Articolul precedent s-a bucurat de foarte multe vizualizări. Poate că a fost provocator prin datele la care am recurs. Desigur, unii dintre cititori și-au spus în sinea lor că e ceva în neregulă, că nu poate fi adevărat, alții au încercat să salveze situația introducând tot felul de variabile care ar putea să explice paradoxurile respective. O parte, evident, au fost de acord, sau cel puțin au căzut pe gânduri, singurul obiectiv pe care îl avusesem în fond. În articolul respectiv, deși titlul pornea cu o formulă interogativă care aștepta un răspuns ─ De ce iubește virusul Covid 19 democrațiile, țările curate, cele cu sisteme performante de sănătate și de ce în schimb îi este frică de marile aglomerări urbane? n-am oferit propriu-zis unul. În acest articol o să vă ofer un răspuns care va fi cu siguranță mai provocator decât tot ce am afirmat anterior.
Pornesc tot de la un paradox. Dacă analizezi datele, așa cum sunt ele prezentate în statisticile oficiale poți să descoperi relativ ușor că există o anume predispoziție a virusului Covid 19. El discriminează țările într-un mod politic incorect: iubește țările bogate, țările care își permit sisteme performante de sănătate. Am afirmat deja acest lucru în articolul precedent. Însă nu știați că virusul are o atracție cu totul specială spre anumite țări și anume țările care au cheltuielile cele mai mari pentru sistemul de sănătate. Există chiar o corelație statistică puternică între cheltuielile pentru sănătate pe cap de locuitor și numărul de decese datorate lui Covid 19. O corelație directă. Adică, cu cât sunt mai mari cheltuielile pentru sănătate cu atât este mai mare numărul morților la un milion de locuitori. Deci dacă arunci bani în sănătate te alegi cu mai multe decese datorate virusului.
Vă dați seama că ne lua mama dracului dacă aveam acum cele opt spitale regionale? Multiplicați Suceava cu opt măcar. Sau dacă, doamne ferește, se alocau mai mulți bani pentru sănătate în ultimii ani? Am tot scos ochii politicienilor că suntem pe ultimul loc la cheltuielile pentru sănătate în Uniunea Europeană, atât ca sumă pe cap de locuitor, cât și ca pondere din PIB. Bine că nu ne-au băgat în seamă, că acum eram Italia sau Spania. Faptul că noi am cheltuit atât de puțini bani pentru sănătate ar putea fi unul dintre motivele pentru care nu avem multe cazuri de decese datorate lui Covid 19 în România.
Pe ce ne bazăm însă? Dacă luăm în calcul țările pentru care avem date viabile despre cheltuielile cu sănătatea (eu am ales 47 de state) și vom lua pe primele 20 cu cele mai mari cheltuieli pentru sănătate și pe ultimele 20 din listă, atunci o să descoperim că primele au o medie de 5251 USD pe cap de locuitor, iar ultimele 20 au o medie de trei ori și jumătate mai mică, adică 1467 USD. Partea interesantă este că primele au aproximativ de 10 ori mai multe decese la un milion de locuitori decât ultimele din listă, adică 260 de decese la un milion locuitori, față de 28,1.
Dacă vreți să analizați și singuri aceste date vă atașez din nou un tabel. Datele despre Covid sunt cele publicate în 23 mai, iar cele despre cheltuielile pentru sănătate sunt din baza de date a OECD publicată în 2019 și privește estimările din 2018. Țările foarte sărace nu sunt prezente, oricum cele mai multe au rate ale mortalității sub 10 persoane la un milion sau chiar subunitare.
| Nr. | Țara | Decese la un milion loc | Cheltuieli sănătate USD / cap |
| 1 | USA | 295 | 10586 |
| 2 | Switzerland | 220 | 7316 |
| 3 | Norway | 43 | 6186 |
| 4 | Germany | 100 | 5986 |
| 5 | Sweden | 389 | 5447 |
| 6 | Austria | 71 | 5400 |
| 7 | Denmark | 97 | 5298 |
| 8 | Netherlands | 338 | 5288 |
| 9 | Australia | 4 | 5000 |
| 10 | Luxembourg | 174 | 5000 |
| 11 | Canada | 166 | 4974 |
| 12 | France | 433 | 4964 |
| 13 | Belgium | 797 | 4943 |
| 14 | Ireland | 323 | 4915 |
| 15 | Japan | 6 | 4766 |
| 16 | Finland | 55 | 4228 |
| 17 | UK | 546 | 4069 |
| 18 | New Zealand | 4 | 3922 |
| 19 | Italy | 539 | 3427 |
| 20 | Spain | 612 | 3322 |
| 21 | S. Korea | 5 | 3191 |
| 22 | Czechia | 29 | 3057 |
| 23 | Portugal | 126 | 2861 |
| 24 | Slovenia | 51 | 2859 |
| 25 | Israel | 30 | 2779 |
| 26 | Lithuania | 23 | 2415 |
| 27 | Slovakia | 5 | 2290 |
| 28 | Cyprus | 14 | 2276 |
| 29 | Greece | 16 | 2238 |
| 30 | Estonia | 48 | 2231 |
| 31 | Chile | 33 | 2181 |
| 32 | Poland | 26 | 2056 |
| 33 | Hungary | 50 | 2046 |
| 34 | Bulgaria | 18 | 1782 |
| 35 | Latvia | 12 | 1748 |
| 36 | Croatia | 24 | 1715 |
| 37 | Russia | 23 | 1513 |
| 38 | Romania | 61 | 1399 |
| 39 | Costa Rica | 2 | 1284 |
| 40 | Brazil | 99 | 1281 |
| 41 | Turkey | 51 | 1226 |
| 42 | Mexico | 54 | 1137 |
| 43 | South Africa | 7 | 1071 |
| 44 | Colombia | 13 | 960 |
| 45 | China | 3 | 688 |
| 46 | Indonesia | 5 | 300 |
| 47 | India | 3 | 208 |
Desigur, putem să găsim explicații. Pe de o parte putem spune că datele din țările bogate care și investesc mult în sănătate sunt corecte, iar toate celelalte țări mint de rup, pentru că sărăcia, sau rușinea de a nu cheltui bani pe sănătate, îi face să mintă. Personal cred că toate datele sunt discutabile, ca în orice statistică, dar paradigma moralității superioare a celor puternici și bogați mi se pare totuși de prost gust. Mai aproape de o posibilă explicație o poate invoca cineva care va spune că speranța de viață, ceea ce este absolut real, este mai mare în țările care investesc mult în sănătate și că de fapt virusul a atacat aproape exclusiv persoanele în vârstă. Este adevărat, de altfel, că între cele mai lovite țări toate, cu excepția SUA, au speranța de viață peste 80 de ani, SUA fiind totuși foarte aproape, având puțin peste 79 de ani. Desigur, am putea totuși să ne întrebăm de ce Japonia are și cheltuieli relativ mari cu sănătatea (4766 USD), are speranță de viață foarte mare (83 de ani în 2017), dar are totodată un număr insignifiant de cazuri de decese la un milion de locuitori și anume 6. La fel, Singapore cu 4 decese la un milion și o speranță de viață de 83,1 ani, sau unde mai pui, Coreea de Sud cu 5 cazuri la o speranță de viață care va ajunge în curând la 90 de ani și va fi cea mai mare din lume.
Este evident că speranța mare de viață este o sursă majoră a deceselor, dar nu putem explica totul astfel. Lipsește ceva din ecuație, desigur dacă nu acceptăm varianta că anumite țări sunt corecte și altele nu. Să nu uităm că dacă faci o corelație statistică între numărul de decese și cheltuielile pentru sănătate din țările menționate în tabel corelația este corectă și directă.
Pare sinistru, dar cel mai probabil vom avea șanse să scăpăm în perspectivă de spectrul morții datorate corona virusului doar dacă tăiem din cheltuielile pentru sănătate, nu mai mărim salariile doctorilor și asistentelor, reducem tot ce se poate reduce și atunci, doar atunci, o să avem șanse să scăpăm mai ușor. Nu este așa că vi se pare ciudat? Nu, nu poate fi adevărat. Tot ce ați învățat pare să fie pus sub semnul îndoielii. Și totuși există în afirmațiile voit exagerate pe care le-am făcut anterior o uriașă doză de adevăr. Am să explic.
Pornesc de la conceptul central al lumii de azi. Cheltuiala. În lumea de azi realizările au fost subtil înlocuite cu un concept nou, cel de cheltuială. De fapt, nu prea contează ce ai obținut, ci cât anume ai cheltuit. Ni se transmite subliminal faptul că un criteriu central al eficienței guvernării, al bunăstării comunităților, dar și al prestigiului nostru printre semeni este dat exclusiv de idea de a cheltui cât mai mult. Nu ne acuzăm noi oare politicienii mereu că nu sunt în stare să cheltuiască banii europeni? Nu vrem cote mai mari ─ pentru a fi cheltuiți mai mulți bani ─ la educație, la sănătate, în infrastructură etc.?
Capitalismul are ca reper central ideea de cheltuială pentru că ea se leagă ombilical de un alt concept referențial, cel de vânzare. Profitul oricărui tip de capital nu are sens în afara ideii de a vinde cuiva ceea ce ai produs, fie el obiect sau idee. Prin urmare, orice societate capitalistă este obligată să sacralizeze ideea de cheltuire a banilor, pentru că ea înseamnă că cineva, undeva a cumpărat ceva, ceva care a fost produs și care doar astfel a însemnat pentru cineva un profit.
Aceasta este lumea în care trăim, o lume marketizată în care totul se raportează la o piață, totul este supus cererii și ofertei, totul trebuie vândut pentru că altfel nu are valoare. De fapt, am ajuns să traducem mereu valoarea în termeni unui ecuații simple: Cât costă! Este vorba de un Rembrandt care costă … De fapt, amănuntul că e vorba de o pictură a lui Rembrandt nu mai este atât de important. Problema este doar cât trebuie să cheltuim pentru el.
În această lume nouă ne închinăm la o noua religie. Marketizarea lumii. Din acest motiv cheltuiala a devenit un reper sacru, pentru că doar ea dă sens activităților umane. Cheltuiala este, tot din acest motiv, sinonimul eficienței, uneori chiar și al grijii față de proprii cetățeni. Sumele tot mai mari cheltuite pentru un domeniu sau altul sunt asumate astfel ca repere valorice centrale ale politicilor publice în toate țările în care noua religie a devenit religie de stat.
Noua religie domnește de multe decenii. S-a infiltrat în viața noastră treptat, dar mult mai spectaculos în a doua jumătate a secolului trecut. Marketizarea lumii a făcut ca alegerile electorale să fie o chestiune exclusiv de marketing și nu de opțiuni ale electorilor, implicit democrația astfel a devenit o schemă de vânzare. S-au marketizat muzeele, spectacolele de teatru, literatura, arta în general, ca și învățământul și nu în ultimul, poate chiar în primele rânduri, sănătatea. Sănătatea este o afacere. Ea trebuie să producă bani. Este vorba de multe sute de miliarde. Pacientul a devenit un enoriaș căruia îi spunem client, căruia îi oferim multă atenție (trebuie să se simtă bine când cheltuie, acesta este un principiu de bază al noii religii), un client căruia îi vindem vise iluzorii, cum ar fi ideea nemuririi, ideea lipsei durerii, ideea perfecțiunii.
Dar pentru noua religie nu a fost suficient doar atât. Nu poți să vinzi atât de puțin. Niște speranță de viață mai mare, niște servicii medicale de lux. Unde mai pui, noua religie, ca și altele, a trebuit să se lupte cu genetica. Am supraviețuit ca specie milioane de ani pentru că o mare parte din oameni sunt mereu sănătoși, iar când sunt tineri se mai vindecă și singuri, în mod natural. Atunci noua religie și-a schimbat filosofia. Ce dacă ești sănătos? Du-te la medic! Fii un consumator onest! Fă-ți analize tot timpul, sau măcar de două ori pe an. Du-te la medic regulat, ce dacă te simți bine? Oricum, noua religie a impus standarde noi, de regulă ale producătorilor de medicamente, și astfel omul perfect sănătos a aflat că suferă totuși de ceva. Trebuie să ții regim, să dai bani pe medicamente sau alte produse care te ajută să slăbești, tot marketingul ne-a și îngrășat de fapt, trebuie să te ferești de anumite produse, oare cine ni le-a vândut? Cumpără apa pe care o bei, ce dacă ea e pe Pământ de miliarde de ani, că au băut aceeași apă și dinozaurii! Iată, acum s-a stricat! Cine a stricat-o? Păi tu clientule, prin faptul că tot tu ai vrut să cumperi lucruri și industria și agricultura artificială a poluat-o. Și poluarea este o altă credință a enoriașului noii religii pentru că ceea ce numim ”natural” este, de principiu, mult mai scump.
Dar nici așa nu a fost mulțumită noua religie. Cum să fi răcit și să bei un nenorocit de ceai? Cum să îți rezolvi singur problemele de sănătate? Cum să îți iei singur de la farmacie niște medicamente, altfel obișnuite. Nu! Du-te la doctor! Se poate?!! Doar el te consultă și doar așa sistemul încasează bani, iar apoi cu o rețetă poți lua paracetamolul sau aspirina.
Marketizarea sănătății ca și cheltuielile mari pentru sănătate au condus indiscutabil și la lucruri bune, nu putem fi absurzi! Dar trebuie să înțelegem că evoluția țărilor Occidentale, mai ales a celor foarte dezvoltate, a luat-o razna de mai mult timp. Marketizarea vieții este sursa majora înstrăinării oamenilor în ziua de astăzi și este mai periculoasă decât falsa conștiință a lui Marx. Cei mai mulți oameni consideră că este frumoasă lumea marketizată în care trăiesc, cea care le formează angoase, nevoi artificiale, care le vinde, ca orice religie, o viață iluzorie și nu undeva după moarte, ci aici pe pământ. Față de multele religii această nouă religie a marketingului are însă și unele diferențe. Toate religiile recomandă decența în consum, limitarea exceselor, și mai ales, toate au o dimensiune morală. Marketingul nu are nimic din toate asta. Cel care refuză să consume este diavolul pe pământ, el trebuie ostracizat, anatemizat, alungat din cetate. Moralitatea este una singură: cea a consumului. Ce cotează dacă prin publicitate și diverse tehnici de marketing creez nevoi uriașe unor oameni care ajung să fie constant nefericiți pentru că nu pot să își permită un lucru sau altul? Ce dacă fac indivizii dependenți de spital chiar atunci când nu ar avea neapărată nevoie? Ce dacă am făcut ca indivizii să trăiască cât mai mult, chiar și în condițiile inumane ale unor boli severe, doar pentru că așa vor cumpăra sănătate pentru puțin mai mult timp?
O mare parte a problemelor ridicate nouă de virusul secolului sunt date nu de cheltuielile mari de sănătate, ci de filozofia din spatele lor. Este vorba de o marketizare care l-a făcut pe occidental să se sperie rapid de orice, să nu se trateze singur niciodată, să alerge la medic pentru că s-a lovit la un deget, să apeleze la medicamente pentru orice este banal în viață, cum ar fi nevoia de vitamine, de diverse elemente chimice, pe care altfel le putem lua din orice înghițitură de apă.
Ce s-a întâmplat, în special în acest țări? Sistemul medical a fost invadat de o mulțime uriașă de oameni care așa au fost formați, așa au fost educați, iar sistemul nu a putut face față. În Evul Mediu oamenii în războaie se adăposteau în biserici, acum au mers la spital, au apelat la noii preoți: medicii. Dar aceștia nu aveau de vândut atâta sănătate pe cât de mare era cererea. Sistemul s-a stricat în cascadă pentru că la bază a stat tot timpul cheltuiala și nu sănătatea ca și valoare referențială.
Paradoxul este că în astfel de momente noi utilizăm aceeași paradigmă care ne-a dus unde ne-a dus. Ce am făcut în criză? Am făcut achiziții de echipamente, de măști, acum obligăm populația să le cumpere să nu rămânem naibii cu ele, am cumpărat ventilatoare, facem rapid vaccinuri, adică am mărit cheltuielile pentru sănătate! Suntem într-un cerc vicios. Pare să soluția pentru noi nu poate fi decât ceea a măririi cheltuielilor. Chiar, ce a făcut Uniunea Europeană în pandemie? Care a fost primul gest? Singurul lucru la care s-au gândit au fost ajutoarele financiare, adică să poți cheltui mai mulți bani. Solidaritatea înseamnă pentru UE aproape exclusiv să dai cuiva bani să îi cheltuie.
Acum aproape zece ani niște tineri strigau la proteste: Vrem spitale, nu catedrale! Sincer le-aș recomanda să se mai gândească. Unde mai pui că, la urma urmei, ambele înseamnă cheltuieli. Una îți vinde iluzia nemuririi pe pământ, alta în lumea de dincolo. Dar ambele sunt o mică afacere pentru cineva!
Amuzat poate, protestatarii de care am vorbit s-au păcălit de două ori. Nu doar că miza cu spitalele pare a fi periculoasă, dar politicienii vor de fapt și ei tot spitale și nu catedrale. Asta pentru că la cheltuielile din sănătate au și ei, decidenții, comisionul lor. Ce frumos îi spun specialiștii în marketing corupției și hoției: comision.
Alfred Bulai 