Am fugit rapid prin holul din spate, care dădea la ușa de la intrare și am “atacat” invers. Salonul avea două intrări, una din holul de la intrare și alta spre bucătărie. În holul de la intrare nu mă puteam ascunde atât de bine. Mi-am găsit un loc al naibii de prost, în spatele unei servante. Era tot ce puteam face. De aici se auzea și mai prost.

– După ce reușești cu ăsta am să te prezint la niște domni adevărați. Ăștia nu se uită la bani și nici la pietricele prețioase. Ce zici?

Se pare că din nou îi răspunse bunica și din nou vorbea mult prea încet. Mă căzneam din spatele servantei să le înțeleg șoaptele. Nu auzeam decât cuvinte disparate. Mi se păruse că aud un nume de bărbat, ceva de o fântână, de vreo câteva ori mi s-a părut că aud cuvântul roată. Nu era nimic de înțeles. O singură propoziție am mai înțeles-o clar. “Asta e ultima dată când îl întoarcem de la groapă și gata”. Ce mi se părea curios era faptul că, cel puțin după voce, bunica nu părea tulburată sau speriată.

– Dacă eu aș mai fi putut, aș fi mers eu, dar prefer acum numai să stau în spate și să mă uit, sau să ascult, așa cum face nepotul tău.

Am înghețat. Am fugit din nou, direct în camera mea. Nu am mai prins finalul discuției. După câteva minute bărbatul a plecat. Mă așteptasem ca bunica să mă certe după plecarea bărbatului. Nu a fost așa. Părea să aibă preocupări mult mai importante. S-a dus în camera bunicului, în bibliotecă de fapt, a dat mai multe cărți la o parte și a luat de undeva din spate o carte mare, legată cu niște șireturi.

A căutat minute în șir. Părea neliniștită. A găsit până la urmă ceva și a început să vorbească singură. Mai mult șoptea. După o vreme a închis cartea și a pus-o la loc. Abia când s-a întors m-a văzut că stăteam acolo, în fața ușii. Eram sigur că mă va pocni. Îmi era tare frică de ea, deși biata femeie nu mă bătuse niciodată. S-a uitat însă la mine, a zâmbit și a plecat în bucătărie unde iarăși a început să caute. De data asta nu am mai avut curaj să mă duc după ea. Mă gândeam la vorba bunicului “ulciorul nu merge de două ori la apă”. M-am făcut că mă joc pe undeva prin salonaș, încercând totuși să o spionez. La un moment dat a apărut în holul de la intrare îmbrăcată de plecare. Am intrat în panică. Doream extraordinar să aflu mai multe, dar nu mai aveam cum să o urmăresc.

Bunica era impacientată pentru că nu voia să mă lase singur, iar Maria, pe care o boscorodea cu voce tare, nu mai apărea. Până la urmă mi-a spus să îmi iau paltonul din cuier că ne vom plimba puțin. Am urlat de bucurie. Nu știam unde urma să mergem. De regulă făceam nazuri când voia să mă ia la nu știu ce prietenă de a ei, dar acum eram fericit. Ea nu părea să bage de seamă acest lucru fiind mult mai interesată de altceva.

Am avut noroc. Maria nu a apărut nici măcar la colț, unde se făcea strada care venea de la piață. Noi am luat-o în direcția opusă. Am mers ceva. Am luat chiar un tramvai și am mers cam un sfert de oră. Am ajuns pe Șelari. Apoi am trecut pe un pod pe lângă Palatul de Justiție. După asta am luat-o pe niște străzi pe care nu mersesem în viața mea.

Pierdusem orice noțiune a orientării. Foarte probabil și bunica. Întreba când și când, câte o bătrână de nu știu ce stradă. Cred că vreme de vreo oră ne-am învârtit în cerc.

Până la urmă am ajuns la o casă, destul de mare, cu o curte mică în care se juca un câine negru, foarte frumos. Am intrat în casă, printr-un hol mare, cam întunecat, neavând geamuri. Pe hol se afla în stânga o canapea foarte mare, cu un pluș închis la culoare, dar foarte drăguț, iar în dreapta un balansoar. În stânga mai era o ușă, cu multe geamuri, așa cum avea o prietenă de-a bunicii, erau groase și, foarte curios, șlefuite.

Am intrat cu bunica pe acea ușă și am ajuns într-o cameră un pic mai mare decât holul. Un pat mare trona în cameră lângă unul din pereți. Vis a vis erau geamurile foarte înalte și acoperite cu o perdea brodată cu niște flori mari roșii.

Ne-a întâmpinat o femeie tânără, să fi avut poate vârsta Mariei. Îmi aduc aminte că arăta foarte bine. Un capot din catifea, foarte înflorat, mi-a atras atenția în primul moment.

– Numai un pic să îmi iau tot ce îmi trebuie.

Se întoarse imediat și pe lângă sobă, pe peretele din față dispăru în spatele unei alte uși. Casa era gen vagon. O altă cameră se afla în prelungire, probabil cea care dădea la stradă. Cred că acolo erau draperii din pluș pentru că era mult mai întunecată.

Femeia a aprins lumina. În spatele geamurilor am văzut o fată cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, care rămăsese la rândul ei surprinsă când mă zărise. Asta pentru că era doar în chiloți și în maiou. S-a uitat la mine curioasă câteva secunde, fără să se miște, după care a dispărut undeva în stânga.

            Bunica m-a prezentat femeii, care se întorsese între timp din camera alăturată. Ia zis că nu avea cum să mă lase acasă, apoi m-au trimis amândouă în camera din față. Mi-au zis să stau acolo cuminte și să mă joc cu fetița. Între timp ea își luase o rochiță în locul maioului. Mi-a zâmbit și mi-a întins mâna. Mi-a zis cum o cheamă, dar nu i-am reținut numele nici măcar atunci.

Doream să trag cu ochiul la ce se întâmpla în camera vecină, dar îmi era rușine. De fapt îmi era teamă să nu mă pârască proaspăta mea cunoștință. Din camera de alături se auzeau tot felul de zgomote, iar eu muream de dorința de a mă uita pe geam. Nu îndrăzneam însă să mă uit nici măcar la ușă.

Tam-nesam, fata m-a rugat la un moment dat, să aprind focul în sobă. Nu făcusem vreodată așa ceva și nu aveam idee cum se face. Mă uitam la ea perplex. Mi-aduc aminte că mi-a spus că un bărbat trebuie să știe să aprindă focul, iar sarcina femeii e să îl întrețină. Știu că mă uitam ca prostul la ea pentru că nu înțelegeam nimic.

– Femeia doar duce tradiția mai departe, bărbatul o creează. El trebuie să aprindă focul, să descopere adevărul, să se lupte cu răul sau cu binele. Femeia trebuie să îi întrețină flacăra.

            Eram convins că fata e nebună. Am început să mă uit mai atent la ea, uitând de camera de alături. Era blondă, un pic mai înaltă decât mine și foarte drăguță. Avea ochi frumoși, deși nu cred că îmi dădeam seama ce culoare au. Îmi aduc aminte că deși pe la vârsta aia îmi era teribil de rușine de fete, am căzut atunci într-o admirație totală. Aproape că aș fi uitat de bunică-mea dacă nu s-ar fi auzit la un moment dat niște zgomote ciudate în camera din față.

– Vrei să tragem cu ochiul? M-a întrebat din senin fata.

Nu știu ce am zis sau am făcut, că ea a înțeles că da. M-a luat de mâna și m-a dus la ușă. Maică-sa, cred că era maică-sa, trăsese perdeaua și nu se putea vedea nimic prin geamurile de la ușă. Se auzea bine, dar nu înțelegeam nimic. Mi se părea că nu vorbeau românește. Eram curios să văd ce se întâmpla. Îmi era clar că cele două femei se mișcau, căci se auzea parcă un tropăit. La un moment dat am auzit vocea bunicii care i-a spus femeii că poate să vină bărbatul.

Bărbatul? Care bărbat, că nu era nimeni în casă! După câteva minute am auzit și o voce de bărbat. Nu părea să fie a cerșetorului de dimineață.

– Este vorba de fata ta?

– Nu, coniță, de băiatul meu.

– Și de unde știi că el este ales?

– A avut un semn mare de la naștere. Semnul care face minuni. Pe la noi prin bărăgan apare foarte rar, dar toți oamenii mari îl au la naștere. Băiatul meu l-a avut și îl mai are încă. La mulți dispare după o vreme, la el nu a dispărut.

– Tu îl ai?

– Nu coniță, la mine nu e, dar la el este.

– Nici la nevastă-ta?

– Nu coniță, doamne ferește. Cum așa?

– Și care semn este?

– Al scorpionului.

– De unde știi că ăla e?

– Păi l-am copiat pe o hârtie coniță și l-am dus la un domn ce cunoaște stelele. El mi-a zis că l-am copiat după o hartă cu stele, dar eu nu am văzut niciodată așa ceva.

– Bine omule, și ce vrei?

– Să i-l scoateți. El e un băiat normal, vreau să fie normal. Vreau să aibă o viață obișnuită, să învețe o meserie, să trăiască ca oamenii. Nu vreau să fie mare. Nu vreau să sfârșească într-un ștreang sau într-un spital de nebuni. Vreau ca el să fie un om obișnuit, ca să fie fericit coniță. Dacă este însemnat va dori foarte mult și nu va putea fi fericit. Va suferi mult, suferind pentru ceilalți, va fi trist și nu bucuros. Vreau să trăiască cumsecade, ca un om de lume. Nu vreau să fie viteaz, să se ridice împotriva lucrurilor și regulilor, nu vreau să schimbe nimic și pentru toate acestea nu trebuie decât să îi scoateți semnul.

– Bine, dezbracă-te, omule!

– Sărut-mâna coniță, mulțumesc mult, să vă dea Dumnezeu sănătate!

Nu înțelegeam nimic, dar simțeam că trebuia să fie la mijloc ceva foarte important. Eram atât de atent că aproape nu mai respiram. Între timp fata reușise să scoată foarte ușor unul din geamurile de la ușă. Erau fixate în niște ținte mici, iar cel de lângă clanță, pe care îl dăduse jos, nu avea prea multe. După cum îl manevra fata, cu siguranță nu era pentru prima dată dat jos. După ce l-a înlăturat, proaspăta mea cunoștință a luat o ață și două bolduri. A legat ața de un bold și a băgat mâna ușor până la capătul opus al ușii și a înfipt boldul în perdea. Apoi a tras ața și un colț din cameră de alături s-a eliberat privirilor noastre. A procedat la fel și în colțul cu clanța, iar pentru că ața era mai scurtă decât lățimea perdelei, ea trăgea acum perdeaua câte puțin de ambele capete. Se putea zări astfel prin ambele părți ale ușii. La sfârșit a pus geamul la loc.

Eram mut de admirație. Mă cucerise. Nu mi-ar fi trecut așa ceva prin minte nici într-o mie de ani. Încă nu mă apropiasem de ușă pentru că nu știam dacă este bine, sau dacă am voie. Îmi făcu semn să mă uit prin colțul de la toc în timp ce ea se uita deja prin colțul cu clanța. M-am repezit la ușă. M-am dat însă înapoi imediat, groaznic de speriat. Zărisem pe geam, în părticica de cameră pe care o puteam vedea, un bărbat în pielea goală.

Am întors rușinat capul. Fata continua însă să se uite liniștită. Eu mai văzusem bărbați dezbrăcați, că bunicul mă ducea adesea la baia publică. Numai că nu mă așteptasem să văd așa ceva într-un asemenea moment și mai ales în camera unde era și bunica. Am stat neclintit câteva secunde bune. Îmi era însă rușine că îmi este rușine și m-am hotărât în cele din urmă să mă uit din nou.

De data aceasta nu se mai vedea bărbatul, dar se vedea un spate al unei femei dezbrăcate, care stătea în genunchi. Era bunica. M-am întors din nou de la geam. Nu văzusem în viața mea o femeie dezbrăcată, deși încercasem de câteva ori să mai trag cu ochiul la camera Mariei. Nu reușisem niciodată să văd mare lucru, nici măcar atunci la restaurantul la care mă dusese bunicul.

Acum aveam șansa, dar eram mult prea speriat. M-am uitat din nou. De data asta am văzut pe bărbat alături de mama fetei. Stăteau dezbrăcați unul în fața altuia și își țineau mâinile împreunate. Stăteau și ei, cred în genunchi, că nu puteam să îi văd ca lumea. Oricum eram fascinat de sânii femeii. Mi se păreau un lucru extraordinar.

– Vrei să ne dezbrăcăm și noi?

Vocea fetei a întrerupt pentru câteva secunde bubuitul din pieptul meu. M-am întors. Fata îmi zâmbea.

– Hai să facem și noi la fel. Să vedem cum este. Cred că este amuzant…

Fata a continuat să mă încurajeze, apoi a pus degetul la gură în sensul de a face liniște și și-a scos rochia. Și-a scos imediat și chiloții. Am rămas stupefiat. Fata avea păr între picioare ca și bărbații. Era creață și la fel de blondă. Mă uitam fix la ea, nemaiștiind unde să mă uit mai întâi. Mi-a zis să mă dezbrac și eu. Mi-am dat jos pantalonii și cămașa, chiar și maioul, însă îmi era rușine și nu am vrut să îmi dau jos chiloții.

Eram plecat într-o altă lume. Nu mai aveam noțiunea timpului. Nu mai știam la ce să privesc. Mă uitam când pe geam, când la fată. Mă uitam la ea însă doar cu coada ochiului. Nu aveam curaj să mă uit prea mult, mai ales dacă ea se uita la mine. Norocul meu era că fata era preocupată de ce se întâmpla în camera vecină.

După un timp, pe care nu l-am putut aprecia, în camera de alături s-a făcut liniște. Cei trei, inclusiv bunica, erau tot acolo, dar stăteau curios, cumva în cerc, cu mâinile în sus, fără a scoate o vorbă. Eu nu puteam să îi văd prea bine, dar puteam deduce că se roagă, sau oricum ceva de genul ăsta.

Brusc, bărbatul a început să țipe, imediat și femeia mai tânără. M-a trecut un fior pe șira spinării. A început parcă să țipe și bunica. M-am speriat de-a binelea în momentul în care a început să țipe și fata de lângă mine. M-am dat înapoi și m-am îmbrăcat cât de repede am putut. M-am dus într-un colț, lângă sobă și am închis ochii. Nu știu cât au țipat toți și nici cât am mai stat eu așa după ce nu s-a mai auzit nici un zgomot.

***

4

Am deschis în cele din urmă ochii. Era o liniște de mormânt. Fata era întinsă cu fața în sus lângă ușă. Nu, nu visasem! Era la fel de goală. Zăcea fără cunoștință. M-am dus la ea. Eram fericit și deopotrivă speriat de spectacolul din fața ochilor. Puteam să o admir cu adevărat. Era dintr-o dată parcă mai multă lumină. De la geam bătea o lumină gălbuie în întreagă odaie. Razele soarelui cădeau razant pe trupul fetei. Instinctiv am pus mâna pe brațul ei pentru a o scula, sau poate pentru a vedea cât de adânc îi este somnul. Nu a dat nici un semn. Avea o piele fantastic de fină și uimitor de albă. Mâna mea s-a îndreptat spre unul din micuții ei sâni. L-am atins ușor. Cred că eram roșu și în creștetul capului. Am retras mâna de frică, fără să fi existat vreo reacție a fetei. Am pus din nou mâna pe ea. Am strâns-o ușor. Nu se mișca.

Fără să mă gândesc la nimic, intrat în joc, am continuat. Mai erau locuri care mă fascinau. Am întins mâna spre părul fetei și încercam să îl ating când mi-a trecut prin minte că ar putea veni cineva din camera vecină. M-am ridicat și m-am uitat pe geam. Nu se vedea nimic. Camera părea goală, atât cât putem eu să o văd. M-am speriat și fără să îmi dau seama am deschis ușa. Am intrat. Bărbatul stătea întins pe jos, la fel de dezbrăcat. Părea și el leșinat. Alături de el se afla femeia, care căzuse pe burtă. Era și ea goală. Bunica rămăsese pe un scaun. Avea un cearceaf pe ea. Rochia cu care venise atârna pe un scaun. Bunica zăcea și ea inconștientă, ca și cum ar fi adormit pe scaun, ascultând la radio. Acesta fusese primul gând care îmi venise în minte.

M-am întors în camera cu fata. Nu știam ce să fac. Am încercat din nou să o ating. De data asta am reușit. Am pus mâna pe părul aspru al fetei și am rămas cu mâna acolo. Nu știam ce altceva să mai fac. Am stat așa, stană de piatră, mult timp. Nu aveam curaj să mișc decât foarte ușor degetele. Dar cred că melcul se putea mândri că mă întrecea.

După câteva minute mi-a trecut prin minte să văd dacă cealaltă femeie era la fel. M-am întors în camera de alături. Femeia stătea pe burtă și avea pe o parte din spate și pe fund o pânză roșie, probabil un batic. Nu știam cum să îl dau la o parte. M-am aplecat ușor în genunchi și am încercat să îl apuc de partea care nu era lipită de pielea femeii. Materialul era foarte prost. Părea mai degrabă o cârpă. Nu era de fapt vopsită, ci mai mult pătată cu un roșu groaznic de închis și de urât. Am reușit până la urmă și ușor de tot am tras cârpa la o parte. Acum femeia nu mai avea nimic pe ea. Unul din picioare era ușor îndoit, iar prin spate mi se părea că descopăr ceva. Nu știam cum să întind mâna. Îmi era frică. Nu îndrăzneam. Mi se părea chiar că se mișca. Am încercat câteva minute, însă fără să am curajul de a o atinge, așa că m-am întors în camera cu fata. Aici mă simțeam mai bine. Aveam parcă mai mult curaj. Am pus de data asta mâna imediat pe fată și am început să o mângâi aproape disperat. Nu se mișca. Avea o piele fantastică! Albul acela era aproape ca al cretei de la școală. Doar două puncte roșii pe sâni îl tulburau.

A!! și niște alunițe ciudate, care aș fi jurat că nu erau mai devreme. Erau câteva care formau aproape un desen care îmi aducea aminte de ceva. Am început, nu știu de ce, să le număr. Tocmai încercam să mă dumiresc dacă punctele roșii mai mari de pe sâni ar trebui numărate sau nu, când am simțit că fata se mișcase. Deschisese ochii și se uita fix la mine. M-am sculat ca un arc și am ajuns nu știu cum la sobă. Fata continua să stea așa. Nu știu cât am stat eu, cât a stat ea. La un moment dat s-au auzit zgomote și în camera de alături. Fata s-a ridicat și a început să se îmbrace foarte încet uitându-se la mine la fel de veselă ca mai devreme. Eu nu știu unde mă uitam, că nu vedeam nimic.

– Au terminat? M-a întrebat, iar eu, bineînțeles, nu am răspuns. Am dat doar din cap nedecis.

– Îți place cum arăt?

Cred că am repetat schema de mai devreme, dând ușor din cap. Oricum am avut o schimbare bruscă de culoare la față, pentru că fata m-a privit curioasă câteva momente, părând o fracțiune de secundă chiar îngrijorată. Și-a revenit însă imediat și a încercat să se uite din nou în camera de alături. Numai că nu mai era posibil. Improvizația ei cu ața se dusese naibii odată cu intrarea mea în cameră. Ușa era ușor întredeschisă, iar acum se auzeau din nou zgomote de acolo. Se auzea vocea bunicii, parcă se auzea și o voce de bărbat. Mi se părea că încercau să cânte.

Eu rămăsesem lângă sobă. Fata încerca să facă din nou o improvizație la ușă. La un moment dat a renunțat. A venit și s-a așezat lângă mine. Mă privea curioasă, dar cu un aer superior. Cel puțin asta simțeam eu, care mă consideram groaznic de vinovat. Ea părea impasibilă și chiar juca bine comedia indiferenței.

– Înțelegi ceva din ce s-a întâmplat? M-a întrebat direct, ca și cum se juca de-a profesorul și elevul.

Am dat din cap, probabil în semn că nu, pentru că ea a continuat:

– Din păcate nici nu cred că ai cum să înțelegi, tu ești de partea științei ca și bunicul tău, noroc că bunica ta a luat de una singură taurul de coarne.

Nu înțelegeam ce îmi spune, dar m-a surprins faptul că fata îl cunoștea pe bunicul.

– Îl știi pe bunicul meu?

– Da, sigur că da! Este…. Mă rog, a fost amantul maică-mii.

Eu nu știam exact ce este un amant, dar intuiam că este ceva rău, așa că am ripostat sever.

– Nu, nu te cred, mă minți. Nu te cred!

– Și ce-i cu asta? Ce mă doare pe mine că mă crezi sau nu?

Răspunsul ei m-a derutat. Nu mai știam cum să continui discuția. Am stat câteva secunde și în cele din urmă am revenit:

– Bine, mă rog, așa o fi, poate demult, poate că eu nu știu. Și ce știi despre el?

– Cine ți-a zis ție că știu ceva? Maică-mea știe și de la ea știu și eu. Maică-mea l-a cunoscut de mult, pentru că ea păstrase de la bunicul ei tot felul de leacuri băbești într-o carte, le are și acum și mi-a promis că o să mi le arate și mie când voi fi mai mare. Bunică-tu strângea chestii de astea și așa a cunoscut-o pe mama. Am fost o dată chiar la voi acasă. Atunci am văzut-o prima dată pe bunică-ta.

Simțeam, nu știu de ce, că mă interesează al naibii de mult, însă nu prea înțelegeam mare lucru. Am revenit în prezent:

– Și bunica mea de ce a venit aici?

– Păi ce, nu ai auzit? Ca să ajute pe bărbatul acela lungan de alături.

– Eeee! Cum să îl ajute?

– Mă, dar prost ești! Păi ce, ești surd sau chior? Nu ai văzut? Nu ai auzit?

Nu am mai întrebat altceva. Îmi era rușine pentru că auzisem și văzusem, dar nu înțelesesem. Stăteam ca și cum aș gândi profund la chestiile alea, însă îmi aduc foarte clar aminte că stăteam cu ochii țintuiți și mă uitam la un colț al camerei fără să mă gândesc de fapt la nimic. M-am trezit întrebând la un moment dat:

– Bunica a mai fost aici la voi?

– Sigur, aproape în fiecare lună, asta cel puțin în ultimii trei sau patru ani, de când am fost la voi acasă.

Rămăsesem descumpănit. Habar nu avusesem de o asemenea viață secretă pe care o trăia bunica. Îmi aduc aminte că am stat așa mult timp fără să știu ce aș dori să mai aflu.

***

5

Este drept, lucrurile erau mult mai simple, dar atunci nu știam și nici nu aveam cum să înțeleg. Cu aproape zece ani înainte, prin 1928 sau 1929, atunci când bunicii mei au venit în București de la Iași, s-a întâmplat ceva deosebit în viața lor, am aflat aproape totul doar pe la sfârșitul anilor cincizeci de la bunica mea cu puțin timp înainte de a muri.

Ce se întâmplase. La Iași bunicul lucra doar la Universitate pentru că acolo avea toate condițiile. Ei stăteau într-o căsuță destul de mică pe care o moștenise bunicul de la tatăl lui și din care, cât au stat în Iași, nu au vrut să se mute. Bunicul nu avea nici măcar birou, așa că nu lucra deloc acasă. Când a ajuns la București i s-a împlinit visul de o viață. A ajuns să aibă un birou și o bibliotecă în propria-i locuință. Dar mai ales a putut să cheme acasă diferitele persoane pe care le intervieva. Numai că bunica, ca orice femeie, se supărase tare rău pe această nouă situație în care ajunsese în propria-i locuință să aibă zone prohibite. Ea nu avea voie să intre în biroul bunicului, mai ales când erau și străini. După o vreme însă, din curiozitate, sau poate tocmai datorită mândriei de gospodină rănită în orgoliu, atunci când bunicul lipsea, a început să intre în birou și să cotrobăie prin materialele lui. Așa a descoperit tot felul de descântece, de obiceiuri uitate de vreme pe care bunicul le studiase o viață.

Interesant este însă faptul că bunicul nu le-a luat nici un moment ca atare. Nu le accepta, ci doar le studia, extrem de științific de altfel. Nu cred că vreun moment în viața sa se gândise altfel la acele descoperiri, decât ca la simple obiecte ale analizelor sale.

Bunica, dimpotrivă, s-a pus imediat pe treabă și a început să practice toate acele lucruri descoperite de bunicul. Mai întâi cu prietenele ei, apoi cu tot felul de cunoștințe. Chiar și când au venit comuniștii ea a continuat, însă cu aceeași discreție. Cred că din toată familia, numai eu am știut aceste lucruri. Bunica a avut o regulă în toată nebunia ei. Nu a făcut nimic pentru rudele sale, ci doar pentru prietenele ei de o viață, sau pentru alte cunoștințe. Nu am înțeles de ce și nu cred că avea sens să o fi întrebat.

În ziua cu pricina, atunci când abia descoperisem o frântură din această viață ascunsă a bunicii nu știam nimic din toate acestea. Am stat doar uimit lângă soba aia minute în șir fără rost, încercând să înțeleg ceea ce evident mă depășea.

Nu îmi mai aduc aminte mare lucru din ce s-a mai întâmplat după ce toți se treziseră. Doar două lucruri le-am mai reținut. Primul a fost acela că fata a început să spună că de acum, în fine, va fi însemnată și ea, ceea ce eu nu pricepeam, deși intuisem că nu se dezbrăcase degeaba, cu atât mai puțin pentru mine. Știu că am întrebat-o ce fel de semne o să aibă, iar ea mi-a răspuns liniștită că m-am chiorât la ele minute în șir, ceea ce evident iarăși nu am înțeles.

Al doilea moment de care îmi mai aduc aminte este puțin mai complicat. Aceasta pentru că doar după foarte mulți ani mi-am reamintit fără să vreau de el. De fapt o împrejurare curioasă a trezit în mine această amintire.

Eu am călcat până la urmă pe urmele bunicului. M-am apucat de știință și, poate de astă dată urmând-o pe bunica, am încercat să o și practic. M-am făcut medic, iar după mulți ani de medicină generală m-am orientat spre psihiatrie, fiind cucerit în special de scrierile psihanaliștilor, atunci când astea au pătruns și la noi. Am devenit psihiatru pe la sfârșitul anilor șaizeci, dar evident fără posibilitatea de a practica psihanaliza. Ca să fiu foarte sincer, nu am avut niciodată până acum un singur caz cu adevărat spectaculos. Este drept că mult timp am lucrat la Municipal și acolo nu puteau veni multe cazuri interesante.

Cu ceva timp în urmă însă am fost chemat la o comisie medico-legală unde mi s-au redeșteptat acele amintiri legate de bunica mea.

Exact înainte de a pleca din casa celor două femei. Bunica m-a luat de mână și s-a purtat extrem de drăguț și de normal cu mine, ca și cum nu se întâmplase absolut nimic. M-a prezentat și bărbatului, după care am plecat. Însă chiar la ieșirea din casă, bunica s-a oprit în ușă și mi-a zis să o iau înainte, ceea ce nu am făcut, fiind încă prea curios. Ea s-a întors și i-a zis bărbatului:

– Sper să vă fie cu leac! Sunt sigură că ați rezolvat problema. Să verificați acasă dacă mai are semnele. Dacă în această dimineață mama dumneavoastră a făcut ceea ce trebuia, atunci totul este în regulă.

– Vă mulțumesc coniță, să vă dea Dumnezeu sănătate și numai bucurii!

– Nu!! Să fie cu leac, nu îmi mulțumiți, că nu e voie!

– Să fie cu leac doamnă Scărlătescu, – a, am uitat să vă spun că ăsta este numele bunicilor mei, dar și al meu – să fie cu leac, a continuat bărbatul, care se vedea de la o poștă că era foarte afectat de experiențele pe care le trăise.

În fine, bunica mea s-a decis să plece și a pornit alături de mine spre poartă. Când am dat să ieșim s-a întors din nou și i-a strigat bărbatului:

– Domnule Fumărel, să nu uitați că trebuie să vegheați permanent să nu apară din nou semnele, eventual la nepoți sau nepoate. Dar asta mult mai încolo. Numai bine!

***

6

Am ținut minte numele acesta pentru că îmi plăcuse cum suna și chiar l-am pronunțat în joacă mult timp după aceea, asta în ciuda bunicii, care era sensibil nemulțumită de acest lucru. După un timp mi-a trecut însă și am crezut că l-am uitat cu totul până într-o zi când am fost chemat la comisia de care am pomenit. Asta pentru că subiectul pe care îl consultam avea același nume. Mai mult, mi se părea chiar că semăna cu acel bărbat, deși evident, memoria poate juca multe feste după atâția și atâția ani. Nu știu de ce mi s-a părut că aș putea avea în față un caz interesant. Am cochetat cu ideea că ar putea fi un caz aparte, deși sincer era împotriva logicii, eu neavând argumente serioase în afara acelei intuiții.

Din păcate, am aflat zilele trecute, absolut întâmplător, că pacientul acela murise. Păcat! Nu fusesem convins de faptul că ar fi trebuit să fac o anchetă mai serioasă atunci, iar acum, în orice caz, nu prea mai conta. Auzind că murise am considerat totul ca pe o pierdere a unui subiect care, profesional, era sau fusese, promițător.

***

Ploaia de vară era foarte rece. În camera de spital, devenită morgă prin forța împrejurărilor, era mult mai frig decât de obicei. Aveai impresia că intri într-un frigider. Era duminică. A doua zi avea loc autopsia, de fapt autopsiile. Spitalul avea să se bucure pentru că scăpa de acele cadavre.

Cei doi bărbați se adăpostiseră de ploaie în clădirea principală a spitalului, singura care avea mai multe etaje. Acolo era și morga, la subsol. Cel mai nervos, roșcatul, era fochistul spitalului. Celălalt era paznic de noapte. Lucra însă și ziua, în special duminicile sau sărbătorile. În ziua aceea fusese de serviciu până la ora două, dar rămăsese să bea ceva cu Costică, fochistul.

Ploaia îi mai trezise pe cei doi. Ăsta nu a fost un lucru bun, pentru că li s-a redeschis pofta de băutura. Acum, în holul de la subsol, stăteau și beau ultimele picături ale sticlei de votcă.

– Bă, zise dintr-o dată bărbatul nervos, bă, tu știi că au murit ăia din secția specială, auzi bă, doi odată.

– Nu știu cine a murit, dar am auzit că aia care a murit venise de două zile, cică era o puștoaică mișto, una tinerică!

– Du-te mă, că era o babă de la corpul B. O babă de își târâia bășinile. Auzi tinerică, puștoaică, ai vrea tu mă nenorocitule!

– Nu mă, că mi-a zis asistenta de la corpul de gardă, că au adus-o acum două zile. A încercat să își facă felul, din amor, bă!

– Du-te mă, tâmpitule de aici. Auzi! Baba iubea pe tata mare. Bă, lasă băutura că uite bați câmpi.

– Nu e mă așa. Vorbesc serios, dacă e aia care a venit acum doua zile e tânără. Ce dracu, Sanda era de servici și chiar a comentat vreo jumate de oră, că uite bărbații ce ai dracu sunt, că fac femeile să se sinucidă.

Costică îi trase destul de tare o palmă pe spate lunganului.

– Boule, aproape că îl durea mâna de cât de tare lovise, bă, Sanda asta îți poartă sâmbetele, mă, și tu nu ai înțeles boule, de tine vorbea.

– E pe dracu! E măritată, bă! Nu se uită aia la mine! Are douăzeci și ceva de ani, mă! Ești nebun? Eu am aproape cinzeci! Crezi că s-ar uita una de aia la mine?

Ultima parte a replicii lunganului era mai puțin răstită, semn că ideea începuse să îi surâdă.

– Bă, Mitică, așa îl chema pe lungan, Miticuță bouțule află că te înșeli, aia e moartă după tine. Ar sta în patru labe imediat, dacă i-ai cere.

– De unde știi tu bă Costică? Habar nu ai de cine vorbesc!

– Mă, uite cum facem, te pun în fața ei și îți spun că stă și în limbă dacă i-o ceri.

– Du-te mă la dracu de aici că bați câmpii!

– Du-te bă dracului de borâtură, mă iei la mișto, când eu vreau să îți fac un bine? Bă, boule de aia o iei la labă bă, că nu recunoști când o femeie țipă după tine.

– Ia uite cine vorbea? Bă Costică, ai uitat mă că spre deosebire de tine eu sunt însurat! Când am chef o fac bă, nu ca tine care nu ai văzut femeie de o lună, poate și mai mult!

– Am văzut-o pe nevastă-ta, nu ajunge?

– Taci mă Costică, că mă superi rău, de zici ceva de nevastă-mea. Vorbesc serios, mă fac foc!

– Ce bă, daʾ nevastă-ta ce are? Nu e bună? Bă, ești prost, bă? Are cur, are țâțe în rest nu-mi mai trebuie nimic!

– Costică, termină imediat cu prostiile! Bă, nu mai vorbesc în viața mea cu tine!

– Bă Miticuță, bou ești, vorbește nevastă-ta bă, nu e nevoie de tine.

– Du-te dracu de nenorocit, continuă supărat lunganul și bău ultimul strop de votcă din sticlă, ca pentru a-și face curaj.

– Uite boule, se enervă imediat Costică, bou ești doamne, ai băut toată sticla de votcă. Bă, să pui mâna să iei o altă sticlă.

Lunganul nu îi răspundea. Încerca să își aprindă nervos un Carpați, care însă refuza să se supună.

– Bă du-te în morții mă-tii de bou, degeaba faci pă nebunu’ acum cu mine că nu sunt eu de vina bă, nevastă-ta e în limbă după mine. Ce vrei să fac, trebuie să i-o trag!

Costică îl înjură, la fel procedă și lunganul și părea că scena din curte avea să se repete. La un moment dat, Costică îl îmbrânci pe lungan și îl amenință serios cu o țeavă scurtă, care naiba știe cum o găsise pe acolo. Învins, Mitică cedă. După câteva minute cei doi se îmbrățișau. Costică avea lacrimi în ochi.

– Bă, tu ești cel mai bun prieten al meu. Înțelegi? Bă, orice ar fi, eu țin la tine. Nu se poate să-mi faci una că asta. Înțelegi? Nu se poate să mă lași de izbeliște! Trebuie să stai cu mine aici, să mai bem un păhărel.

– Trebuie să mă duc acasă, mă Costică, că mă așteaptă nevastă-mea.

– Dă-o în morții mă-sii, să aștepte, că nu are altceva de făcut!

De data asta, la o simplă înjurătură, Mitică nu reacționa.

– Bă, e târziu Costică, trebuie să mă duc, că eu vin acilea mâine dimineață.

– Du-te, bă, de-aci, trebuie să bem o votcă mică. Du-te să mai iei ceva.

Părea că bărbatul se conformează, semn că nu prea avea chef să plece acasă. Se căuta prin buzunare, dar nu găsea nimic.

– Ce bă, nu mai ai bani?

Costică era acum sincer îngrijorat. Dintr-o dată se lumină!

– Bă, stai un pic că te fac un spirt și e gratis!

– Du-te mă că nu mai beau spirt. Ultima dată, de Florii, mi-a fost rău o săptămână. Du-te dracu, bea tu.

– Bă, boule nu trebuie să bei, trebuie să guști un pic. Bă, boule ți-a fost rău atunci că ai mâncat ouă puturoase și pe urmă ai băut două sticle ca haplea. Nu e foc însă dacă iei câteva guri.

Lunganul continua să nu fie de acord, deși era evident că împotrivirea lui nu era a unui om convins. Cei doi începură să caute prin sălile spitalului. Nu aveau noroc. Într-o cămăruță găsiră o sticlă de spirt, dar era aproape goală. Continuară căutările. La un moment dat lunganul îl apucă de braț pe Costică.

– Stai, mă, că aici e morga!

Costică se opri. O luară amândoi înapoi, dar după câțiva metri, scena se repetă, dar invers. Costică îl trase de mâna pe lungan.

– Bă, ia să vedem cine a avut dreptate! Hai, bă, să te văd dacă ai dreptate. E babă sau e puștoaica ta.

Costică îl luă aproape pe sus pe lungan spre camera cu cele două cadavre. Se opriră în dreptul ușii. Parcă nu ar fi intrat. Lunganul încercă să îl convingă să renunțe.

– Ce bă, nenorocitule, acum ți-e frică că te dau de gol? Bă, ți-e frică că pierzi? Dacă e babă dai o sticlă de bere.

Stătu însă un moment și realiză că este puțin.

– Bă, o ladă de bere dai. Să n-am parte de mormântul lu’ tataie dacă nu am dreptate!

În timp ce negocia pariul, Costică intrase în cameră. Lunganul îl urmă.

Costică se oprise însă încurcat de faptul că descoperise două mese și nu una. Ambele avea câte un cearșaf mare alb deasupra unor corpuri. Nu știa care este femeia. De cadavrul bărbatului uitaseră.

Costică, cu mai mult curaj, se duse spre una din mese. Stătu câteva secunde în fața ei, după care trase cearceaful. Era un bărbat, nu prea tânăr. Avea părul încărunțit pe la tâmple și era vinețiu la față.

– La dracu, e babă cum ți-am spus! Ai văzut bă?

– Ce să văd boule, tu nu vezi că e bărbat? Bă, ce bou ești, e ălălalt bă!

Mitică râdea sincer. Era destul de clar că voia să își bată joc de fochist.

Costică boscorodea ceva ce nu putea fi înțeles. Se duse rapid la cealaltă masă și trase nervos cearceaful. O femeie tânără se afla sub el. Avea probabil douăzeci și ceva de ani. Era blondă, un blond închis la culoare, dar cu o față deschisă, parcă îmbujorată. Costică pierduse pariul. Părea însă că nu îi displăcea acest lucru.

– Vezi bă că e tânără! Când ți-am zis nu mai crezut! Bă ești un prost bă că nu mă crezi! Altădată să pui mâna și să crezi!

Costică nu prea auzea ce i se spunea. Dădu cu totul la o parte cearceaful.

– Bă, ce flocoasă e frate?!

Pentru o clipă se opri și lunganul. Era și el fascinat de corpul femeii. Ochii i se deschiseseră larg.

– Daʾ să n-am ambiție că e meseriașă. Ei, cum ți-am zis mă Costică?

Nu-l privea însă pe Costică. Stătea țeapăn și se uita la corpul dezgolit al femeii. Nu se simțea însă foarte bine.

– Hai, bă, Costică să plecăm!

– Du-te mă în mă-ta! Hai să vedem dacă se scoală?

– Hai, bă, Costică că e moartă, dă-o dracului!

– Și ce mă ți-e frică de morți? O visezi la noapte?

Costică, în mod ostentativ, puse mâna pe cadavrul femeii.

– Bă, ce țâțe corecte are frate! Bă, ce tari! Mai tari ca ale lui nevastă-ta!

Jocul agresiv de mai devreme dădea semne că va reîncepe.

– Du-te mă dracului! Hai să ieșim de aici, că îmi e rău!

– Ce mă, ție îți e rău dacă vezi o țâță ca lumea? Ia uite ce tare e! Bă, și ce craci are! Stătu câteva momente după care brusc se întoarse spre Mitică.

– Bă, de ce mă-ta spuneai că a murit asta?

– Din dragoste mi-a zis…

– Du-te mă în morții mă-tii cu dragostea. S-a spânzurat, s-a otrăvit, cum dracu a murit?

– Nu știu bă, de unde dracu vrei să știu.

– Auzi, asta era curvă, de asta a murit, răspunse Costică ca un profesor licențiat.

– De unde știi tu mă că era curvă? Ce mă, dacă arată una bine e curvă?

– Păi uite cum arată! Nu vezi că are picioare de curvă?

Costică stătu câteva secunde fixând parcă ceva. După câteva clipe izbucni:

– Bă! ia uite tată, și-a tuns flocii!

Mitică încercă să mai spună ceva, dar se albise la față. Îi era rău. Tot mai rău. I-a spus lui Costică că nu mai poate sta. În secunda următoare o luă la fugă. Ieși afară și vomă în curte mai multe minute. Încă ploua. Se udase până la piele, însă asta îi făcea bine. Nu mai avea chef să intre. O luă prin ploaie spre poartă.

Costică rămăsese singur în cameră. Pipăia de zor cadavrul femeii. La un moment dat începu să vorbească singur. Avea lacrimi în ochi.

– Fir-aș al dracului de ce femei au alții parte. Toți mucoșii și nespălații! Ia uite, ce bună este! Păcat că e moartă… Păi ce, ar sta asta să o pipăi dacă nu ar fi moartă?

Costică se enerva tot mai cumplit și alterna momentele în care își plângea de milă cu cele în care era negru de supărare. Era supărat pe toate femeile tinere și frumoase, care niciodată nu doriseră să fie cucerite de unul ca el.

– Fir-ar mă-ta a dracului, acum o să stai cât vreau eu aici! Costică începu să pipăie cu mare voluptate cadavrul femeii. “La dracu, daʾ ce bine arată pentru o moarta?”

Pe undeva avea dreptate. Îi veni în minte să se uite din nou la bărbat, ăla i se păruse destul de verde. Îi trase și lui Michi cearceaful.

– Etete da! Uite cu de ăștia te regulezi, tu-ți morții mă-tii! Cu de ăștia bine făcuți! Daʾ e urât fă. E verde la față…

Costică vorbea acum fără menajamente cu moarta. La un moment dat începu să râdă în hohote.

– Ia uite ce mică o are. Ești proastă duduie! Cu puțulici de astea te joci!? Proasto! Nu ai știut ce e bucuria adevărata! Să o vezi pe a mea.

Râdea zgomotos, examinând superior cadavrul lui Michi. Ceva îi atrase atenția.

– Ia uite ce semne are ăsta! Ce curios! Costică începu să examineze cadavrul cu mai multă atenție. “Ce formă ciudată!”

Instinctiv se întoarse spre cadavrul femeii. Aproape imediat izbucni.

– E la dracu, ăștia-s frați! Cum dracu pot să aibă aceleași semne. Astea cred că sunt din naștere!

După constatarea senzațională pe care o făcuse, Costică reintră rapid în normal.

– Ești cu frate-tu cucoană? Ce, l-ai luat să te apere de bagabonți? E, uite că stă ca mortul și nu face nimic.

Replica îl bucurase sincer, izbucnise în râs.

– Ia uite că te mamelesc și nu zice boul ăsta nimic! Ei asta e! L-ai ales greșit.

Evident, nici femeia și nici Michi nu aveau cum să răspundă. Bărbatul nu era foarte afectat de acest lucru.

– Asta este domnișoară. Ai ajuns la mâna mea! Se gândi câteva momente. “Bă asta o fi fată mare?”

Încântat de idee începu să o inspecteze pe femeie. Nu prea putea să își dădea seama. Nu reuși nimic altceva decât să se excite.

-E Sănduco, o boteză inconștient pe femeie, ce ai zice să ți-o trag acuma? Ți-ar plăcea? Și dacă nu ți-ar plăcea, care e problema! Mă vei reclama?

Bărbatul începu să râdă și să se dezbrace în același timp. În câteva clipe se sui pe masa cu cadavrul femeii. Nu se simțea foarte bine pentru că, firesc, corpul femeii era rece și foarte înțepenit.

– Fir-ar mă-ta a dracului și acum faci pe nebuna!

Bărbatul se chinuia tot mai mult. Părea să reușească. A început să se miște tot mai violent. Prostia era însă că masa avea rotile și a început să se miște și ea tot mai tare. Costică nu mai simțea foarte clar dacă masa sau camera se mișcau. Afară începuse să plouă cu o piatră extrem de mare. Tuna și fulgera. În camera cu cadavrele era tot mai puțină lumină. Fulgerele luminau brusc camera și creau tot felul de lumini ciudate. Costică nu le vedea pentru că închisese de mult ochii. La un moment dat un pom a fost trăsnit. Sunetul a fost sinistru. Din cauza vântului frunzele și mizeriile de prin curte zburau pe aleile pustii. Costică nu realiza întregul spectacol.

Brusc, s-a auzit un țipăt și o trosnitură. Probabil fulgerul lovise din nou. Foarte aproape. Timpul scurs între sunetul fulgerului și al tunetului aproape că nu mai exista. Câteva crengi duse de vânt, sau poate altceva, au lovit puternic geamul și l-au spart. Bucățile de gheață, care se rezemaseră de acel geam, au pătruns nestingherite în subsol, curgând pur și simplu înăuntru. Costică s-a speriat și a sărit de pe masă, reușind să o împingă în partea cealaltă a camerei în direcția cadavrului bărbatului. Speriat, a dat să apuce masa, însă nu a reușit decât contrariul, să o împingă mult mai tare, pentru că a alunecat pe gheață și în cădere a împins-o. Cele două mese s-au izbit și ambele cadavre au căzut pe ciment. Costică era îngrozit. Încercă să ajungă la cele două cadavre, care zăceau amestecate pe jos, însă în spatele lui se auzi din nou o bubuitură puternică. Un fulger umplu de lumină camera. Tunetul îl sperie și alunecă din nou. Se dădu cu capul de marginea uneia dintre mese. Nu mai vedea bine. I se părea că bărbatul și femeia s-au ridicat și că se uită la el. Parcă îi făceau cu degetul. Era îngrozit. Încercă să țipe, dar nu putea să scoată nici un sunet. Încercă să se miște, dar nu avea deloc putere. Simți ceva ud pe buze. Reuși cu greu să privească în jos. Pe burtă văzu picături de sânge. Îi curgea sânge, din nas probabil. Încercă să se scoale. Pe jumătate reuși. Simți însă o durere în ceafă și se prăbuși din nou. De data asta fără să se mai poată scula. Costică leșinase și nu mai era conștient de spectacolul din acea cameră.

***

7

– Bine ați venit dom’ doctor!

Un tânăr doctoraș îmbrăcat într-un halat alb, destul de ponosit, mă salută voios, fără a putea înțelege deloc de ce era atât de vesel. “Vă salut”, i-am răspuns foarte rece, dar după câteva secunde mi-am dat seama că am fost prea rău. Era totuși un băiat simpatic, deși cam neîngrijit pentru un medic. Arăta, pe de altă parte, așa cum eu nu suport, avea părul creț, care îi stătea vâlvoi, era măsliniu la față și groaznic de slab. După cum arăta aveai impresia că tocmai s-a sculat din somn pentru a deschide ușa poștașului.

– Medic Florescu! Îmi pare bine că ați reușit să veniți! Mă temeam că nu veți putea ajunge, cu vremea asta tâmpită. Cum ați reușit să veniți cu mașina pe drumul nostru prost?

            Tânărul medic avea în continuare un zâmbet larg și repeta întruna aceleași propoziții.

– Bine, bine, am răspuns la fel de rece fără să mă pot stăpâni.

Am ajuns după câteva momente în biroul lui și trebuie să recunosc că nu arăta cu nimic mai bine decât modul în care arăta el. Era o dezordine de nedescris, părea chiar murdar. La mine la Municipal un asemenea medic, cu un asemenea cabinet, nu ar fi putut face purici nici măcar câteva zile. M-am uitat în jur și mi-am dat seama că nu am pe ce să mă așez. “La dracu sunt hârțoage peste tot!” Probabil tânărul a intuit, că a sărit ca ars și a luat un vraf de hârțoage și le-a mutat, de fapt le-a aruncat pe un pat de cabinet, care acum puteam vedea că era învelit cu o mușama atât de deteriorată că te întrebai de ce mai este ținută acolo.

– Luați loc, domnule doctor! Îmi pare rău că e cam dezordine, dar femeile de servici au rămas foarte puține și pe aici la mine fac curățenie doar la două trei zile.

“Două zile pe dracu! Probabil că sunt ani de când nu a dat cineva cu o cârpă pe praful ăsta!” Am continuat însă oarecum detașat:

– Spune-ți vă rog exact despre ce este vorba. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar nu pot să stau mai mult de jumătate de oră deoarece am consultații după-amiază la spital. Vă ascult!

– Domnule doctor Scărlătescu, uitați de ce am avut îndrăzneala să vă chem. Știți că acum câteva… Mă rog cu ceva timp în urmă m-ați solicitat într-o problemă. De fapt am primit un telefon de la dumneavoastră pentru că ați fost interesat de un caz de la noi. Ați fost parcă mai demult într-o comisie, nu mai rețin amănuntele. Din păcate bărbatul în cauză a murit și înțeleg că ați fi vrut să faceți o investigație, dar nu mai era posibil.

Bărbatul se împotmolea în cuvinte semn că era foarte emoționat. Era vizibil fascinat de întâlnirea cu unul din profesorii pe care îi stimase în mod cu totul special în facultate. Din păcate acum se făcea cu greu înțeles.

– Îmi pare rău, dar nici nu știu cum să vă introduc în problemă. Știți…de fapt știți că v-am spus la telefon, alaltăieri s-a întâmplat un lucru grav la noi. Am avut două cadavre la morgă. Știți, – bufni aproape vesel, deși nu era deloc normal pentru ceea ce spunea, – nouă nu ni s-a întâmplat… cred niciodată, să avem două cadavre în același timp. Mă rog, asta nu este o chestie importantă. Ei, și cum vă spuneam, unul dintre cadavre era al unei femei. Fochistul nostru, acum este arestat, s-a îmbătat cui și a săvârșit un act de necrofilie. V-am spus de fapt la telefon…

Am încercat să îl ajut.

– Domnul meu am înțeles că ați avut totodată un caz de moarte clinică. Să știți că nu este chiar atât de senzațional. S-a înregistrat un asemenea caz acum doi trei ani la Colentina. Tot un salariat a avut un act sexual cu o femeie care era în moarte clinică și aia în timpul actului și-a revenit. Nu este nimic neobișnuit, dar cu siguranță că este rar și poate că ar trebui să le cercetăm pentru că, desigur, aceste cazuri sunt interesante.

– Da, știu cazul de care spuneți, că de două zile mă documentez ca nebunul! Numai că la noi lucrurile stau un pic diferit. Știți, femeia era moartă de vreo patru sau cinci zile, că nu a venit nimeni să o ia și tembelii de la morgă…mă iertați, dar sunt nebuni ăia de la morgă. Închipuiți-vă că ne-au programat morții, că cică nu au gaze.

Am zâmbit. Auzisem și eu de această tâmpenie. Nu aveau combustibil să ardă morții! Culmea nebuniei! Am continuat însă calm și probabil destul de didactic.

– Să știți că se întâmplă ca moartea clinică să dureze chiar perioade mai mari de timp, nu este chiar imposibil, deși trebuie să recunosc că ar fi interesant de studiat. Apropo, ați discutat cu femeia sau este în stare de șoc?

– Cu femeia? Doctorul părea încurcat și chiar rușinat. Știți, nu am prea putut să discutăm cu ea… că e moartă.

– Cum e moartă? Am sărit ca ars, simțind că e o bătaie de joc la mijloc.

– Păi e moartă. A murit!

– Cum adică, fă-mă tinere să înțeleg, că nu mai știu de ce dracu am venit aici? Cum adică e moartă? Păi am înțeles că a fost un caz de moarte clinică. Sau nu a fost?

– Păi asta este, că nu știm nici noi!

Asta chiar m-a enervat.

– Cum adică, drăguță, nu știți? Hai, fa-mă să înțeleg că dau în clocot.

– Păi…. mă scuzați domnule profesor Scărlătescu, dar știți femeia era îmbălsămată. Și e cam greu să …

– Dragă, hai că ai luat-o razna. Cum dracu să fie moarte clinică? Ce, oți fi făcut și autopsie și v-a plecat fără măruntaie după masă.

-A nu, domnule profesor… mă iertați, dar nu vă aduceți aminte, v-am fost student. Mi-au plăcut foarte mult cursurile despre… A, mă rog, mă iertați, am cam divagat. Nu, sigur că nu i-am făcut autopsie, însă vedeți, noi am găsit-o abia a doua zi dimineața. Își aduse aminte de ceva parcă. Vai ce balamuc era în camera aia! Mie mi s-a părut de la început ceva suspect că femeia era caldă. Mă rog nu sunt medic legist, dar părea moartă doar de câteva ore.

– Cum adică, vrei să spui că femeia își revenise și apoi a mierlit-o din nou?

– Cred că da. De aia am vrut să veniți atât de repede ca să puteți constata și dumneavoastră. Eu pun mâna în foc că nu arată nici pe departe ca un mort de aproape o săptămână. Dacă vreți măcar să aruncați o privire putem merge, că e aici jos!

M-am ridicat și i-am făcut semn să mă urmeze, ca și cum eu eram gazda. Puneam serios la îndoială întreaga poveste, iar dacă știam că mai era și îmbălsămată chiar nu mai mă duceam până acolo. Mă făcuse însă curios și ca să fiu sincer nu voiam să fiu superficial. Nu am fost niciodată în viața mea. Îmi lua doar câteva minute în fond. Pe drumul spre morgă mi-am adus aminte că femeia avusese un companion.

– Și cu bărbatul, celălalt decedat, cum ați rezolvat, l-ați trimis la morgă, ce ați făcut.

Tânărul doctor se pocni peste frunte ca și cum ar fi uitat ceva important.

– Vai, mă iertați, dar am uitat complet. Asta e o a doua problemă, însă nu este de fapt una medicală. Știți, cum să vă spun… Nu prea știm ce s-a întâmplat cu bărbatul mort.

M-am oprit câteva secunde și m-am uitat la el interzis. M-am întrebat dacă nu cumva era adevărat ce ne repeta un mare profesor în facultate, cu mulți ani în urmă, că doctorii sunt uneori mai bolnavi decât pacienții.

– Cum adică nu știți? Nici cu ăsta nu sunteți siguri de un diagnostic?

– A, nu, nu diagnosticul, v-am zis că nu este o problemă medicală! Nu știm nimic pentru că a dispărut!

– Cum dracu să dispară?

Ridicasem tonul pentru că mi se părea de-a dreptul aberant. Tânărul doctor era însă impasibil.

– Păi nu știu, cred că l-a luat careva din greșeală. L-au furat. L-au luat ăia de la procuratură când au venit să constate, nu pot să înțeleg. Cert este că nu l-am mai găsit.

Mergeam fără să mai zic nimic. Mă gândeam că mă aflam într-o cocină nu într-un spital. Totul mi se părea aberant. Probabil șterpeliseră mortul pentru organe sau pentru cornee. Era o adevărată mafie în acel spital, cu siguranță! Mi se părea chiar că și tânărul medic era băgat în aceste mișmașuri. “Ce oi căuta eu aici? Poate vor ăștia să scoată ceva castane din foc cu mâna mea?” Devenisem un pic îngrijorat.

La subsol, pe holul cu morga, se vânzolea multă lume, ceea ce din nou mi se părea o nebunie. Am ajuns. Bineînțeles ușa era întredeschisă. Un asistent sau un pacient, dracu știe că avea un halat de molton, stătea în cameră și, într-un colț, citea niște buletine medicale sau ceva de genul ăsta. Tânărul medic a încercat să îi spună ceva, dar eu nu m-am deranjat să mă mai implic, eram deja un pachet de nervi. M-am dus direct la cadavru. Am dat cearceaful la o parte. “Da, nu arăta rău! Nici nu e foarte rigidă”. Mi se părea totuși absurd ca doctorașul să aibă dreptate. În orice caz nu părea un cadavru de atâtea zile. O zi, maximum două.

Am auzit o bușitură în spatele meu. M-am întors. Doctorașul era alb ca varul, căzuse în genunchi și se rezema de o masă.

“La dracu! Asta mai e… să leșine că vede un cadavru”

– Ce este domnule doctor, te-ai speriat de cadavre?

Mi-a părut imediat rău că am fost din nou mult prea dur cu el. Era evident absurd să leșine din acest motiv, doar nu era un student de anul întâi. Poate suferea de ceva. Am dat chiar să merg să-l ajut. Răspunsul lui m-a surprins:

– Da, din cauza cadavrului. Mă iertați, dar nu am putut să mă stăpânesc.

Nu știam ce să spun. Nu mi se întâmplase nici măcar cu studenții o asemenea scenă.

– Ce e drăguță, l-am luat un pic mai calm și mai ușor, ce ți-a făcut femeia asta că e cât se poate de moartă, deși cred că s-ar putea să ai dreptate, pare destul de proaspătă…

– Nu femeia …bărbatul!

– Care bărbat? Camera era goală, evident.

– Bărbatul care era aici și se uita pe dosarele alea…

Doctorașul își trăgea sufletul cu greu, dar erau semne că își revine.

– Ce-i cu bărbatul? A plecat. Ce e cu el?

– El era cadavrul lipsă… El era al doilea mort. Știți ăla dispărutul.

***

8

Am alergat de am înnebunit după bărbatul în halat de molton. Nenorocirea era că nu mă uitasem cu atenție la el. Nu știam cum arăta, așa că atunci când am dat de un grup mai mare de pacienți m-am oprit. Nu putem să identific pe nimeni. M-am întors resemnat. Între timp tânărul doctor își revenise. L-am întrebat, cred de o mie de ori, dacă era sigur. Nu mi-a dat alt răspuns.

Se pare că îl subapreciasem. Îmi era destul de clar că femeia moartă de aproape o săptămână, după buletinul medical cel puțin, părea în realitate moartă de cel mult o zi, două. Era îmbălsămată, însă se învinețise în zona în care se făcuseră inciziile, semn că sângele fusese cumva pus în mișcare. Era absurd și în mod cert o imposibilitate medicală. Crezusem că pot să dau o soluție, însă nu am putut să emit nici măcar o presupoziție.

Am mai stat în spital aproape două ore, dar bărbatul în halat de molton nu a mai fost de găsit. O ștersese, ori poate era totuși o confuzie. Cert este că se întâmplase sau se întâmpla ceva tare straniu acolo. Din păcate întârziasem foarte mult și nu puteam să mai stau. Pe drumul de întoarcere spre București am reflectat mult la toate acele ciudățenii. “Curat balamuc, oarecum de așteptat”.

Până la Municipal mi-am pus o mie de întrebări, dar nu am reușit să îmi dau un singur răspuns care să îmi convină. Mi-am dat seama pe de altă parte că din păcate nu verificasem multe lucruri și nu pusesem multe întrebări esențiale. Speram ca acel bărbat să fie găsit în cele din urmă și cine știe, să fie chiar pacientul meu.

***

Prin curtea spitalului se învârteau multe persoane, majoritatea bolnavi. Era dimineață. Medicul Florescu încă mai era mândru de faptul că, cu două zile în urmă, încurcase pe unul dintre cei mai reputați profesori ai săi. Nu fusese însă deloc cucerit de modul în care profesorul său reușise să analizeze cazul. Pe de altă parte, îi era încă rușine de reacția aberantă pe care o avusese la morgă. Leșinase ca un student din anul întâi. Chiar dacă nu se aștepta să îl vadă pe Fumărel în carne și oase, în picioare, totuși nu era cazul să leșine. Asta era însă, nu se mai putea schimba ceva.

Întorsese cazul cu femeia decedată pe toate părțile. Nu reușise nimic. Ce putea să mai facă? Nu avusese succes nici cu profesorul, așa că nu a mai avut nici un argument și a trebuit în cele din urmă să își dea acordul pentru a trimite femeia la crematoriu. Nici măcar autopsie nu a putut să îi facă.

Altceva îl îngrozea cu adevărat în dimineața aceea. Părea că senzaționalul luase sfârșit și avea să reintre totul din nou în rutină. Directorul îl lăsase în pace câteva zile, iar el se simțise teribil de important, studiind numai un singur caz. O colegă îl ajutase, făcând vizitele în locul lui. Acum, în această dimineața, se pregătea să reintre în normal, începând vizitele obișnuite. Deși îi plăcea să lucreze cu bolnavii și acorda o importanță deosebită vizitelor, în acea dimineață îi repugna perspectiva.

Își luă cu el agenda scorojită și dădu să plece din cabinet. O asistentă roșcovană și durdulie intră val vârtej pe ușă, aproape dând peste el.

– Vai, domʾ doctor mă scuzați, dar am venit repede că vă caută niște polițai dom’ doctor! Sunt la poartă!

Femeia era bulversată de mesajul pe care tocmai îl dăduse.

– Pe mine? Ce s-a întâmplat?

– Nu știu dom’ doctor, dar m-au pus să vă chem pe dumneavoastră.

A plecat spre poartă ușor speriat de mesajul eliptic al asistentei, dar și cu o ușoară mulțumire. “Iată, încă se mai întâmplau lucruri ieșite din comun”.

La poartă un subofițer îl întâmpină după ce portarul i-l arătase de la distanță.

– Domnule doctor, avem o mică problemă. Am înțeles că nu ați avut evadați de aici de la spital, noi totuși vigilenți cum suntem am găsit la câțiva kilometri de aici, în apropierea mănăstirii, pe unul. Am dedus că este de aici că este sărit rău. Portarul dumneavoastră ne-a confirmat. Am venit să îl predăm, dar am vrea să ne semnați un proces verbal.

Tânărul medic era surprins. Intră în camera de gardă improvizată la intrare și îngheță. Zgribulit, pe un pat, acoperit peste umeri cu o pătură roasă, stătea un bărbat cunoscut. Era Fumărel. Când doctorul intrase, el ridicase capul, dar își coborâse imediat privirea, fără a schița vreun alt gest. Nu părea să îl recunoască pe medic. De data asta Florescu încercă să se țină tare, iar pentru cei din jur chiar reuși.

– Mihai Fumărel? Cum naiba ai ajuns aici?

Polițaii se uitau cruciș la doctor. Întrebarea acestuia li se păruse chiar tâmpită. Doar ei îl aduseseră.

– Știți cum mă cheamă? Întrebă candid. Oricum, puteți să îmi spuneți Michi.

Era probabil încă în stare de șoc. Era blegit însă și pentru că îi dăduseră niște calmante chiar acolo la camera de gardă. Când îl aduseseră, cu o jumătate de oră mai înainte, fusese foarte agitat. Strigase întruna că nu a vrut să evadeze și se tot jura că nu știa cum ajunsese în pădure.

Medicul a semnat de luare în primire și a chemat doi brancardieri să îl ajute să îl ducă în salon. L-au dus în clădirea principală. L-au lăsat să doarmă, însă doctorul Florescu a făcut rapid un schimb de gardă pentru a rămâne în spital și a-l investiga îndată ce se scula. Din păcate Michi nu s-a trezit decât a doua zi dimineață. Este drept pe la cinci. Asistenta care îl supraveghease a venit imediat la medicul Florescu și l-a sculat. Nu apucase decât vreo oră două să se întindă pe patul din cabinetul său.

Când a ajuns în rezerva lui Michi, acesta stătea în pat pe jumătate ridicat.

-E, ia zi dom’ Fumărel ce îți aduci aminte din tot ce s-a întâmplat. Acum cred că te simți mai bine, că văd că nu arăți deloc rău.

            Michi părea încă derutat.

– De când sunt la infirmerie?

– Ești la spital dragă, ce îți veni cu infirmeria?

Michi se uita curios la doctor. Avea sentimentul că acesta îl știa de mult, iar el era sigur că nu îl văzuse în viața lui.

– Nu știu, îmi aduc aminte că m-am trezit într-o pădure sau la marginea unei păduri și m-au prins niște milițieni și m-au adus aici.

– Ei, asta a fost ieri dimineața. Facem progrese, așa este. Dar altceva îți mai aduci aminte?

– Nu, nu știu! Știu că mi-a fost tare rău. Eram într-o cameră și m-am speriat, am văzut un mort cred, nu știu, cred că am visat. Habar nu am. Parcă a plouat, parcă eram pe o mare și mă înecam. Nu știu, nu îmi dau seama.

“Asta trebuie să fie scena de la morga din urmă cu două zile”. Medicul părea foarte surprins de ce auzea, dar și de faptul că Michi arăta foarte bine.

– Ei, o să mai vorbim despre asta, zi-mi cum te simți? Te doare ceva? Poate capul?

– Nu, nu mă doare nimic. Îmi este foame. Îmi este și sete.

Michi văzuse chiuveta într-un colț și a întrebat dacă are voie să bea apă. Florescu a rămas surprins de reacția lui. Sigur, i-a dat voie. Chiar el i-a dat un pahar. Avea de gând să îl lase să mănânce ceva și pe urmă să continue consultația. Când să iasă, Michi l-a întrebat brusc.

– Știți dom’ doctor, intuise că asta era meseria lui Florescu, mă iertați, dar cred că am zis ceva urât de Ceaușescu când m-au săltat milițienii. Îmi pare rău! Să știți că nu am vrut, m-a luat gura pe dinainte. Poate le explicați dumneavoastră! Vă rog mult.

Florescu a plecat fluierând. Avea în fine un caz. Auzi, Ceaușescu! Pentru o clipă avusese senzația nu numai că înviase, dar se și însănătoșise. A doua zi Michi a făcut o droaie de analize medicale. Devenise un fel de curiozitate locală. Toți îl priveau curioși, dar și ușor speriați. Câteva îngrijitoare chiar se fereau de el.

Era încă dezorientat. Ce i se părea cel mai aiurea în acel spital era că cei mai mulți dintre pacienți păreau plecați rău cu sorcova. Când a ajuns la tomografie a văzut o asistentă mai drăguță și a întrebat-o direct:

– Nu vă supărați, dar de ce majoritatea pacienților sunt cam duși cu pluta?

– Cum adică ? Ce ți se pare ciudat?

– Da, sincer, unii chiar mi se par nebuni.

Femeia izbucni în râs. Râdea sincer, surprinsă de replică.

– Dar tu cum ești mă băiete? Tu ești ăla sănătosul?

Michi nu înțelegea deloc ce o amuza atâta pe femeie. I se păruse simpatică, dar acum o considera cretină. Nu a mai întrebat-o nimic. A ajuns în fine după câteva ore înapoi în salon. Își revenise destul de bine.

I se părea tare curios și nu înțelegea deloc cum de nu exista o pază serioasă la spitalul penitenciar. Ar fi vrut să întrebe, dar își dădea seama că ar atrage imediat atenția. O idee mai veche, cu evadarea, îi încolțise în minte. Nu avea de altfel pe cine să întrebe că îl încuiaseră în rezervă și nu mai era altcineva acolo. Se simțea destul de odihnit și s-ar fi plimbat prin curte, mai ales că imaginea pe care o vedea pe geam era atrăgătoare. Se învârti prin cameră vreo oră. La un moment dat găsi o fișă medicală într-o mapă pusă într-un mic buzunărel al marginii de la patul său. O deschise. Era fișa lui medicală. Nu vedea prea bine să citească. Părea să aibă nevoie de ochelari. “Să știi că de la lovitura boului ăla de magazioner. M-au lăsat ochii. Uite abia citesc!

Mihai Fumărel! Da eu sunt, sexul masculin, vârsta … Ia te te ce tâmpiți au greșit-o. treizeci și… cât dracu scrie? Sau poate douăzeci și…”

Se enerva pentru că nu putea să vadă bine. Cât despre diagnostic nici nu se punea problema să înțeleagă ceva. Renunță. Se mai învârti o oră prin salonaș. După aceea s-a întins. Când era gata să adoarmă a venit o îngrijitoare cu masa.

– Ți-e fomică? Ia zi, mâncăm păpică? A fost băiețelul cuminte și a făcut nănică?

Se enervă groaznic. Nu era prima oară în ziua aia când cei de acolo i se adresau cu diminutive atât de cretine. “Ce dracu asta este toantă nu vede că sunt om în toată firea?” A vrut să zică ceva, dar a renunțat. Femeia și-a văzut de treaba ei și a pus farfuriile pe noptieră. Îi lăsase și două felii de pâine, cam neagră este drept.

– Să mănânci tot că ne supărăm. Știi că noi nu vrem să ne supărăm!

Michi o privea perplex, dar în continuare nervos. Îi veni în gând chiar să o reclame, deși cine ar fi luat în serios un deținut? Se uită totuși la ecusonul ei, măcar să vadă cum o cheamă. Îl privi mai de aproape, însă își dădu seama că nu era ecuson. Femeia avea la rever o insignă cu poza unui bărbat. Nu vedea bine, dar trebuia să fie Kim Ir Sen, că mai văzuse el o dată o astfel de insignă.

– Ce te uiți, mă, așa?

Femeia se dădu un pas înapoi. Realiză însă că Michi era interesat doar de insigna ei?

– A, insigna! Îți place? Ei, nu pot să ți-o dau că îmi place și mie?

– Kim ir Sen?

– Cine? Întrebă mirată de astă dată femeia.

– Nu mă băiețică, e domnul Președinte, să îi dea Dumnezeu sănătate!

– Ceaușescu?

Acum era șocat Michi. Nu văzuse vreodată insigne cu Ceaușescu. Deși nu o vedea prea bine, insigna părea drăguță.

– Ei, Ceaușescu pe dracu! Punem poza mortului la piept?

            Michi deschise larg ochii. I se păruse că nu aude bine.

– Cum? A murit Ceaușescu? Când a murit Ceaușescu? Ești nebună femeie, te aud ăștia pe aici!

– A murit de mult, măi băiatule. Acum e domnul Iliescu!

– Iliescu? Care Iliescu?

Femeia a ieșit ușor speriată și a încuiat salonul după ea. Michi se răstise și se încruntase destul de urât.

“Era clar. Toți pe aici sunt nebuni. Auzi, a murit Ceaușescu! Dacă o aude securitatea a îmbulinat-o rău de tot. Mă rog treaba ei”.

Până într-un târziu se culcă, deși mai bulversat de atât nu se mai putea.

***

9

A doua zi s-a sculat cu noaptea în cap. Se luminase devreme. Afară era foarte cald. A încercat să iasă din salon, dar ușa era închisă. Era buimac. Își aducea aminte că era în penitenciar, căzuse sau îl lovise parcă ceva într-o magazie. Avea în minte imaginea a două personaje care se agitau în jurul său. Unul era mai firav și ușor negricios, al doilea era mai solid și avea niște mâini uriașe… A, sigur, erau colegii săi de celula, Lotcă și Jean. Se lovise destul de rău, probabil, pentru că iată nu era la infirmerie, ci la un spital penitenciar. “Oi fi la Jilava?”

Michi se tot tânguia să își aducă aminte ce se petrecuse cu el în ultimele zile. Era destul de mulțumit. Începuse să își revină. După vreo două ore de asemenea meditații, îi reveni somnul și adormi.

– Hai, dom’ Fumărel, scoală-te că e târziu, trebuie să facem vizita.

Se sculă cu greu și îl văzu din nou pe medicul din ziua precedentă. Tânărul medic avea un stetoscop la gât, dar îi stătea atât de strâmb încât te puteai întreba dacă chiar îl purta un medic.

– Ei, ia zi, cum te simți astăzi?

– Bine, binișor… Apoi, curios, continuă.

– Tov. Doctor, suntem la Jilava?

Tânărul medic îl privi curios, apoi cu multă înțelegere.

– Sigur Fumărel, unde vrei tu, sigur că da! Ia zi, care sunt ultimele imagini care îți vin în minte, de ieri de exemplu?

Michi nu era mulțumit. Nu i se răspundea, dar nu considera că e bine să se pună cu medicul, o mai fi fost și ofițer.

– Păi sora medicală m-a încuiat aici și mi-a zis ceva ciudat de Cea… i se făcu ușor frică și schimbă subiectul. Nu mai îmi aduc aminte, dar nu era important. Se gândise că nu trebuie să își dea drumul la gură să îi mai facă și rău femeii.

– Daʾ dinainte de ziua de ieri. Îți mai aduci aminte de pădure?

Michi se uită perplex la medic.

– Care pădure? I se părea aiurea pentru că el de aproape doi ani nu mai ieșise din penitenciar. Cum dracu să ajungă în pădure?

– Dar de camera aceea în care era un mort?

Michi se uita tot mai ciudat la doctor. Începuse să creadă că este o confuzie la mijloc.

– Nu. Nu îmi aduc aminte decât de Jean și de Lotcă, care m-au adus aici.

– Cine te-a adus aici?

– Nu știu, probabil că ei sau, mă rog, niște gardieni.

Medicul stătu câteva clipe pe gânduri, scrise ceva pe o fișă și îl lăsă în pace. A ieșit, dar asistenta a rămas:

– Mihăiță, uite, ai aici niște ceai bun de tot cu niște biscuiți, uite, ai și un pic de salam. Mănânci tot și pe urmă, dacă ești cuminte, ieși afară în curte să te plimbi.

Michi era surprins. “Auzi, Mihăiță! De unde i-o fi venind?” A băut ceaiul imediat. Era foarte prost, dar îi era prea foame ca să facă nazuri. Era ceva ciudat la mijloc. Asistenta plecase și lăsase ușa de la salon deschisă. Lăsă biscuiții jos și se duse în dreptul ușii. Dincolo de ea era un hol lung pe care nu se afla nimeni. ”Doamne, ce ușor se poate evada de aici!” Îi trecu prin gând să o șteargă chiar în acel moment. Se gândi însă că este riscant, dar lui îi ieșiseră din totdeauna gesturile bruște, directe. Până să se hotărască auzi zgomot pe hol. Medicul cu asistenta, de fapt asistentele, că mai apăruse una, ieșeau dintr-un salon alăturat. Se retrase și închise ușa. Se gândise că e mai bine să o vadă închisă, că poate așa nu mai verificau dacă au încuiat-o.

Mâncă micul dejun în câteva minute. Nici nu ar fi fost greu. Când să pună cana pe dulăpiorul de lângă pat zări ceva roșu în spatele unor șervețele. “Doamne, ce drăguță e!” Aproape exclamă cu voce tare. Era o brichetă din plastic de un roșu aprins. Emil făcea rost de brichete din astea pe când era student. Îi făcuse și lui cadou una de ziua lui, dar o uitase la un chef. Inspectă cu multă atenție bricheta. Nu funcționa, era goală.

– Ia te te este bună! Nici măcar nu are supapă, poate fi pusă o supapă și am brichetă nouă. Dar dacă mă prind ăștia?

O ascunse bine sub saltea. Tocmai când aranja patul intră din nou asistenta.

– Mihăiță, dacă vrei să ieși la aer acum e momentul, dar dacă nu ești cuminte te aduc imediat la loc. Asistenta plecă fără să mai spună altceva, lăsând ușa deschisă.

Michi, temător, ieși din cameră, însă de data asta o luă mai departe pe holul lung. Ajunse la o ușă, în capăt. Era închisă. “Sigur, mă miram eu să fie atât de simplu! Mă supraveghează ăștia, cine știe ce vor să facă!”

Auzi un zgomot în spatele său. Un om în vârsta, nu foarte bătrân, dar cu o anume prestanță, îmbrăcat în pijama, i se adresă scurt.

– Nenea, îmi dai și mie o țigară?

Michi întoarse instinctiv capul, crezând că mai era cineva acolo, în spatele său. Nu era nimeni.

– Nenea, te rog mult de tot, măcar o țigară.

“La dracu, ăsta face mișto de mine!”. I-a tras instantaneu o palmă.

Bărbatul în pijama a început să plângă în hohote. Plângea ca un copil și striga ceva greu de înțeles. După câteva secunde a luat-o înapoi pe hol, țipând spre cineva care nu exista pe acel hol:

– Mami, mami m-a bătut nenea!

Michi rămăsese stană de piatră. Era greu să se fi putut aștepta la o asemenea reacție. Se uita lung după bărbat, însă acesta intrase într-un salon. Reușise să zărească cu această ocazie adevărata ieșire. O luă înainte speriat de atmosfera creată de bărbatul plângăcios. Ieși în curte. Era cald. Nimeni nu părea să îl supravegheze. Erau mulți oameni în curte, chiar și femei. Care de care mai ciudați. O femeie se uita în sus și mergea așa absolut incomod, altul mergea strâmb și se uita un pic șașiu. O bătrână, pe o bancă, părea că se certă cu cineva, pe bancă însă nu se afla nimeni lângă ea.

Altfel, părculețul din curte, că putea fi numit și așa, era destul de drăguț. Nu se plimbase printr-un asemenea decor de mult, foarte mult timp. De aproape doi ani, dar parcă trecuseră mai mulți.

Era parcă prea cald. “Curios și zilele trecute era atât de frig. Ce cald este pentru o toamnă târzie!” Michi se uită în jur, dar nu i se părea deloc că verdeața ar da semne că se aproprie toamna. Cât dracu stătuse acolo? Michi se duse la un bărbat, care părea mai zdravăn și îl întrebă ce dată este:

– Este sfârșitul lumii! Să te ferești că mai este foarte puțin. Să nu îi crezi pe ăștia că îți spun numai prostii.

Michi grăbi pasul, enervat de reacția bărbatului pe care îl crezuse sănătos. Acesta se ținea însă după el. Până la urmă a renunțat să îl mai urmărească oprindu-se brusc în mijlocul aleii și ușurându-se. Michi îl privi consternat câteva secunde. Tot mergând repede, fără să își dea seama a ajuns la o poartă mare verde. Era foarte pricăjită. “Vai, ce poartă amărâtă au ăștia! Și nu au nici măcar gard de sârmă înghimpată!” Afară se putea vedea ușor, era o stradă cu oameni obișnuiți care se plimbau. Aproape se îngrozi. “Asta nu e pușcărie domneʾ, asta e stațiune! Să fiu dracu cuminte, că mă iau ăștia de bun și mă trimit din nou la Gherla.”

Michi văzu niște deținuți care stăteau lipiți de gard și se uitau pe stradă așa că se duse și el. Afară erau înșirate câteva case țărănești obișnuite. “Probabil că asta este comuna Jilava”. Nu putea să își dea seama, că nu mai fusese niciodată pe acolo. Pe jos era foarte murdar. Oamenii treceau pe stradă și păreau că nu îi bagă în seamă pe cei de la gard.

De un an și ceva nu mai avusese parte de atâta libertate. Stătea pur și simplu și se uita la oameni. Era fascinat.

– Cei, tataie, vrei o bucată de pâine? O femeie de pe stradă, nu prea tânără, îl deranjase din visare. Iarăși simți nevoia să se întoarcă să privească în jur. “E la dracu auzi tataie! Pe aici nici măcar ăia după stradă nu sunt sănătoși”. Nu apucă însă să zică nimic pentru că femeia îi întinse un colț de pâine. Pâinea era caldă și mirosea prea bine ca el să mai zică ceva. Avea un gust tare bun. Se uită după femeie. Părea normală, cel puțin de la distanță.

În timp ce își mânca colțul de pâine și se uita în zare după femeie, zări pe un stâlp un afiș. I se păru curios. Pe el scria să votezi cu…. Michi se apropie. Partidul Național Țărănesc….. “E, la dracu, ce se întâmplă aici?”. Se uită speriat mai sus pe stâlp și citi: votați PNL. “Să mă ia mama dracului, am mers înapoi în timp. Cum dracu? Doamne, eram în pușcărie și … Și ce dracu s-a întâmplat?”

Simțea nevoia să pună mâna pe afiș. Să vadă dacă este adevărat. Întinse mâna la maximum și o tânără, care se afla lângă stâlp, îi puse o monedă în mână.

Se trezi în mână cu moneda, probabil de un leu. Îi trecu prin minte să o dea înapoi, dar femeia se întorsese cu spatele. Îi era rușine de întâmplare așa că părăsi gardul și o luă spre salon. Se uită la monedă să vadă dacă e o fisă de telefon de 25 de bani sau e de un leu. Era cam mare. Citi consternat: 100 de lei. “E, la dracu, au apărut monede de o sută de lei! Sau o fi dracu de aia cu Mihai?”.

Se uită cruciș la monedă. Scria România pe ea și nu era nici un Mihai. Trebuia să fie bună. “Cum dracu? Mamă, pot să cumpăr țigări să mă satur!”. Văzuse un debit chiar lângă poartă. Debitul avea un gemuleț și către curtea spitalului. Michi s-a întors în câteva clipe. A întins moneda femeii din chioșc.

– Dați-mi două pachete de țigări.

Femeia i-a luat moneda și i-a dat două țigări. Michi se uită încrâncenat la femeie. Aștepta altceva.

– Am zis două pachete!

– Nu îți ajung banii tataie. Atâta face… două țigări!

– Cum, două țigări o suta de lei, ce, ai înnebunit? Cât e un pachet?

– 1000 de lei.

– Cum o mie de lei, ce, ești nebună? Dă-mi banii înapoi.

Femeia îi dădu suta de lei înapoi și își primi țigările. De fapt doar una pentru că pe cealaltă i-o lăsase.

Mergea boscorodind. “Auzi, o mie de lei pachetul de țigări”. Văzu un bărbat care fuma și care părea mai în toate mințile, probabil un angajat. I-a cerut un foc. Și-a aprins țigara și văzându-i pachetul în buzunarul de la cămașă l-a întrebat direct cât costa un pachet de țigări din alea. Erau străine că scria pe ele Winc…. nu apucă să citească, oricum nu le mai văzuse în viața lui.

– Astea? Astea sunt 4000.

– Cum adică patru mii?

– Patru mii de lei.

Era dărâmat. “Adică se scumpiseră țigările de la poartă până în curte? Cum dracu să fie patru mii de lei un pachet de țigări?”

Se așeză să fumeze pe o bancă o țigară care valora cam cât o zi de lucru de-a lui. Se uita la moneda de o suta pe care o admirase și care, iată, părea să nu valoreze chiar atât de mult. O privea curios și brusc, pentru a câta oară în dimineața aia, se trezi cu un alt șoc. Da, scria clar, deși nu putea citi foarte bine: 1993. “Cum adică 1993? Cum adică? Am stat în spitalul ăsta sau ce o fi, mai mult de două, trei săptămâni?”

O luă la fugă ca un disperat spre salon. Nu îl mai găsea, așa că intră în alte trei clădiri până să nimerească. La un moment dat auzi în spatele lui:

– Ce e Fumărel, ce s-a întâmplat?

Era tânărul medic care își terminase probabil vizita de dimineață. Dracu știe ce făcea pe acolo.

– Nu vă supărați, am găsit, de fapt mi-a dat o femeie o sută de lei…

Se opri parcă așteptând o întrebare. Ea veni, dar fără prea mare interes.

– Și?

– Păi am descoperit ceva extraordinar.

– Da? Ce anume Fumărel?

– Este falsă, tov doctor.

– Se poate Fumărel și cum ai descoperit?

– Păi scrie pe ea.

– Ce, scrie pe ea că e falsă?

– E la dracu scrie că e falsa. Nu, scrie că e din 1993.

– Aha deci e din 1993… Și…?

– Păi noi nu suntem în 1993.

– Sigur Fumărel, ai dreptate. Noi nu suntem în 1993, dar moneda este. Înțelegi?

– Nu, răspunse Michi sincer.

– Cum să fie moneda din 1993? Aide domne cu goangele astea. Ce naiba, suntem în ’84, că n-a trecut nici ăsta, că abia am venit în spital.

– Fumărel, de când ești tu în spital? Chiar nu îți aduci aminte de nimic?

Doctorul devenise dintr-o dată foarte interesat de metamorfozele lui Michi.

– Cum de când sunt în spital. Nu știu exact. Poate o săptămână, poate două. O lună, nu știu precis.

– Fumărel ești aici în spital la noi de șapte ani.

– Poftim? Te-ai țicnit? Acum șapte ani eram în liceu. Mă confunzi tată!

– Fumărel acum suntem în 1996, suntem la începutul lui septembrie 1996.

Michi se uita suspect la medic. Era gata să îl pocnească. Nu știa de ce, dar avea sentimentul că își băteau toți joc de el.

– Cum ‘96? Păi cum dracu să fim în ’96? Domneʾ termină cu prostiile că eram la Gherla acum câteva săptămâni și atunci eram în ’84.

– Fumărel, îți aduci aminte că ai fost în pușcărie? Continuă medicul de a dreptul bucuros.

– Cum dracu să nu îmi aduc aminte? Ce, ești prost! Doar de acolo am venit aici.

– Nu, Fumărel. Aici, la Spitalul Bălăceanca, ai venit….

– Unde suntem acum? La nebuni, la Bălăceanca? Nu sunteți sănătoși? De ce mă țineți aici? Ați înnebunit?

– Nu, Fumărel nu am înnebunit, dar aici la noi sunt internați bolnavi psihici, este adevărat. Dar și tu ai fost adus aici pentru că ești sau ai fost bolnav.

– Cum dracu m-au adus aici, ce s-a întâmplat cu mine?

Michi dădea semne că se mai liniștise. Devenise cu mult mai curios decât speriat.

– Fumărel, nu știu exact cum ai ajuns aici, că eu nu eram medic pe vremea aia. Eu sunt aici doar de patru ani. Știu că ai fost în închisoare, că ai avut un accident, te-au ținut la un spital penitenciar, după aia ai mai fost la un sanatoriu special, apoi și pe la Gheorghe Marinescu și, în ultimii șapte ani la noi la Bălăceanca.

Michi nu mai scotea un sunet. I se părea totul aberant. “Cum să treacă atâția ani… Da! doisprezece ani! Doamne, mai ieri fusese la magazie!” Își amintea acum și de zilele de carceră, și de aventurile lui Lotcă cu Jean, de glumele și bancurile lui Jean de…. Nu, nu putea fi adevărat. Totul era prea real. Își aducea aminte tot mai mult din ce i se întâmplase în ultima vreme, adică în închisoare. Dar cât de depărtate erau toate astea acum? În orice caz din cei doisprezece ani pomeniți de medicul Florescu el nu își aducea aminte nimic, dar absolut nimic.

Florescu continua să îi vorbească, dar el nu îl mai asculta. Michi se întorsese și o luase înapoi pe culoar. Medicul a încercat să-i strige ceva, dar s-a răzgândit și l-a lăsat în pace. Pe culoarul lung Michi zărise în capăt, o ușă de toaletă. Nu s-a mai uitat dacă este de femei sau bărbați, a intrat. Simțea nevoia să bea apa. Multă, multă apă!

Aproape a băgat capul în chiuvetă. S-a dat cu apă pe față și a băut aproape un litru. A ridicat capul. În fața sa era un bărbat de vârstă mijlocie cu părul cărunt, nebărbierit de câteva zile, și cu niște riduri mari și adânci în jurul ochilor. Semăna puțin cu …

Leșină. Bărbatul din oglindă era el. Doamne arăta cu totul altfel decât știa.

***

10

Și-a revenit după câteva minute. S-a trezit direct în salon, în patul său. Florescu stătea lângă el pe un scaun.

– Îmi pare rău că ai avut un șoc atât de mare, dar e mai bine că ai aflat până la urmă. Te simți mai bine?

– Da, mi-am revenit… Și spuneți că suntem în o mie nouă sute nouăzeci…. și cât ați spus?

– Și șase. O mie nouă sute nouăzeci și șase. Ai avut accidentul în penitenciar în urma cu circa 12 ani.

– Păi eu ce am făcut acești doisprezece ani?

– Ai stat prin spitale, cel mai mult la noi.

Michi încerca emoții din cele mai diverse. Afla că a ieșit din închisoare însă asta cu 12 ani în urmă. Oare era acum liber cu adevărat, sau fusese considerat nebun și internat temporar? Acum se vindecase, oricum se simțea bine. Aveau să îl trimită înapoi? Se îngrijoră dintr-o dată. Ce ar fi să facă pe bolnavul? Dar dacă îi dau ăștia cine știe ce tâmpenii de medicamente? Invocă din senin faptul că îi e somn și astfel a fost lăsat repede în pace.

S-a întins. Privea fix pereții murdari și se gândea la tot ce aflase în dimineața aia. Ar fi trebuit probabil să se simtă bine pentru că, indiferent de ce avusese, acum părea sănătos și nici nu se mai afla în închisoare. Știa aceste lucruri, dar nu se simțea așa. Avea senzația că pierduse ceva. I se părea complet aiurea să nu știe ce s-a întâmplat cu el atâția ani. Parcă îi pierduse. Nu se simțea învingător, ci învins. Asistenta îi dăduse niște pastile să îl calmeze. Adormi.

S-a sculat ceva mai târziu și de la bun început a căutat moneda și s-a uitat la ea. Era din 1993. Nu visase. Era aberant! Ce făcuse el atâția ani? Ce se întâmplase cu tot ce era în jurul său pe atunci? Își aduse aminte de mătușa sa și ochii i se umeziră. I-au venit în minte, timp de mai multe minute și colegii de la școala din Videle, Olga, fata ei, gemenele, vai, nebunia legată de ele, ancheta aia și apoi tot ce urmase. Își aducea aminte aproape de tot, până și de țigancă, de biletul ei, de Emil și de Teo, de Tanța și de director, practic de tot. Dar lipseau pe de-a întregul 12 ani.

În ziua aceea nu s-a mai sculat din pat. A stat și a meditat ore în șir. Căuta să își aducă aminte măcar frânturi din ce se întâmplase în ultimii doisprezece ani. Nu a reușit. S-a culcat din nou, cu dorința ascunsă că a doua zi de dimineață se v-a scula cumva în infirmeria închisorii. Dorea din tot sufletul să se întoarcă la lumea sigură a închisorii.

A doua zi însă s-a trezit tot în spital. Din nou medicul Florescu era lângă el.

– Ei, ne simțim mai bine astăzi?

– Da, mă simt un pic mai bine. În ce zi suntem?

– Tot în 1996 suntem, ca zi însă, azi e vineri. Începe weekend-ul. Mâine și poimâine vei fi mai relaxat, că nu vei mai face analize.

– Păi ce, sâmbăta nu se lucrează aici?

– Nu Fumărel, nu se mai lucrează pe nicăieri sâmbăta. E liber.

– E, pe dracu, ați mărit săptămână redusă de lucru de ați terminat toate sâmbetele.

Medicul era poate prea tânăr, că nu a înțeles ce voia să spună Michi.

– Fumărel, îți aduci aminte ceva din ce s-a întâmplat acum câteva zile, când ai fost adus…

– E la dracu, acum am fost adus acum câteva zile…

– Nu Fumărel, acum câteva zile când ai fost găsit în pădure și te-au adus niște polițiști.

– Ce m-a adus?

– Te-au adus doi polițiști

– Adică milițieni?

– Da, sigur Fumărel, acum însă se cheamă polițiști.

– De unde și până unde?

– Păi după ’89 una din schimbări a fost și asta. Miliția a devenit Poliție.

– Și mă rog de ce, s-a dilit nea Nicu, de ce le-a schimbat numele?

– Păi nu el le-a schimbat numele Fumărel. El nu mai putea să facă asta pentru că era deja mort.

– Ce, mă, tată, iar aud chestia asta, a murit Ceaușescu?

– Da, a fost împușcat!

Michi îl luă tare de mână pe medic, iar acesta se îngălbeni speriat de moarte. Îi puse tânărului doctor mâna la gură.

– Taci, bă, tată, vorbește încet că te aud ăștia și ți-o trag de nu te vezi.

Michi, încet, încet redobândea personalitatea formată în penitenciar și în primul rând limbajul. Medicul Florescu era speriat, dar avea prezența de spirit pentru a masca acest lucru. Îl întrebă cu un ușor tremurat în voce.

– Cine să ne audă Fumărel?

Michi se uită curios la medic ținându-l în continuare puternic de mâna.

– Cum cine? Securitatea!

– Care Securitate Fumărel, că nu mai este nici o securitate.

– Cum nu mai este, ce, a plecat în concediu?

Replica medicului i se păruse din nou absurdă.

– Nu, a fost desființată la Revoluție.

– La ce?

– Fumărel în 1989 a fost o Revoluție.

– Ce a fost? În România, tată, te-ai dilit!?

– Nu Fumărel, așa a fost, da, în România a fost o Revoluție în 1989. Ceaușeștii au fost judecați și împușcați.

Michi aproape gâfâia de emoție. I se părea că trăiește un coșmar.

– Cum adică ? Cine e conducător acum?

– Domnul Iliescu.

– Cine e ăsta?

– Nu contează Fumărel, cert este că îmi dai semne bune și mă bucur pentru că se pare că s-a produs cu adevărat un miracol. Te însănătoșești.

“Cum dracu mă însănătoșesc, că nu m-am simțit în viața mea mai groaznic?” Michi își încruntase sprâncenele amenințător. Îl ținea destul de strâns de mânecă pe medic. Florescu continuă încercând vizibil speriat să îl tempereze.

– Uite Fumărel, am să chem un medic care a vrut o dată să te studieze și cred că împreună te vom aduce pe calea cea bună. Acum lasă toate lucrurile astea și stai liniștit. Este esențial să o iei foarte încet. Ai să vezi că totul o să reintre în normal.

***

11

Peste week-end nu s-a întâmplat nimic deosebit. Asta pentru că nu a vorbit cu nimeni. Îi era frică să mai afle ceva. Pe de altă parte nu avea nici o plăcere să intre în vorbă cu nebunii de acolo. De altfel, mulți dintre ei aveau haine obișnuite și era chiar greu să își dea seama care erau nebuni și care angajați.

Luni dimineața a așteptat în zadar pentru că tânărul doctor nu a venit, a aflat că avea liber pentru niște gărzi, ceva de genul ăsta. A venit o doctoriță, în vârstă, care părea să fie foarte puțin interesata de cazul său. A încercat să intre în vorbă cu ea, dar nu a reușit. A fost foarte dezamăgit. Așteptase cu însuflețire ziua de luni, care însă nu i-a adus nimic.

În restul zilei a stat și a meditat, încercând din nou fără succes să își aducă aminte ceva din cei doisprezece ani. Nu a reușit nici de astă dată. După masa de seară, care fie vorba era mai proastă decât în penitenciar, a rămas în salon singur cuc. Se uita pe geam absent. În curte se lăsa încet întunericul. “Chiar, câte sute sau mii de seri m-oi fi uitat pe geamul ăsta cum se întunecă? Se întristă groaznic. Lacrimile începură să își facă apariția. Voia să le oprească, că nu era normal pentru un bărbat să plângă, dar nu reușea. La un moment dat a văzut undeva pe alee un bărbat mai zdravăn, probabil în vizită la cineva. Stătea și fuma tacticos o țigară.

I-a venit o poftă imensă să fumeze. A ieșit, nici nu știa dacă are voie sau nu, oricum ușa era deschisă. S-a dus glonț la bărbat. I-a cerut o țigară. Culmea, acesta i-a dat. Era un Kent. Michi s-a speriat pur și simplu și a încercat să îl refuze. Era prea mult. Bărbatul a insistat, ba mai mult, s-a căutat prin buzunare, a constatat mulțumit că mai avea unul plin și i-a oferit pachetul din care îl servise și care mai avea vreo trei-patru țigări. A mulțumit și a cerut un foc. După care a încercat să intre în vorbă cu bărbatul, timorat de faptul că acesta îl considera probabil nebun. Spre surprinderea sa bărbatul nu reacționă așa.

            ─ Sunteți foarte amabil că mi-ați oferit aceste țigări. Știți, eu am fost foarte bolnav, acum mi-am revenit și trebuie să ies zilele astea. Încerca să lege o discuție. Așteptați pe cineva?

– Da…. Nu! Mă rog, s-ar putea spune și așa!

– Sunteți fericit că puteți aștepta pe cineva. Din păcate eu de foarte mulți ani nu am mai așteptat pe nimeni. Am fost foarte bolnav și doisprezece ani nu am știut de mine. Acum mi-am revenit și sunt dornic să discut cu cât mai mulți oameni. Sper că nu vă supără, dacă vă deranjează vă rog să îmi spuneți.

Michi încerca să fie cât mai amabil. Vorbea însă complet aiurea tocmai pentru că se căznea să fie altfel decât era sau părea să fie. Își pierduse naturalețea. Bărbatul nu îi spusese nimic, dar dăduse din cap în semn că nu îl deranjează.

– Știți cumva cât este ceasul?

–  E opt și un sfert.

– Sunteți amabil, nu vă supărați de unde sunteți de fel?

– Din București, de unde să fiu?

– Și eu. Am stat o vreme însă și în Videle. Știți am fost profesor o perioadă acolo.

Michi se chinuia să tragă de acea discuție pentru ca nu cumva să se încheie. Bărbatul îl privea cu interes.

– Și ce ați predat?

– Fizica. La un grup școlar de acolo.

– În ce an? Eu am făcut armata acolo cu ani în urmă.

– Între 83 și 84. În 84 am avut din păcate un accident. Michi eludase puțin adevărul, dar nu era cazul să îl sperie pe individ și cu pușcăria.

– Curios eu am făcut armata tot în anii 80, dar nu îmi aduc aminte de vreun grup școlar. Poate un liceu.

– Nu, nu liceu. Grupul școlar era aproape de centru și era un fel de școală de zece clase. De fapt era foarte aproape și de piață.

– Piață? Care piață?

– Chiar lângă inspectorat era o piață pe vremea aia?

– Mă iertați, dar întâmplător am fost și eu profesor până în 89 și trebuie să vă spun că inspectorate școlare nu există și nu existau nici atunci decât în reședințele de județ. Videle nu au fost, nu sunt și probabil că nu vor fi vreodată reședință de județ.

– Ei cum, răspunse Michi enervat. Am fost acolo de mai multe ori. A! M-au chemat și la județeana de partid, tot în centru, cum să nu fie reședință de județ.

– Simplu, pentru că nu este și nici nu a fost! Poate la comitetul municipal de partid.

Michi îl privea crucit pe bărbatul din fața sa. Nu mai era sigur de propriile amintiri. Bărbatul necunoscut îi sesiză deruta și încercă să-l ajute.

– Probabil că faceți o confuzie. Poate era vorba de Alexandria, de Târgoviște sau de Călărași. A, poate era vorba de Giurgiu, că tot pe acolo e. Dar vă spun sigur că în Videle nu exista inspectorat atunci și nu e nici acum. Județeană de partid cu atât mai puțin. Ați făcut o confuzie, dar nu este nimic. Bine că acum vă simțiți mai bine.

Michi se simțea mult mai rău. Tot ce îi spusese bărbatul părea destul de clar și de rezonabil. Cum însă să se înșele ? El știa că a fost în Videle. Sau nu o fi fost? Poate că era încă bolnav? Poate nu își revenise? Era sau mă rog fusese profesor și diriginte în Videle? Profesor de fizica? E drept că nu a apucat să predea cine știe ce… Michi se înroși de nervi pentru că nu mai știa dacă a predat vreo oră până la urmă sau l-au arestat înainte.

“Trebuie să îmi aduc aminte ce teme aveam de predat!” Era negru de mânie și începuse să vorbească singur. Nu își aducea aminte absolut nimic din ceea ce ar fi trebuit să predea la fizică. Cu cât încerca mai mult, cu atât era mai disperat. Nu reușea și pace.

Între timp bărbatul se îndepărtase. Făcuse câțiva pași spre poartă și se oprise un pic mai încolo. Michi stătea în picioare privind fix în gol. Pe față i se citea disperarea. Nu mai era iată sigur nici de acele episoade din trecut de care se bucurase atâta că îi reveniseră în memorie.

Își aduse brusc aminte de o fișă, sau un dosar medical, care era la marginea patului său cu două trei zile în urmă. Acolo trebuia să scrie mai multe despre el. Aproape zbură înapoi în salon. Ar fi fost prea frumos și prea simplu! Dosarul nu mai era acolo. Probabil era la locul său într-o cameră specială pe undeva prin spital. Trebuia să aștepte până a doua zi. Nu avea însă stare. Simțea ceea ce nu simțise nici în pușcărie, în izolator. Nevoia de a exploda, de a fugi la cât mai mare distanță. Ieși val vârtej din salon și începu să caute haotic o cameră în care s-ar putea afla dosarele medicale.

Erau peste tot saloane cu bolnavi, unii chiar se culcaseră și stinseseră lumina. În altele era zgomot, mulți bolnavi se certau sau pur și simplu vorbeau tare. Urcă la etaj. Toate ușile erau însă închise. Probabil acolo erau cabinetele. Mai urcă un etaj. Ultimul. Încercă toate ușile. Și astea erau închise, doar la toaletă era deschis. Nu era nici măcar lumină suficientă. “Ce porcărie, acum nu mai știu nici măcar unde sunt, teribil de întortocheate sunt culoarele astea”

Văzu însă lumină pe sub una din uși. O încercă cu multă precauție. Era închisă. Bătu fără să se mai gândească. Dinăuntru se auziră foarte clar niște zgomote câteva secunde, după care s-au oprit brusc. Se așternuse o liniște de mormânt. Michi forță ușa, dar nu se putea deschide. Dădu să plece, dar i se păru că dezarmează mult prea ușor. Lovi cu putere ușa, însă aceasta rezista. S-au auzit din nou zgomote, parcă niște voci. Mai mult, lumina s-a stins.

– Fir-ar mă-ta a dracului de ușă!

Răcni nervos și-i trase un șut cu toată puterea. Ușa se prăbuși învinsă. A aprins lumina ușor, intuind cam unde putea fi întrerupătorul.

În cameră erau doi bărbați. Unul între două vârste, un pic cărunt și cu ochelari, celălalt o idee mai tânăr. Ambii erau pe jumate dezbrăcați și tremurau. Unul din ei era medic sau asistent. Îl remarcase în zilele trecute. La rândul lui, Michi se oprise în fața ușii sparte. Era blocat de imaginea inedită a celor doi bărbați îngălbeniți la față. Aceștia stăteau în același loc de parcă ar fi avut picioarele bătute în cuie. După câteva clipe a înțeles și Michi ce se petrecea. Nu se așteptase la așa ceva, chiar acolo în spital. Era încă o dată scârbit.

În cele din urmă s-a întors și a plecat. A coborât mai puțin agitat la etajul de dedesubt. De cum a văzut holul lung cu tot felul de afișe pe pereți a avut impresia că acolo îl întâlnise o dată pe doctorul tânăr. A încercat să citească pe o ușă însă nu a reușit. Era un cabinet medical. I se păru că scria Elena pe ușă. A mers alături. Aici putea citi destul de bine, fiind un pic mai multă lumină, însă pe ușă era scris un nume de care nu auzise. În fine, a mai găsit o ușă. I se păru că scria Florescu pe ea. Își aducea aminte că acesta era numele doctorului. Îi spusese sora la vizită. Nu a stat la discuție și dintr-un singur șut a deschis-o. Destul de elegant însă. Aproape nu se vedea că fusese forțată. Se îndoise un pic suportul yalei.

În birou era o dezordine de nedescris. A început să caute peste tot, însă nu a găsit nimic care să semene a dosar sau fișă. Erau o droaie de cărți, niște reviste medicale, niște broșuri. A găsit în cele din urmă un dulăpior cu câteva dosare. Pe nici unul nu era numele său. Se simțea aiurea. Sperase să găsească ceva după atâta tevatură și efort.

Se hotărâse să plece, însă se gândi să se uite încă o dată mai atent peste tot. Luă cărțile la rând, apoi revistele. I se păru că erau chiar soioase. “Ce dracu, tâmpitul ăsta de medic mănâncă pe ele?” În nări îi veni dintr-o dată un miros ciudat de parfum. Un parfum foarte dulce. Chiar grețos. Simți nevoia să se așeze. Avea senzația că v-a leșina. Se așeză pe scaun, realiză însă că stă incomod. Scaunul era și el plin de hârtii. “Da, iată și un dosar!”

Bucuria a fost imensă. Numele său era scris mare pe copertă. L-a deschis, dar nu putea vedea mare lucru. A reușit să își citească totuși numele, adresa de la mătușa sa, a mai citit data nașterii, orașul, totul era cât se poate de clar.

S-a uitat mai atent pentru că nu putea să vadă foarte bine ce scria sub adresa actuală. “A studii! Da. ..” Michi se sperie, dacă mai putea trăi o asemenea stare. Încercă să aprindă lampa de pe biroul doctorului. Până la urmă reuși. “Da, scria foarte clar: Zece clase. Cum dracu! Doar am făcut facultatea. Am făcut fizica! Cum dracu? Nu am nici măcar liceul? Asta este prea de tot! Am avut profesori la facultate, am avut atâția colegi…”

Din păcate Michi era învins de șoc. Nu reușea să își aducă aminte de vreun coleg sau de vreun profesor din facultate. De fapt, chiar și de ceea ce își aducea aminte nu mai era deloc sigur. A aruncat dosarul pe un pat și a plecat. Era tot mai puțin sigur că se vindecase. Era tot mai puțin sigur de ceva din trecutul său. Au trecut doisprezece ani? A existat oare penitenciarul? A existat facultatea? A existat oare ceva din tot ce știa el sigur că s-a petrecut? Ori poate toți îi cântaseră în strună pentru că era nebun?

***

12

S-a gândit în fine să mă sune doctorul ăla aiurit. Asta la câteva zile bune după ce reușiseră să găsească cadavrul pierdut. Mortul se plimbase hai hui prin pădurea de la Cernica, fusese găsit de poliție și adus înapoi. Suferise după câte mi-a spus doctorașul de la Bălăceanca o amnezie selectivă și nu mai reușea să își aducă aminte nimic din perioada spitalizărilor succesive. Pretindea că abia fusese adus din penitenciar. Acum cu siguranță cazul devenise interesant.

După telefon am plecat imediat spre Bălăceanca. Am ajuns din nou într-o zi urâtă. Stătea să plouă. Medicul Florescu nu era nicăieri. O asistentă amabilă mi-a spus că a plecat până în oraș să cumpere nu știu ce. Este un lucru cert, disciplina nu era la ea acasă în acel spital. Nu că sunt eu meticulos, dar mi se pare inadmisibil ca un medic să lipsească în timpul slujbei din spital, indiferent de motiv. Am bănănăit pe acolo fără noimă pentru că nimeni nu știa pe unde era celebrul pacient care înviase. Cu alte cuvinte, am reușit să îmi pierd o jumătate de zi absolut de pomană. Când să plec a apărut și Florescu, extrem de amuzat de faptul că uitase că trebuia să vin în dimineața aia.

– Vai, domnule profesor, mi-a ieșit complet din minți vizita dumneavoastră… A, nu că nu ar fi importantă, dar m-am luat cu diverse chestiuni administrative și am uitat complet. Așteptați de mult?

– Tocmai plecam, am răspuns mai mult decât acru. Cred că era dimineață atunci când am ajuns aici.

– Vai, scuzați-mă, dar de ce nu ați fost să îl vizitați pe Fumărel?

            Asta era chiar culmea! Ce mă măcina însă nervos era zâmbetul lui nevinovat, care nu se mai oprea. Am preferat să devin și mai acru.

– Dacă cineva ar fi știut unde se află, atunci așa aș fi făcut.

– Vai, dar este exact alături, mă rog un etaj mai jos.

Nu am mai zis nimic pentru că aș fi explodat. Chiar am fost tentat de ideea să refuz ostentativ să mai merg să îl văd, dar am realizat că era chiar absurd după ce stătusem atât. L-am urmat pe tinerel până în salon și am descoperit celebrul personaj. Am fost dezamăgit. Mi-l imaginasem cu totul altfel după o asemenea experiență.

– Fumărel, dânsul este un mare specialist, medicul … Domnul medic… profesorul …

Tânărul medic a început să râdă ca prostul, semn că avea un lapsus. După câteva secunde a izbucnit:

– Doctorul Scărlătescu! Domnul doctor, profesor universitar Scărlătescu.

S-a întors apoi spre mine și râzând, tot ca un tâmpit, a continuat senin:

– Ați văzut că mi-am adus aminte…

M-am gândit în acel moment dacă nu cumva ăsta nici nu era doctor acolo, ci vreun pacient deghizat.

Nu am avut prea mult timp de gândire că Fumărel s-a uitat urât la mine, m-a înjurat și a năvălit asupra mea. Nu am realizat ce s-a întâmplat, știu doar că în secunda următoare mă aflam la podea cu o durere puternică în maxilar. Eram speriat cum nu am fost în viața mea. Când mi-am revenit, doi brancardieri îl imobilizaseră pe Fumărel, care mă înjura în continuare și îmi spunea că nu este cobaiul meu.

M-am ridicat negru de mânie. Era prea mult! Am așteptat să îl văd câteva ceasuri ca în prima secundă să fiu făcut k.o. Eram hotărât să îl las dracului de caz, dar l-am observat în partea opusă a salonului pe doctorul Florescu. Zăcea încă pe jos cu fața plină de sânge. Era mult mai rău lovit decât mine. Îmi este rușine să recunosc, dar sincer m-am simțit de-odată mult mai bine. A venit în câteva minute o asistentă și i-a făcut un anestezic lui Fumărel. I-a dat o pastilă și lui Florescu.

Se pregăteau să îl ia și să îl ducă într-o cameră specială, pentru furioși, când deodată m-am trezit să fac un lucru nebunesc.

– Stați un moment. Dați-i drumul!

Cei doi bărbați se uitau curios la mine, pe bună dreptate, pentru că în acel moment doar ei doi păreau sănătoși în camera aia. Eu arătam probabil al dracului de prost, în timp ce medicul Florescu, plin de sânge, mormăia ceva în legătură cu bluza sa luată din Turcia, care se pătase. A trebuit să mă răstesc la cei doi pentru a-l elibera și a-l lăsa pe pat.

– Dragă domnule Fumărel, nu ești un cobai și nu am venit să fac experimente pe tine.

– Dar de ce ai venit, mă? Ca să mă înnebunești și tu? Să nu mai știu nimic despre mine? Ce vrei să afli dacă este adevărat? Ce, nu știu ce bâzdâc ai tu în creier?

– Nu, dar cred că reprezinți un caz interesant, oricum, cred că nu ești cu adevărat violent și mai cred că acesta a fost doar un simplu accident. Nu e așa?

Fumărel a stat câteva momente și s-a gândit probabil la consecințe. Dintr-o dată a devenit mai liniștit. Am prins curaj și am continuat.

– Nu voiam decât să te consult, dar acum cred că toți suntem surescitați. Eu zic că trebuie să ne liniștim cu toții și să ne revedem în condiții mult mai bune.

Fumărel nu zicea nimic, semn că tranchilizantul începea să își facă efectul. Mi-a venit în minte atunci o idee năstrușnică. I-am propus tânărului doctor să îl aducă la Municipal pentru a-i face niște analize ca lumea, inclusiv neurologice. Fumărel a fost și el de acord, deși nu cred că realiza ce spuneam. Florescu se bucura ca un copil care a auzit că merge cu școala în excursie.

***

13

Am ajuns acasă groaznic de obosit și într-o stare mai mult decât proastă. Nu îmi mersese niciodată în viața mea atât de rău. Pierdusem o zi prețioasă, anulasem consultațiile de la policlinica cu plată, mai pierdusem și bani, fusesem pocnit cum nu mi se mai întâmplase de peste treizeci de ani.

De cum am ajuns acasă m-am uitat în oglinda din baie și mi s-a confirmat o sumbră bănuială. Aveam o vânătaie cât toate zilele. Am încercat să beau ceva, dar nevastă-mea plecase la rudele ei la țară și luase cele două, trei sticle de băuturi mai fine pe care le aveam în casă. Le promisese a lor ei, că trebuiau să ungă mai multă lume pe acolo pentru un proces legat de niște pământuri ale nu știu cui din familie.

Nu aveam ce să beau, așa că m-am îmbrăcat să mă duc să cumpăr ceva, dar mi-am dat seama că așa cum arătam aveau să zică toți că doctorul Scărlătescu a luat-o razna. M-am enervat și mai rău. Mi-am aprins nervos o țigară și am constatat astfel că nu mai aveam decât vreo două trei țigări. Le-am terminat imediat. Îmi era rușine să ies pe stradă în halul în care arătam, așa că mi-am pus niște comprese și am început să caut prin toate hainele niște țigări uitate.

Când era să renunț, plictisit și obosit, mi-am adus aminte că îmi adusese un tip din Maramureș niște palincă și o lăsasem într-o debara să o dau la rândul meu cu vreo ocazie. Speram din tot sufletul ca nevastă-mea să nu o fi dibuit.

Aveam în fine noroc și încă unul mare. Am găsit sticla și am găsit și niște țigarete de foi pe care le primisem dracu știe de la cine sau când. Eu nu prea beau decât la ocazii speciale, nici măcar nu prea am voie, însă acum simțeam nevoia disperată să beau câteva guri și să mă culc.

Pălinca avea un gust oribil și era al naibii de tare. Țigaretele alea erau și ele destul de proaste. După câteva gâturi de palincă și după două țigări, m-am mai liniștit. După o vreme au început să mi se pară chiar acceptabile cele două produse. Nu știu cât am băut că la un moment dat m-a luat o durere cumplită de cap. M-am dus să mă culc, însă așa cum era de așteptat am avut coșmaruri toată noaptea.

L-am visat pe Fumărel, legat de un pom, care mă amenința cu moartea, iar eu încercam să vorbesc cu el, dar mi se părea că este mort și că așa mort capătă nu știu ce puteri și își rupea nu știu ce legături și mă alerga. Eu mă împiedicam, iar el venea spre mine, dar culmea nu reușea nici el să mă ajungă, iar la un moment dat cineva îmi dădea o mâna de ajutor. Râdea nebunește satisfăcut de ceea ce vedea. Era medicul Florescu îmbrăcat în femeie. Da, în femeie! Mai mult, era îmbrăcat cu fuste țigănești. Îmi întindea mâna să mă ajute, iar eu refuzam. Mai apoi, nu știu cum se făcea și ajungeam într-o cameră îngustă, mică, întunecată și un mustăcios îmi dădea mâncare printr-o ferestruică. Eu aveam mâinile pătate de sânge, era de culoare albastră, dar eu eram convins că era sânge. Încercam cu disperare să mă șterg, însă nu puteam. Mai apoi țin minte că asistam la o scenă oribilă în care vedeam o femeie în vârstă, goală, cum dansează într-o mansardă micuță și simțeam în nări un miros oribil, dulceag și grețos. Nu știu cum se făcea, dar parcă nu era posibil să stau în loc mai mult de un minut.

Nu mai țin minte totul, dar după o vreme reveneam parcă la aceleași scene ca și cum aceeași rolă se punea din greșeală încă o dată. Alergam prin pădure și parcă din nou eram urmărit de Fumărel, era ceață și ploua. Mă afundam în noroi tot mai mult. La un moment dat am văzut un luminiș. Era un autobuz acolo, iar la ferestre o droaie de ochi fără fețe care mă priveau.

M-am trezit cu aceasta imagine de coșmar. Sunase ceasul. Aveam capul cât o baniță. Nu mă odihnisem deloc și urma să am o zi a dracului de grea.

***

La spital am avut, așa cum am presimțit, o zi înfiorătoare. Mă simțeam ca dracu și trebuiau să vină și ăia de la Bălăceanca pe la 12. Mă pusese naiba să îi chem a doua zi. Încercasem la prima oră să contramandez totul, dar nu reușisem să-l prind pe doctorul Florescu și nu știu de ce, parcă era absolut normal.

Au sosit în fine, dar nu pe la 12, ci ca să mă enervez și mai bine au ajuns pe la unu jumate. Doctorul Florescu înjura birjărește că cică mersese al naibii de prost, că nu a avut decât o salvare jigărită și stricată. Ajungea și pe jos în atâta timp așa că nici o scuză nu îl putea salva. De cum a ajuns, Fumărel, care părea la fel de buimac ca mine, m-a privit și a zâmbit satisfăcut.

– Doctore, ești murdar de cerneală?

M-am uitat în stânga și în dreapta. Vorbea cu mine. Instinctiv m-am uitat la mâini, care nu aveau cum să fie pătate de cerneală. Evident, nici nu erau. Individul a început să râdă. Eram atât de prost dispus încât nu aveam chef de nici o consultație. Mă întrebam cine dracu m-a pus să intru în tot rahatul ăsta, ce, îmi ridica cineva oare statuie?

– Eu.

M-am uitat la Fumărel, care dăduse tam-nesam replica asta absurdă.

– Poftim?

– Eu.

– Ce eu? Ce vrei să spui? După o clipă am realizat însă absurditatea: “Ce dracu m-a apucat să intru în discuții cu nebunul? M-am prostit la bătrânețe?”

– Eu… Eu nu cred că ești prost, dar pari un pic, trebuie să recunosc.

Medicul Florescu, care, Dumnezeule, avea și el o vânătaie frumoasă, cred că un pic mai mare, se uita și el stupefiat la Fumărel.

– Domnule doctor, e ceva ciudat, se comportă mult mai normal decât până acum. Nu știu ce are. Tot drumul am discutat și părea sănătos!

“Părea sănătos?!! Ciudată replică pentru un psihiatru!” Era cert că trăiam într-o țară de nebuni, iar eu eram unul dintre ei dacă intram, și asta fără vreun câștig, în chestia asta. L-am trimis pe tânărul doctor împreună cu un asistent al meu să meargă să îl examineze câțiva colegi pe Fumărel. La sfârșit aveam să discut și eu cu el câteva minute și gata. Speram să scap cât mai repede din toată tâmpenia asta.

– Ne vedem la sfârșit doctore, m-a întrerupt din nou Fumărel.

“Curios, ăsta citește gândurile, ce mama dracului?”

– Da domnule Fumărel, o să discutăm la sfârșit.

Au dat să plece, însă Fumărel s-a întors și s-a apropiat de mine ușor. Nu chiar ușor căci am simțit cum inima mi-o ia mai repede.

– Pentru dumneavoastră sunt Michi, dom’ doctor. Și iertați-mă pentru pumn. Oricum într-o săptămână sau două trece vânătaia!

“Asta era culmea tupeului! Mă rog, la urma urmei aveam să scap destul de repede de tot balamucul.”

– Nu cred că o să mai scapi vreodată doctore!

A plecat imediat după această replică. M-a pus pe gânduri: “cum dracu de putea să dea replicile astea ciudate?”

***

14

S-au întors în cabinetul meu mult mai repede decât aș fi dorit. De cum au venit, Fumărel a cerut să rămână numai cu mine, fără altcineva. Părea cu capul pe umeri, dacă se poate spune așa ceva despre cineva internat de 12 ani la nebuni. Am consimțit, semn cert că nici eu nu eram în toate mințile. Aveam totuși senzația că nu era o primejdie iminentă.

– Domnule doctor, încă o dată iertați-mă pentru ieri!

– Lăsați, nu este nimic, ceea ce a fost, a fost, o să treacă și vânătaia.

– Dar nu vorbeam despre pumn, ci despre nebunia de azi noapte.

– Ce nebunie a fost azi noapte?

– Coșmarul dumneavoastră? Nu vi-l amintiți?

– De unde și până unde consideri tu că am avut un coșmar?

            Fără să vreau începusem să vorbesc mai familiar cu el.

– Pentru că din cauza mea l-ați avut…

– Aici ai dreptate, era normal după experiența aia traumatizantă să dorm prost. Hai însă să revenim la ceva important. Vreau să îți pun câteva întrebări.

– Nu, nu este nevoie, că vă răspund imediat.

“Ăsta este clar paranoic. Știe tot, vede tot, poate tot. E al dracului de inteligent și reușește să improvizeze al naibii de bine”.

– Domnule doctor, nu este nevoie să mă întrebați, că vă răspund simplu în două cuvinte. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, în patru.

– Da, era bunicul meu!

– Poftim? Despre cine vorbești?

– Despre bărbatul pe care l-ați urmărit acum patruzeci și ceva de ani, pe când eu nu mă născusem.

– Mă uitam crucit la Fumărel. Cred că arătam ca o stafie care se vede în oglindă.

– Vă aduceți aminte? Bunica, femeia și mai ales fata aia superbă?

Încercam să spun ceva, dar nu reușeam. Mă simțeam paralizat. Nu reușeam să scot un sunet. “De unde dracului să știe acele întâmplări, care este adevărat, îmi deschiseseră toată curiozitatea față de acest caz?”

– A, domnule doctor, am o veste proastă pentru dumneavoastră….

– Ce veste, am reușit să scot două sunete?

– Fata. Fata aia superbă pe care ați pipăit-o, îmi pare rău să vă spun. Ați omorât-o acum douăzeci de ani.

– Ce am făcut?

            Poate prima dată în cariera mea de psihiatru nu puteam să discern clar între nebunie și realitate. Fumărel stătea în picioare al naibii de stăpân pe el.

– Ați omorât-o. V-a fost pacientă. A murit pe masa de operație. Ați tăiat un pic cam aiurea.

            Este drept pentru o scurtă perioadă, înainte de a mă apuca e psihiatrie am cochetat cu neurochirurgia. Chiar făcusem niște specializări. Mă lăsasem de aproape două decenii. Evident, însă, Fumărel nu putea avea dreptate.

– De unde știi toate astea Fumărel? Ți le spune cineva?

– Nu, mi le imaginez.

“Eram sigur. Schizofrenie curată, dar de unde să știe de povestea aia de dinainte de război. Vorba lui, nici măcar nu se născuse.”

– Doctore, prin 1972, în august, hai că știți, că doar ați realizat chiar atunci că e din vina dumneavoastră. Nu ați spus la nimeni.

– Nu a fost vina mea, femeia era bolnavă!

Am realizat în secunda următoare că reușisem să cad ca prostul în cursă. Nu puteam da însă timpul înapoi.

– Mă rog, ea știe că este vina dumneavoastră.

“M-am tâmpit și eu! Intru în dispute cu nebunul ăsta” De unde dracu să știe de cazul femeii ăleia cu tumoarea? A mers probabil la plezneală. Nu există doctor să nu fi scrântit măcar o dată tratamentul! Avea desigur dreptate. Aceea fusese ultima mea încercare în chirurgie. Fusese de fapt momentul marii cotituri spre psihiatrie.”

– Numai că doctore, tu nu ai scrântit tratamentul, tu ai omorât-o!

– Domnule Fumărel, uite ce este…

– Te rog doctore, Michi.

– Bine, mă rog, Michi, spunem tu chiar poți să citești gândurile?

– Nu.

– Zău, mie așa mi se pare!

– Vă înșelați! Eu nu citesc gândurile. Eu le scriu!

Tâmpit răspuns! Dintr-o dată am simțit nevoia să nu mai comunic deloc.

– Domnule doctor, ați visat urât pentru că eu m-am gândit la dumneavoastră și am vrut să aveți aceste vise. Suntem legați, chiar dacă nu vreți să recunoașteți. Sunteți singurul care mă înțelege și care probabil poate înțelege lumea în care trăiesc. Înțelegeți? Dumneavoastră puteți chiar mai mult decât mine, aveți puterea să rezolvați totul. Oricum, aveți datoria, profesional cel puțin, să adunați toate datele, să le analizați și să le interpretați. Am să vă scriu și am să vă povestesc tot. Nu știu din păcate ce se va întâmpla și nici nu aș putea să vă explic ceva. Am sentimentul că sunt totuși pe calea cea bună.

Părea că întrevederea ciudată se încheiase. Eram bulversat mai ceva ca un pacient de la Bălăceanca. Nu puteam spune nimic. Nu mai realizam ce este adevărat și ce este fals. Mi se părea că totul a luat-o razna. Căpătasem la bătrânețe o misiune! Cine putea să creadă la atâția ani de la acele evenimente absurde? Fumărel se ridicase și se îndrepta spre ușa cabinetului. S-a întors și din prag, zâmbind mi-a dat replica finală, ca într-o piesă de teatru de amatori.

– V-a plăcut faza cu doctorul Florescu îmbrăcat în fuste de țigancă? Pentru dumneavoastră am făcut-o!

            A închis ușa cu un zâmbet larg pe față.

***

15

La câteva minute după ce am terminat cu Fumărel, a intrat negru de supărare medicul Florescu.

– Mii de scuze, dar s-a întâmplat o nenorocire!

Nu credeam că se mai putea întâmpla o nenorocire. Ar fi fost mult prea mult!

– Domnule profesor, mi-a plecat salvarea!

– Și?

– Păi doar nu vreți să îl iau cu autobuzul să îl duc înapoi.

– Și ce vreți să fac eu?

– Să îl țineți aici peste noapte sau să vorbiți dumneavoastră de o salvare de pe undeva.

– Tinere, te rog descurcă-te, că eu nu sunt dispecerat. Asta nu este treaba mea. Te rog asumă-ți o problemă și rezolv-o.

Am plecat trântind ușa, lăsându-l împietrit pe doctoraș în cabinetul meu. M-am dus să îmi iau o cafea, însă abia după aia am realizat că normal era să îl dau pe el afară, nu să plec din propriul birou.

Am mers până la urmă să văd niște pacienți din secția specială, după care obosit și dezorientat de asemenea experiențe am plecat acasă. Abia mult mai Sfărșitutârziu, într-una din scrisori, am aflat că medicul Florescu nu reușise să facă rost de nici o salvare și cu o nonșalanță extraordinară, invocând numele meu, a reușit să aranjeze ca Fumărel să rămână peste noapte la Municipal. Se descurcase, dar nu așa cum dorisem eu. Din fericire nu l-am mai văzut de atunci, dar nici el pe Fumărel nu cred că l-a mai văzut.

***

Sfârșitul capitolului 5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: