Moartea, virusul și ficțiunea. Sau de ce moartea trebuie să învingă.

              M-am întrebat și eu, ca și mulți dintre dumneavoastră, de unde actuala isterie planetară legată de noul virus. Nu doar eu, ci mulți alții au arătat cu datele în față că acest virus, potrivit statisticilor oficiale, este de departe mai puțin letal, comparativ cu multe alte afecțiuni care au ucis cu sânge rece timp de decenii, sau chiar sute de ani. Încercarea de a fi rațional se izbește totuși de un argument irefutabil: ”Uită-te la câte cazuri există, totuși oamenii mor! Privește în jur și vezi cum sistemele medicale clachează, la noi mor zeci de oameni, la alții sute, chiar peste mie și asta într-o singură zi!”. Este clar că cei care mor sunt majoritar în vârstă, că cei mai mulți aveau și alte afecțiuni, dar totuși vedem cu ochii noștri cum oamenii sfârșesc prin spitale, în ambulanțe, uitați prin case sau prin pseudo-carantine.

              Am să încerc să dau un posibil răspuns la acest paradox. Pornesc de la o întrebare simplă. Ce anume este diferit astăzi față de situația cu adevărat apocaliptică de după Primul Război Mondial când au murit probabil peste 50 de milioane de oameni din cauza a ceea ce s-a numit gripă spaniolă? Pornesc de la o întrebare simplă dar care are un tâlc. De ce s-a numit gripă spaniolă când de fapt ea nu a apărut la spanioli? Gripa a apărut în timpul războiului, într-o perioadă relativ scurtă atât în SUA, cât și în Anglia și Franța, iar mai apoi s-a extins la o scară uriașă. De ce i s-a zis spaniolă atunci? Pentru că mult timp doar spaniolii au vorbit de ea. Spania nu era implicată în război și nu avea cenzură. Beligeranții în schimb au considerat că ar demoraliza armatele și populația cu o astfel de informație așa că nu au permis difuzarea știrilor despre această afecțiune. Pe de altă parte, chiar era ușor să ascunzi într-un război efectele gripei, că doar aveai oricum sute de mii de răniți, de morți, de oameni flămânzi care cedau din cauza multor boli. Observăm că tocmai din acest motiv nici nu știm când a apărut, unii istorici ai medicinii spun că ea putea să existe din 1917, sau cine știe cu cât timp înainte. Cert este că au fost afectați aproximativ 500 de milioane de oameni, aproape un sfert din populația de atunci a Pământului. Din aceștia au murit în jur de 50 de milioane (sunt și estimări de 20 -25 milioane, dar și de peste 100 de milioane). Comparativ cu situația noastră prezentă la nivelul populației actuale a Terrei ar trebui să moară nu o sută sau poate două sute de mii de oameni, ci peste două sute de milioane de oameni.

              Diferențele dintre efectele negative sunt sper evidente pentru oricine, mai ales că virusul pare că a intrat deja astăzi pe aceeași curbă peste tot, iar în câteva săptămâni vom ajunge la o situație relativ stabilă privind creșterea numărului de cazuri. La fel de clar cred că este și faptul că nu vom scăpa de el mult timp de acum încolo. Care este totuși cauza pentru care pare că acest virus este apocaliptic?

              Am pornit de la gripa spaniolă pentru că ea este din multe puncte de vedere pilduitoare. Mai întâi, observăm că lumea nu a știut de gripă și prin urmare datele acestea dramatice nu erau cu adevărat perceptibile pentru masele largi. De fapt, cenzura a acționat perfect pentru a masca mult timp circulația reală a virusului și de aceea nu a existat cu adevărat nicio îngrijorare față de el foarte, foarte mult timp. Pe de altă parte, lumea era în război și se înregistrau permanent morți și răniți, iar o parte importantă a populației civile se îmbolnăvea des sau chiar murea. Nu puteai și nu aveai timp să te miri de o răceală că este mai severă, când te așteptai să pice bombe peste casa ta, în orașul tău sau când puteai ca soldat să fi gazat oricând pe front, ceea ce era o chestiune cu mult mai urâtă decât gripa. Altfel spus, moartea și oamenii bolnavi erau totuși o parte importantă a lumii din jur și prin urmare era foarte greu să fi atât de speriat. În fine, să nu uităm nici faptul că mortalitatea în război a fost uriașă, din zece soldați patru nu s-au mai întors, iar dintre cei care s-au întors mai bine de jumătate fuseseră răniți sau aveau diverse afecțiuni, chiar dacă unele declarate vindecate.

              Totodată să ne gândim că populația civilă și militarii au trăit cinci ani de război care le-a șubrezit imens sistemul imunitar. Să mănânci conserve luni de zile (ce facem și noi zilele astea) să stai în tensiunea războiului, să îți fie frică pentru rudele tale, pentru toți cei apropiați sunt factori care cu siguranță te vulnerabilizează. Cam aceleași condiții pe care le creăm noi singuri acum, la o scară mai mică. Pe de altă parte, în toată istoria anterioară secolului al XX-lea oamenii erau obișnuiți cu moartea, mai ales cu morțile violente, cu bolile care te pot secera în câteva zile. Altfel spus, moartea era mereu la ușă și mulți aveau impresia că o și văd când și când pe doamna cu coasa pe la răscrucile de drumuri. În gospodăriile țărănești tradiționale de la noi și astăzi moartea este mult mai aproape de oameni. Țăranul își omoară porcul, găinile, dar își mai îneacă pisicile sau câini nou născuți, omoară o serie întreagă de lighioane, iar alte animale mor ele pur și simplu. Mai moare câteodată vaca sau calul, mor găini, curci sau rațe, le rănește vreo lighioană și trebuie să le omori apoi chiar tu ca să nu sufere. Totul face parte din viață. Moartea ritualică a porcului a devenit cu timpul la români un simbol al relației profunde dintre viață și moarte.

              Moartea în vremurile de demult nu era atât de departe de om. Nu mai spun că în vremurile și mai îndepărtate speranța de viață era pretutindeni mult mai mică decât cea de astăzi pentru că mulți bărbați tineri mureau în războaie sau diverse lupte, în accidente atunci când aveau neșansa să lucreze în mine sau cariere, sau mai știu eu unde, ori alții, nu puțini, mureau pur și simplu de foame. Bătrânețea era un lucru rar, pentru că cei mai mulți nu o prindeau și lumea accepta acest lucru pentru că nu exista vreo comparație cu vreun alt model de viață.

              Astăzi, față de începutul secolului trecut, nu doar că nu avem cenzură, ci suntem chiar la polul opus. Avem o avalanșă de informații care ne bombardează în fiecare secundă. Avem o imagine supradimensionată a acțiunilor și efectelor legate de această pandemie. Desigur, virusul de astăzi se răspândește mai ușor, așa se spune, dar noi suntem în primul rând cei care ne deplasăm mai ușor. În 1918 cei care au difuzat virusul au fost militarii care erau de fapt aproape singurii care se deplasau pe distanțe mari. Numărul celor care călătoresc astăzi pe glob într-o singură zi este imens comparativ cu toți combatanții din Primul Război Mondial. Aceasta este desigur o altă realitate care face diferența. Dar avalanșa de informații despre Covid 19 nu este sigurul factor care ne-a creat imaginea apocaliptică. Deși ea este în principal responsabilă de faptul că am ajuns prizonierii unor evenimente pe care nu le putem depăși, cred că mai avem de a face cu cel puțin două cauze ale isteriei actuale. Una a fost menționată deja succint. Moartea s-a depărtat simbolic de noi în ultima sută de ani, iar noi, mai mult, am sugerat în mod permanent, din motive politice și ideologice, că am învins-o, că am alungat-o de lângă noi, ba uneori am cochetat cu ideea că am putea deveni nemuritori precum zeii.

              Am prelungit viața, am prelungit la maxim protecția pentru persoanele în vârstă, am creat un mediu în care speranța de viață a devenit un reper al victoriei politicilor publice de succes. Desigur, acesta este un lucru bun, dar el a cimentat o credință extrem de puternică în subsidiar. Că moartea poate fi învinsă, că ea este ceva care ne este străin și că nu este un lucru natural să mori. Menținem în viață cât mai mult posibil oameni care știm că nu mai pot fi niciodată așa cum au fost când erau doar învârstă, ba uneori împotriva voinței lor, credem că o persoană cu demență, care nu mai știe de mult cum o cheamă și care nu își mai controlează corpul este fericită să fie ținută captivă într-un pat de spital. Pot continua, este ușor.

              Da, este senzațional să avem bătrâni printre noi, eu unul nu sunt deloc tânăr, să ne înțelegem, dar ideea este alta. Am uitat să acceptăm că moartea este finalul drumului nostru, al oricui, al tuturor. Moartea nu este ceva nenatural. Semnul morții însoțește viața pe tot parcursul ei și ea, bătrâna cu coasă, vine în cele din urmă și pentru plante și pentru animale și pentru oameni. Întotdeauna ne-au încercat și ne vor încerca sentimente de adâncă tristețe în fața morții, dar totuși trebuie să ne obișnuim cu ea, tocmai pentru a nu ne speria și angoasa. Omul modern, care a fost mințit că viața este singura realitate și că moartea este o maladie care trebuie evitată, evident se va speria până la angoasă de moarte. Nu de moartea sa, cât de morțile din jurul său, nenumărate și exponențial dramatizate. Lumea astăzi nu are experiența morții și cei mai mulți nu mai au din păcate nici măcar credința în miracolul religiei, cea care promite o lume frumoasă undeva dincolo de Orizont.

              Pornind de la această ultimă idee. Trebuie să mai ținem seama de faptul că mult timp în istorie oamenii nu au luat moartea ca un sfârșit absolut. Doar știința ne-a învățat în ultimele secole că moartea este finalul fără continuare. Toate religiile și credințele au sugerat mereu umanității că dincolo de linia morții este un alt Univers, de multe ori mai bun chiar decât cel prezent. Teama de moarte nu poate fi aceeași atunci când ai speranța că dincolo de Orizont se mai află ceva. Știința din păcate ne-a spus cu tărie că nu mai este absolut nimic și ne-a omorât definitiv. Am întrebat odată pe studenții mei dacă au văzut un mort în realitate, unul real, palpabil, lângă ei, în aceeași încăpere. Cred că unul singur mi-a spus că a fost la un priveghi. Celor mai mulți li s-au ascuns morții, nu au fost lăsați în apropierea lor, pentru că ei nu trebuiau să cunoască această fațetă mizerabilă a vieții. Moartea.

              În fine, mai există și o a doua diferență față de lumea primei părți a secolului al XX-lea. Trăim de mai multe decenii, probabil începând cu sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, într-un univers în care a ajuns la putere ficțiunea, realitatea construită. Au apărut și specialiști în construcția de imagini și am început să facem imagini la orice, să vindem imagini și nu produse, ba vindem chiar imagini ale guvernării sau ale liderilor politici. Dar am inventat și domenii academice noi. Imagologia spre exemplu, care dintr-o anume dibăcie de a vinde lucruri a ajuns să fie prezentată ca un soi de știință. În acest univers ficțional am ajuns rapid să acceptăm ușor toate realitățile date de aparate, de la păcănele, la filme, programe de televiziune, jocuri video, platforme de socializare, tot spațiul online în fond. Aceste multiple realități acționează asupra noastră și au ajuns să ne domine. Greu poți scăpa de acest miraj. Ne-am obișnuit să acceptăm ficțiunea în viața de zi cu zi, iar virusul ucigaș a venit la noi îmbrăcat direct în această formă. El a fost prezentat ca intrând în lumea noastră exact ca în filmele apocaliptice, mulți chiar am avut în minte de la bun început scenele unor astfel de filme sau jocuri de calculator.

              Ce este rău în chestiunea asta am putea să ne întrebăm? Desigur, nu este rău faptul că acceptăm convenția că o anume realitate capătă într-un joc social un alt statut. Cred că din totdeauna copiii s-au jucat de-a războiul sau familia, ori au mimat munca părinților și au acceptat convenții diverse, cum că un pom este un munte sau că un băț este o sabie. Răul vine din faptul că noi am pierdut conștiința convenției și am început să facem confuzii între universul ficțional și realitate. Am pierdut abilitatea să analizăm critic realitatea dincolo de ficțiunea jocului social. Altfel spus, nu mai știm care sunt datele reale pentru că ni se furnizează imagistic permanent doar ficțiunile de care am ajuns să fim înrobiți. Cred că suntem aproape de situația în care am început să fim convinși de faptul că Romeo și Julieta nu doar că au existat, ci că trăiesc chiar acum undeva în Italia, ba eu aș putea să cred destul de ușor că Romeo săracul a fost declarat pozitiv la noul virus.

              Și în timpul acesta, ca în orice criză, politicienii anunță dezastre pentru că dramaticele rezultate anunțate se vor dovedi modeste în final și vor putea fi transformate doar așa în uriașe victorii. Micii afaceriști, nu neapărat alții decât primii, vor mai face câte un bănuț din sperietura care este mereu bună pentru afaceri. În fond, emoțiile ne fac întotdeauna să cumpărăm mai mult decât orice analiză rațională. Dar cu lumea ficțiunilor apocaliptice mai putem controla un pic cetățenii, avem chiar motive temeinice. La urma urmei, se va dovedi până la urmă, spre exemplu, că organizarea militară este mult mai bună decât cea civilă. Înțeleg că cineva a propus deja ca toate spitalele din România să fie conduse militar. Eu aș propune ca și universitățile să fie organizate astfel, poate și presa, că bate câmpii și face atâta rău. Dar până la urmă poate că ne vine mintea la cap și ne dăm seama că trebuie să fim responsabili și să stăm în case cât mai mult, să nu ne mai tot întâlnim cu alții și să vorbim prostii pentru că, în fond, mereu pot exista boli, epidemii și mai ales pericole medicale de orice tip.

              Înțeleg că celebrul Comitet pentru situații speciale de urgență, care conduce astăzi România consideră mai nou că este vital să porți mască. De, unii au importat deja milioane de măști. Nu ar fi păcat să rămână cu ele? Desigur, le spunem elegant măști. Sunt niște simple cârpe mai scumpe.

              Dar în final totuși, de ce întrebarea din titlu? De ce moartea trebuie să învingă?

              Pentru simplul motiv că ea este singurul temei care dă valoare vieții, dă sens existenței noastre, este reperul care ne delimitează timpul, valorile și principiile noastre. Viața fără moarte nu are sens și nici nu poate fi concepută, așa cum moartea fără viață nu știm ce ar putea fi și nici nu vom știi vreodată. Oricum, nici nu ar putea să ne intereseze cu adevărat. Lumea noastră care a întors spatele morții nu este decât o păcăleală, o ficțiune de prost gust. Moartea este la fel de naturală precum viața și trebuie să înțelegem că orice început are întotdeauna și un sfârșit. Chiar și această pandemie. Dramatizarea morții ne face să nu mai prețuim cu adevărat viața. Astăzi suntem subjugați de știrile care ne vorbesc despre morți și nu mai avem știri despre viață. 

             Dacă nu am fi atât de speriați, probabil că am înțelege că sunt pe Pământ lucruri uluitor mai importante decât acest amărât de virus, ca și probleme cu adevărat grave.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: