Democrația, gluma secolului al XX-lea

Nimic nu pare astăzi, sau cel puțin pentru perioada tumultoasă pe care am trăit-o eu, mai importat decât democrația. Într-o Românie care nu a avut istoric perioade importante și mai ales profunde ale unui climat democratic, climat dat în fond de o cultură de masă de acest tip, ultimii treizeci de ani au fost pentru mulți perioada construcției unei lumi noi în care vectorul principal l-a constituit democrația. Evident, noi mai târziu decât Lumea și Occidentul, am intrat doar după 1989 în această ecuație a reconstrucției statului în atmosfera unei lumi pe care ne încăpățânăm să o numim democratică. Am avut permanent după 1989 acest reper, acest jalon, de altfel printre puținele de necontestat pentru nimeni.

              Democrația, așa cum ne-o imaginăm chiar și astăzi, este un produs prin excelență al secolului al XX-lea, adică tocmai cel din care noi ieșeam la sfârșitul comunismului. Desigur, bazele democrației sunt mai vechi, dar doar în secolul trecut ea a ajuns la anumite culmi greu de bănuit înainte. Drepturi pentru toți, vot universal, drepturi pentru minoritari, mulți condamnabili în cel mai grav mod înainte, dreptul de a avea opinii libere cu totul, chiar trăsnite, dreptul și punerea lui în practică în a fi informați dincolo de voința guvernelor. Dar trebuie să remarcăm că această explozie a drepturilor, cu apogeul undeva prin anii 60 – 70, și din care am gustat firav și noi în prima parte a anilor 70, s-a tradus în Occident în practica socială, în comportamentele de zi cu zi ale indivizilor, devenind un mod de viață, un model cultural de masă. În Occident au căzut guverne, și-au dat demisia președinții, am avut mișcări de protest care au schimbat radical fața lumii civilizate.

              Una din cauzele acestei explozii a democrației, în special în perioada amintită mai sus, a fost dată chiar de condițiile cu totul speciale ale competiției politice ale marilor blocuri militare care defineau lumea cumva în ”oglindă” după al Doilea Război Mondial. Competiția acerbă dintre cele două blocuri politice și militare a fost implicit și una a democrației. Fiecare în felul său dorea să arate planetei că este cu adevărat democrat. Occidentul a permis și a ridicat în slăvi un mod de viață autentic democrat, cu toate convulsiile posibile pe care acesta le presupunea, o lume care a permis schimbări esențiale în modul de viață al oamenilor obișnuiți. Estul nu s-a lăsat mai prejos și a dus democrația la paroxism. Votul a devenit cheia lumii noi pe care noi o făuream. Se vota în prostie orice, pionierii votau la școală comandantul de detașament sau de grupă, directorii erau votați și controlați de oamenii muncii prin celebrele Comitete ale Oamenilor Muncii, se vota permanent și se considera că poporul este cel care decide totul. Evident, ideea de alegere era supralicitată într-un mod samavolnic, iar în spatele ei stătea desigur o butaforie. Dar la nivel simbolic competiția cu Vestul era una nu doar a economiei, ci și a democrației, iar cel puțin prin România începutului anilor 70, modelul nostru era chiar apreciat de mulți intelectuali de stânga din Occident.

              Căderea comunismului a ridicat însă o mare problemă. Modelul Vestului a învins, dar a dispărut competiția dintre cele două blocuri. Occidentul, mai ales Statele Unite, au reinventat dușmani fioroși în anii 90 și i-a concretizat odată cu anii 2000. Aceștia au fost teroriștii islamici, după ce statutul de apărător al democrației în state precum fosta Iugoslavie nu s-a dovedit pe măsura unui uriaș cum era Lumea Vestului. 11 septembrie a fost un moment de cotitură, care a redimensionat lupta cu dușmanul. În acel moment, aproape natural, majoritatea a considerat că restrângerea unor drepturi este absolut justificată și ușor, ușor urmărirea cetățenilor, asumarea prezumpției de vinovăție, de exemplu prin banalul faptul că ești amprentat ca să intri în Statele Unite, controlul video al populației, ascultarea telefoanelor etc. au devenit absolut acceptabile. Patriot Act a fost un succes din acest punct de vedere. Și ce frumos îi zice!

              Pe meleagurile noastre cultura democratică a germinat, dar nu s-a dezvoltat serios într-un timp istoric atât de scurt. În sondaje, pe când se puneau astfel de întrebări, la întrebarea legată de tipul de conducător dorit de români, extrem de mulți considerau că este nevoie de un conducător puternic și autoritar, iar dincolo de romantismul alegerilor din 96 am tot preferat conducători care păreau foarte puternici. După toți acești ani, dincolo de pojghița de cultură democratică care a acoperit România, lumea a rămas cu puternice valori care sunt departe de spiritul democrației.  

          Coronavirusul, într-un mod neașteptat, a devenit hârtia de turnesol a democrației. Guvernul a luat măsuri radicale, s-a instituit starea de urgență, se dau ordonanțe militare, oamenii nu mai pot ieși din case fără declarații, s-au închis total zone întregi, s-a decis conducerea militară a unor instituții publice, s-au lansat chiar propuneri de a se organiza militar toate spitalele din România. Nu s-a instituit cenzura încă pentru că presa românească este încă mult prea aservită puterii (celei care contează, deci nu guvernului) ca să reprezinte o problemă. Prin urmare nu este deocamdată nevoie de cenzură. Dar va veni ea? Dacă se va constata că ea provoacă dezordine prin cei care își dau cu părerea despre ce fac prost autoritățile? Nu destabilizează oare cei care consideră că omorârea economiei e infinit mai gravă decât pandemia? Dacă pui sub semnul întrebării ce fac conducători luminați nu ești tu cumva în opoziție, adică în zona obscură, întunecată, ignorantă? Sunt sigur că cei mai mulți nu credeți acest lucru. În acest moment. O să mai vedem.

              Dar pericolul cel mai mare nu vine totuși de la guvernanți. El vine de la noi cetățenii, adică o majoritate care a căzut în această cursă și care crede că este normal ceea ce se întâmplă. Mai mult, este vorba chiar de o parte importantă a elitei noastre. Vorbeam cu un prieten zilele trecute și am adus vorba de contestarea decretului privind starea de urgență de către Avocatul Poporului. El îmi spune imediat: ”Da, are perfectă dreptate, dar a făcut o prostie, cum să faci așa ceva acum!” L-am întrebat imediat de ce nu acum? ”Păi cum să te apuci tu să te iei de niște chestii juridice, care sunt adevărate să zicem, tocmai acum că avem pandemie!” Păi tocmai acum când avem pandemie trebuie să respectăm legile și mai ales Constituția!  Sigur, este posibil ca Avocatul Poporului să greșească, să nu îi fie dată dreptate, de altfel nici nu cred că atât venerata Curte Constituțională va gândi foarte diferit de prietenul meu. Pentru că nu e momentul, nu este așa? Dar totuși când e momentul?

              Pe de altă parte, ascult zilnic mesaje cu mult mai tranșante. La un post de radio săptămâna trecută diverși cetățeni intrau în direct și cereau măsuri drastice (să intervină jandarmii și armata!) împotriva celor care nu ascultă de regulile impuse de autorități. Toată lumea să poare celebrele măști, ─ fie vorba între noi, majoritatea sunt doar contra prafului potrivit instrucțiunilor─,  toată lumea să stea în case, ce caută bătrânii afară după ora 13, de ce se îmbulzesc oamenii, să stea liniștiți la locurile lor (pare un citat din Ceaușescu) și aș putea continua.

              De ce este grav totuși? Este vorba doar de o perioadă scurtă în care suntem în război, așa sugerează unii. O să treacă! Păi, problema este că niciodată măsurile autoritariste, non-democratice, care fac treaba autorităților mai ușoară, nu dispar cu totul după încetarea pericolului, sau pur și simplu atunci când se consideră că s-a rezolvat criza. Orice tâmpenie inventată de guvernați și care servește clasa politică este păstrată întotdeauna de noua putere. Să ne uităm la legea achizițiilor publice schimbată de Boc pentru că se produceau multe blocaje (nu se puteau semna contractele pentru că se depuneau contestații). Ea a devenit o glumă, pentru că acum contractele se derulează, se și finalizează, iar dacă nu îți place poți să îi dai în judecată. Toate guvernele care l-au tot înjurat pe Boc au păstrat aceste prevederi, ba mai mult au relaxat și mai mult posibilitatea fraudării achizițiilor. Este un exemplu banal pe care l-am mai dat, dar cred că este sugestiv. Mă aștept ca după ce se stabilește arbitrar că am trecut de criză să se discute despre cum puteam preîntâmpina astfel de situații. Unele măsuri ar putea fi bune indiscutabil, dar mă aștept și la unele care vor fi discutabile, cel puțin în opinia mea. Care ar putea fi?

              Poate că o supraveghere mai bună a cetățenilor nu ar strica. Poate că starea de sănătate nu ar trebui să  mai fie ceva privat, iar autoritățile statului să o cunoască permanent și să ia măsuri în consecință. La urma urmei, un sistem de monitorizare a circulației cetățenilor acceptat oficial poate că ar putea preveni pandemiile, sau orice formă severă de răceală cum ar fi guturaiul. Poate că este bine să dăm declarații ori de câte ori ne deplasăm pe trasee mai lungi, să spunem în Herăstrău. Poate că ar fi bine să nu stăm prea mult și nici prea mulți într-un loc, la urma urmei de ce să nu vorbim doar online. Pe de altă parte un protest online e mult mai simplu și igienic de gestionat, nu mai cheltuim banii pe gaze iritante, tăiem internetul sau lumina. Ni s-a și sugerat deja că restricții actuale se vor ridica mult mai târziu și nu odată cu încetarea stării de urgență. Ba nu puțini au spus că nu vom mai reveni niciodată exact la stilul de viață de dinainte.

              Ce se va mai întâmpla în lunile următoare? Sănătatea va primi mai mulți bani desigur, dar și jandarmii și armata și poliția și serviciile. Ba cred că trebuie să facă mult mai multe angajări în aceste domenii? De unde bani? Păi de la alte sectoare! Desigur, analize complexe făcute de slujbașii statului entuziasmați că au avut o perioadă de grație în achizițiile publice, aș zice exact ca în anii 90, vor spune că și astea trebuie relaxate, uite ce ușor s-au cumpărat atâtea lucrușoare în această perioadă și ce bine a fost! Angajările fără concurs pentru șase luni se vor dovedi având o proiecție pe un termen prea scurt, doar ne anunță specialiști că vine din nou virusul (acesta sau altul, că sunt atâția) în toamnă. Ele probabil se vor prelungi pe încă o perioadă de 6 -12 luni după care se va stipula printr-o ordonanță că nu pot fi prelungite mai mult decât vârsta pensionării (cu excepția cazurilor speciale).

              Poate nu se vor întâmpla toate aceste lucruri, dar suntem sigur pe acest drum. Un drum în care am rămas mental legați de democrație, dar valorile din spate ies la iveală precum petrolul în ocean, iar lumea pare să accepte, ca întotdeauna în istorie, în baza unei frici construite, o traiectorie care se depărtează de democrație. Partea amuzantă este că schimbările de acest tip au început de mai mult timp fiind prezente chiar de foarte mulți ani în Occident.

              Dar dacă eu sunt cel care vede greșit lucrurile? La urma urmei, democrația este și ea o opțiune valorică! Poate că democrația a fost doar o experiență de paranteză a istoriei, o glumă în curgerea milenară a lumii. Poate că lumea libertății individului nu mai poate face casă bună cu noul capitalism, cu noile tehnologii, atât de ”smart”! Poate că valoarea individului contează mai puțin acum că nu mai este nevoie deloc ca el să fie inteligent, dacă sunt toate aparatele din jurul lui!

              Invadarea spațiului privat și chiar a celui intim au devenit astăzi posibile cu un click. Mai este nevoie doar ca societățile să considere că este imperios necesar să se întâmple acest lucru. Pe acest drum am luat-o de mai mult timp. Amuzant, noi în România nici nu am apucat bine să ne facem cărți de vizită cu democrația pe ele și ne întrebăm, iată, dacă mai este cazul.

              În istorie marile transformări s-au făcut foarte diferit de ceea ce a crezut Marx. Ele s-au făcut încet, cu pași mici, greu perceptibili și desigur într-un anumit moment și un anume context ele au devenit vizibile, iar istoria s-a rescris atunci invariabil în termenii unei noi ere. Ce vor învăța oare elevii la școală peste o sută, două de ani? Cum era în Evul întunecat al democrației? Nu m-am gândit la studenți pentru că într-o astfel de eventualitate sumbră (pentru mine) nu vor exista facultăți de sociologie, că nu ar exista vreun motiv, iar facultățile de științe politice ar fi și mai lipsite de sens.

              Poate nu va fi aceasta evoluția! Oricum, noi cei de astăzi cel mai probabil nu apucăm acele vremuri și deci vom muri împăcați în mediocritatea noastră democratică.

              Acest articol poate că pare o glumă unora. Problema este ca nu cumva lumea noastră așa cum o știm noi, gravitând în jurul ideii de democrație, să nu fie ea însăși o glumă la scara istoriei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: