Lumea între da și nu

            Există două categorii mari de cetăţeni ce pot fi întâlniţi la tot pasul în România contemporană: cei care spun mereu da şi cei care, dimpotrivă, critică întotdeauna si spun nu. Primii îi găseşti uşor în organizaţiile publice, dar şi în cele private, ca funcţionari destoinici, care au învăţat un lucru miraculos: şeful se umple de bucurie atunci când aude că subalternul său îi dă dreptate, îi găseşte argumente şi, mai ales, îi subliniază că o asemenea idee chiar că nimeni nu ar fi putut să o aibă. Aceşti subalterni fericiţi sunt de meserie supravieţuitori. Ei, precum gândacii de bucătărie, au o istorie ce depăşeşte istoria instituţiilor în care îi găseşti. Ei supravieţuiesc dincolo de şefi pentru că toţi şefii au un numitor comun: au nevoie de oameni care să le confirme ideile, proiectele, acţiunile, au nevoie de subalterni care să le spună că este bine atunci când este destul de clar că n-ar fi aşa, au nevoie încurajări atunci când alţii, eventual şefii lor, îi critică.

            Cei care spun nu, sunt cei care critică neîncetat, care caută să se evidenţieze prin faptul că ei sunt împotrivă, că nu sunt de acord cu ceea ce se spune sau se face. Ei se află, de regulă, în afara instituţiilor. Sunt politicieni sau jurnalişti, sunt intelectuali rafinaţi sau simpli observatori neutri, sunt şefii de care vorbeam mai de vreme care, pentru subalterni, pot fi cât se poate de nihilişti. Critica este cel mai uşor lucru pe care poţi să îl faci atunci când nu vrei de fapt să construieşti, ci doar să dărâmi. În orice joc de rol pe care l-am experimentat cu studenţii mei, sau cu orice fel de cursanţi, cel care adopta rolul celui care pune piedici era, de departe, cel mai de succes în exerciţiile respective. Aceasta pentru că, de fapt, nu avem de a face, cu o critică menită să vizeze real problemele puse în discuţie, ci doar cu o opoziţie radicală faţă de ceea ce se exprimă. În realitate, cei care spun da, sau spun mereu nu, sunt foarte asemănători. La fel ca şi daiştii, negativiştii nu se bazează de fapt pe problemă, pe informaţie sau pe o analiză făcută de cineva, ci doar pe ideea de a găsi cele mai meşteşugite formule de a spune nu.  De multe ori una şi aceiaşi persoană spune şi da şi nu în funcţie de cel la care se raportează. 

            Psihologii ne spun că indivizii care nu pot să exprime nuanţe, care nu gândesc decât în termeni polari, sunt lipsiţi de un coeficient acceptabil de inteligenţă. Incapacitatea de a sesiza diferenţele şi multiplele poziţii intermediare între categoriile polare este o problemă gravă a oricărei persoane mature. Nimic, dar absolut nimic nu poate să fie alb sau negru la modul absolut. Există ceva bun în orice lucru care pare fundamental greşit, există ceva potenţial rău în orice mare realizare. Capacitatea de a privi lumea în acest spectru complex cere, desigur, un exerciţiu intelectual, cere abilităţi cognitive, cere chiar şi experienţă în problematica respectivă, ori care ar fi ea.

            Cu toate acestea ne putem întreba totuşi de ce atâţia oameni, mulţi consideraţi chiar foarte inteligenţi, preferă politica lui da sau lui nu ca stil de muncă şi viaţă?  Răspunsul este din păcate foarte simplu şi totodată trist.

            În societatea românească cei care aleg doar între „da” şi „nu” sunt, în majoritatea cazurilor, cei mai apreciaţi. Şansa ca şeful tău să se uite urât la tine dacă îl lauzi, ori chiar să rămână indiferent, este o şansă comparabilă cu cea de a câştiga lozul cel mare. Nu ai de ce să îţi faci griji dacă ştii cu meşteşug să spui da atunci când trebuie. Dar şi dacă spui nu lucrurile stau aproximativ la fel. Critica, scandalul, opiniile cu accentele negative, fac deliciul presei, al lumii politice şi administrative, al cetăţeanului onorabil care se simte bine atunci când cineva înjură în locul lui. Este chiar preferabil să nu ai menajamente şi să o ţii una şi bună: ceilalţi nu au făcut decât prostii, sunt incompetenţi, imorali sau pur şi simplu rău intenţionaţi. În general, nici nu trebuie să înţelegi despre ce este vorba, este suficient un sofism centrat pe o critică virulentă, adresat persoanei care pronunţă sau se pronunţă, la adresa ideii ca atare sau la adresa tuturor celor care par a susţine un anume punct de vedere.

            Aceste stiluri sunt câştigătoare în România de astăzi. Puteţi să le încercaţi şi dumneavoastră. Încercaţi să spuneţi da la orice propune şeful sau şefa dumneavoastră. Încercaţi la fel în cercul de prieteni să spuneţi nu la ideile sau soluţiile altora şi o să vedeţi că veţi deveni mai popular.

            Marea problemă este că lumea nu este nici albă nici neagră. Lumea este un univers de nuanţe care reclamă multă inteligenţă şi multă competenţă pentru a o descifra. Lumea presupune acţiune, muncă, construcţie şi reconstrucţie. Aceste coordonate ale existenţei noastre presupun competenţe înalte şi certe. Este uşor să spui că o construcţie arată bine, sau dimpotrivă că este execrabilă. Aceste opinii, banal de simple, pot fi foarte uşor exprimate, de oricine. Este însă cumplit de greu să construieşti.

            Din nefericire lumea termenilor categorici mai are un păcat. Ea ascunde în interiorul ei fanatismul, atitudinile radicale care pot oricând să ducă la comportamente sau acţiuni extremiste. Am asistat cu puțin timp în urmă la un marş prin Bucureşti al homosexualilor şi la o contra manifestaţie a românilor toleranţi, care doreau să îi spulbere pe ceilalţi. Puterea malefică a lui da şi a lui nu, categoric ne poate duce la ură, la intoleranţă şi la incapacitatea de a înţelege lumea de lângă noi. Când devii tributarul lui da sau lui nu, devii normativ, te supui tiraniei termenilor categorici şi renunţi la înţelegerea realităţii în care trăieşti.

Acum foarte mulți ani am scris aceste rânduri pentru revista Cultura. Oare cât de actuale sunt ele? Vorbim de doctori și de sistemul medical doar în acești termeni, eroii noștri, armata albă (la fel ca la chinezi care au și ei armată roșie și armată albă), dar dacă vorbim de spitale, de dotări, de șefii lor, alegem pe nu. Virusul este ucigaș, este balaurul din poveste, medicii sunt salvatorii noștri. Încheiam acum mai bine de 12 ani articolul astfel:

            Societatea reală nu este niciodată doar bună sau doar rea. Ea este un univers de nuanţe pe care nu putem să îl cuprindem decât cu multă, multă pricepere şi inteligenţă. Pentru moment în spaţiul public nu sunt foarte mulţi cei dispuşi să se elibereze de tirania lui „da” sau „nu”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: