Rectorul meu

              Rectorul meu s-a angajat într-un război dintr-o altă epocă. A pornit la cruciadă. O cruciadă împotriva politizării sistemului de învățământ universitar. Dar nici măcar nu s-a oprit doar la atât, ci el vrea să pună problema gravă a politizării la nivelul întregului sistem educațional care, spune el, nu are voie să aibă în conducerea sa politicieni. Personal am două probleme cu această cruciadă. Mai întâi, atenția publică asupra acestui subiect este absolut insignifiantă ea necontând niciodată în România în ultimele decenii. Prin urmare care este miza dacă știm că nu se schimbă nimic? În al doilea rând, este ușor pentru oricine să aducă vremelnic un „argumentum ad hominem” amintind rectorului meu că el însuși a fost ministru al învățământului.

              Simt nevoia să mă explic. Eu însumi am fost, din 2000 începând, Prodecan la Facultatea de Științe Politice până în anul 2016, iar din 2016 sunt Directorul Departamentului de Sociologie din SNSPA. Dar tot eu am fost între 2006 și sfârșitul lui 2008 secretar de stat și șef al unei agenții guvernamentale. Nici eu nu ar trebui să vorbesc despre politizare, nu e așa? Eu care am vorbit dar și cercetat efectele negative ale politizării, culmea, când aveam o funcție evident politică. Prin 2007 sau 2008, nu mai țin minte exact, am făcut la Agenție o cercetare națională asupra tuturor funcționarilor din România unde ─ nu intru în detalii ─ am descoperit că nivelul de competență al celor care erau sau fuseseră membri de partid (evident orice partid, nu au fost întrebați care era sau fusese acesta) era la jumătate față de ceilalți. Am coordonat și o lucrare despre birocrația publică din România în care am detaliat aceste aspecte și multe altele.

              Efectele politizării sunt indiscutabil unele cu un impact negativ uriaș asupra societății românești, în opinia mea vorbim de unul din primii trei patru factori care explică starea proastă a României de astăzi. De ce intelectualii cu responsabilități instituționale academice și la modul general publice își asumă rolul de politician? Pentru că așa ar trebui să facă dacă doresc să se implice în gestiunea treburilor publice. Este bine ca intelectualii să facă politică, nicidecum să fugă de ea. Problema este cu totul alta. Cum anume o fac?

              Vedeți, politizarea nu presupune că ar fi rău ca intelectualii cu experiență managerială, inclusiv academică, să se implice în politică. Politizarea se referă la imixtiunea în viața unor instituții publice a politicii, adică o influența a decidenților politici din afara instituțiilor asupra mecanismului de funcționare al acelor instituții. Politizarea presupune că în același timp un conducător al unei instituții de învățământ este și deținătorul unei funcții politice. De ce este rău? Petru că există în mod cert o influență a unei structuri politice asupra acelor instituții nepolitice și, mai mult, tendința naturală este ca în timp șefii instituțiilor de învățământ să fie de fapt numiți politic. Acest lucru se cam întâmplă deja la nivel preuniversitar cu inspectorii șefi, cu unii inspectori de specialitate, ca și cu mulți dintre directorii de licee și școli. Din acest motiv, de mult timp, reclamațiile părinților față de lucruri care sunt complet aiurea în școală sau la clasă nu au efecte pentru că decidenții din sistem nu au treabă cu cei pe care îi deservesc, ci doar cu cei care îi numesc.

              Sunt lucruri banale acestea, le cunoaștem de ani de zile. Ce mai este de comentat și de ce am această reacție?

              În primul rând atunci când am avut acea poziție eu m-am suspendat din funcția din SNSPA deși ambele funcții nu erau chiar atât de importante, nici în Guvern și nici în universitate și mai mult pe vremea aceea nu existau formal restricții în acest sens. În cazul rectorului meu, Remus Pricopie, situația este absolut identică. El nu a fost Rector cât a fost ministru pentru că s-a suspendat pe întreaga perioadă a mandatului, în acea perioadă fiind rectorul școlii o doamnă care fusese Prorector până atunci. Cu alte cuvinte, nu a fost în același timp într-o demnitate publică și una academică, mai mult, Remus nu a candidat la funcții politice, nu a făcut politică, din ce știu, la fel ca și mine, nici nu a fost membru de partid. Situația lui deci, față de cazurile pe care el le-a prezentat public nu se poate compara.

