O inginerie genetică nereușită

Yuval Harari, un istoric în vogă astăzi, ne spune în cărțile sale că una din deosebirile majore dintre lumea modernă și cea premodernă este dată de curajul de a afirma faptul că nu știi, nu cunoști lumea, altfel spus ești ignorant. Ca să ai imboldul de a cerceta Universul, sigur nu trebuie să consideri că știi deja cum este el alcătuit, pentru că altfel scopul demersului tău investigativ este golit de conținut. El dă un exemplu interesant al hărților vechi și noi. Până la modernitate hărțile aveau totul acoperit, atât zonele în care oamenii deja călătoriseră, cât și cele care nu erau încă descoperite. Acolo, în zonele în care omul nu ajunsese încă, erau desenați balauri, spirite rele, ori diverse divinități pentru că acei oameni trebuiau să știe ce se afla acolo! Lumea era cunoscută astfel în totalitate. În epoca modernă hărțile încep să aibă zone albe în care nu era desenat nimic, pentru că se admitea în fapt că nu se știa nimic despre acele locuri. William Herschel, cel mai mare astronom englez, poate oferi un alt exemplu edificator. El a descoperit planeta Uranus cu ajutorul telescopului în anul 1871. Cu toate acestea aproape jumătate de an nu a anunțat descoperirea pentru că ea nu putea să existe! De fapt, să descoperi o planetă era ceva foarte aiurea în acele timpuri. Din antichitate se știa cum arată sistemul planetelor și numărul de corpuri mișcătoare (asta înseamnă planetos în greaca veche). Erau cu Soare și Lună șapte corpuri care se mișcau pe cer. Nu putea să mai existe un altul. Aceasta pentru că multe secole se știuse totul despre aceste corpuri, deci ideea de a căuta altele era cu totul în afara unei preocupări investigative. Până la urmă a învins evidența, dar partea amuzantă este că cineva cu vedere foarte bună, în condiții atmosferice perfecte, poate vedea planeta cu ochiul liber. Și totuși nimeni nu remarcat-o. Mai precis, atunci când au făcut-o au confundat-o cu o stea, pentru că se știa precis cum arăta tabloul ceresc. Desigur, după Herschel toată lumea a început să caute planete.

              Atitudinea aceasta omniscientă este tipică credințelor religioase, de orice fel. Religiile ne spun cum este alcătuită lumea. Pentru ele totul este explicabil, nu ai nimic de cercetat. Inexplicabilul, cel mult, este darul divinității, care nu poate fi cunoscută, a cărei voință nu o putem afla. Căile Domnului sunt necunoscute, dar lumea noastră mundană ne este perfect explicată de El. Prin urmare, doctrina ”crede și nu cerceta” este pe deplin întemeiată. De ce să cercetezi când știi tot ce ai voie și nevoie să știi? Paradigma științifică în schimb, modul de gândire impus treptat în modernitate, ne spune cu tărie că nu știm totul, că suntem ignoranți, că sunt extrem de multe lucruri pe care nu le știm și tocmai din acest motiv le și cercetăm. Atitudinea științifică autentică este aceea de a declara fără rezerve că nu știi totul, dar mai mult, că de ceea ce crezi că știi ai motive să te îndoiești. Nu e de fapt o teză chiar atât de modernă. Ea vine încă din gândirea profundă a vechii filosofii grecești. Ce ar însemna în fapt altceva principiul socratic ”singurul lucru pe care îl știu este acela că nu știu nimic”?

              În România celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea regimul comunist a adus la rang de politică de stat ateismul. Ca instrument al promovării ateismului s-a utilizat știința, chiar și marxismul în fond, o simplă ideologie, a devenit științific. Știința a fost ridicată pe un piedestal ca autoritate absolută și de necontestat pentru orice. Desigur, acesta a fost un demers consonant până la un punct cu un proces de modernizare al societății românești, care la nivel profund s-a desăvârșit în perioada comunistă. Secularizarea a fost pretutindeni parte a procesului de modernizare. La noi însă acest proces a fost unul ostentativ împotriva religiei și desigur nu a ținut cont de faptul că spiritualitatea religioasă nu dispare doar pentru că vor niște conducători acest lucru. Mai mult, gândirea de tip religios a continuat să existe într-o formă perversă, într-o manieră pe care Robert Bellah ar numi-o religie civilă. Comunismul a fost în sine o religie civilă, pentru că el a impus credințe, ritualuri publice ─ ce erau oare serbările de 1 mai, 23 august, ori Cântarea României, dar și amărâtele ședințe lunare de partid? La urma urmei și el funcționa după doctrina crede și nu cerceta.

              Avem astăzi în România și poate și prin alte state din Est, rezultatul unei inginerii genetice am putea spune. Pe de o parte, avem atitudinea premodernă, cu un fundament religios solid, care ne explică orice, știe orice, dar mai ales nu are nevoie de investigație, o atitudine care a fost unită prin inginerie genetică cu paradigma științifică, cu încrederea de nestrămutat în valoarea și metodele științei. În acest proces noi am sacralizat știința care a devenit pentru mulți la fel de religioasă ca orice religie. Am pierdut din rezultatul ingineriei noastre o parte din genele ambelor entități. Am pierdut pe de o parte valoarea morală și socială a cunoașterii, dar mai ales  am pierdut ignoranța, respectul pentru axioma de bază a atitudinii științifice: Nu cunosc, de aceea vreau să descopăr, dar chiar și atunci când voi descoperi ceva nu voi putea spune că știu pe deplin sau pot explica totul.

              Rezultat al acestei inginerii sociale este noul tip de elită intelectuală din România care, mai ales în spațiul public, a devenit tipul specialistului care știe tot, explică tot și care ar fi teribil de rușinat de ideea că ar putea fi pus în dificultate pentru că nu ar ști ceva. Adeseori acest tip de intelectual se simte rușinat dacă nu poate răspunde la o întrebare, exact cum un preot s-ar simți la fel de prost dacă nu ar putea să ne explice de ce se mănâncă miel de Paști.  

              O mare parte din elita noastră intelectuală, inclusiv cea tânără care a făcut doisprezece ani de religie în școală, se află în zona acestei inginerii nefericite. Pe de o parte, acești intelectuali sunt total dedicați lumii științei, fiind ferm convinși că știința are întotdeauna dreptate, că orice soluție este științifică, că știința are pentru orice un răspuns, dar, pe de altă parte, această atitudine este de fapt bazată pe o paradigmă premodernă de tip religios. Avem de a face cu o sacralizare a științei, o venerare a ideii de știință, care de fapt a luat locul divinității și ne poate explică orice. Se pierde din vedere că știința cercetează, nu știe, că ea pleacă întotdeauna de la enunțul ”de ce se întâmplă ceva?” de la ideea că nu știu și tocmai din acest motiv încerc să aflu.  

              În aceste ultime săptămâni asistăm la o avalanșă de specialiști care apar pe toate canalele, pe toate site-urile și în orice media posibilă. Majoritatea dintre ei sunt total convinși de ceea ce spun și toți știu perfect cum stă treaba cu virusul acesta, dar și cu alții viruși, cu vaccinurile, cu situația dintr-o țară sau alta, fac comentarii pertinente de tipul: ”acum virusul și-a schimbat țintele”, ”a suferit o mutație genetică și nu știu ce mai face acum, ” au apărut simptome noi, iată care sunt”, ”vă putem anunța că vaccinul este gata”. Dar vai, ”vă putem spune exact când se va termina pandemia”. Desigur unii știu exact că ea o să reapară la toamnă. (Nu pot să mă abțin, acum este deja toamnă, iarnă sau vară undeva pe glob).

              În noianul de afirmații certe despre virus și lume mai străbate câte un specialist care ne spune că nu știm încă mare lucru despre acest virus, ba și despre viruși în general nu știm cât am vrea, că un vaccin se face foarte greu și pentru majoritatea virușilor nu au putut să fie niciodată făcuți, ori pentru alții nici nu are sens. De fapt, unii se îndoiesc chiar de datele statistice, de utilizarea lor exclusiv medicală. Desigur, nu înseamnă că acești specialiști nu știu nimic, ci doar că ei știu că au niște limite și că nu știu și nu pot știi totul. Nu întâmplător ei sunt de fapt singurii specialiști reali, unii cu niște premii internaționale, cu câte un Nobel eventual. Vocea lor este acoperită astăzi pentru că omul de știință autentic admite că nu știe, ceea ce în climatul nostru premodern este ucigător. Cum să nu știi, de ce dracu te chemăm noi atunci în studio!? Cei care afirmă cu tărie că știu ne invadează casele pentru că ei respectă noul cod genetic. Ne furnizează credințe absolute cu aerul de știință autentică.

              Desigur, ne putem întreba ce ar trebui să facem cu acest organism modificat genetic? Primul răspuns este și cel mai simplu. Habar nu am. De fapt, o soluție posibilă ar fi ca mai întâi să ne dăm seama de aceste lucruri. Probabil acesta ar fi un pas major înainte.

              Acum la sfârșitul acestui articol stau totuși și mă întreb. Nu sunt și eu oare un rezultat al acestei inginerii genetice?  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: