Domnule profesor, felicitări pentru articolul despre România Educată[1]. Este excelent scris și reprezintă o analiză pertinentă a ceea ce se întâmplă în sistemul universitar de azi. Am încercat chiar un sentiment de nostalgie adâncă pentru că de mult timp nu am mai citit textele dumneavoastră savuroase și atât de focalizate și revelatoare. Cred că cea mai mare calitate a unui text sau a unei prelegeri este aceea de a te stârni, de a te face să meditezi, de a te provoca intelectual. Inițial am vrut doar să vă răspund într-un mail, dar până la urmă am scris un articol pe acest site.
Încep abrupt și trebuie să vă spun că prea mult rău nu are cum să facă proiectul România Educată pentru că memorandumul din Guvern nu avea un rost academic, ci doar unul politic: era necesar ca zilele acestea președintele să se afle la Guvern lângă domnul Câțu ca să poată spune de zece ori cât este de aproape de Premier. De altfel, întregul proiect a avut valențe politice definitorii, la fel ca și cel mai vechi al lui Băsescu. Diferența este că pentru o scurtă perioadă Băsescu s-a gândit la el ca la un instrument al proiectului lui politic.
Din acest motiv îmi permit să spun că există o parte bună a actualei stări de fapte, aceea că niciunul dintre guvernanți nu are vreun interes anume să promoveze acest proiect, bun sau prost. Desigur, mici schimbări ”prin părțile esențiale” este posibil să fie făcute, dar nu pentru că ar avea cineva principii sau obiective strategice, ci pur și simplu datorită unor contexte particulare dictate de interese fie personale, fie ale unor ”confrerii” ori, poate, datorită faptului că cineva emite simple păreri despre ce ar fi frumos să mai facem dacă tot suntem la guvernare.
Cred însă că texte ca cel scris de dumneavoastră sunt extrem de importante și utile, dar întrebarea este: pentru cine și totodată ce efecte ar putea să aibă? Un american, Paul Sabatier vorbea despre coaliția de susținere pe care trebuie să o construiască guvernanții pentru ca să poată promova o politică publică. Altfel spus, este nevoie de mai mult decât de o clasă politică pentru a promova schimbările majore. România Educată – ca și proiectul mai vechi – a vrut să fie o astfel de construcție. Evident, nu a reușit ca multe alte proiecte din România, deci nu trebuie să ne supărăm prea mult. Așa cum spuneți problemele noastre sunt structurale, de sistem, și nu sunt rezolvabile prin măsuri pompieristice. Un articol reprezintă un semnal de alarmă care poate fi un posibil reper critic, dar prea puțin și mai ales în afara spațiului guvernării nu reprezintă prea mult.
Cel mai grav lucru este însă că o coaliție a majorității factorilor care pot conta în acceptarea schimbării sociale și mai apoi în construcția unui cadru de susținere este greu să se mai realizeze în România de azi. Coaliția de susținere are sens în climate democratice, acolo unde există numeroși vectori de influență (autonomi față de o anume putere) care pot promova sau pot frâna o politică publică. Marile schimbări, eventual de sistem, au fost promovate istoric în două situații: în monarhiile (sau conducerile) luminate sau în democrații, atunci când inițiatorii au știut să construiască un sistem de susținere al unor idei și a unor principii. De regulă, catastrofele sociale majore au ajutat mult la creșterea gradului de favorabilitate față de schimbări.
Conducerea la vârf a societății românești este departe de ideea de a fi luminată, iar democrația la nivelul culturii politice de la noi a fost mai degrabă o aspirație în perioada postdecembristă (în întreaga istorie a Românei de fapt). În orice caz, sigur nu mergem astăzi în această direcție. Prin urmare, de ce să ne omorâm (ca politicieni) în a convinge lumea de ceva, unde mai pui să o mai și consultăm când de fapt nu avem deloc nevoie?
Ce este de făcut? Absolut nimic. Din păcate lucrurile se opresc în construcția de coaliții de susținere tocmai pentru că toată lumea știe ce este de făcut, toată lumea are un model și nimeni de fapt nu are nici cel mai mic gând să negocieze sau să accepte și alte păreri. Sloganurile și mimetismul fac legea în clasa politică. Construcția de coaliții și de strategii naționale trebuie să plece și să ajungă la cu totul altceva. Trebuie mai întâi să radiografiezi ultra performant sistemul, trebuie să definești mai apoi scopurile centrale și mai ales prioritățile. Cum anume vei face transformările trebuie să decidă alții după ce ai stabilit aceste prime lucruri. Nu măsurile sunt importante cu alte cuvinte, ci gândirea care stă în spatele lor.
În fine, nu pot să nu menționez ceva care mi s-a părut hilar în modul în care s-a prezentat proiectul România Educată. Este rezultatul unei ample consultări publice! Este teribil de amuzant pentru că la noi consultarea publică este un slogan acoperit de simpla postare a unor documente pe internet sau de cele câteva întâlniri cu grupulețele de persoane agreate de noi, organizatorii. Să vă dau un exemplu foarte aproape de sociologie. Institutul Național de Statistică va face recensământul populației anul viitor. El a pretestat instrumentele de culegere a datelor în martie acest an. În mare sunt aceleași ca acum zece ani. Te așteptai să fie corectați itemii care au furnizat înregistrări inutile sau măcar parțial utile și să apară totodată noi indicatori care sunt astăzi mai relevanți. Pentru asta ar fi trebuit ca ei să se consulte cu cei care utilizează datele statistice care, fie vorba, sunt înregistrate pentru societatea românească nu pentru sutele lor de angajați. Dar institutele de cercetare nu au fost consultate, nici ministerele, furnizori și beneficiari majori ai datelor statistice, (am vorbit la un minister și nici nu știau că s-a pretestat ceva) și nu a fost consultată nici lumea academică. Adică beneficiarii anchetelor lor. Nu e nimeni îngrijorat. Am vorbit cu un ministru și mi-a spus simplu: ”păi știu eu ce fac ei acolo?”.
Cu siguranță putem aprecia totuși temeinicia constatărilor de la care pleacă proiectul România Educată. După aproape șapte ani de mandat domnul președinte vrea să patroneze marea schimbare în educație. A aflat lucruri colosale! Din declarațiile făcute am înțeles că nu prea merge cu școala la țară, că nu sunt condiții, că e curriculum nu știu cum, că trebuie făcut mai mult, că trebuie să informatizăm, să digitalizăm, numai lucruri bune să facem. Aceste declarații politice dezirabile sunt din categoria: ar fi bine să avem multe autostrăzi, să avem un sistem de sănătate performant, să existe o calitate a vieții înaltă și tot românul să prospere.
Un ultim comentariu. Sunt și nu de acord cu tema dvs. centrală, cea a orfanului. Sistemul universitar este orfan. Da, cred că sistemul universitar a avut și are mari probleme și că el nu poate fi lăsat la urmă, mai ales că el ar putea fi exact pivotul în jurul căruia construiești. Vă aduc aminte însă că mai toți diriguitorii sistemului au fost de felul lor universitari sau mari cercetători. Pe de altă parte, problemele majore sunt indiscutabil în sistemul preuniversitar. Dacă ieșim din București atunci putem fi chiar șocați. Măcar pentru faptul că de un an și jumătate nu s-a făcut școală. Poate într-un număr infim de școli, dar totuși cam în toate universitățile. Problema este că dacă există profesori de română agramați sau de matematică incompetenți este greu ca ei să furnizeze mare lucru universităților. La examenul de capacitate de anul acesta au fost reevaluate pozitiv peste 12500 de contestații, deci peste 50% din total. Dar dacă luăm în calcul și notele mai mici decât cele inițiale atunci contestațiile în urma cărora nu s-au schimbat notele sunt mai puțin de 10%. Știți că este vorba de destine. Un copil performant poate ajunge la un liceu foarte prost și va avea șanse mult mai mici în viață. Și asta în baza unui examen care la această rată de siguranță a notării, de sub 10 %, nu are cum să aibă sens. Desigur, este perfect credibil să ne gândim că în mediile mai sărace, copii năpăstuiți, la 14-15 ani și poate cu părinți plecați la muncă prin Europa nu au făcut contestații căci nu au avut acest curaj. Poate și ei au fost FURAȚI de sistem dar nu vor ști niciodată că au ajuns din greșeală la nu știu ce liceu agro-industrial de prin nu știu ce colț de țară.
O școală care își bate joc de destinele copiilor cred că reprezintă ceva mult mai mult decât orice rău posibil în educație. De ce acest dezastru? Cel mai probabil o parte mare din profesorii de la corectură nu au reușit chiar ei să înțeleagă subiectele sau baremul (cel puțin nu la fel ca cei de la corectura de la contestații). Dar și mai grav pentru România educată este că nimeni nu s-a revoltat de această crimă la adresa șanselor copiilor la educație. Repet, un examen cu marjă de 90% de evaluare deficitară nu poate avea sens. Și totuși în baza lui are loc conturarea traseelor educaționale ale noilor generații.
Mai cred că universitățile prin ”firea” lor sunt destul de adulte și probabil că ar putea fi lăsate să se descurce și singure. Am bănuiala că este posibil să o facă mai bine decât atunci când sunt conduse ministerial și strategic de decidenții de rang înalt. Ar putea unele să moară? Da, asta este viața, presupune și un sfârșit. Ceva îmi spune totuși că cel puțin unele ar reuși mult mai mult tocmai în situația în care ar exista în mod real autonomie. Desigur, pot greși în aceste aprecieri.
Bineînțeles, dacă voi fi mâine Ministrul Învățământului este posibil să fiu fascinat la rândul meu de imensa putere pe care o pot avea și să mă gândesc că nu am de ce să mă consult cu altcineva în afara apropiaților mei. După o vreme este posibil chiar să fiu atât de sigur de convingerile mele încât nici pe aceștia nu i-aș mai întreba nimic. De ce să mă consult cu altcineva dacă eu știu ce trebuie făcut iar cei care au alte păreri sunt sigur proști sau rău intenționați?
Cred că România are mare nevoie de politicieni care nu știu ce e de făcut dar sunt dispuși să întrebe permanent pe toți cei din jur, prieteni sau chiar adversari. Politicieni care să înțeleagă că schimbările sociale de-a pururi s-au produs la nivel valoric și au fost guvernate de valori, nu de agenții sau comisii. Politicieni care să creadă în educație mai mult decât cred în orice altceva.
[1] Lazăr Vlăsceanu https://www.edupedu.ro/un-orfan-al-romaniei-educate-invatamantul-superior/
Alfred Bulai 