              În fine, revin la prima mea obiecție. De ce să pornești o cruciadă cu sorți insignifianți de izbândă? Altfel spus pe cine naiba interesează politizarea astăzi? Mai ales acum când pare că România și-a propus să facă un time break, adică să nu se mai preocupe de absolut nimic, ci doar de Coronavirus. Pare chiar desuet cu totul, ca să nu spun ciudat, să ne ocupăm de politizare astăzi când lumea are impresia că are probleme mult mai grave. Răspunsul pe care pot să îl dau este probabil curios. Trebuie să ne preocupe o astfel de problemă tocmai pentru că nu pare că mai interesează pe cineva.

              Asistăm astăzi la o orbire socială fără precedent. Pare că societatea s-a obișnuit deja cu impostura, cu incompetența crasă, cu nerespectarea regulilor elementare ale unei vieți democratice, cu răul într-un cuvânt. Cei mai mulți spun că „asta e, ce se mai poate face?” În acest climat al blazării sociale este esențial ca cineva să pară cavalerul care vrea să adune lumea pentru o cruciadă. Progresul în istorie a avut întotdeauna un dușman de moarte: Blazarea, renunțarea la luptă, la principiile și valorile proprii. Prin urmare, o luptă cu politizarea nu este niciodată inutilă, așa cum Cruciadele, deși aparent nu au învins, ele au unit lumea Europei și au ajutat la configurarea valorilor moderne iar în final au schimbat mai mult decât am crede.

              Desigur, din păcate, cei mai mulți nu înțeleg, deși uneori intuiesc, că multe dintre tarele societății de astăzi au la bază exact problemele pe care le pune politizarea sistemelor administrative. Sensul relației dintre politică și celelalte sfere sociale: administrație, academic, cultural sau economic trebuie să fie doar acela al apelului politicii la expertiza din aceste sfere, când este nevoie, și nicidecum amestecarea lor. Nu mă refer însă la opțiunea cuiva de a avea simpatii politice sau de a face politică deși aparține spațiului academic sau economic ori altuia. Mă refer la situația în care cineva dorește ca în același timp să dețină rolul de decident în sfera politică și în oricare din celelalte. Desigur, pentru unele astfel de sfere există legi, deși ele au fost de multe ori ocolite.

              Care este totuși pericolul cel mai mare? Pericolul cel mai mare este acela ca rectorii și conducerile universităților, titlurile academice și întreaga viață universitară să ajungă să fie în timp reglementată în cârciumile în care se fac și se desfac guverne și alianțe politice sau, mai elegant, în birourile șefilor de partid. Așa începe totul. Mai întâi partidele caută personalități din elita culturală ca să își îmbunătățească imaginea publică, uneori și ca să le dea sfaturi. Apoi aceștia primesc funcții politice înalte și astfel în timp se stabilizează mental legătura dintre rolul de elită și rolul politic până când se întrepătrund. După care pare absolut normal să avem și relația inversă. Dacă cineva are o funcție politică trebuie să fie automat și parte a elitei academice sau mai larg culturale. Cum ar fi ca fiecare partid să aibă numirile sale în Academia Română? Ori Președintele Academiei să fie numit de Biroul politic al partidului care deține guvernarea? De ce să nu avem rectorii numiți de partide? Nu cred că ar mai fi un impediment că un rector nu are doctorat atunci când unii nu vor avea decât liceul. Oricum, titlurile academice ar putea să se obțină prin vot în organizația de bază în baza muncii pe care ai depus-o în campanie.

              „Vrei să fi asistent în universitate? Păi ai lipit măi băiete / fată afișe în campanie? Ce crezi, că la partid e așa cum era pe vremuri la universități? Aici se muncește drăguță! … Ce?… ați venit din partea domnului deputat, vai, mă scuzați, veți primi postul de conferențiar” Acest dialog imaginar pare astăzi o ficțiune. Dacă mergem în această direcție mai vedem cât de ficțional este peste câțiva ani.

              Iată de ce cred că războiul Rectorului meu nu are șanse de izbândă, dar sunt foarte bucuros că îl duce și știu că de fapt aceasta este singura cale de a face ceva cu adevărat bun în România. Nu cred că acum se va schimba ceva, dar sigur, este cruciada care chiar contează.

              Sau cine știe. Poate că nu suntem chiar atât de puțini cei care credem că incompetența guvernanților și blazarea maselor ucide de mii de ori mai mulți oameni în România decât răceala Covid-19.

3 gânduri despre „Rectorul meu

  1. Suntem , sper mulți , care gândesc, precum rectorul Remus Pricopie . Are dreptate distinsa doamnă profesor Mihaela Miroiu , cruciada nu trebuie dusă singur ! Și totuși , unde sunt opiniile de susținere a celorlalți ???

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: